1

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA ŞTIINTE JURIDICE ŞI ŞTIINTE ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: I.F.

CRIMINALISTICĂ
( SINTEZĂ şi Suport Cursuri pentru Anul IV, Sem. I )

TITULAR DISCIPLINĂ:

CONF. UNIV. DR.,

Gheorghe ALECU

E-Mail:
ghalecu@yahoo.com

TEL./FAX: 0241.545.015

PROGRAMUL ORELOR DE CONSULTAŢII:

MARTI: 1200 – 1400
SALA 301
 2

INTRODUCERE

Criminalistica este ştiinţa care are ca obiectiv primordial combaterea criminalităţii

şi adunarea de probe în vederea stabilirii adevărului în procesul penal.
Criminalistica elaborează metodele tactice, mijloacele tehnico-ştiinţifice şi
procedeele aplicabile în activitatea de prevenire, cercetare şi descoperire a infracţiunilor,
pentru stabilirea adevărului în justiţie, identificarea şi pedepsirea persoanelor care se fac
vinovate de încălcarea legilor statului nostru de drept.
Prin esenţa ei, criminalistica este o ştiinţă complexă, dinamică, menită să asigure
cerinţele şi necesităţile practicii de anchetă, expertiză judiciară, cât şi nevoile operative
de investigare a organelor de urmărire penală, în vederea formulării şi elaborării
versiunilor criminalistice.
Sub această denumire, Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, graţie
înţelepciunii magistratului şi profesorului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja
aşezate de francezul Alfonse Bertillon şi englezul Sir Francis Galton1. Ea a reprezentat
una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, oferind justiţiei instrumentele desprinse
din universalitatea cunoştinţelor, fundamentate pe noile descoperiri ştiinţifice, apte să
contribuie mai eficient la descoperirea crimei şi criminalului.
Criminalistica a fost recunoscută ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului
judiciar întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea
infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului, identificat prin aceleaşi procedee
criminalistice.
Este o disciplină juridică specială cu multe valenţe şi cu o bogată istorie, iar prin
spiritul pe care îl promovează, ea este închinată unui scop deosebit: aflarea adevărului,
indiferent în favoarea cui este stabilit. De aceea , atragem atenţia viitorului magistrat
asupra respectării normelor deontologice de conduită.
1
Emilian Stancu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 11.
 3

SCOPUL CURSULUI

1. Cunoaşterea de către studenţi a problemelor ce se pot elucida prin cercetarea

diferitelor categorii de urme ce se pot descoperii cu ocazia cercetării la faţa
locului.
2. Însuşirea corectă de către studenţi a modului în care se desfăşoară diferite
activităţi de cercetare penală, precum şi completarea bagajului de cunoştinţe
necesare redactării actelor de cercetare şi urmărire penală.
3. Aplicarea metodelor, mijloacelor tehnico-ştiinţifice şi procedeelor criminalistice
necesare pentru probarea săvârşirii unei infracţiuni.

LISTA DE TITLURI DE ESEURI

 Particularităţi metodologice privind investigarea criminalistică a infracţiunilor

financiar bancare
 Identificarea criminalistică
 Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman
 Procedee tehnice criminalistice pentru descoperirea falsului în documentele de
identitate, timbre şi alte documente cu caracter financiar
 Particularităţi metodologice ale investigării omorului în funcţie de mijloacele şi
procedeele folosite de autori
 Aspecte criminalistice privind identificarea şi înregistrarea penală în ţara noastră
 Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor
 Particularităţi metodologice privind investigaţia criminalistică a infracţiunilor din
domeniul traficului de droguri
 4

 Tehnici de ascultare a suspectului şi inculpatului. Metode de înregistrare a

comportamentului simulat
 Investigarea biocriminalistică a urmelor de sânge
 Particularităţi metodologice ale investigării infracţiunii de înşelăciune
 Cercetarea criminalistică a urmelor plantare; de încălţăminte
 Particularităţi ale cercetării omuciderii în caz de disimularea a acesteia prin
sinucidere
 Metodica cercetării furtului şi a tâlhăriei
 Tactica efectuării percheziţiei
 Particularităţi ale investigaţiei biocriminalistice
 Cercetarea biocriminalistică a urmelor biologice de natură umană
 Mijloace tehnico-ştiinţifice criminalistice privind descoperirea şi cercetarea
falsului de bancnote
 5

CURSUL NR. 1

NOŢIUNEA, OBIECTUL, METODELE, PRINCIPIILE CRIMINALISTICII ŞI

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

Obiective: informarea studenţilor despre definiţia criminalisticii, obiectul acesteia,

metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice, principiile criminalisticii
Cuvinte cheie: criminalistică, metodă criminalistică, obiectul criminalisticii,
principiile criminalisticii, identificarea criminalistică
Conţinut: pp. 5-8
Întrebări: 1-8
Test: T 1 - Î 7

7. / 5p. Care din activităţile enumerate mai jos nu fac parte din metodele de
cercetare ale Criminalisticii?
a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi
mijloacelor de probă;
b. constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize;
c. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificării
persoanelor, cadavrelor şi obiectelor corp delict sau produs al infracţiunii;
d. elaborarea unor reguli pentru perfecţionarea sistemului de probare a faptelor
penale.
1. a+b;
2. a+c;
3. b+c;

Demers introductiv
1. Definiţie: Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar, care
cuprinde un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii infracţiunilor, identificării persoanelor
implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale
 6

2. Obiectul: elaborarea şi folosirea unor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice de

investigaţie, elaborarea şi folosirea unor reguli, metode şi procedee tactice,
metodologii proprii privind efectuarea cercetărilor pentru anumite tipuri de
infracţiuni
3. Metodele criminalisticii
 Procedee de cercetare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă
 Metode ce privesc analiza persoanelor şi obiectelor de identificat
 Efectuarea de experimente, examene comparative pentru identificarea
obiectelor
 Iniţierea de procedee tactice pentru efectuarea unor acte de urmărire penală.
Principiile fundamentale ale Criminalisticii:
 Principiul legalităţii
 Principiul aflării adevărului
 Principiul potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni determină modificări
materiale în mediul înconjurător
 Principiul identităţii
 Principiul operativităţii

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
1. Noţiune – Identificarea criminalistică reprezintă procesul de stabilire a
identităţii unor persoane, obiecte, fenomene, aflate în legătură cu fapta ilicită, prin
metode criminalistice, în scopul aflării adevărului, în procesul penal.
2. Principiile identificării criminalistice
3. Fazele identificării criminalistice
4. Metodica identificării criminalistice – constă în examinarea comparativă a
elementelor caracteristice generale şi particulare, exterioare şi de conţinut ce le posedă
 7

urma descoperită la faţa locului, în comparaţie cu elementele caracteristice ale părţilor şi

obiectelor care sunt suspecte.
Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei
criminalistice
1. Consideraţii introductive – într-o cauză penală apare necesitatea contribuţiei
unor specialişti din diferite domenii şi organul de urmărire penală poate recurge la
acest mijloc de probă numit constatare tehnico-ştiinţifică
2. Expertiza criminalistică – face parte din categoria mai largă a expertizei
judiciare, fiind prevăzută în dispoziţiile art. 116 Cop procedură Penală. Ea se
poate dispune atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţele de judecată
3. Sistemul Laboratoarelor de Expertiză Criminalistică
 În cadrul Ministerului Justiţiei
 Laboratoarele interjudeţene din Bucureşti şi Cluj-Napoca
 Laboratorul Central Bucureşti
 Laboratorul de Expertize Auto în accidentele de circulaţie, în cadrul
Laboratorului Central Bucureşti
 În cadrul sistemului Ministerului Public
 La Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. , în cadrul Direcţiei de Urmărire Penală
 La parchetele de pe lângă tribunale şi municipiul Bucureşti funcţionează
cabinetele de criminalistică
 La parchetele de pe lângă judecătorii funcţionează laboratoarele de
criminalistică
 În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor
 Institutul de Criminalistică de pe lângă I. G. P.
 Serviciile de Criminalistică în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie
 Birourile de criminalistică din cadrul poliţiei municipale din marile oraşe
 8

4. Dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei criminalistice

Reguli tactice:
o oportunitatea expertizei
o stabilirea obiectului expertizei
o formularea întrebărilor
o asigurarea calităţii materialelor

INTREBARI:
1. Definiţia criminalisticii
2. Obiectul criminalisticii
3. Metodele criminalisticii
4. Principiile fundamentale ale criminalisticii
5. Definiţia identificării criminalistice
6. Principiile identificării criminalistice
7. Fazele identificării criminalistice
Metodica identificării criminalistice
 9

CURSUL NR. 2

METODE ŞI MIJLOACE TEHNICO-ŞTIINŢIFICE DESTINATE

INVESTIGAŢIILOR CRIMINALISTICE. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Obiective: informarea studenţilor despre importanţa cercetării locului faptei,

mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice destinate investigaţiilor criminalistice,
fotografia judiciară
Cuvinte cheie: cercetarea locului faptei, truse criminalistice, laboratoare
criminalistice, mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, fotografia judiciară
Conţinut: pp. 9-11
Întrebări: 8-18
Test: T 5 - Î 10

10. / 5p. Clasificarea fotografiei judiciare a locului faptei:

a. fotografia de orientare sau de ansamblu; fotografia schiţă; fotografia obiectelor
principale; fotografia de detaliu; fotografia digitală;
b. fotografia de identificare după semnalmente; fotografia de fixare a rezultatelor
unor activităţi de urmărire penală;
c. fotografia de urmărire, microfotografia şi holografia.

1. Noţiuni generale privind importanţa cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului reprezintă unul din actele de urmărire penală, instituţia
fiind reglementată în art. 128 cod Procedură Penală care precizează că cercetarea la
faţa locului este necesară pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor
infracţiunii, pentru stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, precum
şi a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.
 10

2. Trusele criminalistice
Trusa universala
Laboratoarele criminalistice mobile
Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică de laborator:

ELEMENTE DE FOTOGRAFIE JUDICIARĂ

Secţiunea I Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor
Rolul şi avantajele:
Fotografia judiciară reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice necesare
investigării, fixării şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub forma
imaginii fotografice.
Secţiunea II Fotografia judiciară operativă
Procedee de fotografiere la faţa locului:
 fotografia de orientare
 fotografia schiţă
 fotografia schiţă pe sectoare
 fotografia schiţă de pe poziţii contrare
 fotografia schiţă din poziţii încrucişate
 fotografia obiectelor principale
 fotografii de detaliu
 fotografia cadavrului
 fotografia metrică
Fotografia semnalmentelor:
 fotografia de identificare a persoanelor
 fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
 fotografia de urmărire
Fotografia judiciară de examinare:
 11

o fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile

o fotografia de ilustrare
o fotografia de comparare
o fotografia de umbre
o fotografia de reflexie
o fotografia separatoare de culori
o fotografia de contrast

o fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile

o fotografiile de examinare în radiaţiile ultraviolete
o fotografiile de examinare în radiaţii infraroşii
o fotografi de examinare pentru examinarea conţinutului unor
valize, genţi, mape
o fotografiile de imagine tridimensională, în relief
o microfotografia.

INTREBARI:
8. Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei
criminalistice
9. Dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei criminalistice
10.Reguli tactice de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor
criminalistice
11.Noţiuni generale privind importanţa cercetării la faţa locului
12.Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor
13.Fotografia judiciară operativă
14.Procedee de fotografiere la faţa locului
15.Ce cuprinde fotografia semnalmentelor
16.Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare
17.Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile
18.Ce cuprinde fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile
 12

CURSUL NR. 3

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE LĂSATE DE CORPUL

UMAN

Obiective: informarea studenţilor despre urmele lasate de corpul uman

Cuvinte cheie: urmă, traseologie.
Conţinut: pp. 12-16
Întrebări: 19-34

Aspecte introductive
Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile
săvârşirii unei infracţiuni, iar domeniul criminalisticii care se ocupă de
cercetarea urmelor infracţiunii poartă denumirea de traseologie.
Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini
Proprietăţile desenului papilar:
1. Unicitatea desenului papilar
2. Fixitatea desenului papilar
3. Inalterabilitatea desenului papilar.
Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini la faţa locului.
o Formarea urmelor de mâini
Din punct de vedere criminalistic, sunt urme de mâini de natură statică, de
suprafaţă, formate prin stratificare sau destratificare.
o Descoperirea urmelor de mâini. Se face printr-o căutare sistematică şi
perseverentă
o Relevarea urmelor de mâini
o Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini
 13

o Interpretarea urmelor de mâini

o Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului uman

1. Cercetarea urmelor lăsate de picioare
o Clasificarea urmelor de picioare
o Formarea urmelor de picioare
o Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare.
o Expertiza urmelor de picioare.
2. Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze
o Urmele de dinţi
o Urmele de buze
3. Cercetarea urmelor create de alte părţi ale corpului uman
o Urmele de urechi.
o Urmele de nas.
o Urmele de bărbie.
o Urmele de genunchi şi cot .

Cercetarea urmelor biologice de natură umană

Cercetarea urmelor de sânge
Sângele deţine aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane şi se compune
din: plasmă şi elemente celulare formate din: globule roşii, globule albe.
o Urmele de salivă sau de lichid seminal
Prin urmă de spermă se înţelege prezenţa lichidului de secreţie a glandelor
sexuale masculine, eliminat din cauze fiziologice sau patologice.
o Cercetarea firelor de păr
Expertiza firelor de păr răspunde la:
 14

o dacă firele prezentate sunt fire de păr uman

o din ce zonă sau regiune provin firele de păr
o dacă ele prezintă distrugeri, afecţiuni patologice sau urme de sănge
o stabilirea sexului şi vârstei probabile a persoanei de la care provine
o Urmele de natură osteologică
Expertiza oaselor răspunde la următoarele probleme:
 dacă osul sau resturile osoase sunt de natură umană
 sexul, vârsta, talia aproximativă
 ce malformaţii congenitale sau dobândite în timpul vieţii prezintă
aceste oase
 dacă oasele prezintă semne de violenţă

o Urmele olfactive
Categorii de mirosuri: - mirosul specific de bază sau individual
- mirosul profesional
- mirosul ocazional
 15

CURSUL NR. 4

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE, DUPĂ VOCE,

VORBIRE ŞI PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

Obiective: informarea studenţilor despre urmele lasate de corpul uman,

identificarea persoanelor după semnalmente, voce şi vorbire, alte metode
criminalistice de identificare cum ar fi inregistrarea penală
Cuvinte cheie: urmă, traseologie, semnalmente, cazier judiciar, înregistrare penală
Conţinut: pp. 15-19
Test:
În realizarea metodei portretului vorbit nu se ţine cont de:
a. semnalmentele anatomice sau statice;
b. semnalmentele funcţionale sau dinamice;
c. semnele particulare;
d. amprentele digitale, palmare şi plantare.

Identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare

1. Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele
exterioare:
 Portretul vorbit
 Portretul schiţat
 Fotorobotul
 Identi-kit
 Mini-compozitorul
 Sintetizatorul fotografic
 Fotografia computerizată
2. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute:
 16

- metoda supraproiecţiei
- reconstituirea fizionomiei după craniu
- identificarea după resturile de oase
- identificarea după sistemul dentar şi ce al lucrărilor
stomatologice.
Identificarea persoanelor după voce şi vorbire
1. Noţiuni generale şi caracteristici de identificare
Fundamentul ştiinţific constă în următoarele:
- particularităţile aparatului fono-respirator ale corzilor
vocale
- particularităţile unei voci, privind timbrul, frecvenţa şi
intensitatea
- particularităţile dobândite în urma unor afecţiuni
patologice
Mijloacele tehnice de înregistrare a vocii se numesc sonografe, iar
înregistrarea grafică a vocii se numeşte vocogramă.

Înregistrarea penală
1. Înregistrarea în cazierul judiciar
 Înregistrarea nominală sau alfabetică pe baza unor fişe de cazier
judiciar
 Înregistrarea dactiloscopică, care se păstrează în cartoteci
dactiloscopice şi se bazează pe formula dactiloscopică.

Cercetarea urmelor lăsate de obiecte şi a altor categorii de urme:

Cercetarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte

 17

1. Cercetarea urmelor lăsate de obiectele de îmbrăcăminte

2. Cercetarea urmelor instrumentelor de spargere
- urme de apărare, de forţare
- urme de frecare
- urme de tăiere
- urme de lovire
3. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport
Formarea acestui gen de urme depinde de:
- natura suprafeţei pe care se rulează
- după modul de mişcare a mijloacelor de transport
- după tipul de bandaj sau şină
Cercetarea la faţa locului vizează :
- stabilirea tipului de vehicul prin măsurarea
ecartamentului
- descoperirea urmelor de frânare, vopsea, resturi de
metal
- determinarea direcţiei de deplasare
- stabilirea vitezei de circulaţie
4. Cercetarea urmelor lăsate de obiectele de îmbrăcăminte
5. Cercetarea urmelor instrumentelor de spargere
- urme de apărare, de forţare
- urme de frecare
- urme de tăiere
- urme de lovire
6. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport
Formarea acestui gen de urme depinde de:
- natura suprafeţei pe care se rulează
 18

- după modul de mişcare a mijloacelor de transport

- după tipul de bandaj sau şină
Cercetarea la faţa locului vizează :
- stabilirea tipului de vehicul prin măsurarea
ecartamentului
- descoperirea urmelor de frânare, vopsea, resturi de
metal
- determinarea direcţiei de deplasare
- stabilirea vitezei de circulaţie

Cercetarea urmelor de incendii, explozii şi a altor urme de accidente

1. Cercetarea urmelor de incendii
2. Cercetarea urmelor de explozii
3. Cercetarea urmelor accidentelor aeriene
7. Cercetarea urmelor accidentale navale

INTREBARI:
19.Definiţi noţiunea de urmă şi traseologia
20.Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini
21.Proprietăţile desenului papilar
22.Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini la faţa locului
23.Prin ce se fixează urmele de mâini
24.Expertiza criminalistică a urmelor de mâini
25.Cercetarea urmelor lăsate de picioare
26.Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze
27.Cercetarea urmelor create de alte părţi ale corpului uman
28.Cercetarea urmelor de sânge
29.Cercetarea firelor de păr
30.Cercetarea şi expertiza urmelor de natură osteologică
31.Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele
exterioare
 19

32.Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute

33.Identificarea persoanelor după voce şi vorbire
34.Modalităţi criminalistice de înregistrare penală
 20

CURSUL NR. 5

BALISTICĂ JUDICIARĂ

Obiective: informarea studenţilor despre balistica judiciară.

Cuvinte cheie: balistică judiciară, armă, proiectil.
Conţinut: pp. 20-28
1. NOŢIUNI TEHNICE DESPRE ARMELE DE FOC
Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice,
destinată examinării armelor de foc şi a urmelor acestora, prin metode şi mijloace
tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost
folosită o armă la comiterea unei infracţiuni şi a identifcării sale2.

Balistica judiciară face parte din balistica generală care, la rândul ei, este
structurată pe trei coordonate:

 Balistica interioară – studiază fenomenele care se produc în canalul ţevii

după percutare;
 Balistica exterioară – studiază fenomenele ce se produc din momentul în
care glonţul părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei (pe traiectorie);
 Balistica ţintei – cercetează fenomenele ce se produc prin atingerea ţintei de
către proiectil3.
Din punct de vedere legislativ, regimul armelor şi muniţiilor în România este
reglementat prin Legea nr. 295 din 28 iunie 20044, intrată în vigoare la 30 dec. 2004 şi
care abrogă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, cu
excepţia art. 46-52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate
2
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 220.
3
Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 2004, p. 154.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 583/ 30 iun. 2004.
 21

persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de
apărare şi pază, până la stabilirea în legile prevăzute la art. 43 a condiţiilor în care
acestea pot purta şi folosi armele din dotare5.

Consider necesară prezentarea unor concepte esenţiale, specifice balisticii

judiciare, definite în art. 2 din Legea nr. 295/2004, astfel:

 arma – reprezintă orice dispozitiv a cărei funcţionare determină aruncarea

unuia sau a mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase,
amestecuri incendiare, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare;
 arma de foc – reprezintă arma al cărei principiu de funcţionare are la bază
forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei
încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi
dispozitivele care se pot constitui şi funcţiona ca arme de foc;
 muniţia – constituie ansamblul format din proiectil şi, după caz, încărcătura de
azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi
asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.
Principalele elemente de construcţie sau componente ale unei arme de foc,
indiferent de destinaţie sau de alte caracteristici, sunt următoarele: ţeava, mecanismul de
închidere, percutorul, mecanismul de scoatere a tubului tras, patul sau crosa armei şi
sistemul de ochire.

Examinarea criminalistică concretizată prin expertiza balistică criminalistică are în

vedere întreaga morfologie a armei de foc, însă interesează îndeosebi ţeava armei şi
mecanismul de tragere, datorită valorii pe care o prezintă în procesul de identificare6.

5
Gh. Alecu, „Instituţii de Drept Penal“. Conform Noului Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010,
p. 569.
6
Gheorghe Alecu, Criminalistică. Noţiuni teoretice şi practice, Ed. Europolis, Constanţa, 2004, pp. 98-103.
 22

 Ţeava armei – este un tub de oţel străbătut de un canal, între cele două
extremităţi ale acesteia, gura ţevii şi culasa. Canalul ţevii, mai precis interiorul acestuia,
se împarte în trei zone principale: camera cartuşului (camera de detonare), în care se
introduce cartuşul înainte de tragere, conul de forţare (con de racordare), care asigură
pătrunderea glonţului în ultima zonă a ţevii, şi zona ghintuită care asigură imprimarea
mişcării de rotaţie a proiectilului, necesară păstrării stabilităţii direcţiei acestuia în
timpul zborului7.

Criteriul suprafeţei canalului ţevii împarte armele de foc în: arme cu ţeava
ghintuită şi arme cu ţeava lisă (suprafaţă netedă).

Ghinturile se prezintă sub forma unor canale spiralate tăiate în peretele interior al
ţevii, a căror faţă interioară se numeşte fundul ghintului, pereţii laterali se numesc
limitele sau flancurile ghintului, iar spaţiul dintre ghinturi reprezintă câmpul ghintului.
În privinţa flancurilor ghintului, cel care imprimă ghintului mişcarea de rotaţie se
numeşte flanc de atac, spre deosebire de flancul liber (opus), care suportă un şoc mai
mic8.

Ghinturile imprimă pe suprafaţa proiectilului urme specifice, urme care prezintă o

importanţă deosebită sub aspectul stabilirii tipului armei cu care s-a tras şi chiar
identificarea precisă a acesteia. Numărul, lăţimea, direcţia şi unghiul de răsucire a
ghinturilor diferă de la un tip de armă la altul. Armele cu ţeava lisă nu prezintă astfel de
particularităţi, tocmai datorită lipsei acestor ghinturi.

Cele două orificii de la extremităţile canalului ţevii prezintă o importanţă

însemnată în procesul tragerii. Orificiul de ieşire a proiectilului trebuie exact retezat
pentru a nu determina devierea direcţiei zborului şi uneori chiar deformarea sau
fragmentarea proiectilului. Al doilea orificiu este format de camera de detonare.

7
Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 338.
8
Gheorghe Alecu, Criminalistică.Curs universitar, Ovidius University Press, Constanţa, 2004, p. 302.
 23

Legat de canalul ţevii armei, trebuie să mai cunoaştem şi în ce anume constă

calibrul. La armele cu ţeava ghintuită, calibrul este distanţa milimetrică dintre două
plinuri situate în poziţie diametral opusă unul faţă de altul . În ceea ce priveşte armele
de vânătoare cu alice şi mitralii, calibrul este reprezentat de un număr abstract şi invers
proporţional cu diametrul ţevii.

La armele de vânătoare se remarcă o varietate de modele în privinţa numărului de

ţevi şi a specificului acestora. Astfel, sunt arme cu o ţeavă (ghintuită sau lisă), cu două,
trei sau patru combinate9. În cazul acestora din urmă şi sistemul de tragere va prezenta
anumite particularităţi.

 Mecanismele de închidere şi dare a focului (percuţie). Acest ansamblu de

mecanisme prezintă mai multe variante, în funcţie de tipul şi modelul armei. Peretele
frontal al închizătorului, presând asupra fundului cartuşului în timpul exploziei, suportă
şocul în recul al acestuia, imprimând pe capsă forma lighenaşului. Percuţia se poate face
după mai multe sisteme, şi anume: fie direct prin acţionarea percutorului de către arcul
său, fie prin acţionarea percutorului printr-o piesă intermediară numită cocoş, fie prin
percuţie mobilă, percutorul fiind ataşat la una din piesele mobile ale armei. Prin
intermediul urmei percutorului pe capsă se poate stabili poziţia acestuia, dar şi forma
specifică a vârfului percutorului.

 Mecanismul de scoatere şi de aruncare a tuburilor arse – este format dintr-o

gheară extractoare şi un prag aruncător numit şi genunchiul ejectorului.

Ansamblul mecanismelor de închidere, percuţie şi scoatere a tubului tras are o

mare importanţă în procesul de identificare datorită particularităţilor de construcţie şi de
prelucrare a pieselor componente ce vin în contact nemijlocit cu tubul cartuşului.

9
Gheorghe Alecu, Criminalistică.Curs universitar, Ovidius University Press, Constanţa, 2004, p. 302.
 24

Urmele respective rămân pe muniţia trasă (tub sau glonţ), ea însăşi prezentând
elementele caracteristice cu valoare de identificare10.

2. CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC

Cu privire la criteriile de clasificare proprii balisticii judiciare, în literatura de
specialitate, în ciuda diversităţii de opinii, s-a remarcat preocuparea unanimă în
stabilirea celor mai adecvate repere capabile să faciliteze identificările de grup şi cele
individuale.

Astfel, în criminalistică, clasificarea armelor de foc se face după următoarele

criterii mai importante11:

 după destinaţia lor, armele de foc se împart în următoarele grupuri de arme:

a.) arme militare sau de luptă: puşti, carabine, puşti-mitraliere, mitraliere,

revolvere;

b.) arme de vânătoare (cu ţevi lise sau ghintuite, simple sau combinate);

c.) arme sportive sau de tir: arme pentru antrenamente, arme pentru tragerea la
ţintă, pistoale, revolvere, puşti, de regulă arme cu un calibru redus;

d.) arme cu diverse destinaţii speciale: pistoale de semnalizare, de alarmă sau de

start, arme cu ţeava retezată, pistoale şi puşti cu aer comprimat, arme cu gaze
lacrimogene, iritante sau de neutralizare, arme cu tranchilizante, arme utilitare sau cu
destinaţie industrială, arme de asomare12;

e.) arme deghizate: pistol stilou, pistol cuţit, pistol baston;

f.) arme de apărare apropiată: revolvere, pistolete.

10
Gheorghe Alecu, Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2009, p. 195.
11
Vasile Bercheşan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004, pp. 372-380.
12
Conform Legii nr. 295/2004, armele de asomare sunt arme utilitare folosite pentru imobilizarea animalelor,
prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare.
 25

 după modul de funcţionare, armele de foc pot fi:

a.) arme simple (de genul celor de vânătoare);

b.) arme cu repetiţie, a căror reîncărcare se face prin acţiunea trăgaciului;

c.) arme semiautomate, de tipul pistoalelor la care este necesară apăsarea

trăgaciului pentru fiecare foc;

d.) arme automate, a căror cadenţă de tragere poate ajunge la câteva lovituri pe
secundă13.

 după construcţia canalului ţevii, armele de foc se pot clasifica în:

a.) arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt: armele de
vânătoare cu alice, armele de tip redus, pistoalele rachetă;

b.) arme cu ţeava ghintuită, care au pe canalul ţevii plinuri şi goluri dispuse
longitudinal (ghinturi). Ghinturile imprimă glonţului o mişcare elicoidală, asigurând
stabilitatea acestuia pe traiectorie, în scopul atingerii cu precizie a ţintei. Numărul lor
variază în funcţie de tipul, modelul şi calibrul armei, având o răsucire spre stânga sau
spre dreapta. Printre armele cu ghinturi se numără: puştile-mitralieră, pistoalele,
revolverele şi armele de vânătoare cu glonţ;

c.) arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită (tipul
armelor de vânătoare cu trei sau patru ţevi).

 după lungimea ţevii, se pot distinge:

a.) arme cu ţeava lungă (lungimea ţevii cuprinsă între 50 şi 70 cm): puşti şi
carabine;

b.) arme cu ţeava mijlocie (între 20 şi 40 cm): majoritatea pistoalelor-mitralieră;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 221 ; Vasile Măcelaru, M.
13

Dobrilă, Ion Anghelescu, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. M.I., Bucureşti, 1980, pp. 153-165.
 26

c.) arme cu ţeava scurtă (între 6 şi 20 cm): pistoale şi revolvere.

Această clasificare are importanţă deoarece ţeava armei influenţează asupra

distanţei şi preciziei de bătaie. Armele cu ţeava lungă au o bătaie mai precisă, dar se
ascund mai greu. Armele cu ţeava scurtă, deşi au distanţa de acţiune şi precizia de bătaie
mult inferioară celor cu ţeava lungă sau medie, sunt mai uşor de purtat şi de ascuns şi,
prin urmare, cu ele se comit cele mai multe infracţiuni având ca specific uzul unei arme
de foc14.

 după calibru, armele de foc pot fi:

a.) arme de calibru mic (până la 6.35 mm);

b.) arme de calibru mijlociu (care au calibrul cuprins între 6.35 şi 9 mm);

c.) arme de calibru mare (peste 9 mm).

Această clasificare are ca obiect armele de foc cu ţeava prevăzută cu ghinturi. La

armele de vânătoare, calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul numărului de alice
fabricate dintr-un pfund englezesc. Spre exemplu, calibrul 12 corespunde diametrului de
18.5 mm15.

 după modul de fabricaţie16, armele de foc se pot clasifica în:

a.) arme de fabricaţie industrială, având caracteristici tehnice proprii, pentru

fiecare tip şi model;

b.) arme vechi de fabricaţie meşteşugărească;

c.) arme de foc de producţie artizanală, fie produse în mod rudimentar, fie din
materiale improvizate, fie rezultate în urma modificării prin retezarea ţevii sau a patului
armei.

14
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pp. 103-104.
15
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 221.
16
Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 337.
 27

 după numărul ţevilor, deosebim:

a.) arme cu o singură ţeavă;

b.) arme cu două ţevi;

c.) arme cu trei ţevi (Drilling), din care două lise şi una ghintuită;

d.) arme cu patru ţevi (Vierlling): două lise şi două ghintuite.

Acest criteriu vizează în principal armele de vânătoare.

Sunt arme de foc17 şi:

• armele de panoplie – arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a

transformării lor de către un armurier autorizat;

• armele de colecţie – arme destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele

aflate sau nu în stare de funcţionare care constituie rarităţi, sau care au valoare istorică,
artistică, ştiinţifică, documentară sau sentimentală deosebită;

• armele vechi – arme letale produse înainte de anul 1877, sau reproduceri ale
acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;

• armele de recuzită – arme special confecţionate, fabricate sau devenite

inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii
instituţiilor specializate în domeniul artistic.

3. EXPERTIZA URMELOR FORMATE DE ARMELE DE FOC

A. Expertiza urmelor principale ale tragerii

17
În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
 28

Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în examinarea

orificiilor de intrare şi de ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe
obiectele cu care glonţul a venit în contact. Totodată, o deosebită atenţie este acordată şi
examinării urmelor produse de ricoşare18.

În privinţa expertizei orificiilor, începând cu cele de intrare, o primă problemă de

rezolvat este aceea a stabilirii faptului dacă acestea sunt sau nu consecinţa unei arme de
foc. Sunt situaţii în care arma de foc creează urma în formă de tăiere sau împungere, fără
urme suplimentare evidente şi fără a rămâne la locul faptei nici arma folosită, nici
proiectilele sau tuburile trase. Răspunsul este posibil pe baza studierii caracteristicilor
generale reflectate de urma de intrare a glonţului, caracteristici ce diferă, după cum am
observat, în funcţie de natura obiectului împuşcat (ţesut uman, textile, sticlă, lemn, metal
etc.). Alături de aceste caracteristici privitoare la forma şi aspectul orificiului, uneori
uşor de confundat cu urme ale unor obiecte înţepătoare (stilet, furcă, pilă etc.), sunt
avute în vedere caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împuşcăturii,
cum ar fi: urmele de funingine, arsurile, tatuajul, rupturile provocate de gaze, precum şi
inelele de frecare şi de metalizare, formate indiferent de distanţa de la care s-a tras19.

În situaţia existenţei mai multor orificii de intrare şi de ieşire, se mai cer a fi

clarificate şi alte aspecte. De exemplu, se impune a se stabili dacă aceste orificii au fost
formate de acelaşi tip de gloanţe, dacă acestea au fost trase de una sau mai multe arme,
dintr-o singură direcţie sau din direcţii diferite şi dacă distanţa de tragere a rămas
neschimbată. Toate aceste aspecte se clarifică, în principal, pe baza examenului
comparativ dintre urmele în litigiu şi urmele tragerilor efectuate experimental, cu arme
şi pe suporturi asemănătoare celor descoperite şi ridicate de la faţa locului20.

18
Gheorghe Alecu, Criminalistica.Noţiuni teoretice şi practice, Ed. Europolis, Constanţa, 2004, pp. 114-115.
19
Gheorghe Alecu, Criminalistică.Curs universitar, Ovidius University Press, Constanţa, 2004, p. 324.
20
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 235.
 29

B. Expertiza urmelor secundare ale tragerii

Cercetarea criminalistică a urmelor secundare ale tragerii este destinată

descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de
foc, formate în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, precum şi a
urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.

Cercetarea preliminară reprezintă prima etapă a expertizei şi este destinată

examinării obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere, prin
intermediul microscopului optic. Întrucât rezultatele examinării preliminare nu sunt
întotdeauna concludente, se impune utilizarea unor metode specializate, mai complexe şi
mai eficiente.

Examinarea chimică are ca obiectiv punerea în evidenţă a urmelor secundare ale

împuşcăturii, existente în jurul orificiului de intrare, în ţeava armei şi pe mâna
trăgătorului. De exemplu, se caută identificarea nitraţilor şi a nitriţilor cu ajutorul
reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnaţi pe o hârtie fotografică.
Hârtia se introduce sub materialul presupus purtător de urmă, după care se calcă cu un
fier cald, prezenţa nitriţilor conducând la apariţia unor puncte roşii.

În cazul examinării urmelor de afumare, analiza chimică se foloseşte pentru

depistarea antimoniului, plumbului, cuprului şi uneori a nichelului. Fierul nu se caută,
întrucât nu este caracteristic pentru urme de afumare, fiind răspândit peste tot. Pentru
analiza chimică se ridică din urma de afumare două probe: una la 0.5 cm de orificiul de
pătrundere a proiectilului şi una dintr-o zonă marginală a urmei.
 30

CURSUL Nr. 6
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI , A ÎNSCRISURILOR , A
FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Obiective: informarea studenţilor despre cercetarea criminalistică a scrisului,

înscrisurilor, falsului în înscrisuri şi a altor categorii de falsuri
Cuvinte cheie: urme ale obiectelor, fals în înscrisuri, falsificarea scrisului
Test:
Caracteristi generale ale scrisului sunt:
a. gradul de evoluţie, forma, dimensiunea, viteza;
b. fixitatea, constanţa, inalterabilitatea;
c. individualitatea, imuabilitatea, inalterabilitatea.

Potrivit dispozițiilor art. 320-322 C.pen. falsul în înscrisuri poate fi de natură

materială sau intelectuală.
Falsul material, atât cel din înscrisuri oficiale, cât și cel în înscrisuri sub
semnături private, este consecința contrafacerii sau a alterării sale, în orice mod, de
natură să producă efecte juridice.
Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii
acestuia de către un funcționar sau un salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu,
prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.
Spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat
printr-o „anumită unitate de structură, atât logică, cât și grafică”, falsului parțial îi
lipsește această unitate, în general fiind mai ușor de depistat.
Cu excepția contrafacerilor sau falsurilor totale, principalele procese de realizare a
falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text,
modificarea unui semn grafic (literă sau cifră), imitarea unui scris sau semnături,
 31

deghizarea propriului scris de către organele de urmărire penală sau de către instanțele
de judecată, mai ales în ipoteza unui fals total. Ca urmare, este necesară recurgerea la
cunoștințele unui specialist, la metode tehnico-științifice adecvate de descoperire,
rezultatele cercetărilor criminalistice având caracter tehnic sau grafic, după caz.9

1.2. Aspecte particulare ale cercetării infracțiunii de fals

Art. 192 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că „Cercetarea locului
faptei se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către
instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării
sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea
adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei
persoane.”
Reglementarea legală nu face referiri particularizante asupra situațiilor care ar impune
efectuarea cercetării locului faptei. Aprecierea oportunității acestei activități este lăsată
organului judiciar. Acesta va decide în funcție de condițiile și datele concrete ale fiecărei
fapte în parte, pentru că prin cercetarea locului faptei „organul judiciar își deschide
multiple posibilități de descoperire a numeroase și variate urme create cu prilejul
săvârșirii infracțiunii”.
1.3. Cercetarea falsului prin înlăturare de text
Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită
frecvent în practica judiciară, penală și civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau
chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situație în care ne aflăm în
prezența unui fals prin substituire.
1.4. Cercetarea falsului prin adăugare de text
În problemele cercetării și examinării documentelor falsificate, pentru care autorii
folosesc o diversitate de procedee și mijloace, un loc bine definit îl ocupă și cercetarea
falsului prin adăugare de text. Formele acestui gen de falsuri variază de la adăugarea
 32

unui semn grafic, unei cifre sau mai multor fraze. Din punct de vedere al modalităților
de realizare cunoaștem adăugiri manuscrise și dactilografiate.

Expertiza criminalistică a scrisului

1. Caracteristici de identificarea a scrisului
2. Examinarea comparativă pentru identificarea persoanelor după scris
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor
1. Manipularea înscrisurilor, refacerea acestora şi reconstituirea
înscrisurilor deteriorate sau distruse
2. Metodica refacerilor
3. Stabilirea autenticităţii vechimii înscrisurilor
3. Cercetare criminalistică a hârtiei şi a cernelurilor

CERCETAREA FALSULUI ÎNSCRISURILOR ŞI ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Procedee de realizare a falsurilor

INTREBARI:
35.Cercetarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte
36.Cercetarea urmelor mijloacelor de transport
37.Cercetarea urmelor de incendii, explozii şi a altor urme de accidente
38.Noţiuni despre armele de foc şi cercetare urmelor acestora
39.Balistica criminalistică a armelor de foc şi a urmelor acestora
40.Expertiza criminalistică a scrisului
41.Procedee de realizare a falsurilor
 33

CURSUL NR. 7

CERCETAREA LOCULUI FAPTEI

Obiective: informarea studenţilor despre cercetarea locului faptei şi despre regulile

tactice de investigare a scenei infracţiunii
Cuvinte cheie: locul faptei, scena infracţiunii, plan de urmărire penală
Test:
Cercetarea locului faptei este o activitate iniţială, imediată şi_________ .

Tactica efectuării cercetării la faţa locului

Pentru buna desfăşurare a activităţii de cercetare trebuie ca organele judiciare să urmze o
anumită tactică şi să stabilească obiectivele generale după care trebuie să facă cercetarea94.
Indiferent de modul în care se desfăşoară cercetarea, importanţa majoră o reprezintă caracterul
organizat, riguros al cercetării preliminare, desfăşurată în mod metodic şi fără a scăpa din
vedere amănunte care pot fi decisive pentru urmărirea penală ulterioară. Unii autori95
consideră cercetarea la faţa locului „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Cercetarea în fază statică
În această primă fază a cercetării urmelor, a suporturilor pe care se găsesc acestea precum
şi a obiectelor, se face fără deplasarea acestora, procedându-se la fixarea poziţiei obiectelor
principale, a victimelor şi în general a întregului ansamblu al locului, în scopul formării unei
imagini asupra naturii faptei şi modului în care s-ar fi putut desfăşura. Fixarea rezultatelor
cercetării la faţa locului se realizează prin procesul-verbal, schiţa locului faptei, fotografiile şi
înregistrările video judicare. Principalele obiective ale etapei statice a cercetării la faţa locului
sunt:
1. sesizarea mirosurilor particulare din încăpere – gaze naturale, petrol, insecticid;
94
Mihail Gheorghiţă Tactica cercetării la faţa locului,Ed.Arc, Chişinău 2004, pp.23-37.
95
C.E.O`hara, Principiile debază ale cercetării penale,Ed.Ch.Thomas, Ilinois USA, 1976, p.45.
 34

2. proprietăţile fizice ale anumitor obiecte – consistenţa, temperatura, vâscozitate,

densitate;
3. sesizarea unor stări de fapt (împrejurări negative) cum ar fi: absenţa urmelor de sânge
din preajma cadavrului, plăgi multiple;
4. examinarea agentului vulnerant pentru a stabili dacă el corespunde sau nu cu aspectul
plăgilor de pe cadavru;

5. fixarea aspectelor fotografice prin fotografii de orientare a cadavrului, a obiectelor

principale şi efectuarea de schiţe;
6. declaraţiile martorilor.

Cercetarea în fază dinamică

Este cea mai complexă etapă şi implică antrenarea integrală a mijloacelor tehnice aflate la
dispoziţia echipei. În această etapă este permisă mişcarea sau deplasarea obiectelor pentru a se
asigura o examinare optimă a acestora. Alături de căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea
urmelor, a microurmelor sau a altor mijloace materiale de probă, se execută fotografii de
detaliu sau fotografii la scară. Toate rezultatele cercetării se vor consemna în procesul-verbal
de cercetare la faţa locului.

Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

Structura planului de urmărire penală

Planul de urmărire penală reprezintă materializarea în formă scrisă a ideilor şi
concluziilor organului de urmărire penală, desprinse din analiza materialului faptic
existent la un moment dat într-o cauză penală.
 35

Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate96,

desprinse din studierea experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele elemente
constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer
rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum şi activităţile desfăşurate pe baza
metodelor ştiinţifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme. În
plan mai sunt precizate termenele de rezolvare a problemelor şi, implicit, de verificare a
versiunilor, precum şi persoanele care urmează să participe la soluţionarea lor.
Elementele planului de urmărire penală
Elementele planului de urmărire penală sunt:
A.Versiunile de urmărire penală, presupunerile organului de urmărire penală
întemeiate pe datele stabilite cu privire la infracţiunea săvârşită, la împrejurările în care a
fost săvârşită şi la persoanele care au săvârşit-o.
B.Problemele care trebuie rezolvate în cadrul fiecărei versiuni, adică
determinarea faptelor care trebuie stabilite pentru verificarea fiecărei versiuni.
C. Activităţile de urmărire penală şi investigaţiile care trebuie efectuate pentru
rezolvarea fiecărei probleme, precum şi orice alte măsuri încheierii anchetei cu succes.
Conţinutul planului de urmărire penală
Pentru a putea desfăşura o activitate organizată la nivelul cerinţelor, organul de
urmărire penală trebuie să stabilească, în fiecare etapă a cercetărilor, sarcinile pe care le
are de îndeplinit şi care - de fapt - determină conţinutul planului pe care-l întocmeşte
într-o cauză sau alta. Cea mai importantă sarcină este aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Forma în care se materializează planul de cercetare

Privit sub raportul conţinutului, planul de cercetare al oricărei cauze, fie ea
complicată sau aparent simplă, va trebui să cuprindă întotdeauna aceleaşi elemente,
96
Mihail Gheorghiţă Tezele generale ale tacticii criminalisitce, Ed.Arc Chişinău 2004, pp.76-87
 36

adică va avea acelaşi conţinut. Acest conţinut se poate materializa în planuri diferite,
deoarece experienţa de cercetare nu impune şi nici nu recomandă o formă unică de
plan pentru cercetarea oricărei cauze.

INTREBARI:

42. Noţiunea şi principiile organizării penale

43. Versiunile de urmărire penală
44. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor
45. Reguli tactice în ascultarea martorilor
46. Consemnarea declaraţiilor martorilor
47. Psihologia persoanei vătămate şi luarea declaraţiilor sale
48. Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate
49. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau
a inculpatului
50. Folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în depistarea
comportamentului simulat
 37

CURSUL NR. 8

TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI SAU A

MARTORULUI. TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE
PENALĂ

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice folosite în ascultarea

suspectului si a inculpatului, precum şi despre tactica efectuării confruntării
Cuvinte cheie: suspect, inculpat, fixarea confruntării, confruntare

Declaraţia suspectului sau inculpatului are o valoare probantă:

a. superioară altor mijloace de probă, fiind considerată „regina probelor”;
b. egală cu alte mijloace de probă deoarece poate servi la aflarea adevărului numai
în măsura în care este coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză;
c. specială, deoarece învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului
penal.

Tactica ascultării suspectului sau inculpatului

a.) Pregătirea ascultării.
Suspectul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căruia să
răsuceşte, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat
până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului110.
În legătură cu personalitatea suspectului sau inculpatului trebuie să cunoască cel
puţin în linii generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia familială,
preocupările extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură, temperamentul şi
caracterul său111, precum şi mobilul care l-ar fi putut determina să comită fapta cercetată.

110
Ion Mircea, Op.cit.,p.273.
111
I. Mircea, „Posibilitatea cunoaşterii personalităţii făptuitorului prin unele activităţi tactice, în Anale”, vol. III, Editura
Augusta, Timişoara, 1998, p.10.
 38

b.) Fazele ascultării suspectului sau inculpatului sunt:

 discuţiile prealabile;
 relatările libere;
 răspunsurile sale.
c.) Consemnarea declaraţiilor suspectului sau inculpatului
Potrivit art.73 C.Pr.Pen. consemnarea declaraţiilor se face numai în scris, prima
declaraţie o scrie personal învinuitul sau inculpatul şi apoi se consemnează declaraţiile
într-un formular tip şi la persoana I.
Condiţiile consemnării declaraţiilor:
 declaraţia să fie precisă şi fidelă expunerii;
 după consemnare să fie citită suspectului sau inculpatului sau i se dă să o
citească şi dacă este de acord o semnează pe fiecare pagină. Dacă nu poate sau nu
doreşte să semneze se vor consemna motivele corespunzătoare

TACTICA ASCULTARII MARTORILOR

Această importantă activitate judiciară se desfăşoară într-un cadru legal fiind

reglementată de dispoziţiile C.Pr.Pen., care la art.78 precizează că „martorul este
persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau o împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal”
Procesul psihologoc de formare a mărturiei judiciare
Martorul de bună-credinţă este un „preţios auxiliar al justiţiei”97 ,prin faptul că
relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru
rezolvarea cauzei penale.
Definită din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia apare ca rezultatul unui
proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea

97
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p.155.
 39

acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată.98 Prin urmare, este vorba despre un proces de cunoaştere a
realităţii obiective, alcătuit din patru faze mai importante: percepţia99 (recepţia)
informaţiilor, prelucrarea (decodarea) logică a acestora, memorarea şi reactivarea
memorială (prin recunoaştere şi reproducere).

Percepţia faptelor şi împrejurărilor

Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor
nemijlocite asupra receptorilor100.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prin
intermediul organelor sale de simţ. Obiectele şi fenomenele lumii materiale, acţionând
asupra organelor de simţ, dau naştere unor procese psihice: senzaţiile şi percepţiile101.
Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale
obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele umane de simţ. Cu
alte cuvinte, senzaţia se poate defini ca fiind o impresie primită de un organ de simţ (
receptori senzoriali : ochiul, urechea etc. ) în momentul în care este expus influenţei
directe a unei surse de informaţii102 Percepţia este definită ca un act de organizare a
senzaţiilor, prin care omul cunoaşte prezenţa actuala a unui obiect din exterior, adică ia
cunoştinţă că acel obiect e acolo, are o anumită consistenţă, forma etc. Percepţia, deşi
are la bază senzaţii, nu este totuşi o simplă însumare de stimulări ( informări ) care
afectează receptorii senzoriali, ea organizând informaţiile primite în funcţie de
necesităţile, de dorinţele şi de experienţa persoanei103.

98
Emilian Stancu, Op. cit., p.364
99
Gh.Alecu, Criminalistica, Ed.Ex Ponto, Constanţa 2001, p.142.
100
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.237
101
Aurel Ciopraga, op. cit., p.16
102
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Op. cit., p.149
103
ibidem
 40

Factori de distorsiune ( bruiaj ) la nivel senzorial din perspectivă criminalistică

Factorii ce pot afecta percepţia pot fi de natură obiectivă sau subiectivă, după cum
aceştia îşi au originea în cauze externe, independente de cel ce percepe, respectiv în
persoana celui care percepe, fiind intim legaţi de personalitatea sa

Factorii de natură obiectivă care includ

 vizibilitatea;
 audibilitatea;
 durata percepţiei;
 disimularea înfăţişării;
Factorii de natură subiectivă includ:
 calitatea organelor de simţ ;
 gradul de instruire (de cultură) şi personalitatea individului;
 vârsta şi inteligenţa persoanei;
 nivelul de mobilitate al proceselor de gândire şi temperamentul;
 stările de oboseală precum şi consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi
chimici ;
 stările afective;
 atenţia;
 tipul perceptiv.
Prelucrarea (decodarea) informaţiilor
Aparatul senzorial uman nu receptează imaginea lucrurilor şi a fenomenelor, ci doar
lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi
sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată, vor fi prelucrate si decodate.
Dintre factorii care influenţează nemijlocit calitatea prelucrării informaţiilor, cei mai
importanţi se consideră a fi experienţa de viaţă a martorului, gradul său
 41

de cultură, profesia acestuia, capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau vitezei şi

de a da semnificaţii celor percepute107.
Stocarea memorială
Ordonarea, în conştiinţa subiectului a informaţiilor percepute şi decodate ulterior,
marchează momentul memorării. Acest proces psihic din conştiinţa subiectului nu
trebuie privit ca o simplă stocare de secvenţe ale unui fenomen perceput anterior şi
reproduse cândva în viitor, fără o participare critică a subiectului la prelucrarea lor. Prin
urmare, memorarea se realizează printr-o participare si mai activă a personalităţii
subiectului faţă de momentul perceperii108.
Procesele de memorare se realizează în trei etape:109 achiziţia (este modul de
receptare senzorială a evenimentelor, sub aspect psihologic având o deosebită
importanţă existenţa sau inexistenţa intenţiei de reţinere); reţinerea (conservarea) şi
reactivarea ( în cadrul căreia se includ procesele de recunoaştere şi de reproducere).
Reactivarea memorială
Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior
se referă fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a obiectelor, persoanelor sau
situaţiilor receptate de subiect, fie la recunoaşterea acestora.
Reproducerea constă în proiectarea mintală într-un tablou omogen a imaginilor
percepute la locul faptei, selectate şi păstrate într-o anumită ordine prin memorare şi,
apoi, în redarea lor verbală sau în scris în faţa organului judiciar.

Recunoaşterea (obiectelor, a persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenţa unei

imagini, a unei reprezentări care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau
locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conţine mai multe informaţii,
107
Emilian Stancu, Op. cit., p.368.
108
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.262.
109
Emilian Stancu, Op. cit., p.369// Tiberiu Bogdan, Op. cit., p.p.162-163.
 42

mai multe repere, cu atât procesul recunoaşterii se va realiza mai facil. Lipsa
informaţiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie,
incertitudine subiectivă. Aceasta din urmă nu este însă în toate cazurile declarată de
martor, ce adesea se manifestă în tendinţe de completare logică a informaţiilor lacunare,
care, în mod cert, afectează veridicitatea mărturiei.
Elemente de tactică criminalistică
a.) Pregătirea ascultării martorilor;

b.) Reguli şi procedee aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor:

 elemente de tactică criminalistică aplicate în etapa discuţiilor prealabile;

 conduita tactică din momentul relatărilor libere ale martorului;
 reguli tactice aplicate în etapa ascultării dirijate.
c.) Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor;

d.) Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor:

 confruntarea;
 folosirea interpreţilor.
10.3.3 Consemnarea declaraţiilor martorilor. Alte metode tehnice de fixare

a.) Consemnarea declaraţiilor martorilor (în scris);

b.) Alte metode tehnice, criminalistice de fixare a declaraţiilor martorilor (bandă

magnetică sau video-magnetică).

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Tactica efectuării “confruntării”

Oportunitatea confruntării
 43

Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să

ţină seama organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu
probator. Lipsa oportunităţii unei confruntări poate genera dificultăţi sau complica
soluţionarea cauzei. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot să-şi menţină sau să revină
asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul lor.

Elemente tactice ale pregătirii confruntării

Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă,

pentru a se ajunge la rezultatele scontate prin efectuarea sa. Astfel, pe lângă
confruntarea dintre martori sau dintre învinuiţi sau inculpaţi, uneori este necesar să
se recurgă la confruntarea dintre un martor şi un învinuit sau inculpat 112.

În linii mari, pregătirea confruntării presupune:

- studierea datelor existente la dosar;

- stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;

- cunoaşterea personalităţii acestora;

- cunoaşterea naturii relaţiilor pe care le pot avea subiecţii infracţiunii;

- stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare;

- pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar

cu acest prilej;

- elaborarea planului de ascultare a martorilor principali113.

Organizarea confruntării

112
A. Ciopraga şi I. Iacobuţ ,“Criminalistică”, Ed. Chemarea Iaşi 1992, p. 279.
113
Ibidem.
 44

După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, după

cunoaşterea şi ascultarea prealabilă a persoanelor care vor fi confruntate, organul
…………………………………………………………………………………………
..judiciar procedează la organizarea confruntării ceea ce presupune: alegerea locului
şi momentului tactic cel mai potrivit de desfăşurare, a ordinei în care persoanele vor
fi chemate la confruntare; evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi;
stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate
prin confruntare.

Consideraţii privind psihologia confruntării

Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al

celor între ale căror declaraţii se constată contradicţii, e impusă, în primul rând, de
necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice, cu observarea cărora trebuie
efectuată ascultarea celor confruntaţi, de necesitatea adoptării de către organul
judiciar, faţă de cei ascultaţi, a unei atitudini menite a atenua efectul inhibator al
stărilor emoţionale, de necesitatea aprecierii corecte a manifestărilor, a condiţiei
celor confruntaţi.

Efectuarea confruntării propriu-zise.

O dată terminate toate măsurile pregătitoare, organul judiciar procedează la

efectuarea propriu-zisă a confruntării.

Fixarea rezultatelor confruntării

Consemnarea în procesul verbal

Fixarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal, a cărui

structură este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate cu
prevederile art. 91 Codul de procedură penală.
 45

Procesul-verbal de efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate

particularităţile acestei activităţi.

INTREBARI :

51.In ce consta pregatirea ascultarii invinuitului sau inculpatului ?

52.Care sunt fazele ascultarii invinuitului sau inculpatului ?
53. Ce prevede art. 73 din CPP cu privire la consemnarea declaratiilor?
54. Care sunt conditiile consemnarii declaratiilor?
55. Ce intelegeti prin oportunitatea confruntării?
56. Care sunt elemnetele tactice ale pregatirii şi organizarii confruntării?
57. In ce consta confruntarea propriu-zisa?
58. Prin ce se fixeaza rezultatele confruntării?
 46

CURSUL NR. 9

REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA UNOR

ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ. PREZENTAREA PENTRU
RECUNOASTERE ŞI RECONSTITUIREA

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea prezentării pentru recunoaştere şi
reconstituirii
Cuvinte cheie: recunoastere, reconstituire
Test: Reconstituirea presupune o organizare judiciosă, pe baza unui plan care are în
vedere,în principal, următoarele:
a. determinarea scopului infracţiunii;
b. stabilirea activităţilor care urmează a fi executate;
c. stabilirea persoanelor participante;
d. asigurarea ________ necesare.

Aspecte psihologice ale prezentării pentru recunoaştere

Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor

în condiţiile oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în
vederea identificarii unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de
aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţie apărând informaţii asemănătoare celor
reale, eronate sau denaturate116.

Una din regulile tactice de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere
prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei

116
Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, p. 399.
 47

sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea
pentru recunoaştere117.

Pregătirea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere presupune, ca şi în cazul celorlalte acte de urmărire

penală analizate, o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita acestui probatoriu
tactic de identificare.

În linii mari, activitatea de pregătire se înscrie în coordonatele menţionate în secţiunile

precedente, raportate la particularităţile prezentării pentru recunoaştere118.

a.) Studierea materialului cauzei

Cunoaşterea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării

pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Totodată, prin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi
chemaţi să facă recunoaşterea, aceştia fiind în exclusivitate persoane care au perceput direct
subiectul prezentării pentru recunoaştere.

b.) Ascultarea prealabilă

Ascultarea prealabilă vizează următoarele obiective:

 cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixarea şi redarea persoanei

respective, a trăsăturilor sale psihice;
 determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor
subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
 stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana
le-a perceput şi, mai ales, memorat asfel încât recunoaşterea să fie realmente posibilă şi
utilă119.

117
A. Ciopraga şi I. Iacobuţă, “Criminalistică”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 159.
118
Emilian Stancu, Op.cit.,p.482.
 48

c.) Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a avut

loc percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii120.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi

haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă aceasta
neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus
recunoaşterii121.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, date fiind

dificultăţile fireşti de identificare, datorate unor cauze diverse.

Cadavrul este posibil să prezinte unele mutilări sau alterări ca urmare a activităţilor
violente exercitate de agresori ori a accidentului, sinuciderii, ca şi în urma proceselor de
putrefacţie, care îl fac aproape imposibil de recunoscut. În asemenea împrejurări, înainte de
prezentare, este indicat să se procedeze la efectuarea “toaletei cadavrului“, operaţie despre
care am amintit în capitolul consacrat metodelor de identificare a persoanelor.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesită selecţionarea unui grup de obiecte

asemănătoare cu obiectul de identificat, însă nu “identice”.

Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul serviciului

medico-legal, al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face după fotografie. Condiţiile
de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie, de asemenea, să fie
avute în vedere la pregătirea recunoaşterii.

119
Em. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.
483.
120
Cu privire la organizarea pregătirii pentru recunoaştere A se vedea C. Suciu, Op.cit., p. 444-445.
121
Ibid.
 49

Odată încheiate pregătirile prezentării pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriu-

zisă a acestui act, în funcţie de natura obiectului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de
regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice122.

Tactica efectuării „reconstituirii”

Noţiunea, obiectul şi funcţiile reconstituirii

În conformitate cu art. 130 Codul de Procedură Penală, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea
unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fata locului, în întregime sau în parte, a
modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

Obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea cu caracter experimental, fie în

întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea
au fost săvârşite, inclusiv a condiţiilor în care au avut loc. Desigur este vorba de o
interpretare extensivă a prevederilor art. 130 Cod Procedură Penală, însă, absolut
necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor subiecţi
procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor acte
ori de producerea unor rezultate.

Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar

Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se

pot aprecia trăsăturile esenţiale ale reconstituirii - care, o deosebesc de alte activităţi de
urmărire penală şi de tactică criminalistică, cum ar fi:

- cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere123.

122
Em. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.
485.
 50

- în cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile

şi nu urmele acestora.

- în cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă

urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării
posibilităţii de a vedea sau de a auzi.

Principalele elemente de diferenţiere sunt următoarele:

a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee

tactice criminalistice este regula potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la locul
unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi verificat;

b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea sustinerilor autorilor

infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea
declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind, de altfel situaţiile cele mai
frecvente de utilizare ale lui;

c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală

care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se execută
pentru a se verifica dacă este posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul,
nereferindu-se strict la o singură posibilitate dovedită deja, ca la reconstituire;

d) în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta trebuie remarcat că

reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a cercetărilor;

e) reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral

“filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar la verificarea
anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă este adevărat, acestea
reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

123
Bulai C. “Drept Penal Român”, Partea Generală. vol. I şi II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
 51

Principalele categorii de reconstituiri

Deşi, aşa cum s-a precizat, sfera şi natura împrejurărilor, ce pot fi verificate prin
mijlocirea reconstituirii sunt extrem de variate, convenţional, privite sub raportul
conţinutului, acestea ar putea fi incluse în una din următoarele categorii:

- într-o prima categorie se cuprind toate acele fapte, fenomene, împrejurări, legate
de modul şi condiţiile de realizare a activităţii materiale, prin care se săvârşeşte
infracţiunea sau fapte şi fenomene aflate într-o strânsă legătură cu primele, a căror
reproducere oferă posibilitatea verificării experimentale a diverselor activităţi întreprinse
de făptuitor, anterior, concomitent şi ulterior săvârşirii faptei;

- cea de a doua categorie cuprinde verificarea experimentală a tuturor împrejurărilor

ce reflectă modul în care fenomenele, situaţiile legate de condiţiile producerii faptelor, în
primul rând, activitatea ce constituie elementul material al infracţiunii au fost percepute
de cei care, într-un fel sau altul au participat la producerea faptei - învinuit sau inculpat,
martori oculari, persoana vătămată.

Fără a epuiza situaţiile obiectiv posibile ce pot fi reproduse experimental, în

practica organelor judiciare, cel mai adesea se recurge la următoarele categorii de
reconstituiri124:

- reconstituirea destinată verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, suspectului

sau inculpatului ca şi ale persoanei vătămate;

- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuală sau

auditivă, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;

………………………………………………………………………………….-
reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de săvârşire a anumitor acţiuni în
condiţiile date.

124
Emilian Stancu, Op.cit., p.492.
 52

Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia

Printre activităţile premergătoare care se desfăşoară la locul reconstituirii reţinem:

- invitarea martorilor asistenţi şi a reprezentantului unităţii în incinta ori pe

teritoriul căreia se desfăşoară reconstituirea;

- organizarea fotografierii locului reconstituirii;

- verificarea locului în care se va efectua reconstituirea şi reamenajarea acestuia

pentru a corespunde condiţiilor ce au existat în momentul săvârşirii faptelor ale căror
împrejurări se reconstituie, dacă între timp a suferit modificări;

- instalarea participanţilor la reconstituire şi reinstruirea acestora cu privire la

atribuţiile ce le revin şi activităţile pe care urmează a le întreprinde;

-stabilirea semnelor şi a modalităţilor de legatură între participanţii la

reconstituire.

Pregătirea reconstituirii presupune întocmirea unui plan care trebuie să cuprindă:

- data şi locul reconstituirii;

- scopul reconstituirii — se va mentiona ce urmează a se verifica;

- modul de desfăşurare - ce activităţi vor fi întreprinse pentru reproducerea

împrejurărilor a căror verificare se urmăreşte prin reconstituire, ordinea lor şi

persoanele ce le vor executa;

- participanţii - învinuiţi sau inculpaţi - precum şi lucrătorii de cercetare penală

care vor lua parte la reconstituire, cu sarcini concrete pentru fiecare;

- asigurarea materială: mijloacele materiale de probă, obiectele ce vor fi folosite,

de unde vor fi procurate, mijloace tehnice necesare pentru fixarea rezultatelor
reconstituirii, mijloacele de deplasare;
 53

- data, locul şi cine va face instructajul efectivelor ce vor participa la reconstituire.

Dispunerea reconstituirii

Potrivit prevederilor art. 130 Cod Procedură Penală, reconstituirea poate fi dispusă
motivat de către organul de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată, dacă
acesta consideră necesar să verifice ori să precizeze o serie de date ce prezintă
importanţă pentru soluţionarea cauzei şi care nu au fost clarificate prin alte mijloace
de probă.

Referitor la modalitatea de dispunere, amintim că aceasta se face în faza de

urmărire penala, printr-o rezoluţie motivată a organului judiciar, după începerea
urmăririi penală. În faza de judecată, reconstituirea este dispusă de către instanţă, printr-
o încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti.

Organizarea reconstituirii

Ca şi în cazul celorlalte acte procedurale analizate anterior, reconstituirea

presupune o pregătire atentă, o organizare temeinică sub raport tehnico-tactic, pe baza
unui plan întocmit judicios, organul judiciar însărcinat cu efectuarea ei urmând a avea în
vedere o serie de probleme125:

a) Determinarea cu exactitate a problemelor ce vor fi verificate, în funcţie de

obiectul reconstituirii.

b) Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.

c) Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod cât mai

apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată, ceea ce reprezintă o cerinţă tactică
deosebit de importantă.

125
A se vedea Emilian Stancu,Op.cit., pp.493-495//N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, Bucureşti 1998,
p.280//Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976, p.144//G.Antoniu
ş.a., Dicţionar de procedură penală, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988, p.297.
 54

Principalele condiţii care se cer a fi respectate la organizarea unei reconstituiri

sunt:

 Condiţiile de loc;

 Condiţiile de timp;

 Condiţiile atmosferice;

 Alte condiţii.

Reguli tactice de efectuare a reconstituirii

O regulă tactică a carei observare e impusă de puternice raţiuni este cea potrivit
căreia reconstituirea trebuie efectuată în condiţii similare sau cât mai apropiate de cele
existente în momentul producerii faptului sau fenomenului ori se presupune că s-a
petrecut.

O altă recomandare de ordin tactic priveşte modul propriu-zis de efectuare a

experimentelor.

Pentru ca rezultatele faptelor, fenomenelor ce se verifică experimental să poată sta

la baza convingerii organelor judiciare, se impune ca experimentele să fie efectuate cu
maximum de atenţie, de exactitate şi, mai mult, când este vorba de împrejurări esenţiale
se impune repetarea de un anumit număr de ori a experimentului, în aceleaşi condiţii cât
şi în condiţii deliberat modificate.

Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. trebuie să fie similare

sau cât mai apropiate de cele ce au existat în timpul producerii faptelor, evenimentelor
ale căror împrejurări se verifică prin reconstituire, dacă schimbarea lor îi influenţează
rezultatul126.

126
Emilian Stancu, Op.cit., p.496.
 55

Fixarea rezultatelor reconstituirii

a.) Procesul – verbal de efectuare a reconstituirii este principalul mijloc de

fixare. El trebuie încheiat cu respectarea prevederilor legale şi a normelor recomandate
de criminalistică. Procesul-verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte
întregul proces al activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care
s-a ajuns, are aceeaşi structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea
finală. În componenţa acestor părţi întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces-
verbal şi elemente proprii, determinate de natura şi finalitatea urmărită prin efectuarea
acestei activităţi.

b.) Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul-

verbal şi au menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea
şi, în ultimul timp videofilmarea, sunt tot mai frecvent folosite în cursul reconstituirii.

c) Fixarea rezultatelor pe bandă audio sau videomagnetică

Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile în

raport cu o serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a
acestora, apropierea condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au
existat în momentul săvârşirii faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor,
fenomenelor, în condiţii de timp şi loc precizate de persoanele ce au cunoştinţă de
existenţa lor.

După cum organul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să aprecieze

rezultatele tuturor activităţilor pe care le întreprind, tot astfel, şi în cazul reconstituirii
are obligaţia de a le aprecia, în scopul de a stabili valoarea lor pentru cauza, măsura şi
modul cum pot fi folosite, în raport cu problemele ce se cer clarificate în cursul
cercetării.
 56

Referitor la aprecierea rezultatelor reconstituirii se poate considera că, pe baza

acestora, organul de urmărire penală poate ajunge la concluzii certe sau probabile. Este
necesar să se facă deosebirea între rezultatele certe ori probabile ale reconstituirii, pe de
o parte şi concluziile certe sau probabile la care se poate ajunge pe baza acestora, pe de
altă parte.

INTREBARI:

59. In ce consta pregatirea prezentarii pentru recunoastere?

60. Ce aspecte psihologice incumbă prezentarii pentru recunoastere?

61. Prin ce se fixeaza rezultatele prezentarii spre recunoastere?

62. Care este obiectul reconstituirii?

63. Care sunt deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar?

64. Care sunt principalele categorii de reconstituire?

65. Care sunt regulile tactice de efectuare a reconstituirii?

66. Prin ce se fixeaza rezultatele reconstituirii?

 57

CURSUL NR. 10

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Obiective: informarea studenţilor despre tactica efectuarii perchezitiei, baza legala

si mijloacele criminalistice de fixare a acesteia
Cuvinte cheie: perchezitia corporala, perchezitia domiciliara, perchezitia locurilor
inchise
Test:
Cine dispune efectuarea percheziţiei domiciliare?
a. procurorul, la cererea organului de efectuare penală;
b. procurorul, pe timpul nopţii;
c. instanta de judecată la cererea procurorului.

Consideraţii generale cu privire la percheziţie

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probã în procesul penal, obiectele ce conţin
sau poartã urme ale infracţiunii, înscrisurile sau valorile care constituie astfel de
mijloace trebuie sã fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmãrire penalã,
dar şi pãstrate pânã la soluţionarea cauzei.
Prin percheziţie înţelegem acel act procedural ce face parte din activitatea de
urmãrire penalã şi tacticã criminalisticã “destinat cãutãrii şi ridicãrii unor obiecte care
conţin sau poartã urme ale unei infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie
cunoscute,fie necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevãrului”127.

Clasificarea percheziţiilor
Din punct de vedere procesual penal, percheziţia se clasifică potrivit art. 156, alin.
(1) Codul de procedură penală în: domiciliară, corporală, informatică sau a unui
vehicul.

127
Emilian Stancu, Op.cit.,p.441.
 58

Percheziţia se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă

disproporţională în viaţa privată.
Perchezițiile domiciliare și percheziții corporale, pot fi împărțite în mai multe
categorii, astfel:
- după natura locului în care este efectuată, percheziția se împarte în: percheziția
locurilor deschise și a locurilor închise sau a spațiilor locuite fie de o familie, fie
în folosință comună;
- după numărul de persoane, la care urmează să se facă percheziția, aceasta poate fi
individuală sau de grup, situație întâlnită frecvent în cazul participației;
- perchezițiile mai poti fi clasificate în primare sau repetate, ultima variantă fiind
specifică împrejurărilor în care rezultatele primei percheziții au fost
negative sau condițiile de efectuare au fost improprii (situație întâlnită la
percheziția locurilor deschise, efectuată în condiții meteorologice
neprielnice).
A.) Percheziţia domiciliarã
Conform prevederilor C.pr.pen. rezultã douã situaţii :
a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusã când :
- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi
care se aflã în posesia unei persoane;
- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc
de probã;
- persoana tãgãduieşte existenţa sau deţinerea acestora.
Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusã dacã actul procedural este
necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea
persoanelor ce urmeazã a fi percheziţionate, legislaţia noastrã prevede şi alte
 59

condiţii cu valoare de garanţii suplimentare, instituite în scopul evitãrii unor

acţiuni judiciare.
B.) Percheziţia corporalã
Conform art.100 al.5 C.pr.pen., care prevede condiţiile legale pentru dispunerea şi
efectuarea percheziţiei corporale, distingem douã situaţii :
a) În prima situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã şi efectuatã dacã:
- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi
care se aflã în posesia unei persoane fizice sau juridice;
- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc
de probã ;
- persoana fizicã tãgãduieşte existenţa ori deţinerea lui.
Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
b) În a doua situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã sau efectuatã dacã
actul procedural este necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor. În
raport de calitatea persoanei ce urmeazã a fi percheziţionatã, legislaţia în
vigoare prevede şi alte condiţii, ce reprezintã mãsuri suplimentare de protecţie,
instituite în scopul evitãrii unor acţiuni judiciare şicanatorii.

Tipologia percheziţiei
Unii autori de specialitate131, considerã cã deşi clasificarea percheziţiilor din punct
de vedere al legii procesual penale se face în percheziţie domiciliarã şi corporalã, privite
prin prisma unor particularitãţi tactice de efectuare, percheziţiile domiciliarã şi corporalã
pot fi împãrţite în mai multe categorii.
Astfel:

131
Emilian Stancu, Op.cit.,p.442.
 60

1. dupã natura locului în care este efectuatã, percheziţia se împarte în : percheziţia

locurilor deschise şi a locurilor închise sau a spaţiilor locuite fie de o familie, fie de
folosinţã comunã;
2. dupã numãrul de persoane la care urmeazã sã se facã percheziţia, aceasta poate fi
individualã sau de grup, situaţie întâlnitã frecvent în cazul participaţiei;
3. dupã numãrul lor, percheziţiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate,ultima
variantã fiind specificã împrejurãrilor în care rezultatele primei percheziţii au fost
negative sau condiţiile de efectuare au fost improprii.
Alţi autori preferã un alt gen de clasificare a percheziţiilor domiciliarã şi corporalã,
dupã cum urmeazã :
1. dupã locul de efectuare, percheziţiile se împart în : percheziţii corporale şi
domiciliare;
2. dupã temeiul legal, ele se împart în :
- percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emisã de procurorul
care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã;
- percheziţii efectuate în baza consimţãmântului scris al
persoanei percheziţionate;
- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantã;
3. dupã timpul de efectuare : percheziţii efectuate în timpul zilei şi percheziţii
efectuate în timpul nopţii;
4. dupã persoanele participante : percheziţii la care participã numai organele de
urmãrire penalã şi percheziţii la care participã şi alţi specialişti;
5. dupã numãrul persoanelor la care se efectueazã : percheziţii efectuate la o
singurã persoanã şi percheziţii efectuate la locuinţele mai multor persoane.
 61

Tactica efectuării percheziţiei cuprinde următoarele etape:

a.) Efectuarea percheziţiei în locurile închise;
b.) Deplasarea la locul percheziţiei;
c.) Intrarea la locul percheziţiei;
d.) Cercetarea clădirii:
-cercetarea zidurilor sau a pereţilor;
-cercetarea altor elemente de construcţie;
-căutarea sistematicã a obiectelor şi mobilierului.

Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei

Procesul-verbal este dupã cum am precizat principalul mijloc de consemnare a
rezultatelor unei percheziţii.
Fotografia şi filmul judiciar sunt mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor
percheziţiei, datoritã caracterului lor demonstrativ, au scopul de a ilustra cu ajutorul
imaginilor, partea descriptivã a procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea
acestuia.
Înregistrarea videomagneticã permite fixarea imaginilor de ansamblu, ale obiectelor
principale şi de detaliu. Oferã, ca şi filmul judiciar, avantajul redãrii fidele, complete, în
dinamismul lor, a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia efectuatã în
cazurile ce prezintã un anumit grad de complexitate132.
Desenul-schiţã va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în
care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manierã asemãnãtoare schiţei
efectuate cu ocazia cercetãrii la faţa locului133.

132
Emilian Stancu, Op.cit.,p.455.
133
Emilian Stancu, Op.cit.,p.456.
 62

INTREBARI:

67.Ce se intelege prin perchezitie?

68. Clasificarea perchezitiilor.
69. Tipologia perchezitiei.
70. Cum se efectueaza perchezitia in locurile inchise?
71. Care sunt regulile tactice referitoare la deplasarea la locul perchezitiei şi intrarea
la locul vizat?
72. Cum se cerceteaza o cladire supusa perchezitionarii?
73. In ce baza se efectueaza perchezitia?
74. Care sunt mijloacele de fixare a perchezitiei?
 63

CURSUL NR. 11
METODOLOGIA INVESTIGAREA MORŢII VIOLENTE

Obiective: informarea studenţilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea investigarii omuciderii
Cuvinte cheie: moarte violenta, asfixie mecanica, strangulare, spanzurare, depesaj
criminal
Test:
Semnele cadaverice tardive:
a.putrefacţia;
b.conservarea artificială a cadavrului;
c.conservarea naturală a cadavrului : mumifierea, lignificarea, congelarea naturală
şi ___________ .

Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea morţii violente

Omorul constituie una din formele morţii violente. Investigarea sa se

particularizează faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa
specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi naturii
morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea
mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei, identificarea
autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului sau a
mobilului infracţiunii.
Obiectul probaţiunii îl constituie tocmai aceste probleme sus-menţionate. Indiferent
de particularităţile omorului, organul judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările potrivit
formulei „celor 7 întrebări”:
 Ce faptă s-a comis şi care este natura ei?
 Unde s-a comis fapta?
 Când a fost săvârşită?
 64

 Cine este autorul?

 Cum şi în ce mod a săvârşit-o?
 Cu ajutorul cui?
 În ce scop?
La aceste întrebări se mai adaugă, uneori, încă una foarte importantă:
 Cine este victima?21
Răspunzând la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de
natură să reflecte realitatea şi astfel, să permită stabilirea adevărului.
A. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

Pentru identificarea cauzei morţii organul de urmărire penală şi medicul legist

conlucrează. În funcţie de cauza ei, moartea poate fi consecinţa unui omor, a unei
sinucideri sau a unui accident, “diagnosticul juridic al decesului” stabilindu-se din
coroborarea interpretării datelor obţinute prin investigaţiile ştiinţifice criminalistice şi
cele anatomopatologice. Fireşte că investigaţiile medico-legale au prioritate.
B. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.
Cercetările privind victima vizează consemnarea locului şi a poziţiei în care se
găseşte. Nu totdeauna locul unde este găsit cadavrul corespunde cu locul în care s-a
săvârşit agresiunea iar alteori victima este deplasată fie de către agresor, fie în scopul
acordării primului ajutor.
C. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.
Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple.
Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea momentului
exact la care a survenit moartea iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activităţii
infracţionale desfăşurate de autor.
D. Determinarea modului în care a fost săvârşit omorul.

21
E.Stancu, op.cit., pp.503-504//L.Cârjan, “Cele şapte întrebări fundamentale ale investigării omorului”, Volum: Realităţi şi perspective
în criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti 2003, pp.25-49.
 65

Stabilirea modului de suprimare a vieţii victimei este posibilă pe baza interpretării

unui complex de date, de urme, cu privire la întrega activitate desfăşurată de infractor.
E. Identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi
Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii
(complici, instigatori, tăinuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea
depinzând atât desfăşurarea normală a procesului penal, cât şi încadrarea corectă a
faptei.

F. Identificarea victimei
Această problemă are, la rândul ei, o importanţă particulară pentru anchetă, întrucât,
odată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecţi, ca şi a
încadrării faptei în funcţie de calitatea subiectului pasiv al infracţiunii.
G. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârşirea infracţiunii.

Identificarea acestor instrumente vizeză atât agentul vulnerant, care a cauzat

moartea victimei, cât şi celelalte mijloace destinate pregătirii săvârşirii faptei,
pătrunderii la faţa locului, imobilizării victimei etc.
H. Stabilirea mobilului sau scopului infracţiunii.

Stabilirea mobilului omorului este problema cheie, ea prezentând importanţă atât în

stabilirea faptelor şi împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât şi în încadrare
juridică a faptei. De pildă, omorul comis din ură sau gelozie serveşte deseori la
alcătuirea rapidă a cercului de bănuiţi. Totodată, interesul materiel, încer-carea de a se
sustrage de la urmărirea penală, reprezintă elemente de circumstanţiere a omorului
calificat.
Modalităţi de probare a infracţiunii de omucidere
 66

În vederea elucidării cauzelor omuciderii, sub toate aspectele sale şi pentru a fi în

măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probaţiunii în acest caz, organul de
urmărire penală va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico-
ştiinţifice, tactice şi metodologice criminalistice. Astfel22:
Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Mijloacele de probă
utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care se
disting:
 Cercetarea la faţa locului, în accepţia cea mai largă, prin aceasta înţelegând nu
numai locul propriu-zis al omorului, ci şi alte zone în care au fost descoperite urme,
instrumente, etc.
 Efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, de expertize criminalistice şi
medico-legale, alte examinări complexe cu caracter tehnic.
 Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor şi eventual, a persoanei
vătămate, dacă fapta a rămas în faza de tentativă.
 Efectuarea de prezentări pentru recunoaşterea de persoane sau obiecte, inclusiv
recunoaşterea victimei sau a obiectelor care i-au aparţinut.
 Efectuarea de percheziţii, de ridicări de obiecte sau înscrisuri.
 Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susţineri ale învinuiţilor,
cât şi ale martorilor.
 Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenţei de contradicţii în declaraţiile
celor audiaţi.
Mijloace tehnico-tactice criminalistice şi medico-legale. Mijloacele tehnice,
tactice şi metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare sunt,
următoarele:

22
V.Greblea, “Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti”, Volum: Documentar al Parchetului General de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, apud E.Stancu, op.cit., p.506.
 67

 Mijloacele tehnico-ştiinţifice de examinare a urmelor infracţiunii, a corpurilor

delicte descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a
fost descoperit cadavrul, precum şi cu prilejul percheziţiei.
 Mijloacele de identificare a persoanelor şi cadavrelor, altele decât cele pe baza
urmelor descoperite în câmpul infracţional: identificări după semnalmente
exterioare, reconstituiri de fizionomii ş.a.
 Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent
în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziţiei,
reconstituirii etc.
 Regulile metodologice aplicate potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte,
începând cu cele metodologice generale.
 Mijloacele proprii medicinii legale, ştiinţă al cărei aport în soluţionarea
cazurilor de omucidere este deosebit de important, interesând mecanismele de
producere a morţii, momentul survenirii acesteia, identificarea autorului prin
examene biologice.
 68

CURSUL NR. 12

REGULI GENERALE METODOLOGICE APLICATE ÎN INVESTIGAREA

OMORULUI

Regulile generale metodologice sunt, în esenţă, următoarele23:

 efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din
procuror, medic legist şi lucrători de poliţie, conducerea acesteia fiind asigurată de
către procuror, potrivit prevederilor art. 209 C.pr. pen., în scopul desfăşurării
activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.
 asigurarea operativităţii, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se
prioritate activităţilor care reclamă o maximă urgenţă, cum sunt:
1. cercetarea la faţa locului.
2. ascultarea imediată a persoanelor care au cunoştinţă despre fapta săvârşită,
despre victimă sau agresor.
3. dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare.
4. urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.
În legătură cu necesitatea deplasării urgente la faţa locului, este semnificativă
concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20 la sută din dosarele cu autori
necunoscuţi sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.
 cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei, dată fiind rezonanţa sa
în stabilirea precisă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi în identificarea
autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante.
 planificarea judicioasă a întregii activităţi de urmărire penală, în funcţie de
particularităţile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se ţină seama de

23
E.Stancu, op.cit., pp.507-508.
 69

datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la
timp a probelor, evitându-se acţiunile de natură să tergiverseze soluţionarea cauzei.
 stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii, ancheta
trebuind să pornească de la faptă la autor şi nu invers, cerinţă subordonată direct
principiului aflării adevărului şi prezumţiei de nevinovăţie, prin care se previn, în
primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca şi efectuarea unor acte de urmărire
penală inutile.
 asigurarea continuităţii desfăşurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de
investigare şi, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să
desfăşoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă
de la cercetarea la faţa locului, să participe procurorul competent.
 efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual
penale şi cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-ştiinţifice
şi reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfăşurării procesului
penal.

Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului

Organele de urmărire penală pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unui omor, potrivit
prevederilor art. 221 C.pr.pen. prin plângere, denunţ ori sesizându-se din oficiu când
află pe orice cale despre săvârşirea unei omucideri sau a unei morţi suspecte. În
practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de
moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părţi
de schelet24.

24
I.Braşoveanu, “Consideraţii cu privire la cercetarea pluridisciplinară a infracţiunilor de omor cu dezmembrări sau mutilări ale
cadavrului şi corpului uman”, Seminar de perfecţionare profesională a procurorilor criminalişti, Sinaia 20-24.11.2000, pp.118-120.
 70

Măsuri luate de organul de poliţie sosit primul la faţa locului. La faţa locului
soseşte primul poliţistul sesizat, în condiţiile arătate, sau alt organ judiciar care,
indiferent de competenţă, informează dispeceratul de poliţie, de aici parchetul şi
serviciul medico-legal.
Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă
urgenţă următoarele:
 Stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viaţă, pentru un eventual
prim-ajutor şi transportarea sa imediată la spital.
 Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea
urmelor, inclusiv a zonelor adiacente.
 Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau dispărea,
chiar şi a acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.
 Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte, a oricărei
persoane care poate oferi informaţii despre victimă.
Activităţi pregătitoare întreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă. În cadrul
activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de urmărire
penală vor proceda la:
 identificarea victimei şi a celorlalte persoane implicate în săvârşirea faptei, în
primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.
 efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din
echipă, pentru stabilirea decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la
cauza şi natura morţii, la mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi.
 prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul
obligaţiei de conservare a tuturor urmelor.
 ascultarea imediată a tuturor martorilor oculari sau a persoanelor care au
cunoştinţă despre faptă, despre victimă sau despre agresor.
 71

 urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziţii domiciliare şi

corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a
unor fragmente de cadavru, dacă iniţial au fost descoperite numai părţi din acesta,
aruncate în diverse locuri.

Pregătirea cercetării locului faptei

Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracţiunii.
Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se
desfăşoară în două direcţii25:
 Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la faţa locului, în
vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehnic-
criminalistic;
Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la faţa locului,
pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot
modifica sub o formă sau alta.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu
competent – are datoria să întreprindă de îndată următoarele:
Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut
pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru
prevenirea unor eventuale dezinformări.
Determinarea locului, naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să servească la
formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.
Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la faţa
locului, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător
de poliţie) ce se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo. În
cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.
25
E.Stancu, op.cit., p.510.
 72

Organul de urmărire penală trebuie să îşi verifice competenţa, procedând, după caz,
fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent şi
obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua actele de cercetare care nu suferă amânare.
Art. 213 C.pr.pen. obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar
şi pe cei care nu au în competenţă specială acest lucru.
 Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice. Sub raport tehnico-tactic
criminalistic, o atenţie deosebită va fi acordată verificării şi pregătirii mijloacelor
tehnico-ştiinţifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.
Pentru cercetările care nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebite sunt
necesare26:
 trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din
compartimentele pentru executarea măsurătorilor şi marcajelor, pentru
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor.
 trusa foto, va dispune de aparate, obiective şi materiale fotosensibile, inclusiv de
dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor.
 trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor
biologice, a accidentelor de circulaţie, pentru descoperirea stupefiantelor).

26
Gh.Alecu, op.cit., pp.58-59.
 73

CURSUL NR. 13

EFECTUAREA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI ÎN CAZ DE OMOR

Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârşit omorul sau a locului în care a
fost descoperit cadavrul se desfăşoară potrivit regulilor generale ale cercetării la faţa
locului şi parcurge faza statică şi faza dinamică27.
Cercetarea în faza statică
Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către
procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele,
completarea sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire penală
sosit primul la faţa locului, activitate ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în
asemenea cazuri.
Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morţi violente, va debuta cu:
 Constatarea morţii victimei, efectuată de către medicul legist, în prezenţa
procurorului.
 Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-şi formeze o
imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional.
 Obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la persoanele care au
cunoştinţă despre omor şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.
 Stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea
omorului.
 Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de
la victimă spre marginea locului faptei.
 Selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.

27
E.Stancu, op.cit., pp.511-516//N.Văduva, op.cit., pp.187-192.
 74

Cercetarea în faza dinamică

Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia,
precum şi locul de sub cadavru după care se va continua cu porţiunea de teren din jurul
victimei.
Examinarea cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul
dintre experţii criminalişti prezenţi la faţa locului, va fi efectuată cu prioritate
Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor.
În cazul urmelor biologice, se solicită şi concursul medicului legist ori
biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice, se
va efectua schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în
procesul verbal.
În această etapă se procedează la examinarea obiectelor din perimetrul cercetat, după
ce acestea sunt deplasate şi ridicate. În funcţie de particularităţile cazului, stabilite în
etapa precedentă, se procedează astfel: în spânzurare sau sugrumare, se scoate laţul,
tăindu-se pe partea opusă nodului; în intoxicaţii, se cercetează etanşeitatea anumitor
recipiente şi a instalaţiilor, conductelor, tirajul sobelor consem-nându-se eventualele
lor defecţiuni.

Cu mare atenţie trebuie făcută examinarea îmbrăcăminţii cadavrului deoarece aceasta

poate fi în dezordine sau poate prezenta rupturi, urme de împuşcare, împunsături, tăieturi,
arsuri etc. (indicii ale luptei purtate cu agresorul). Dacă îmbrăcămintea prezintă orificii sau
rupturi, se precizează localizarea, forma, dimensiunile, direcţia lor, eventualii factori
primari sau complementari ai împuşcării. După aceleaşi criterii urmează să fie descrise
urmele prezente (biologice sau nebiologice).
Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă a acestuia.
Medicul legist va descrie: semnele morţii reale, leziunile de violenţă, urmele biologice şi
nebiologice, semnele externe ale diferitelor boli, semnele particulare şi cele consecutive
procedurilor terapeutice. În măsura posibilului, acest examen trebuie să furnizeze date
 75

necesare pentru diagnosticul orientativ între leziunile de violenţă, modificările

postmortem şi eventualele acţiuni distructive ale animalelor.
După fotografierea cadavrului şi a urmelor are loc prelevarea, ambalarea şi
trimiterea urmelor şi corpurilor delicte în vederea examenelor de laborator.
Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare semnat de membrii echipei de
intervenţie.

Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul

criminalist, este o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o rezonanţă deosebită
în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului.
Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai
multe date referitoare la:
 cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme
tipice luptei dintre victimă şi agresor;
 posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima;
 corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
 data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate etc.
Constatarea morţii victimei. Examinarea cadavrului va începe numai după ce
medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice
instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul examenului necroptic28.
Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului.

28
Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.59-62.
 76

Semnele morţii reale. Semnele morţii reale constau din modificări fizico-chimice
ale cadavrului datorate încetării funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu asupra
acestuia.
Principalele semne care servesc la stabilirea morţii29sunt:
a. Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi
lipsa reflexelor la anumiţi stimuli;
b. Semnele semitardive, permit stabilirea cu certitudine a morţii, ele constând în
răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea
lividităţilor şi petelor cadaverice;
c. Semnele tardive, constau în apariţia fenomenelor de putrefacţie şi a celor de
mumifiere, adipoceară, congelare etc. semne datorate timpului scurs de la
data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.
Examinarea propriu-zisă a cadavrului. După constatarea morţii, medicul legist şi
procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată în
condiţiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenţie şi
minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza şi
natura morţii.

29
Ibidem.
 77

CURSUL NR. 14

PROCEDEE ŞI MIJLOACE FOLOSITE DE FAPTUITORI PENTRU

SUPRIMAREA VIEŢII VICTIMEI. EXPERTIZELE ÎN CAZURILE DE OMOR

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi procedeele folosite de

către făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este necesar ca, încă de la începutul
cercetării, să se ţină seama de specificul leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

1. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente. Omorurile săvârşite cu

arme albe (denumire dată datorită strălucirii lor), care se clasifică în mai multe categorii
– obiecte înţepătoare.
a. Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului,
lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa
corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau
în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii30;
La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase apar
fie sub formă de împroşcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălţi, la plăgile
venoase.
b. Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase (cuţit cu vârf
ascuţit, baionetă, foarfeci etc., au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea
plăgii se raportează la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa
penetrantă, practic aflându-ne în faţa unei acţiuni concomitente de perforare şi de
tăiere;

c. Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.) se prezintă ca

plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuţită. Obiectele despicătoare produc

30
V.Beliş, “Traumatologie mecanică în practica medico-legală şi judiciară”, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti 1985, pp.144-153.
 78

leziuni despicate cu caractere de răni tăiate la exterior, cu margini netede, liniare, iar pe
margine, atunci când lama obiectului vulnerant nu este suficient de ascuţită, se produc
mici contuzii şi răni zdrobite, frecvent cu fracturi.
d. Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale
obiectului vulnerant realizându-se după lungimea şi adâncimea plăgii, care, însă, nu
concordă întotdeauna cu lungimea lamei.
Plăgile tăiat-înţepate şi înţepate prezintă un orificiu şi un canal. La orificiul plăgii
este necesar a se examina şi consemna forma, mărimea, numărul orificiilor, aspectul
marginilor sau unghiurilor şi înclinaţia orificiului. Cercetarea stereomicro-scopică
permite identificarea obiectului prin suprapunerea imaginii plăgii (zimţurilor sale) cu
cele ale cuţitului31.
e. Diferenţierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în
care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui,
arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa
gâtului sau mâinii şi, frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele până când
reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare şi mai
superficiale la sfârşit.
Rănile gâtului interesează în mod particular practica medico-legală, pentru a stabili
diagnosticul diferenţial al celor produse în scop de sinucidere faţă de cele produse în
scop criminal. În sinucideri, sângele se scurge pe părţile anterioare ale corpului, rana
este asimetrică, mai adâncă în partea dreaptă a gâtului la dreptaci sau invers la stângaci,
transversală şi coincide cu o motivaţie de suicid afirmată sau constatată (scrisori etc.).
În omucideri, la locul faptei, sângele apare împrăştiat, plaga apare simetrică, unică,
pe veşminte încheiate.

31
Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp. 203-204.
 79

2. Omorul săvârşit prin asfixii. Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică,
cunoscută în practica medicală şi sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator” 32,
este o modalitate frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere, de aici rezultând o serie
de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversităţii modurilor în care se realizează:
spânzurare, ştrangulare, astuparea (ocluzia) căilor respiratorii, comprimarea toraco-
abdominală şi înecare. Spânzurarea se poate produce şi în mod accidental, întâlnită mai
ales la copii mici, dar şi la adulţi, de exemplu, la alpiniştii ce cad în coarde.
Principalele semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea) feţei şi a degetelor
mâinii, hemoragiile punctiforme pe conjuctiva palpebrală (pleoape), lividităţile
cadaverice accentuate, de culoare albastru închis, dilatarea pupilei, emisia de urină,
fecale şi spermă.
Spânzurarea se produce prin strângerea gâtului într-un laţ care va comprima vasele
acestuia, mai ales artera carotidă şi căile respiratorii superioare (traheea), oprind
alimentarea cu sânge oxigenat a creierului. Pentru strângerea laţului nu este nevoie de
întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele mai diverse poziţii în
care pot fi găsiţi cei spânzuraţi, unele având caracter atipic (spânzurare de clanţa uşii,
sub pat).
Tipic pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare ce ia o formă oblică
ascendentă spre locul nodului. Şanţul va fi mai accentuat în partea opusă nodului şi va
avea o lăţime egală cu cea a laţului, uneori reproducând exact forma acestuia (forma
frânghiei, găurile de la curea etc.. sub acţiunea greutăţii corpului, laţul poate aluneca de-
a lungul gâtului, formând mai multe şanţuri, atât în cazul unui omor, dar şi al unei
sinucideri. Acelaşi lucru este posibil şi în ipoteza unor încercări de autolezare prin alte
mijloace (tăierea venelor, otrăvire), rămase fără rezultat, ceea ce determină pe sinucigaşi
să recurgă la spânzurare.

32
V.Beliş, ş.a., “Medicină legală”, Ed.Juridică, Ediţia a III-a, Bucureşti 2000, pp.105-110.
 80

Diferenţierea omuciderii de sinucidere se face pe baza interpretării modului de

dispunere a petelor cadaverice, a datelor obţinute în urma examenului anatomo-
patologic, precum şi a urmelor descoperite în câmpul infracţional.
Strangularea se face prin strângerea gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare).
Strangularea cu laţul se întâlneşte, de regulă, în cazul omuciderii. Nu trebuie însă
exclusă nici posibilitatea sinuciderii.
În ceea ce priveşte sugrumarea cu mâinile, aceasta nu poate fi decât consecinţa
exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acţiune de autolezare, din cauza tulburărilor
anoxice care provoacă reducerea forţei persoanei, până la anularea ei.
Semnele asfixiei prin strangulare cu laţul sunt aceleaşi ca şi în cazul spânzurării. La
sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriaţii, determinate de acţiunea degetelor, a
unghiilor. Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se încerce o eventuală
ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului şi a feţei cadavrului.
Sufocarea şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se poate face cu mâna, cu
obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o suprafaţă dură
sau pământ, în nisip ş.a. Sufocarea este rezultatul unor acţiuni violente, cum ar fi, de
exemplu, împiedicarea victimei să ţipe, situaţii întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau
violurilor, după cum poate fi şi consecinţa unei intenţii directe de a provoca moartea. În
ipoteza sufocării cu mâna sau cu corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii
specifice.
Ocluzia căilor respiratorii se face prin astuparea căilor respiratorii (gura, faringe,
laringe) cu diverse obiecte ori materiale de genul cârpelor, hârtiei, pământului etc.,
acţiuni în exclusivitate cu caracter violent. Sunt şi cazuri de asfixie accidentală
determinată de aspirarea bolului alimentar, mai frecvent la bolnavii mintali, la
persoanele în stare avansată de ebrietate, la bătrâni.
Înecarea (submersia) face parte din categoria morţilor violente întâlnite frecvent, a
căror natură este foarte diversă: omor, sinucidere, accident, catastrofă naturală ş.a.
 81

Înecarea este consecinţa astupării căilor respiratorii cu lichide (deci nu neapărat numai
cu apă) de o anumită densitate.
Din punct de vedere juridic, este necesar să se stabilească dacă moartea este
rezultatul unui accident, al unei sinucideri, al unui omor sau al unei încercări de
disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere.

3. Omorul săvârşit prin împuşcare. Omorul săvârşit prin împuşcare reprezenta o

modalitate de ucidere a unei persoane relativ rar întâlnită în practica anterioară lui
decembrie 1989. În prezent însă, asistăm la înmulţirea acestor fapte, iar cercetarea lor s-a
dovedit a nu fi de cea mai bună calitate.
În moartea violentă prin arme de foc, agentul mecanic devine glonţul, fragmentele
sale şi pulberea ce-l însoţesc33.
În organism, glonţul se poate bascula, ricoşa, deforma, fragmenta, migra, datorită
presiunii sanguine sau gravitaţiei. Din aceste motive, puterea destructivă a glonţului
depinde de viteza sa denumită şi forţă vie.

La ieşirea din ţeavă, glonţul este înconjurat de gazele rezultate din combustia
pulberii ca şi de pulberea arsă sau nearsă, care formează un adevărat „proiectil
secundar”.
Distanţa de tragere (cu excepţia tragerii cu ţeava lipită) nu influenţează, în general,
forma orificiului de intrare. Viteza va influenţa însă această formă, deoarece, cu cât ea
este mai mică, cu atât glonţul va face un unghi mai oblic cu tangenta traiectoriei sale şi
prin bascularea sa, va atinge ţesuturile în mod mai oblic.
În scopul determinării naturii morţii prin împuşcare, se vor cerceta, sub raport
medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiul de intrare, canalul
şi orificiul de ieşire, dacă există), precum şi urmele secundare (rupturile provocate de
gaze, arsurile, tatuajul etc.

33
Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., p. 260.
 82

Examinarea are drept scop stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras, a
posibilităţii de autolezare în condiţiile în care a fost găsită victima.
4. Moartea prin otrăvire. Omorul prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută şi
sub denumirea de moarte violentă prin agenţi chimici, este relativ rar întâlnită în practica
de specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecinţa unor accidente, în care
ponderea o deţin accidentele de muncă şi cele casnice.
Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul
s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanţă toxică şi cantităţii care a pătruns
în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare şi
persoanele care au favorizat obţinerea acesteia.
5. Moartea violentă determinată de alţi factori. Moartea violentă a unei persoane
poate fi produsă nu numai de agresiuni de genul celor menţionate anterior ci şi de alţi
factori, cum ar fi, de pildă, moartea produsă în accidentele auto, navale şi aeriene, în
accidentele de muncă, moartea produsă de diverse energii fizice (căldură, frig, energie
electrică).
O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-numiţii
agenţi psihici, care intervine rapid după emoţii intense (frică deosebită, bucurie
excesivă, supărare). Şocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă
a funcţiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morţi este deosebit de dificilă întrucât este
necesară dovedirea capacităţii agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca şi a
predispoziţiei subiectului pasiv la o moarte prin şoc psihic din cauza unor suferinţe de
genul arterosclerozei, insuficienţei cardiace, astmului bronşic ş.a.

Expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice sau medico-legale ce

se efectuează în cazul morţii suspecte
A. Dispunerea expertizelor medico-legale. Efectuarea constatării sau expertizei
medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind
 83

moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în contextul
cercetării scenei crimei.
Potrivit art. 114 C.pr.pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se
cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra
suspectului ori persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa
urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări
medico-legale şi cere organului medico-legal căruia îi revine competenţa, potrivit
legii, să efectueze această constatare.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanţial

sunt, în esenţă, următoarele34:
 stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;
 diferenţierea leziunilor vitale de cele post-mortale şi explicarea mecanismelor
de producere a lor;
 determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii
loviturilor;
 depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a drogurilor;
 stabilirea sexului, a vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor
dezmembrate), precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni identificarea victimei.
Pentru aceasta, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul şi
îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt, de exemplu, urmele biologice, firele de păr,
depozitul subunghial etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la faţa
locului.
a. Stabilirea cauzei morţii. Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse
la dispoziţie de medicina legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog
fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului: moarte
violentă sau moarte patologică. Din moment ce datele obţinute converg spre o moarte
34
A se vedea Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.82-83//V.Beliş, op.cit., pp.87-88//E.Stancu, op.cit., pp.522-523.
 84

violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri sau a unui accident, va fi necesară
clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică a faptei.
b. Stabilirea naturii morţii. Din analiza unei bogate practici existente în materie,
se poate deduce că problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice a
morţii vizează trei direcţii principale:
1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală. În ipoteza unui deces din cauza
existenţei unor antecedente patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat
acestora. Situaţia, frecvent întâlnită, îi priveşte pe bătrâni şi pe persoanele grav bolnave,
după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii sau de a se executa
superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea
explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne (rupturi de organe, fracturi de
craniu sau de coloană), ori substanţe chimice apte să producă moartea.
2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de des în practica
de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-şi masca fapta prin „regizarea”
unei sinucideri35.
Nu este mai puţin adevărat că apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane,
la prima vedere, lasă impresia unei omucideri.
3. Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă din cauza
caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările autorului de a-
şi disimula fapta printr-un accident, de genul căderii de la înălţime, înecului ş.a.
Moartea prin spânzurare. Săvârşirea unui omor prin spânzurare (avem în vedere
spânzurarea tipică) poate fi întâlnită, de regulă, numai în cazul unor victime aflate,
practic, în imposibilitatea de a se apăra (bătrâni, paranoici, debili mintali). Persoanele în
putere pot fi spânzurate numai prin acţiunea mai multor indivizi, prin acţiuni care le
anulează rezistenţa (loviri, intoxicaţii alcoolice ş.a.).

35
D,Ceacanica, I.Sântea, op.cit., p.172.
 85

Moartea prin înec. Stabilirea diagnosticului diferenţial impune diferenţierea

urmelor caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice (infarct miocardic,
congestie cerebrală), de semnele morţii violente.
Moartea prin cădere sau precipitare. Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi
în ipoteza căderilor de la înălţime, este destul de dificilă, din cauza dificultăţii separării
leziunilor specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un
pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, nu lasă urme evidente dacă, mai
înainte, nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-se aparenţa de crimă
perfectă.
Moartea prin agenţi chimici. Precizarea naturii morţii, în ipoteza intoxicaţiilor
acute, reclamă aceeaşi strânsă cooperare între procurorul criminalist, medicul legist şi
toxicolog. Fără datele obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii
urmelor de otravă (în mâncare, lichide, diverse urme biologice, seringi, fiole), fără
studierea amănunţită a întregului tablou oferit de „scena” morţii, observaţiile medicale
sunt insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul folosirii unor otrăvuri aşa-zis funcţionale, de
tipul stricninei, atropinei ş.a., care nu produc modificări anatomice specifice.
Moartea prin agenţi fizici şi mecanici. Diagnosticul juridic al morţii violente este
şi aici destul de dificil, îndeosebi în situaţii cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii
care au ca scop mascarea omorului. Fireşte că, în ipoteza arderii cadavrului, se cere
rezolvată şi problema dificilă a identificării lui.
B. Dispunerea expertizelor criminalistice. În majoritatea cazurilor în care ancheta
penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea şi expertiza medico-legală
(obligatorie în condiţiile prevăzute de art. 117 C.pr.pen.) se dispune frecvent efectuarea
de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-ştiinţifice care, alături de celelalte
expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului.
 86

Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea

criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ş.a.) se
menţionează:
 Identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea omuciderii.
 Identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte în
comiterea infracţiunii.
 Stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost
suprimată viaţa victimei, precum şi a eventualilor martori.
a. Expertiza urmelor lăsate de corpul uman
1.Expertiza dactiloscopică serveşte, în primul rând, la identificarea autorului
omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei.
2.Expertiza urmelor de picioare (urme plantare şi de încălţăminte) permite
identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale
plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de
piciorul gol sau încălţat. Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de
mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.
3.Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura
împrejurărilor, se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei
reconstituiri a fizionomiei după urma de muşcătură36.
Urma de dinţi, formată în condiţii bune, permite identificarea persoanei prin
compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la stabilirea
sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare ş.a.
b. Expertizele traseologice.

1.Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante, efectuată împreună cu

medicul legist şi expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de
infractor în suprimarea vieţii victimei.
36
P.Firu, C.Rişcuţia, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II, op.cit., pp.80-97.
 87

Aşa cum am precizat, în funcţie de calitatea caracteristicilor reflectate în urmă, în

oasele plate ale victimei este posibilă stabilirea apartenenţei de gen şi chiar
identificarea instrumentului vulnerant.

2.Expertiza balistică vizează două direcţii principale37:

 identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate
de tub şi pe glonţ;
 studierea urmelor principale şi secundare existente pe îmbrăcămintea victimei,
în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.
Prin caracterul său complex, expertiza balistică necesită aceeaşi strânsă cooperare
dintre expertul criminalist şi medicul legist.

c. Alte categorii de expertize.

Expertizele bio-criminalistice şi cele genetice sunt unele dintre cele mai importante
expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor.
Analiza urmelor de secreţii şi de excreţii, a firelor de păr, a resturilor de ţesuturi
moi etc., frecvent întâlnite la faţa locului furnizează indicii valoroase privind victima,
agresorul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul38.
În prezent, expertiza genetică oferă o bază ştiinţifică valoroasă şi sigură pentru
identificarea persoanelor implicate într-o omucidere (sau orice faptă penală), prin
stabilirea profilului A.D.N.39 după tot ce poate însemna urmă biologică.

1.Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ,

cum sunt, de exemplu, grupele sanguine, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică din
care provine, sexul persoanei. Totodată, este posibilă stabilirea de date referitoare la
timpul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul, pe baza interpretării vechimii

37
I.Mircea, op.cit., p. 320.
38
N.V.Popov, “Medicina judiciară”, ESPLA, Bucureşti 1954, p.438//V.Molnar, Gh.Asanache, op.cit., pp.230-238.
39
Gh.Scripcaru, A.Ciucă., V.Astărăstăoaie,C.Scipcaru, “Introducere în biodrept”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp.161-165.
 88

urmei, a impurităţilor depistate în ea, a formei petei care indică distanţa de la care a
căzut şi poziţia corpului.
2.Expertiza urmelor de spermă şi a firului de păr oferă date de ordin calitativ
absolut necesare identificării făptuitorului sau a victimei, precum şi indicii privind unele
dintre circumstanţele comiterii infracţiunii.
Pentru reuşita acestui gen de expertiză, nu trebuie uitată necesitatea respectării
regulilor de ridicare şi expediere urgentă la laborator a petelor biologice, în condiţii
care să nu permită alterarea lor, cum ar fi ambalarea unor obiecte ude, purtătoare de
urme biologice, în saci ori pungi de plastic. Este foarte important ca la recoltarea şi
ambalarea probelor (nu numai a celor biologice) să se procedeze cu multă atenţie,
prevenindu-se o confuzie prin inversarea acestora.

Expertiza destinată stabilirii profilului genetic pe baza urmelor seminale, ca şi a celor

de sânge sau de salivă, este una dintre cele mai sigure mijloace de investigare.

3.Expertiza grafoscopică se dispune în situaţiile în care, la locul faptei sau la

locuinţa victimei, sunt descoperite înscrisuri din al căror conţinut se pot desprinde date
referitoare la faptă sau chiar la persoana autorului, exemplu tipic fiind cel al scrisorilor
de ameninţare.
Expertiza grafologică este indispensabilă şi în ipoteza răpirii de persoane, când
trebuie stabilită autenticitatea scrisului victimei, la care se poate adăuga chiar descifrarea
unor mesaje ale acesteia, disimulate în text.
4.Expertizele destinate identificării cadavrului după urmele de natură osteologică.
Pe baza acestor examinări se determină sexul, talia persoanei după schelet, ca şi
vechimea oaselor sau vârsta aproximativă a persoanei. De asemenea, se poate reconstitui
fizionomia după craniu, ori identifica persoana prin metoda supraproiecţiei.
Identificarea mai este posibilă, totodată, şi după dantură sau lucrări dentare, situaţie
frecventă în practica de specialitate. Amintim că expertiza odontologică poate fi
 89

dispusă şi în cazul victimelor unor catastrofe sau accidente de trafic, accidente de

muncă etc.

INTREBARI:
75.Care sunt principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea mortii
violente?
76. Care sunt regulile aplicate in investigarea omorului?
77. Care sunt primele masuri luate de o.u.p. in cercetarea omorului?
78. Ce expertize si constari tehnicostiintifice sau medico-legale se dispun in cazul
omuciderii?
79. Ce acte de urmarire penala se efectueaza in czul omuciderii?
80. Care sunt modalitatile de probare ale infractiunii de omucidere?

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Alecu, Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009.

2. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, editia a 8-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015.
3. G. Naghi, Criminalistică. Fundamente, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014.
4. N. Gamenţ, Gh. Popa, Criminalistică. Curs universitar, Ed. Pro universitaria,
Bucuresti, 2014.