Lecţia 3.

Doar începând din secolul al 16-lea putem vorbi de partitura corală în accepţiunea de azi a cuvântului
(respectiv de suprapunerea sincronizată a vocilor). Până atunci, pentru interpretarea lucrărilor s-a folosit aşa-
numita carte de cor. Important era ca întregul cor să-şi citească partida din una şi aceeaşi carte. Fiind formaţii
corale mici (alcătuite din 2-3 cântăreţi) a fost de utilitate practică o imagine a partiturii asemenea celei pe care o
prezentăm în primul exemplu. Acestea au fost redactate sau tipărite cu semne surprinzător de mari, pentru a putea
fi citite şi de către cei situaţi mai departe.
Publicarea partiturilor tipărite, precum ediţia lucrărilor lui Gesualdo, nu a fost general răspândită.
Ex. 1
a) partitura originală

8
 b) partitura transcrisă în notaţia muzicală actuală, dar cu păstrarea cheilor vechi.

Obs. Transcrieţi cele câteva măsuri ale lucrării în cheile sol şi fa pe baza măsurilor date model:

9
 Din partiturile contemporane de notaţie modernă cităm un fragment din lucrarea intitulată Momente de
Karlheinz Stockhausen. Sonoritatea corală este în întregime metamorfozată: se clădeşte pe efecte care nu sunt nici
cânt nici vorbire curată, autorul utilizând teoriile „zgomotului”, respectiv efecte timbrale, la acestea adaptându-se
şi „textul”.
Ex. 2 Karlheinz Stockhausen : Momente

10