Sunteți pe pagina 1din 19

GLOBALIZAREA ŞI ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII
1.1 ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZÃRII

Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite
unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca
al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel
decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber
diversitatea culturală. Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid.
Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un
tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt
identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice şi din
alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike,
Levis, păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american.
Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase
semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale,
creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor
naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând
pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional,
pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea
informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme
de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.1
Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice,
sociale, tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al
producţiei, consumului si comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m
economia mondiala, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei
mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu
transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a
regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de
dezvoltare.

1
George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 23
Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt:
integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high
volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi
serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa
costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.
Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte
prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.
La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de
capital erau strict controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton
Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute
tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat
prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor de capital au
fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din
anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la
începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare
devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.2
Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata
este aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de
propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1
poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi
creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.
Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au
suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de
securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri
private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele
financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie
pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au
tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

1.1.1 GLOBALIZARE Ş1 REGIONALIZARE

2
George Soros, op. cit, p. 23
La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe
decât erau înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi
continental european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi
economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a
început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte.
Pe de altă parte asistam la o mondializare inevitabil, care reprezintă fundamental
seismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creşterea
exponenţială a liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor informatice
sunt factori cu acţiune conjugata care, în timp, ar trebui sa pună in cauza viziunea clasica
asupra suveranităţii statelor.
Departe de a fi o excepţie, România este cu atât mai sensibilă la acest fenomen cu
cât de aproape 150 de ani devenirea noastră statală a avut ca pilon central concepţia
etatistă şi centralizatoare a suveranităţi. Suveranitatea poporului nu exista în afara puteri
statale.
Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendinţă care nu mai poate fi
limitata : mondializarea. In atari condiţii par fireşti interogări cum sunt : care este viitorul
Romanei pe o planeta mondializata? Cum ne vom gestiona interesele de securitate? Vom
mai avea vocaţia de actor reprezentativ pentru sud-estul european şi vom reuşi sa
îndeplinim rolul statului printr-un nou tip de guvernare politică, socială şi economică
capabilă să identifice sau sa creeze vectorii unei existenţe transnaţionale? Un răspuns la
aceste întrebări este condiţionat de maniera în care ne percep fără, dacă noi înşine îi mai
acordam şansa de a o considera ca unorganism viu, articulat într-o formă instituţional-
statală stabilă.
Unii consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfăşurare, cu
impact global; alţii îi reduc conţinutul la cel al unei ideologii care legitimează supremaţia
Occidentului şi consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.
În acest context vom face referire la un alt termen, respectiv cel de regionalizare.
Acesta defineşte o consecinţă, fie un mod de protecţie împotriva globalizării, în ultima
instanţă un instrument prin care se caută surmontarea dificultăţilor generate de
dimensiunile prea reduse ale statelor naţionale create în perioada post westfalică. Astfel,
se profilează două tipuri de regionalizare : una de esenţă ,,dură", care caută să transforme
microregiunile în spaţii de state naţionale între care competiţia să prevaleze asupra
cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar
americanizării lumii bazate pe ,,soft-power". Trebuie să facem însă precizarea ca singura
regiune din lume unde este vizibil un proces de ,,regionalizare" este, în acest moment,
Europa.3
Ambele tipuri de regionalizare, dincolo de diferenţe au şi elemente comune,
relevante pentru înţelegerea procesului. Poate cel mat şocant dintre ele este cel referitor la
permeabilizarea frontierelor.
Frontiera nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului. Statul devine
inevitabil parte a unui întreg : lumea globalizată, iar spaţiul sau teritorial se înţelege de
acum după o logica a fluxurilor în toate domeniile : capitaluri, bunuri, informaţii, cultura,
persoane. Toate aceste fluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le
producă, să le stăpâneasca şi să le dea un sens, cat si factori de destabilizare, daca sunt
văzute ca o fatalitate.
Trebuie sa se tragă concluzia ca sfârşitul suveranităţii clasice reprezintă un pericol
mortal pentru statui si poporul roman?
AR fi lipsit de realism daca nu am recunoaşte ca astăzi România nu poate fi inclusă
în categoria statelor puternice. Cu toate acestea nu înseamnă că un astfel de stat nu poate
fi, totuşi, influent. Prima condiţie, în acest sens, este de a accepta că identitatea noastră
naţionala nu este imuabila. Orice colectivitate evoluează, nefiind eterna prin simpla sa
existenta. Viitorul ei poate fi asigurat pe termen lung, cu condiţia adaptării la o lume care
se schimba. Daca teritoriul nostru naţional rămâne comunitatea noastră de destin, de
amintiri şi de speranţe în viitor, trebuie să recunoaştem ca statul naţiune al secolului XXI
nu va mai avea trăsăturile cu care ne-am obişnuit4.
Trebuie să operam schimbări interne radicale, să fim capabili să creăm şi să
controlăm structuri noi impuse de racordarea la economia mondiala, care este o economic
de flux. Trebuie să înţelegem că statul nu mai este singurul vector de putere. Aceasta este
deja divizata între diferite domenii de schimburi globalizate. Este evident ca suveranitatea
îşi schimbă natura şi odată cu ea noţiunea şi exerciţiul însuşi al puterii. Incontestabil, o
3
Revista „Psihosociologia”, Anul V, nr. 2 (18), Ed. Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti, iunie
1999, p.19
4
Corvin Lupu – România sub presiunea Războiului Rece şi a dorinţei de integrare euro-atlantică – Ed.
Alma Mater, Sibiu, 2001
anumita formă de suveranitate este pe cale de dispariţie în favoarea unui nou sistem de
reglementare socială, care integrează de facto interpretarea internaţionalului şi
naţionalului.
Fără a-şi nega trecutul, România de astăzi trebuie să se deschidă viitorului. Ea
trebuie să fie capabilă să-şi adapteze sistemul politic practicilor unei noi forme de
societate din care emana guvernarea.

1.1.2. CINCI DIMENSIUNI ALE GLOBALIZARII


Peter Wosley afirmă ca „ pana in zilele noastre societatea umana nu a existat",
însemnând ca doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se răspândesc în
întreaga lume, in sensul in care pana acum niciodată nu s-au aflat pe scena toţi actorii
posibili. intr-un fel, posibilitatea unei singure societăţi umane mondiale a existat
dintotdeauna, din timpul lui homo sapiens, însă ocazia nu a apărut decât acum. Lumea a
devenit in aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării
legăturilor de interdependenta care afectează acum pe fiecare dintre noi. Sistemul global
nu este doar un mediu in interiorul caruia se dezvolta si evaluează societăţile particulare.
Legăturile sociale, economice si politice care traversează graniţele dintre state
condiţionează in mod decisiv soarta celor care trăiesc in fiecare din ele. Termenul general
folosit pentru a caracteriza aceasta interdependent crescândă a societăţii umane este acela
de globalizare.
AR fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a
imiti lumii noastre. Globalizarea relaţiilor sociale ar trebui sa fie înţeleasă în primul rând
ca o reordonare a timpului si distanţei în viaţa socială. Viaţa noastră este influenţată din
ce in ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social in care ne
desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte o dezvoltare rapida,
globalizarea nu este in nici un caz o noutate, ea datând din perioada in care influenţa
vestului a început sa se extindă în lume în urma cu doua-trei secole. Globalizarea
relaţiilor sociale a fost de la început asociata cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale
lumii, in acest sens de o importanţa deosebita fiind procesul prin care au fost create
societăţile Lumii a treia.
În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii si pentru posedarea si
exploatarea materiilor prime si a for|ei de lucru ieftine, se poarta o noua lupta si anume
aceea pentru stăpânirea informaţiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile
industriale şi comerciale dar si pentru cele militare si politice. Astfel, se rises apariţia
problemei raporturilor dintre instanţele economice si cele statale. În ultimele decenii
aceste instanţe economice au fost în stare şi pune în pericol stabilitatea celor statale,
datorita formelor noi de circulaţie a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de
corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiţii să scape,
cel puţin in parte, controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea
unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului
american, declinul alternativei socialiste ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia
de a-si revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace după anii '30 si care constă
protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni


opuşi: individualizarea si globalizarea. Aceasta din urma a atras un interes mare in ultimii
ani, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definiţiilor conceptului, ci mai
degrabă asupra abordărilor foarte diferite ale acestui fenomen.
Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale
la nivelul lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea sociala a fost iniţial abordată în
cadre locale, regionale si naţionale, acum centrarea este asupra internaţionalizării si
globalizării. A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea
ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la „legătura micro-macro",
„raportul local-global" şi la analize multi-nivel.
Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul in care s-ar putea
merge dincolo de enumerarea simpla a diferiţilor indicatori ai globalizării precum
operaţiunile corporaţiilor multinaţionale si transnaţionale, comunicaţiile prin satelit,
existenţa unei limbi universal acceptata, problemele ecologice ale lumii actuale sau
abordarea globala a problemelor de securitate si pace.

Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial. Aceasta


dimensiune priveşte atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât si
intensificarea extinderii pe bazele unei complementarităţi a diferenţelor si competitivităţi
alternativelor. Din ce in ce mai des, comportamentele şi activităţile oamenilor din
anumite zone au repercusiuni care se extind dincolo de graniţele locale, regionale sau
naţionale si, mai devreme sau mai târziu, ating dimensiuni mondiale. în general, cu cat
cadrul temporal este mai mare, cu atât mai mare va fi participarea la activităţile
individuale si colective cu impact mondial. În acest proces se manifestă o sensibilitate
crescuta la diferenţele care apar la scara mondiala, diferenţe care formează bazele
interacţiunii competitive si complementare. Ambele devin astăzi mai intense, la un nivel
care trece de cadrul statului-naţune.
Odată cu intensificarea ,,comprimării spatio-temporale" devine imposibilă,
spaţial vorbind, ,,rezolvarea" problemelor prin ,,evitarea" lor (de exemplu suburbiile
reprezintă o retragere, o scăpare faţa de problemele din centrul urban). Cum
interdependenţele la scară mondială cresc m fiecare moment si odată cu recunoaşterea
faptului ca exista ,,o singură lume", posibilităţile pentru soluţiile izolate, parţiale sunt acum
diminuate atât pentru individ, comunitate locală sau stat-naţiune. De exemplu, problema poluării
aerului devine din ce în ce mai dificil de rezolvat, independent de resursele materiale si politice
disponibile. Nu numai indivizii dar si statele sunt incapabile sa stopeze creşterea numărului de
intervenţii provenite din afara graniţelor lor.
Deşi m general tindem sa vedem deschiderea spre o arie larga din punct de vedere al
emancipării faţă de constrângerile locale, provinciale sau naţionale, trebuie luat în considerare şi
celalalt aspect al problemei. Astfel, cu cât mai mare va fi nivelul de globalizare, cu atât mai
restrânsă va fi sfera ,,alternativelor de evadare". În acest sens, globalizarea este un fel de
totalizare a spaţiului mondial5.
Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei ,,Societatea mondială" sau
"sistemul mondial" nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce ale parţilor
sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru
dominaţie şi subjugare la scară mondială. Aceasta nu este propusă ca o alternativă, ci pentru a
arăta ca, globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii cât si in cea a dominaţiei. Cea din
urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea centrului metropolitan şi lumea
periferiei. Aceasta este o interconexiune la scara mondială în care predomina mai degrabă
raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului este logica „jocului de suma nula" : cu

5
Ramonet Ignacio – Geopolitica haosului – Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 45
cât mai mare este profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este
pierderea şi exploatarea periferiei sau semi-periferiei6.
Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplica în
particular economiilor, politicienilor şi culturilor (conceptualizate ca ,,imperialism cultural"). Este
important ca acest mod de expansiune a relaţiilor mondiale nu este constant, fiind variabil in
funcţie de conexiunile existente între raporturile radiale si cele laterale.
Globalizarea ca omogenizare a lumii Astăzi, standardele universale, înlocuiesc
omogenitatea particulară, specifică a unităţilor teritoriale mici. în locul diferenţierilor din
interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformitate,
reprezentând o infrastructura a „spaţiului expansiunilor" şi mişcări libere de bunuri materiale,
oameni si idei la scară internaţionala şi mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la
care reacţionează cel mai des criticii deoarece ei consideră că ,,indivizii vor deveni la fel, peste tot
în lume". Asemenea tendinţe sunt văzute ca fiind negative, in special acolo unde standardizarea si
uniformizarea apare alături de o tendinţă de dominare unica, indicata prin concepţii precum
,,americanizarea" sau ,,occidentalizare". Aceasta implica standardizarea atât a culturii materiale
cât şi a celei non-materiale : anumite ,,reţele" de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi
internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute precum engleza.
Un proces intens similar este în desfăşurare, la scală teritorială mai restrânsă, în
încercările ,,integrării europene". Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura
omogenizarea teritoriului Europei, o ,,Europă fără graniţe". şi în acest caz este vorba, pe de o
parte, de o eliminare a exclusivităţii reciproce, care pune câteva probleme atâta vreme cât aici
existau sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni si, pe de alta parte, introducerea
standardelor uniforme si a culturii comune, fie ca proces de difuziune, fie ca participare colectivă
în crearea uneia naţiuni.

Globalizarea ca diversificare în interiorul ,,comunităţilor teritoriale" Nivelul


globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care mutaţiile teritoriale restrânse sunt deschise şi
permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există ,,comunităţi
teritoriale" închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, daca aşa ar sta lucrurile,
lumea ar fi in totalitate mecanica, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene.
Globalizarea are loc atunci când exista o ,,redistribuire teritoriala a diversităţii lumii ca întreg".
Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în
interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare. Aceasta este

6
idem
asemănătoare cu ceea ce Blau prezenta ca fiind ,,penetrarea diferenţierii în substructuri". Este
cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în timpul ultimelor decenii a avut loc o creştere
continua in diversificarea etnica in cadrul republicilor constituente; in mod similar putem observa
proporţiile mari ale grupurilor etnice ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New
York, Londra, Paris sau Tokyo.
Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţie cu diversitatea din
mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg. Globalizarea totală va
însemna ca trăsăturile locale vor fi aceleaşi ca cele mondiale. Ne apropiem de situaţia în care
întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate şi, în acelaşi timp, fiecare localitate, regiune sau
naţiune se va regăsi pe întreg globul. Fiecare parte individual devine din ce în ce mai mult
precum întregul, în timp ce întregul se manifesta din ce in ce mai mult la nivelul părţilor sale. Cu
o creştere in diversitate, sau cel puţin in deschiderea faţă de accesul la ea, unităţile teritoriale
particulare pierd particularitatea lor anterioara, iar conflictele de la nivel local nu mai sunt legate
de probleme locale ci privesc din ce in ce mai mult probleme sociale mondiale.
Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale Aşa cum, din punct de
vedere spaţial, globalizarea duce de la un ,,spaţiu al locurilor specifice" la un ,,spaţiu al
expansiunilor", tot aşa se poate vorbi si de o unificare a timpului. Astfel, se poate considera că,
globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza coerenţei ritmurilor nesimultane ale
diferitelor activităţi şi a ,,includerii temporale" ce rezulta din extinderea funcţionarii serviciilor
particulare la cadrele spaţiale mondiale.
Precum individualizarea a crescut asincronia ritmurilor vieţii, exista şi posibilitatea
comunicării asincronice facilitate odată apariţia informaţiilor, tehnicilor si tehnologiilor noi.
Astfel, diferenţele temporale nu mat exclud o zona de la sistemul mondial. Este importanta, mat
ales în momentul actual, existenţa legăturilor între indivizii din diferite zone (ex.: pieţele bursiere
din New York, Londra sau Tokyo). În aceste servicii care sunt cel mai integrate în procesele de
expansiune internaţionale si mondiale, oamenii nu-si mai permit pauzele zilnice in timpul local.
În ,,oraşele mondiale" ale lumii putem găsi un număr mare de activităţi sau instituţii care
lucrează continuu în ,,timpul mondial", cum sunt aeroporturile internaţionale sau industria
hoteliera.
În ciuda flexibilităţii lor, procesele de expansiune mondiale pot fi dezvoltate doar acolo
unde exista o sincronizare de timp exacta cu fazele particulare sau operaţii ale procesului de
producţie care au loc la diverse localizări. Conceptul ,,chiar la timp" a devenit din ce in ce mai
important.
În opoziţie cu procesul de globalizare este folosit deseori conceptul de individualizare.
Acesta se refera la procesele de creştere a autonomiei si diferenţierii actorilor la nivel individual
si colectiv. Ambele procese au propriile caracteristici şi se pot afla fie in raport de concordanţa fie
în opoziţie. Se pot pune întrebări cu privire la relaţia dintre cele doua, considerându-se fie ca un
nivel ridicat de globalizare implica un nivel scăzut de individualizare si vice-versa, fie ca un pas
înainte în direcţia individualizării atrage un regres in sensul globalizării, fund ignorate insa
interrelaţiile ce se pot stabili între aceste procese.
Nu există un singur răspuns valid pentru toate situaţiile in problema relaţiilor sau a
interdependenţei proceselor de individualizare şi globalizare. Un pas în direcţia unei autonomii
foarte mult implica, în general, o anumita restrângere a cercului de relaţii (un exemplu este
destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1918, care a condus la o independenţă şi autonomie
mare a naţiunilor individuale, însa in acelaşi timp a fost şi o restrângere a cadrului spaţial al
asocierii si mobilităţii spaţiale, iar procesul de astăzi al integrării europene cere o anumita
limitare a autonomiei statelor).

Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil ca în


viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se
numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confrunta lumea de azi. Multe
dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei
confruntări militare la scara mondiala sunt, în ceea ce priveşte scopul, de important mondiala. În
ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este
caracterizat prin inegalităţi si divizat într-un ,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi comune
însă şi divergente. Nu există o dovadă clara a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va
depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urma însă
aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. in multe sensuri lumea devine mat unita,
iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile
puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţa în sursele unor conflicte
internaţionale. Astfel, încă nu exista nici o ,,agenţie" mondiala care să poată controla eficient
acestea tensiuni sau sa realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii in lume.

2. ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII


Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi
considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa
cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie : macarale, uzine,
combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile
naşterii nu lipsesc nici acum : şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce rezervă însă globalizarea?
În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o
economie predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent
de populaţie rurală din Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a
luptat, cu un rol important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii
tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin
singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.
Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că
are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de
vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe
ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai
prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru
redresarea economiei.7
Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai
expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor
presupuse de globalizare.
Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de
întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate
şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat
printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a
productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea
informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare
datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă,
inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ
economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând
aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de
locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de
pensionari. Adică o ţară epuizată.

7
Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001 p. 115
Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de
decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate
după căderea comunismului, comentatori mass-media, etc – au fost, în primii ani
„romantici”8 ai edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total
inconştienţi în faţa fenomenului globalizării şi deci asupra modului în care factorii
naţionali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător
pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri potrivite.
Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise
serios tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.
De exemplu, fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu, profitând de experienţa
cadrelor româneşti în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan
internaţional – experienţa menţinută şi după prigoana împotriva cadrelor tehnice
„burgheze” din anii „obsedantului deceniu”9 (anii ’50), a construit o imensă capacitate de
rafinare, de peste 25 de milioane de tone pe an, în condiţiile în care producţia de ţiţei a
României nu depăşea 11 milioane de tone pe an. Unul dintre principalii furnizori de ţiţei
brut pentru România urma să fie Iranul aflat, încă, sub conducerea dinastiei Pahlavi.
Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost obţinute şi cu sprijinul discret al
administraţiei nord-americane, interesate (în acel moment) să sprijine disidenţa (inclusiv
economică) a Bucureştiului faţă de regimul de la Kremlin. Dar revoluţia islamică ce a
urmat la Teheran a pus practic pe butuci planul lui Ceauşescu, demonstrând că măcar din
punctul de vedere al afacerilor, nimănui nu poate să-i fie indiferent ceea ce se întâmplă la
mii de kilometri.
Un alt exemplu elocvent : Bucureştiul a semnat Acordul de Asociere la Uniunea
Europeană ( pe atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de
negocieri cu nomenclatura de la Bruxelles. Au trecut de atunci 11 ani, clauzele Acordului
remodelează de mult economia românească, dar prevederile concrete ale acestui
document extrem de important continuă să fie complet necunoscute sau doar vag
cunoscute de actorii importanţi ai economiei reale româneşti. O simplă hotărâre de
guvern este întoarsă pe toate părţile de mass-media – deşi efectele ei sunt uneori modeste
– în schimb acest document de bază pentru viitorul economiei româneşti este tratat cu o
8
idem. P. 116
9
ibidem
indiferenţă ce frizează inconştienţa – doar pentru că nu este elaborat de unul dintre actorii
tradiţionali ai puterii ( parlament, guvern, ministere, etc)
Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât
pregătită să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la
începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de
comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia în formare şi una managerială
aşijderea.10
Cu excepţia scurtului răgaz care a urmat finalului celui de-al Doilea Război
Mondial, România a trecut prin trei dictaturi diferite : dictatura instaurată de regele Carol
al II-lea, dictatura militară a mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă, instaurată cu
ajutorul Moscovei.
Aceste decenii de totalitarism – în nuanţe diferite – au modelat mentalitatea
publicului larg în sensul unei autarhii destul de evidente şi la mai bine de un deceniu după
ce România s-a deschis lumii.
Deschiderea faţă de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate
decât statele Vişegrad – Ungaria, Cehia şi Polonia – sau în alte state desprinse din fosta
Iugoslavie – Croaţia sau Slovenia. Urmările sunt clare : lipsă de resurse interne de capital,
cu acces inerent limitat la pieţele externe de capital privat ( împrumuturi), economia
românească suferă de foame cronică de investiţii consistente. Mulţi investitori străini sunt
încă „dubioşi” în ochii unei populaţii obişnuite în deceniile de propagandă comunistă să-i
identifice pe occidentalii cu potenţial inamic.
Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre
ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru
dezvoltare, fiind incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară
cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi
metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin , dacă îi asigură
acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital
presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” –
poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt
calificate, dar comparativ ieftine.

10
Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 119
Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot începe
să joace în viitor un rol regional sau internaţional. Micuţa Finlandă nu s-a temut să intre
în concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de
stat „fost socialist”, depăşind stadiul de „tranziţie la economia de piaţă”, ţările est- şi
central-europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol
tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot
mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite
actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se capacitatea unor parteneriate reale.
În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse
de globalizare nu sunt deloc de neglijat.
În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de
globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi11
păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi.
În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de
structurile economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne
suspendat nu într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului” 12 sinonimă cu
subdezvoltarea în accepţiunea clasică a termenului, cu un rol economic, politic şi militar
derizoriu în plan continental şi internaţional, ba chiar şi regional. Spre fericirea noastră
putem spune ă suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-
a produs, cu sacrificii ce-i drept.
Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O
economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile
externe.
Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa
crimei organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de
la stadiul de ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară
producătoare. Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja
puternic simţită prezenţa pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani „Acoperişul” –
cum este denumită cea mai puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă

11
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 121
12
idem
– a penetrat tot mai des teritoriul României. Totodată, pe teritoriul României se fac
simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK13.
Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne
fac faţă cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat
– spălări de bani, infiltrări bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional
de luptă împotriva criminalităţii tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar
corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă
a mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate
sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu
crima organizată.
Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă
luăm în seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi
se operează cu bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi
sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte
în rândul „gulerelor albe”, atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor
mai degrabă de tip latino-american decât de tip european.14 Împărţirea severă între cei
foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc
propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în
mod necesar un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite
fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de
apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.
Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte
spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor
din sfera serviciilor, un transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A
crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare şi al celor care se
perfecţionează ( studii de Masterat, Doctorat), s-a mărit numărul specialiştilor în
informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar însă
şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societăţii informaţionale,
astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din domenii conexe, în

13
Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii,
Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 17
14
idem
timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci, falimente în
agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra
situaţia.
Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem
baze favorabile pentru viitor : un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu
cunoştinţe multiple şi diverse, un grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi,
bineînţeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipseşte însă o
specializare, atât de necesară în societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiţionala
dragoste faţă de uzină şi să înţelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplăteşte
doar ideea, informaţia, invenţia, nu mastodonţii giganţi care produc cuie sau ciment.
Viitorul aparţine ţărilor care produc idei.
În fine, nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său naţional
cea mai importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de
astăzi. Deşi aici statisticile sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea
mai mare din Europa. Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului –
naţiune faţă de minorităţile de orice tip ( etnic, confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care
evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui stat”, „cetăţean al lumii” sau „cetăţean european”
devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai subţire în anii care vor veni.
Economiştii au ajuns la concluzia că reacţia că reacţia statelor-naţiune în faţa
Marii Crize a secolului trecut – aceea a izolaţionismului, a închiderii în sine mai ales din
punct de vedere economic – a fost una greşită şi reacţia potrivită ar fi fost mai degrabă
deschiderea. Făcând o paralelă, în mod cert România nu se poate apăra de valul
globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri anacronice, jucând
„piese ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt
tip de spectacole.15 Cu alte cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să
gândeşti global şi să acţionezi local. Să nu îţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar
nici să practici un naţionalism îngust şi anacronic. Să îţi deschizi treptat economia faţă de
structurile continentale şi internaţionale, dar să îţi dezvolţi şi instituţiile, şi reflexele
pentru a fi pregătit să faci faţă la o adică unui alt tip de criză faţă de cea clasică, cu care ai
fost obişnuit. Să consacri treptat drepturile minorităţilor – aşa cum este firesc, de vreme

15
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. p. 124
ce orice formă de tiranie este contraproductivă – dar să te fereşti să cazi în dictatura
minorităţii împotriva majorităţii, la fel de periculoasă.
Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile
noastre avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost.
Monopolul RomTelecom ne-a costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost
întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane de posturi telefonice) şi doar 200000 de
faxuri. La fel de prost stăm ( şi datorită tarifelor telefonice exagerate) şi la capitolul
Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti. Noroc cu piaţa de second-hand care ne
mai oferă speranţa unei dezvoltări a numărului de posesori de calculatoare.
O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a
guvernelor europene, rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială),
desfiinţarea monedelor naţionale şi trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în
favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul naţiune, cu care secolele IX şi XX se
obişnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun
Venit, Europa!”. Libera circulaţie a oamenilor, a valorilor şi capitalurilor, crearea de
regiuni economice, restrângerea autorităţii statale, toate acestea ne vor schimba radical
viaţa.
Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă
că va dispărea naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii
vor trebui să înveţe să îşi iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria.
Conceptul francez al rezistenţei prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a
deznaţionalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot mai mult spaţiu va trebui
dedicat în mass-media culturii, istoriei şi limbii naţionale, iar impunerea lor în Europa
trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi o realitate.
Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural.
Tot mai multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul
prin comunicarea modernă ( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la
îmbunătăţirea comunicaţiilor : aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea
canalizării, electrificare, apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a
locuinţelor în case mari, spaţioase, cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.
Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani
este mult îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici
rupţi de lume, izolaţi şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii
globalizării, pentru că nu aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor.
Globalizarea în face mai puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România
nu va reuşi să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată la bară. Integrarea în Uniunea
Europeană ar putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai avem însă de aşteptat şi
de muncit pentru asta.
Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe
care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti : trebuie însă în mod necesar să îl
înţelegi., din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti,
fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României,
înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-
l lăsa să te zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.16

16
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 125