Sunteți pe pagina 1din 28

I. Ce este literatura?

Definiţie. Literatura: „totalitatea culturii scrise” (René Wellek, Teoria literaturii)


Asocierea terminologică dintre scris şi literatură apare în vremea lui Cicero, o
dată cu termenul de „litteratura” (un calc latin după gr. grammata): „totalitatea
domeniului literelor şi al cunoştinţelor scrise şi exprimate cu ajutorul lor” (Adrian
Marino, Hermeneutica ideii de literatură)
Scris/ oral. Profan/ sacru. Popular/ cult (folclorizarea elementelor culte, cărțile
populare). Vechi/nou. Clasic/ modern. Național/ universal, mondial. Republica Literelor.
Literatura de masă. Romanul foileton, SF-ul, romanele de mistere, cu haiduci etc.
Literele frumoase, Les Belles Lettres – prima specificizare și autonomizare precis
definită terminologic a literaturii (adevărat contraconcept cultural): frumosul, gustul.
Literatura nu mai înseamnă doar gramatică, cunoștințe, cultură, ci și sensibilitate,
imaginație, gust.
Literatură versus poezie. Prin desprinderea de literatură, poezia: sistem
autonom, ce tinde să disloce literatura. Literatura: sfera culturalului; poezia – sfera
esteticului (anticipează apariția antiliteraturii).literatura: scris; poezia: oral. „poezia este
incultă prin definiție”, e un fenomen originar. Romanticii, Croce: poezia e „expresie pură,
adevărată”, pe când literatura e „expresia unui conținut sentimental, conceptual, oratoric
sau emoțional”. (212). Montaigne, poeții baroci, avangardele. Poezia devine esența
literaturii (vezi și teoria capodoperei, M. Dragomirescu). Arta literară.
Specificul literar. Valéry: „Poezia nu este decât literatura redusă în mod esențial
la principiul ei activ”. Gadamer: „Literatura pare să fie poezia dezbrăcată de semnificația
sa ontologică”. Esența literaturii: forma, nu fondul (eterogen). Analiza limbajului,
identificat cu specificul poetic. Poeticul – esența poeziei. Liricul (Croce), poeticitatea,
funcția poetică a limbajului (formaliștii). Literaritatea: depinde de epocă, de evoluția în
timp a ideii de literatură. Faptul literar (Tînianov).
Literatura ca limbaj. Stil figurat, ornarea. Arta ca procedeu (Șklovski). Semnul
literar (semiotica). Semnificant și semnificat. Sens și semnificația (Frege). Structură și
sistem. Text și textualitate. Comunicarea: decodarea prin acte de lectură trădătoare.
Heteronomia literaturii. Republica literelor: particularitate autonomistă, un
„ideal cultural, gândit în absolut, până la limitele utopiei sociale” (Marino). Secolul XV:
Ficino, totalitatea lui res litteraria. „comunitatea literelor și literaților din toate epocile și
din toate țările: 1. Imaginea laică a lui Civitas Dei. Conotații politice; 2. Comunitatea
concretă a oamenilor de Litere. 3. Vocație internaționalistă, cosmopolită. Conceptul de
RL: primul transfer hotărâtor de la lettres, domeniul vast al culturii literare, la cei ce le
practică, de la definiția abstractă a culturii literare la instituțiile și membrii săi, care-și
recunosc în acest mod o identitate socială precisă, distinctă” (Marino). Turnul Babel-
Rep.Lit.: „cultura și cercetarea științifică tind să se omogenizeze, izolarea disciplinelor
încetează, diviziunea muncii intelectuale începe să devină posibilă, interdisciplinaritatea
își face apariția; traducerile, răspândirea unei limbi comune. „primul concept sau
reprezentare a literaturii ca realitate sociologică”, contribuind la edificarea conceptului de
„literatură universală”.
Preeminenţa cuvântului vorbit şi a imaginii asupra scrierii.
Scrisul ca limbaj analogic, ca „traducere” (Andrei Cornea, Scrieri şi oralitate în
cultura antică)

1
Specificul artei: mimesis-ul, criteriul ficţionalităţii (Aristotel, Wellek)
Literatură, realitate şi ficţiune (Hans Vaihinger, Filosofia lui „als ob”;Toma
Pavel, Lumi ficţionale)
Specificul literaturii ca artă: literaritatea.
Conceptul de literaritate (formaliştii ruşi): „ceea ce face dintr-un mesaj verbal o
operă de artă” (R. Jakobson).
Gérard Genette: 2 criterii ale literarităţii: 1. conţinutul ficţional; 2. forma poetică.
Literaritatea constitutivă: e intrinsecă operei literare, reflectă intenţia autorului
(interpretare esenţialistă a literaturii).
Literaritatea condiţională: reprezintă „o deturnare înspre ficţiune a textelor
neintenţional literare” (relevanţa contextului, a proiecţiei subiective a lectorului)
În modernitate: literatura – „funcţia poetică” a limbajului (Jakobson), „dicţiunea”
(Genette), „devierea” („écart”) în raport cu limbajul comun (autonomizarea)
Ernst Cassirer (Filosofia formelor simbolice): limbajul, mitul, religia şi arta
alcătuiesc un „univers simbolic”, ce relevă faptul că „trăirile omului sunt imaginare”
(rolul medierii în cunoaştere: per speculum et in aenigmate).
Literatura: o formă simbolică, ce se raportează indirect (prin limbaj) la realitate, la
lume.

2
I. 1. Literatura şi retorica. Paradigma umanistă

Literatura (activitate artistică verbală) trebuie analizată ca: 1. mimesis (modul


dramatic); 2. diegesis (modul narativ) – recte ca 1. „istorie” („histoire”) şi „discurs”
(„récit).
Conceptul de mimesis: 1. imitaţie în sens depreciativ (arta imită lumea ideilor, la
care nu are acces decât filosofia: Platon); 2. o formă de creaţie şi, implicit, de cunoaştere
(Aristotel: mimesis-ul presupune realizarea unei plăsmuiri verosimile, în lumea
posibilului, şi nu „reflectarea” fidelă a realităţii fenomenale, factuale – „Datoria poetului
nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în
marginile verosimilului şi necesarului”).
Aristotel: analizează în Poetica forma originară a dramei (tragedia), căreia îi
corespunde un ideal eroic de umanitate, configurat şi în plan politic şi retoric.
Proza provine din retorică, dar nu şi poezia.
În Antichitate, omul liber (aristocratul) trebuia să cultive artele liberale, fără a se
specializa efectiv în vreuna anume (specializarea era văzută ca o limitare a spiritului).
Artele liberale erau: 1. trivium: gramatica, retorica, dialectica; 2. quadrivium: aritmetica,
geometria, muzica, astronomia. Cu artele mecanice (pictura etc.) se îndeletniceau sclavii
sau oamenii liberi fără avere.
Relativismul şi scepticismul din vremea sofiştilor atribuie retoricii rolul major.
Ideea că „nu există dreptate absolută” duce la concluzia că „cel ce pierde procesul e
vinovat de facto” (Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica)
Primul umanism: ca zoon politikon, omul se distinge de animal prin vorbire;
cunoaşterea şi comunicarea – preocuparea principală.
Retorica devine ars artium, iar sofiştii pun bazele psihologiei şi lingvisticii (Brice
Parain, Logosul platonician; Étienne Gilson, Sofiştii)
Cicero: cunoaşterea filosofică fără retorică e inutilă – retorica presupune
confruntarea ideilor cu viaţa, cu realitatea.
Retorica: „ştiinţă a totalităţii sau a comunicabilităţii” (Vasile Florescu, op.cit.), ce
a condus la „dezvoltarea interdisciplinarităţii” (enciclopedism, idealul de uomo
universale).
Oratorul ca ideal al omului antic: vir bonus dicendi peritus.
Evul Mediu: modelul teologic; desconsiderarea retoricii şi separarea dintre
trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, muzica,
astronomia).
Renaşterea: sincretism cuvânt-imagine. „renatae litterae”, conjugatio rationis et
verbi, concilierea trivium-quadrivium
După Renaştere: devalorizarea retoricii şi, implicit, emergenţa unei tendinţe anti-
umaniste (specializarea ştiinţelor şi autonomizarea limbajelor artei).
Descartes: „tot ce nu e decât verosimil trebuie socotit aproape fals” –
demonstraţia more geometrico.
Momentul Croce: decredibilizarea retoricii; intuiţia şi expresia sunt un tot
indestructibil – lirismul absolut
Reabilitarea retoricii (şi a umanismului) după contestaţia modernistă
E.R. Curtius (Literatura europeană şi evul mediu latin) defineşte literatura ca
sistem de topoi (topoi: mijloace auxiliare pentru elaborarea discursului). Topica: un

3
„depozit de idei”. Biblia: „un corpus literar valoros” – vezi și Northrop Frye, Marele
Cod. Biblia și literatura.
Postmodernismul: un nou umanism; reabilitarea tradiţiei literare şi a locurilor
comune (topoi)

4
I. 2. Literatura şi mitul
a. Mit, metaforă, poezie (Heidegger, Originea operei de artă; Lucian
Blaga, Trilogia culturii).
Metafora: trecerea asupra unui obiect anumelui altui obiect. „cel mai de preț e
darul metaforelor; singur el nu se poate învăța de la alții” „a face metafore frumoase
înseamnă a ști să vezi asemănările dintre lucruri” (Aristotel)

Mitul e „o metaforă învoaltă și stilistic structurată”. Poezia e un analogon al


mitului – aceeași modalitate de structurare (vezi teoriile lui Blaga)

b. Mit şi metafizică (Georges Gusdorf)


c. Mitologiile modernităţii (Roland Barthes)
d. Mit şi istorie (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului)
Schelling (Filozofia artei):
Arta intuieşte ideile în chip real
Ideile reale sunt zeii, mitologia (arta-sinteză a libertăţii şi necesităţii)
Universul e configurat în D-zeu ca operă de artă absolută şi de o absolută
frumuseţe
Mitologia ia sfârşit o dată cu alegoria (Mitologia e simbolică. Muzica şi
lirica – alegorice; pictura, epica – schematice; sculptura, dramaturgia – simbolice.
Arhitectura e „muzică împietrită”. Arta plastică e „poezie mută”.
Poezia (implicit, mitul): esenţa oricărei arte.
Giambattista Vico (Ştiinţa nouă): 3 vârste într-un ciclu al istoriei: 1. o vârstă
divină sau a credinţei (limbaj hieroglific, folosire „poetică” a limbajului); 2. una eroică, a
aristocraţiei (limbaj hieratic-alegoria); 3. una populară (limbaj demotic-descriptiv).
Funcţia primordială a literaturii-poeziei e de „a recrea faza metaforică a
limbajului în timpul dominaţiei fazelor ulterioare”
A doua fază: metonimică. Retorica ia locul poeziei.
Apariţia fazei a treia a fost pregătită de ideologia umanismului.
Literatura: descendenta mitologiei, o parte integrantă a mitului (Frazer: miturile
sunt „modele narative interconexate”).
Structura mitică sau schema povestirii: mai importantă decât istoria (Northrop
Frye, Biblia şi literatura)
Funcţia literaturii: „să dezvăluie dimensiunile posibilului în realitate”. Comedia-
natură; tragedia: sentimentul căderii în timp.
Mitul, retorica, teologia, ştiinţa modernă – autonomizarea cunoaşterii şi a
limbajelor artei
În cazul particular al literaturii române, trecerea de la popular la cult se realizează
prin cele patru mituri fundamentale identificate de G. Călinescu în Istoria literaturii
române de la origini până în prezent: mitul etnogenezei, mitul erotic, al zburătorului,
mitul jertfei pentru creație, mitul pastoral

5
1.3. Teoria genurilor. Poetica.

Antichitatea: 2 genuri superioare – poezia și oratoria. Temele divine și eroice


sunt superioare celor pastorale și epigramatice.
I. 3.1. Tipuri de creativitate
a. Clasicismul: primatul textului în raport cu autorul. Canonul estetic: opera-
etalon. Homer-Vergilius. Estetica lui Platon: geometria ca fundament al esteticii („Nu
mă interesează ceea ce le pare frumos oamenilor, ci ceea ce este frumos”). Distincţie între
artele productive şi cele imitative (imagini şi fantasme). Scopul artei: „să fie în
concordanţă cu legile cosmosului şi să formeze caractere în concordanţă cu ideea de
bine”. Numai filosofia se apropie de adevăr, poeţii nu ştiu despre ce vorbesc (în Ion,
Platon caracterizează poetul ca pe un fel de nebun inspirat de zeu – desconsiderarea
liricului).
b. Manierismul: ideea de originalitate. Tipologic, e opus clasicismului – retorica
cuprinde „un germene de manierism” (E. R. Curtius). Estetica lui Aristotel:
experimentală – „Forma artei e în suflet, iar cauza ei eficientă se află în creator, nu în
lucrul creat”. Mimesis: arta trebuie să prezinte lucruri şi evenimente cu semnificaţie
generală, tipice; poezia prezintă generalul, istoria-individualul; compoziţia şi armonia
sunt mai importante decât elementele particulare ale unei opere. La Platon, imitaţia era
reproductivă, la Aristotel – „expresia liberă a realităţii” (W. Tatarkiewicz, Istoria
esteticii)

I. 3.2. Liricul, epicul şi dramaticul


Arta greacă: constructivă (arhitectura, sculptura, pictura) şi expresivă. Arta
expresivă: poezie, muzică şi dans: triuna horeia – dansul forma miezul artei expresive;
muzica-rostirea sentimentelor (peanul şi ditirambul); arta poate fi învăţată (techne);
poezia ţine de inspiraţie.
Muzele: Thalia-comedia; Melpomene-tragedia; Erato-elegia; Polimnia-lirica;
Caliope-oratoria şi poezia eroică; Euterpe-muzica; Terpsikhore-dansul; Clio-istoria;
Urania-astronomia. De aici rezultă că: 1. nu există o muză care să patroneze toată sfera
poeziei; 2. genurile literare sunt corelate cu muzica şi dansul, dar nu cu artele plastice,
care nu au Muze proprii. (W. Tatarkiewicz, op.cit.)
Prima încercare de sistematizare a genurilor literare: roata vergiliană – nu criteriul
elocvenţei (stilul), ci al rangului social al personajelor: 1. humilis (Bucolice); 2. mediocris
(Georgice); 3. gravis (Eneida).
Genurile literare: „tipuri specifice de organizare sau de structură a operelor
literare” (Wellek&Warren, Teoria literaturii, p.300); genul e ”o grupare de opere literare
bazată, teoretic, atât pe forma externă (metrul sau structura specifică), cât și pe forma
internă (atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora ele se adresează)
– ibidem, p. 306.

Aristotel analizează doar epicul şi dramaticul, neglijând liricul, pe motiv că ar fi


un gen minor, neficţional.
Poeticile clasice: mimesis (ficţionalitate).
Abatele Batteux, romanticii: introduc liricul
Fr. Schlegel: liricul e subiectiv, dramaticul e obiectiv, epicul e mixt.

6
A.W. Schlegel: epicul e obiectiv, liricul subiectiv şi dramaticul mixt (schemă
dialectică).
Hegel: epic-corp-sculptură; liric-suflet-muzică; dramatic-spirit-poezie.
Goethe: genurile sunt „moduri esenţiale de a concepe viaţa şi universul” (teorie
psihologistă).
Eposul: naraţiunea monologată a unei acţiuni; drama: reprezentarea dialogată a
unei acţiuni; liricul: reprezentarea monologată a unei situaţii. Eposul, drama: o trăsătură
specific formală (naraţiune, dialog); liricul: o trăsătură specifică tematică (situaţie).
Kate Hamburger: liricul e ficţiune.
Northrop Frye: ficţiunea poate fi: 1. personală-introvertită (romanul romanesc), 2.
pers. extravertită (romanul realist), intelectual-introvertită (autobiografia) sau
intelectual.extravertită (anatomia). 5 moduri: mit, romanţ, mimetic superior şi inferior,
ironie. Genuri: drama (opere reprezentate), poezia lirică (opere cântate), poezia epică
(opere recitate), proza (opere citite).
Gérard Genette sesizează confuzia dintre moduri şi genuri.
La antici, genurile erau moduri de enunţare (din cauza predominanţei retoricii).
De la romantici încoace, liricul, epicul şi dramaticul: adevăratele genuri, a căror
definiţie presupune dinainte un element tematic.
Genurile: categorii propriu-zis literare (estetice)
Modurile: categorii ce aparţin lingvisticii, pragmaticii.
Liricul, epicul şi dramaticul: arhi-genuri, iar „criteriile lor de definire comportă un
element tematic ce scapă unei descrieri pur formale” (Gérard Genette, Introducere în
arhitext. Ficţiune şi dicţiune)
Cele 3 genuri: nişte concepte generice. Northrop Frye sesizează diferenţa, dar
numeşte moduri ceea ce Genette numeşte genuri şi invers. Genurile pot traversa
modurile. Tipurile sunt specificări ale modurilor (naraţiunea la pers. I etc.).
Categoriile estetice tradiționale: frumosul, sublimul, grațiosul etc.
Liricul: e legat de implicarea afectivă, de o stare de suflet, definește nu doar
literatura, ci și alte arte. Epicul: eroul și fapta eroică. Et. Souriau: dramaticul e mai pur
decât tragicul, căci echilibrul de forțe se rupe în cazul tragicului. Distincția e
„determinată de dezvoltarea și fundamentarea teoretică a dramei romantice”. (Evanghelos
Moutsopoulos, 65) Dramaticul: o categorie deschisă. Tragicul: o categorie închisă.
Categorii finale: pitorescul și exoticul.

7
LIRICUL

Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie: poetici normative (clasicism),


poetici expresive (romantism-modernism), dar și o poetică a antipoeticului (avangarde);
de la imitație la sugestie, de la sugestie la literalitate.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne: categorii estetice negative;


sentimentul transcendenței goale – religia artei

N. Manolescu, Despre poezie

Marcel Raymond: din Baudelaire decurge și poezia artiștilor: Mallarme, Valery


(simbolism); și poezia vizionarilor: Rimbaud (avangarda istorică).

Baudelaire denunță: lungimea poemului; didacticismul; imitația; inspirația.

-poezia tradițională: diversă la nivelul expresiei și mimetică; bazată pe un sistem


de norme.

Manolescu face distincție între modernism (purism, estetism) și avangardism


(prezentarea vieții moderne: Whitman, Lautreamont).

Modernism: restrângerea criteriului poetic la lirism (Croce, La Poesia).

Avangardismul (tip de creație, nu fenomenul istoric): imagini stranii, șocante ale


realității; oralitate; destructurare sintactică; varietate stilistică.

Modernism: poeții Cercului de la Sibiu (Doinaș, Stanca); Avanrgardism:


Gruparea de la „Albatros” (Geo Dumitrescu, Tonegaru, Stelaru, Caraion etc.)

Simbolismul: poezie transrațională, contopire extatică cu universul; absența


plasticității; muzicalitatea și sugestia.

Modernismul interbelic: un avatar al simbolismului. Tradiționalismul interbelic


(Pillat, Voiculescu, Maniu): realitatea sugerată de versuri e de gradul al doilea;
intermediar livresc (modelul Alecsandri, resuscitat polemic).

Vezi și

Eugen Negrici, Sistematica poeziei

Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne

8
EPICUL

Epicul: genul care se bazează pe povestirea unor întâmplări derulate în timp.


Poate fi fie în versuri, fie în proză. Specii: epopeea (sec. IX î.H.), poemul eroic (versuri),
romanul, povestirea, nuvela, schița etc.

Romanul: e o specie proteică, a cărui glorie e legată de tradiția realistă, a


sec.XIX. Istoria acestei specii se confundă de fapt cu istoria literaturii moderne înseși.

Definiții ale romanului

Bernard Valette: „roman” e mai degrabă o indicație a ordinii paratextului decât


o caracteristică tehnică sau formală a unui gen dat; e un „arhigen”

Jean Ricardou: romanul clasic e povestirea unei aventuri; cel modern e aventura
povestirii

Mihail Bahtin: romanul dostoievskian e o polifonie de voci (plurilingvism


dialogizat)

Jean Paul Sartre: „o tehnică romanescă trimite întotdeauna la metafizica


romancierului”

Viktor Șklovski: „retorica a hrănit romanul așa cum capra l-a alăptat pe
Daphnis”. Romanul „a luat naștere în strânsă legătură cu istoria, elocința și relatarea
biografică, sferă ce a pregătit și analiza psihologică”.

Hans Robert Jauss: „pentru un roman, efectul în receptor nu acoperă niciodată


perfect intenția auctorială, și tocmai acest decalaj iscă esteticul. Așa cum nu acoperă
exact nici codurile admise ale genului sau speciei, opera autentică fiind într-o veșnică
stare de entropie”

G. Ibrăileanu: romanul e un gen impur, în care intră orice și care nu excelează


prin cultul formei perfecte. Creația e superioară analizei. Marii romancieri au privit și și-
au reprezentat lumea ca sistem (de relații).

G. Călinescu: romanul e creație de oameni

Inițial, romanul putea fi definit ca specie a genului epic bazată pe o narațiune de


ample dimensiuni și cu personaje numeroase, prezentând o serie de întâmplări prezentate
gradat, conform scenariului cauzal descris de momentele subiectului: expozițiune, intrigă,
desfășurarea acțiunii, punct culminant și deznodământ.

Specia a cunoscut însă o varietate uimitoare de forme, concluzia la care au ajuns


teoreticienii fiind că romanul este, în literaturile moderne (naționale), urmașul epopeii

9
(specie clasică) și al poemului eroic sau baladei (în literaturile mici, periferice). Georg
Lukacs: romanul ia locul epopeii în epocile în care lumea devine problematică.

Mihail Bahtin, Marthe Robert: mobilitate infinită a speciei, absența oricărei


trăsături distinctive.

Termenul „roman” provine din franceză și desemnează narațiunile medievale în


limba vernaculară; se referă la romanele elenistice redescoperite în sec. XVI.

Toma Pavel (Gândirea romanului): romanul descrie ruptura dintre om și mediul


său; e „primul gen care își pune întrebări privind geneza individualității și instaurarea
ordinii comune”; „primul gen care reușește să conceapă universul ca unitate ce
transcende multitudinea comunităților umane”; 2 mari tipuri de romane: 1. Cele ce aduc
în scenă eroi invincibili sau demni de admirație, care apără norma morală într/o lume a
dezordinii (romanul elenistic, cavaleresc, pastoral); 2. Cele ce dezvăluie iremediabila
imperfecțiune a omului (picarescul, narația elegiacă și nuvela).

1.Transcendența normei (sec. 16-18). Idealismul premodern; 2. Farmecul


interiorității . Idealismul modern; Individul vulnerabil. 3. Naturalizarea idealului: de la
Balzac la Flaubert. Scepticismul moral. 4. Arta detașării.

Albert Thibaudet: romanul modern provine din romanele cavalerești și din cele
din ciclul breton (aventură și eros). Romanul aventurii: e social și politic, al explorării
lumii exterioare, și are de obicei în centru un erou al faptei, un cuceritor. Romanul erotic:
e feminin, psihologic, vizează explorarea interiorității, analiza.

Retorica narativă: exprimă raportul dintre individualitate și socialitate. Naratorul:


un procedeu retoric. Analiza textului narativ: construcția narativă (perspectiva, vocea);
tipuri de narațiune: homodiegetic, heterodiegetic; personajele (tipuri: principale și
secundare; rotunde și plate etc.); modalități de caracterizare; reprezentarea lumii
(imaginarul artistic); intentio auctoris; intentio operis; intentio lectoris

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe

Romanul tradițional (DORICUL): sfârșitul sec. XVIII și sec. XIX (la noi,
deceniul al treilea al sec. XX): o lume omogenă și rațională, în care comunitatea
integrează individualitatea. Personajul în astfel de roman e ”un caracter”, adică ”o unitate
relativ stabilă, indiferent de acțiunea în care se află prins. Iluzia vieții e mai presus de
iluzia artei. Reflecția e numai de natură morală: o distanță etică între autor și personajele
sale.

Ionicul se bazează pe psihologie și analiză; reflecția e de natură artistică; analiza


și confesia au alungat creația. Personajul urmărește mai puțin să se integreze în lume, cât
să/și integreze lumea sieși, afirmând-o ca pe a sa proprie.

10
Corinticul: literatura renunță la iluzia mimesis-ului în favoarea convenției. 2
direcții: utopia unui umanism regăsit (Mann, Hesse, Camus, Junger, Malraux); cruzimea
lipsei de speranță (Kafka, Svevo, Musil, Canetti). Antipsihologism, antierou; Generalitate
alegorică, forme negativ/ironice ale epicului; satira expresionistă, simbolul, mitul. Omul:
o funcție, nu o substanță. Recursul la parodie și caricatură. Autorul recucerește puterea
cedată cândva personajelor. Personajele devin acum marionete într/un surogat de creație,
de după potop. Romanul ca Arcă a lui Noe.

Istoria romanului: de la ROMANCE la NOVEL (Wellek și Warren), de la


romanesc la realism. Romance vs Novels. “The Novel is a picture of real life and
manners, and of the times in which it was written. The Romance in lofty and elevated
language, describes what has never happened nor is likely to.”

DORIC și IONIC: REALISM. Romanul realist: repertoriu de convenții, precum:


construcția rațională a narațiunii (introducere, cuprins, încheiere); principiul succesiunii;
ordine logico-cronologică.

NATURALISMUL (Flaubert, Maupassant, Zola): trecere de la „povestire” la


„prezentare”. IONICUL: perspectivă actorială, atribuită personajului. 2 tipuri de doric și
2 tipuri de ionic.

CORINTICUL: refuzul „documentalului” prin: 1. Căutarea acroniei; 2.


Instaurarea principiului muzical; 3. Simultaneitatea; 4. Cultivarea parodicului: artefactul
(exhibarea felului și a materialului construcției); eterogenitatea, hibridizarea genurilor;
viziune cosmocentrică (nu antropocentrică); strategiile lucidității (nu iluziei).

Radu G. Țeposu, Viața și opiniile personajelor. PERSONAJUL: „o structură a


unei existențe” (Roland Barthes). Personaj vs. Narator, Ființă vs. Transcendență. Istoria
romanului e istoria emancipării personajului de narator, ce reflectă emanciparea ființei
față de transcendență.

3 tipuri de roman: 1. Tranzitiv (personajul e narat și are iluzia vieții; naratorul e


diferit și e omniscient); supunerea față de transcendență; 2. Reflexiv (personajul e și
narator, dar păstrează încă iluzia vieții); subminarea transcendenței; 3. Metaromanul:
imaginarea, ca asumare conștientă a ficțiunii, bazată pe conștiința de sine a personajului,
care e și narator și scriitor și care uzează deliberat de convenția narațiunii; conștiința
„transcendenței goale”.

Obiectivul romanului modern, analitic: explorarea subconștientului, cu scopul


revelării structurii psihice a personajului. Filosofia lui Bergson, psihanaliza lui Freud,
relativismul lui Einstein. Conceptul de memorie involuntară (Proust): o nouă concepție
asupra timpului, perceput acum nu ca o succesiune de momente distincte, ci ca durată
subiectivă.

11
Principiul rațional al romanului clasic, cu logica lui narativă de tip silogistic, e
înlocuit de un principiu sugestiv-muzical, bazat pe o compoziție de ordin fragmentar și
mozaicat. Tehnica cincmatografică a montajului. (Mircea Anghelescu et alii, Dicționar
de terminologie literară, 1970)

Liviu Petrescu, Romanul condiției umane: personajul ca entitate generică, trans-


individuală. Surse: Gustave Le Bon: Psihologia mulțimilor; Ortega y Gasset, Revolta
maselor

12
GENUL DRAMATIC

În teatru, drama: o specie hibridă, specifică barocului și romantismului – curente


ce acceptă hibridizarea și disoluția genurilor clasice (vezi Al. Ciorănescu, Barocul sau
descoperirea dramei).

Drama = acțiune; comedia: imitația unor oameni neciopliți; epopeea (la fel,
tragedia): imitație cu ajutorul cuvintelor a unor oameni aleși. Tragedia: o singură unitate
de timp (o unică zi). Tragedia (drama ideală) e imitația unei acțiuni alese și întregi, de o
oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din
părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care stârnind mila și
frica săvârșește curățirea acestor patimi. (Aristotel, Poetica)

Apare în a doua jumătate a sec. XVIII (în preromantism). Diderot și Lessing:


teoreticienii ”dramei burgheze”. Victor Hugo: teoretician și apologet al dramei romantice,
care ”topește în același suflu grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și
comedia”. Interes pentru culoarea locală și pentru istorie, înlocuirea subiectelor antice cu
teme contemporane, înlăturarea regulii celor trei unități (de timp, de loc și de acțiune) din
piesele clasice. Anticipări: drama satirică (antichitate), drama liturgică (Evul Mediu).

Spre deosebire de tragedie, drama interiorizează conflictul, mutând accentul de pe


dialogul dintre om și divinitate (în tragedie) pe dezbaterea interioară.

Genul dramatic: reprezentarea scenică (spectacolul) a unei acțiuni. Mod de


expunere: dialogul. Rolul naratorului se restrânge la didascalii. Distincția dintre TEXT și
SPECTACOL. Aristotel privilegia textul ca formă ideală de reprezentare (prin
imaginație). Modernii: spectacolul. Hibridizări epico-dramatice (teatrul epic al lui Brecht
ș.a.). Etienne Souriau: dramaticul e „o intensificare existențială”

I.L. Caragiale: teatrul nu este ”literatură”. E mai apropiat de muzică și arhitectură.


E o creație sincretică, o artă mai curând vizuală decât oratorică. Unica regulă: ”stilul
potrivit”.

Camil Petrescu: ”noua structură” atât în roman, cât și în teatru. Lucian Blaga:
expresionism (Zalmoxe, Tulburarea apelor, Daria, Ivanca etc.). Eugene Ionesco: farsa
tragică (Romul Munteanu, Farsa tragică).

13
I. 3.3. Religia artei. Arta ca lirism pur
Kant: literatura vizează în general frumosul, nu verosimilul (separarea literaturii
de viaţă). „Dintre toate artele rangul cel mai înalt revine poeziei (care îşi datorează
naşterea aproape în întregime geniului) şi care se lasă cel mai puţin ghidată prin
prescripţii şi exemple” (Critica facultăţii de judecare)
Lessing: distinge artele plastice (în esenţa lor, mimetice) de poezie, căreia îi
atribuie un model muzical (ut musica poesis)
Walter Pater: „orice artă aspiră în mod constant la condiţia de muzică”, şi asta
pentru că „artele vizează un obiectiv pe care doar muzica reuşeşte să-l realizeze pe
deplin: fuziunea indisociabilă a materiei şi a formei”
William Marx: subliniază devalorizarea ideii de literatură în modernitate, o dată
cu procesul autonomizării limbajelor artei, ireductibile la principiul parafrazei (v. şi Jean
Paulhan, Les Fleurs de Tarbes ou La Terreur dans les lettres, 1941).
Pierre Bourdieu (Regulile artei): autonomizarea câmpului literar.
Concluzie: în modernitate, literatura respinge retorica pentru a se reîntoarce la mit
şi a redescoperi autenticitatea lirismului pur, originar („limba păsărilor”). Autenticitatea,
primitivitatea sunt cultivate în arta modernă ca surse de expresivitate.

14
CURENTE LITERARE

CLASICISMUL – EPOCA CLASICĂ (din Antichitate până în secolul al XVI-


lea). Unitatea literaturii ca sistem retoric; poetica normativă; opera, și nu autorul;
genuri și specii clasice; sistem de convenții și norme

ROMANTISMUL – poetică expresivă; ideea de autor și de geniu; creativitatea:


imaginație, nu imitație; disoluția genurilor și speciilor tradiționale; hibridizarea
genurilor; apariția romanului pe fondul dezvoltării presei: secolul XIX

REALISMUL/ NATURALISMUL: IMITAȚIA VIEȚII/ „FELIA DE VIAȚĂ”;


PRINCIPIUL CAUZALITĂȚII; DETERMINISM STRICT.

PARNASIANISMUL: impersonalitatea eului liric; decorativ, livresc

SIMBOLISMUL: principiul sugestiei; al corespondențelor; al muzicalității;


aristocratism și intelectualitate; cultul obscurității voite: noblețea de a nu fi
înțeles

DECADENTISMUL: metabolismul modernității; cultul pentru artificial;


categorii estetice negative (încă din romantism): urâtul, grotescul etc.; în
poezie: emoția, spleenul; în proză: un stil al solitudinii orgolioase

AVANGARDA: DADAISM, SUPRAREALISM, EXPRESIONISM –


contestarea artei ca sistem de convenții; negarea tradiției literare; cultul
autenticității: arta e viața însăși

MODERNISMUL/ NEOMODERNISMUL: elitism intelectual și estetic;


relație tensionată cu tradiția literară; cultul originalității și al unicului;
subiectivism radical

POSTMODERNISMUL: relativism estetic; reabilitarea ideii de imitație și a


literaturii ca sistem retoric; cultivarea parodiei ca tip de creativitate menită a
resuscita forme literare considerate anacronice; modestie auctorială (artistul
ca bricoleur/ scriptor). Teoria intertextualităii. Literatura ca text infinit
(BORGES)

15
Opera literară

Operă literară este „o totalitate de valori care nu aderă, pur și simplu, la


structură, ci constituie însăși esența ei”.
Toate încercările de a stoarce valoarea din literatură au eșuat și vor eșua mereu,
deoarece valoarea este însăși esența operei literare.
Studiul literaturii „nu poate și nu trebuie să fie separat de critica literară, adică de
judecata de valoare” (Wellek, Conceptele criticii, p.71).
Abordarea extrinsecă a studiului literaturii: biografia; psihologia; societatea;
ideile; celelalte arte.
Studiul intrinsec al literaturii:
opera literară este „un sistem alcătuit din mai multe straturi, fiecare având, la
rândul lui, grupul său de elemente subordonate”: sonor, lexico-semantic, sintactic și cel
al lumii reprezentate.
Stratul sonor: eufonia, ritmul și metrul.
Stratul semantic: Stilul și stilistica.
Stratul reprezentării lumii: imaginea, metafora, simbolul, mitul.
Natura și tipurile literaturii narative: romance vs novel. Povestire și
reprezentare. Teoria punctului de vedere.
Genurile literare. Evaluarea operei literare. Istoria literară. (Wellek&Warren,
Teoria literaturii)

Structura operei literare.


A. Substructura: 1. Stratul antropologic. Factorul etnic, teoria rasei, arhetipurile. 2.
Stratul socio-istoric. 3. Stratul biografic. 4. Stratul proiectelor.
B. Structura. 1. Perceperea operei ca unitate. 2. Imaginea organismului. 3. Organicismul
implică și ideea de totalitate. 4. Interdependență între întreg și părțile care îl compun. 5.
Coeziunea internă. 6. Opera ca sistem de relații. 7. Sistem de opoziții.
C. Suprastructura. Sensul și semnificația. Dante Alighieri: 4 sensuri ale unui text:
literal, alegoric, moral, anagogic. Polisemnantismul, ambiguitatea, complexitatea.
(Adrian Marino, Introducere în critica literară)
AUTOR-TEXT-RECEPTOR-REFERENT(LUME)

16
III. Ce este critica? Aspecte teoretice şi metodologice

III.1. Critică, teorie şi istorie literară.


a. Critica literară
Critica literară se manifestă ca disciplină specifică o dată cu dezvoltarea şi
democratizarea literaturii şi presei (sec. XVIII-XIX).
Termenul „critică” – în germană Literaturwissenschaft.
Conceptele criticii
Conceptul de evoluție. Influența principală e cea a unor opere asupra altor opere
(Brunetiere). Genurile: specii biologice. Istoria genurilor o compară cu cea a ființelor
umane. John Matthews Manly: teoria mutațiilor, a lui De Vries, a propus aplicarea ei la
istoria literară.
Croce: disoluția genurilor, unicitatea operelor.
Antiistorism: T.S. Eliot – „toate operele literare sunt simultane”. Borges,
Mallarme. Mukarovsky: separație între critică și istorie, evaluarea pur estetică aparținând
criticii. (Wellek, Conceptele criticii)
Conceptele de formă și structură. Inseparabilitate formă-conținut: de la
Aristotel la formaliști. Croce: opera este formă – iar forma: expresie-intuiție. Sistemul
său: un idealism total, monist (Wellek)
J.C. Ransom: structură și textură. Textura: „detaliul aparent neînsemnat, viața
locală concretă a unei poezii, care, prin însăși lipsa pertinenței logice, reconstituie die
Dinglichkeit, corpul, bogăția calitativă a lumii”; structura: ”comentariul logic
indispensabil pe care poezia trebuie să-l facă asupra realității”. (Wellek, p.63-64).
Gundolf: figura (die Gestalt) scriitorului, termen ce sugerează o sinteză obscură
între o biografie și o lucrare de critică. Oskar Walzel: formă internă – „pare a fi doar un
nume metaforic dat atitudinilor psihologice și filosofice grupate în jurul unui punct
considerat drept centru” (Wellek, p. 66).
Șklovski: „Forma este ceea ce face ca o exprimare lingvistică să fie o operă de
artă. (…) Metoda formalistă nu neagă ideologia sau conținutul artei, ci consideră că așa-
numitul conținut este unul din aspectele formei” (68). Forma e înlocuită cu un concept
mecanicist: „suma tehnicilor sau metodelor, care pot fi studiate fie separat, fie în diverse
combinații” (Wellek, p. 69).
În procesul evaluării critice, un rol esenţial îl joacă intuiţia şi gustul, operatori
empirici care depind de personalitatea şi talentul criticului care evaluează.
Critica literară se bazează pe un set coerent de principii estetice, fără a se
confunda însă cu estetica.
Critica literară este subiectivă, dar trebuie să tindă totuşi spre obiectivitate şi
impersonalitate, să depăşească impresionismul ei constitutiv prin acel „dogmatism
necesar” teoretizat la noi de E. Lovinescu.

17
Tehnic vorbind, critica reprezintă operaţia de evaluare a operei literare.

Obiectivele criticii:
1. Descoperirea structurii.
2. Surprinderea sensului. Intenția autorului. Valoarea estetică presupune
recunoașterea structurii.
3. Explorarea semnificațiilor.
4. Reconstituirea universului operei.
5 . Definirea esenței originale.
6. Valorificarea. Demonstrația. (Adrian Marino, Introducere în critica literară)

b. TEORIA LITERARĂ
Teoria literară: joacă rolul unui discurs asupra metodei (se dezvoltă odată cu
emergenţa esteticii modernităţii, de la Baudelaire încoace).
Teoria ilustrează o anumită ideologie şi o concepţie specifică despre literatură.
Teoria literară e un metadiscurs.
Majoritatea introducerilor în teoria literară ajung să descrie niște școli de critică
(Jonathan Culler, 1997). Teorie a ajuns să însemne „orice elaborare sistematică ce poate
avea relevanță în interpretarea literaturii”. Paul de Man: „forța teoriei stă în
imposibilitatea de a o defini, în condiția ei proteică”. Compagnon: teoria s-ar situa față de
critică asemenea criticii față de literatură. Literatura nu poate fi însă definită – de unde
precaritatea obiectului criticii (concret, individual) și teoriei (abstract, general). Prestigiul
structuralismului: superioritatea teoriei față de critică și a criticii față de istoria literară.
(Oana Fotache, Divanul criticii, 2009).
Teoria literară în şcoală.
Teoria literară şi literatura.
Teoria literară în literatură.
Teorii despre declinul şi resurecţia teoriei.
Modernitatea estetică a identificat valoarea în tensiunea dintre sens şi formă
(sugestie, simbol, ambiguitate, obscuritate, lirism). Dar „valoarea literară nu poate fi
fundamentată teoretic” – ceea ce constituie „un neajuns al teoriei, nu al literaturii” (A.
Compagnon). Ca atare, teoria n-ar mai trebui să fie o dogmă, ci un tip de reflecţie sceptic-
relativizantă, de bun-simţ.
c. ISTORIA LITERARĂ
Istoria literară explică opera cu ajutorul contextelor.
Istoria literară poate fi înţeleasă ca:
1. o ramură mai mult sau mai puţin privilegiată a criticii propriu-zise, având drept
scop evaluarea faptului literar în diacronie;
2. o disciplină subordonată istoriei generale, care integrează esteticul/ literarul
într-un orizont socio-cultural.

18
Istoria literaturii: un gen al istoriei literare (alături de antologie, dicţionar,
compendiu etc.)
Istoria literaturii: o operă de sinteză ce-şi propune să înregistreze valorile potrivit
unui scenariu evolutiv, cu o delimitare precisă a etapelor (criteriul periodizării pe epoci,
curente, generaţii de creaţie etc.) şi a succesiunii formelor literare. Acest „gen” al istoriei
literare (predispus la delir mitologizant şi la reverii narcisiste) a luat avânt cu precădere
între 1850-1950, ca semn al afirmării conştiinţei de sine a literaturilor naţionale într-un
context mai larg, universal.
Declinul istoriei literare: o dată cu voga structuralismului şi a formalismelor de tot
felul.
Istoria literară: resuscitată în forme „slabe”, impure, racordate la modelul
epistemic pluralist-relativizant al postmodernităţii.
Impuritatea genului numit „istorie literară” i-a determinat pe Wellek şi Warren să
vorbească (în Teoria literaturii) despre imposibilitatea existenţei acestei discipline cu
statut teoretic incert, care îmbină eseul critic şi monografiile de autor (literare, dar fără
perspectivă istorică) cu excursul istoriografic şi culturologic (dar... neliterar).
Paul Cornea (Conceptul de istorie literară în cultura românească): impuritatea
semnalată de Wellek şi Warren e deosebit de fertilă, asigurând vitalitatea genului.
Istoria literară: o investigaţie socio-culturală a trecutului (ale cărui valori artistice
nu pot fi percepute decât pe cale intelectuală, fără aportul sensibilităţii), criticii propriu-
zise revenindu-i menirea de a selecta şi ierarhiza valorile estetice (care trăiesc numai în
prezent şi se adresează sensibilităţii, fiind perceptibile intuitiv – de unde şi importanţa
„gustului” drept criteriu de evaluare).
G. Călinescu (excepţia): istoria literară e forma cea mai complexă de critică, cu
nimic însă diferită în esenţă de aceasta din urmă. Critica presupune şi ea, ca de la sine
înţeleasă, perspectiva comparativ-istorică, în intenţia formulării unor judecăţi de valoare
credibile, pe când istoria literară trebuie văzută, la rândul ei, ca istorie de valori: „Istoria
literară este o istorie de valori, şi ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întâi de toate
să stabilească valori, adică să fie un critic”. Pentru Călinescu, istoria literară e „ştiinţă
inefabilă şi sinteză epică”, inefabilul referindu-se la valoarea estetică (criticul român
nega, pe urmele lui Croce, existenţa esteticii ca ştiinţă), iar „sinteza” la factorul cultural,
de context.

19
III. 2. Critică şi creaţie
Oscar Wilde: imaginaţia reproduce, spiritul critic creează”
Constantin Dobrogeanu Gherea: Gherea, critica e „tot o operă de artă” – altfel
decât cea artistică propriu-zisă, dar totuşi o operă de artă”, „un gen literar deosebit, cum
sunt atâtea genuri literare deosebite în poetică: liric, epic, dramatic”. Mai mult, el
consideră critica („a zecea muză”) superioară tuturor celorlalte forme de creaţie, pentru
că presupune existenţa a două tipuri de însuşiri: atât artistice, cât şi interpretative: „Critica
modernă conţine şi ea în mod implicit aprecieri şi judecări”
G. Călinescu: „Între critică şi creaţie nu este o deosebire de esenţă, ci numai una
de proces. Una porneşte din afară spre a deştepta apetiţia creatoare, cealaltă procede
dinăuntru spre a-şi găsi materia. Simţul critic e actul creator eşuat, răsfrânt în conştiinţă
înainte de a ajunge la periferie şi devenit astfel sentiment artistic”. „Cu alte cuvinte,
simţul critic este forma propriei noastre facultăţi creatoare, sub unghiul căreia primim şi
valorificăm numai ceea ce ni se prezintă ca urmând normele de creaţie ale spiritului
nostru. A înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al
operei”.
Harold Bloom: „Răstălmăcirile poeţilor, adică poemele, sunt mai drastice decât
răstălmăcirile criticilor (critica), dar aceasta e doar o diferenţă de grad şi nu doar de
natură. Nu există interpretări, ci doar răstălmăciri, astfel încât întreaga critică este
poezie în proză”.

20
III.3. Obiectul şi principalele orientări ale criticii
Din antichitate şi până în sec. XVIII, reflecţia asupra literaturii s-a desfăşurat în
cadrele metodologice ale următoarelor discipline: 1. Poetica: studiul faptelor literare din
perspectiva artei verbale; 2. Retorica: analiza discursului şi a mijloacelor de exprimare
folosite pentru a garanta o comunicare eficientă; 3. Hermeneutica: teoria interpretării
textului (Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor
Limbajului)
După Heinrich Plett (Ştiinţa textului şi analiza de text), literatura trebuie analizată
din perspectiva a trei componente fundamentale:
a. literatura ca mimesis (raportul text-lume)
b. literatura ca expresie (raportul text-emiţător)
c. literatura ca retorică (raportul text-receptor)
Mai complexă este perspectiva lui M.H. Abrams (The Mirror and the Lamp),
potrivit căreia activitatea critică trebuie să aibă în vedere 4 componente:
1. autorul (teorii expresive: opera ca expresie a personalităţii creatoare);
2. opera (teorii obiectiviste: opera ca realitate autonomă, ca text);
3. realitatea (teorii mimetice: relaţia cu lumea, cu referentul);
4. publicul receptor (teorii pragmatice: efectele produse de operă asupra
receptorului)
Vom identifica aşadar o serie de trăsături comune unora sau mai multor şcoli
critice, în funcţie de interesul arătat de acestea faţă de autor, receptor, operă şi context.
Avem astfel 3 mari orientări critice:
1. Critica orientată spre autor: biografism, psihologism, critica genetică,
psihanaliză, mitocritică, critica arhetipală, cognitivistă etc.
2. Critica orientată spre text: stilistica, formalismul, structuralismul, textualismul,
deconstructivismul etc.
3. Critica orientată spre receptor şi contextul social: impresionismul, critica
sociologică, sociologia lecturii, studiile culturale în sens larg.
(Oana Fotache, Divanul criticii)

21
III.4. Fundamentele umaniste ale criticii literare (secolul XIX)
Canonul clasic are în vedere o serie de opere-model, demne de imitat.
Literatura modernă (de la romantici încoace) exaltă originalitatea şi personalitatea
(geniul) scriitorilor, văzuţi ca „întrupare a spiritului naţiunii”.
Ca atare, odată cu romantismul are loc „afirmarea relativităţii istorice şi
geografice a gustului, în opoziţie cu doctrina clasică a eternităţii şi universalităţii
canonului estetic” (A. Compagnon, Demonul teoriei).
Prima paradigmă critică din epoca modernă va fi aşadar umanistă şi istoricistă,
contextualizantă.

a. Biografismul. Critica foiletonistică


Sainte-Beuve este considerat fondatorul criticii literare ca disciplină modernă.
Spre deosebire de criticii dinaintea sa (cu formaţie de esteticieni), Sainte-Beuve
nu analizează opera ca realitate autonomă, ci ca expresie a unei personalităţi.
Tehnici utilizate: portretul, anecdota.
Sainte-Beuve consideră critica o formă de creaţie, care presupune şi afirmarea
personalităţii celui care interpretează.
Critica lui Sainte-Beuve a fost de fapt una de tip contextual, fiindcă integrează
amănuntele biografice despre scriitori într-un cadru de referinţe mai complex, social,
politic, istoric în sens larg.
Conexiunea autor-operă semnalează existenţa unui demers critic de tip umanist,
care a generat şi specia critică cea mai veche şi mai prestigioasă: monografia.
În favoarea monografiei s-au pronunţat, la noi, atât G. Călinescu, cât şi discipolul
său anti-călinescian, Adrian Marino, de pe poziţii teoretice asemănătoare.

b. Subiectiv şi obiectiv. Critica impresionistă versus critica ştiinţifică


G. Călinescu: „În afară de autenticitate şi onestitate, noţiunea obiectivităţii n-are
niciun sens. Orice interpretare istorică este în chip necesar subiectivă” (Tehnica criticii şi
a istoriei literare)
Impresionismul: tendinţă în critică ce presupune reconstituirea universului
specific al unei opere pe baza impresiilor subiective de lectură. Critica impresionistă e, de
asemenea, fragmentară şi nesistematică, afirmându-se la rândul său ca o formă de artă, de
creaţie.
Impresionismul se bazează exclusiv pe gust şi pe intuiţie. De aceea,
impresionismul nu a fost considerat o „metodă” critică propriu-zisă, cât o etapă
preliminară a evaluării critice propriu-zise (vizând înţelegerea), integrată într-un demers
argumentativ mai amplu (explicarea), de orientări metodologice diverse, vizând
raţionalizarea impresiei.
Reprezentanţi: Sainte-Beuve, Remy de Gourmont, Anatole France, Jules
Lemaître, Emile Faguet, Benedetto Croce, G. Călinescu
Critica ştiinţifică (sociologică, istoriografică etc.)
Ferdinand Brunetière: susţine superioritatea criticii ştiinţifice faţă de cea
impresionistă, deoarece „ea poate condamna ceea ce-i place, şi poate lăuda chiar ceea ce
nu-i este pe plac”.
Constantin Dobrogeanu-Gherea: critica ştiinţifică este „explicătoare” şi analizează
literatura ca produs social (Hyppolite Taine).

22
Critica ştiinţifică nu exclude impresionismul, şi nici subiectivitatea: „Critica,
întocmai ca şi arta, n-a ajuns încă a fi ştiinţă, şi unui critic i se cer intuiţie, inspiraţie, un
talent deosebit, înnăscut, ca şi artistului”..
Dar: critica nu trebuie să abdice de la statutul său „ştiinţific”. Căci „erudiţia şi
argumentarea”, deşi “nu înlocuiesc intuiţia estetică”, o pot face însă cu adevărat
convingătoare, pentru că „numai sistemul e baza autorităţii critice”. Apoi, când
îndeplinesc toate condiţiile estetice necesare, „produsele criticii raţionaliste sunt mult mai
solide decât ale criticii impresioniste”.
c. Critica genetică şi sociologică. Psihologism, istoricism şi relativizarea
valorii estetice
Hyppolite Taine (mediul, rasa, momentul), Constantin Dobrogeanu-Gherea
(critica cauzelor), E. Lovinescu (determinismul istorico-ideologic: Teoria „revizuirilor”.
Mutaţia valorilor estetice)
Gherea: În Europa, critica actuală „priveşte opera ca un product, şi ca atare îl
analizează, cum fac ştiinţele naturale, căutându-i pricinile ce i-au dat naştere.[…]
Bineînţeles, această pricină este artistul, creatorul operei, deci cea dintâi grijă a criticii e
de a statornici o legătură de cauză între opera artistică şi artistul creatoriu”.
„Temelia criticii, pe cât e vorba de a statornici legătura între artist şi operă, va fi o
analiză psihică a artistului. Astfeliu, romanţierii de azi şi criticii au acelaşi scop”
„Critica e superioară romanului, pentru că artiştii (obiectul de analiză al criticii),
ca modele, sunt cele mai de multe ori mai interesanţi […], pentru că în sufletul lor se
oglindeşte mai bine epoca, în toată complexitatea ei, decât în sufletul unui simplu
muritoriu”. iar „criticul trebuie să analizeze psihicul artistului pentru a-i explica opera;
însă această stare psihică e pricinuită […] de psihicul cercului în care se învârteşte
artistul, de al poporului din care face parte”.
Gustave Lanson: studiul pozitivist al istoriei literare.
Paul Cornea: „orice autor posedă o genealogie ideologică şi estetică, pe care
criticul e dator s-o releve” (Originile romantismului românesc).

d. Idealul criticii complete: teoretizarea relativizării metodologice


Constantin Dobrogeanu-Gherea: critica se revendică de la un „spirit relativist,
eminamente ştiinţific”. De aceea, metodele critice sunt „de o relativă importanţă” –
„trebuie să ne servim de ele, după împrejurări”, iar nu să le aplicăm mecanic, fără
discernământ.
G. Ibrăileanu (Greutăţile criticii estetice): „Critica literară este un tot. Critica
estetică, critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sunt părţile acestui tot. (...) Psihologia,
sociologia, estetica sunt numai instrumente de analiză. Sunt mijloace, şi nu scop. Altfel,
n-ar mai fi vorba de critică literară, ci de psihologie şi sociologie pe baza literaturii. (...)
Fără îndoială că în definiţia unei opere literare importantă e diferenţa specifică, adică
arta”

III.5. Dezumanizarea criticii şi obsesia specializării. Demonul teoriei (secolul


XX)
Distincţia dintre eul social şi eul empiric al autorului (Proust, Contre Sainte-
Beuve)
Literatura ca autoreflexivitate

23
Eliminarea autorului: autonomia criticii faţă de istorie şi psihologie.
Autorul e considerat „burghezul”, „emblema ideologiei capitaliste”. Ca atare,
structuraliştii vor clama „moartea autorului” (Barthes, Foucault etc.).
Mallarmé: „dispariţia elocutorie a poetului, care lasă iniţiativa cuvintelor”.
Lipsit de origine, textul: „o ţesătură de citate” – intertextualitatea, literatura ca
„text infinit” etc.
Dar: opera literară scoasă din context îşi pierde semnificaţia (Schleiermacher),
căci orice interpretare e contextuală (H.G. Gadamer)
Pierre Bourdieu: „categoriile angajate în percepţia şi aprecierea artei sînt de două
ori legate de contextul istoric: asociate, o dată, unui univers social situat şi datat, ele fac,
în plus, obiectul unor utilizări la rîndul lor marcate din punct de vedere social de poziţia
socială a utilizatorilor lor” (Regulile artei)

24
III.6. Orientări generale
A. Psihanaliza
Definirea psihanalizei: perspectiva freudiană a descifrării unui cod (vis-
ficţiune/ realitate)
Psihanaliza: unitate de fond literatura, mitul şi visul.
Descrierea psihanalizei:
Sigmund Freud – Introducere în psihanaliză şi Scriitorii şi reveria diurnă: id
(„seu”), ego („eu”), super-ego („supra-eu”), ruptura de filozofia dualistă (raţiune-
instinct), reprimare, sublimare, straniu (Unheimlich-Uncanny), dizlocare, condensare),
joc/ reverie diurnă (nivelul „personal”), creaţia artistică (nivelul impersonal – al
„scriiturii”)
Carl Gustav Jung – Arhetipurile şi inconştientul colectiv şi Despre relaţia dintre
psihologia analitică şi poezie: tradiţie/ civilizaţie; „memoria culturală”; reprimarea
colectivă.
Jacques Lacan – Stadiul oglinzii: eul, eul specular, eul social

Şcoli şi curente:
Tematismul şi critica profunzimilor: Şcoala de la Geneva
Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet, Jean Starobinski
Critica e creaţie, dar şi descoperire a profunzimilor personalităţii psihice a
scriitorului/ operei.
Psihanaliza existenţială: Jean Paul Sartre, Julia Kristeva
Psihocritica: Charles Mauron
Critica mitică şi arhetipală. Mitanaliza: Gaston Bachelard, Gilbert Durand,
Northrop Frye
Critica stilistică
Stilistica apare ca disciplină autonomă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe ruinele
vechii retorici
Există două mari orientări în stilistică: 1. Stilistica limbii; 2. Stilistica literară
Stilistica literară: una a devierii (écart) în raport cu limbajul comun.
Studiul stilului unui autor presupune indirect şi analiza personalităţii sale
creatoare.
Noţiunile de „alegere” şi „variaţie” stilistică
Reprezentanţi: Benedetto Croce, Karl Vossler, Leo Spitzer, E.R. Curtius, Erich
Auerbach

25
B. Structuralismul
Anticipat de teoriile lui Paul Valéry, a luat amploare la începutul anilor ’60, în
Franţa. S-a manifestat mai întâi în lingvistică (Jakobson, Hjelmslev, Benveniste) şi în
antropologie (Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală).1. o orientare semiotică
(Roland Barthes, Julia Kristeva, A.J. Greimas); 2. o orientare literară (Claude Bremond,
Genette, Todorov) – structuralism moderat
a. Momentul lingvistic: Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală
(„arbitrariul semnului lingvistic”, „semnificat”, „semnificant”, „diferenţiere”, „valoare”,
„semnificaţie”)
b. Momentul formalist: „autonomia textului”: Boris Eichenbaum, Teoria metodei
formale, Roman Jakobson – Poezia modernă rusă, Boris Tomaşevski – Poezia modernă,
Leo Iakubinski, Victor Shlovski – Limbajul ca valoare independentă
c. Momentul structuralist: C.-L. Strauss – Studiul strucural al mitului („mitema”),
Roland Barthes – Moartea autorului, Activitatea structuralistă („scriptor”, „disecţia”,
„articulare”)
Şcoli şi curente:
Şcoala formală rusă (1915-1920)
Evoluţia internă a formelor literare: de-psihologizarea comentariului critic.
Conceptul de „funcţie”: Vladimir Propp, Morfologia basmului
V. Şklovski (Arta ca procedeu) identifica literaritatea în efectul de „înstrăinare”,
de „de-familiarizare” a limbajului.
Cercul de la Praga (1926)
Jan Mukarovsky: propune o poetică structurală şi funcţionalistă
-anticipează estetica receptării (Jauss, Iser)
Şcoala morfologică din Germania
-refuzul istoricismului (Croce, Vossler)
-ontologia formelor literare (Andreas Jolles, Oskar Walzel etc.)
New Criticism
-lectura critică detaliată (close reading)
-tensiunea semantică: principiu de structurare poetică
-rolul ambiguităţii şi ironiei în poezie (W.Empson)
Reprezentanţi: F.P. Leavis, I.A. Richards, Cleanth Brooks, J.C. Ransom, P.
Lubbock ş.a.
Şcoala neo-aristotelică de la Chicago
-se delimitează de reprezentanţii New Criticism-ului, cărora le reproşează că au
acordat prea mare importanţă limbajului (şi poeziei), neglijând cauza formală, caracterul
ficţional-mimetic al literaturii (naraţiunea).
Reprezentanţi: R.S: Crane, N. MacLean, E. Olson, Wayne C. Booth etc.
Naratologia: Tzvetan Todorov: ştiinţa povestirii
Modul narativ (diegesis) vs. modul dramatic (mimesis)
Povestirea ca „istorie” (Todorov) şi „discurs” (Genette)
Tipuri de naraţiune. Teoria punctului de vedere (Jaap Lintvelt, F.K. Stanzel, J.
Pouillon etc.)
Structuralismul genetic: Lucien Goldmann.

26
C. Semiotica (sau semiologia)
Definiţie: studiul semnelor şi al proceselor interpretative
Semiotica s-a dezvoltat ca o teorie şi o taxinomie a semnelor, o analiză a
codurilor, gramaticilor, sistemelor etc.
1. Charles Sanders Peirce: semiotica reprezintă contextul de referinţă pentru orice
alt studiu. 2. Ferdinand de Saussure: semiologia – limba ca sistem de semne. „O ştiinţă
care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale” 3. Fenomenologia lui Husserl şi
filosofia formelor simbolice a lui Ernst Cassirer
Semiotica franceză: A-J. Greimas, R. Barthes etc.
Semiotica italiană: Umberto Eco, Cesare Segre, Maria Corti
Şcoala de la Tel Aviv: teoria polisistemelor

D. Poststructuralismul. Deconstructivismul
S-a manifestat mai ales în Statele Unite ale Americii.
Precursori: Fr. Nietzsche (ficţionalizarea realităţii prin limbă), Ch. S. Peirce –
Semnificaţie şi acţiune („representamen”, “interpretant”)
Poststructuralismul: Jacques Derrida – Structură, semn, joc în discursul
umanioarelor; Gramatologia („centrul”, „descentralizarea”, reţeaua de deconstrucţie ad
infinitum); Paul de Man – Retorică şi semiologie

E. Studiile culturale. Sociologia şi pragmatica


Premisă istorică: marxismul (Karl Marx – Ideologia germană, „determinismul
cultural”, „opera artistică - marfă”)
Momentul Birmingham: Raymond Williams, Cultură şi societate, Richard
Hoggart – Studiile culturale contemporane, Michael Green – Studiile culturale
Momentul Foucault: Michel Foucault – Ce este un autor? (relaţiile de putere),
antropologia culturală (interpretarea codului cultural, hermeneutica mentalistă)
Momentul postcolonialist: o consecinţă ideologică (Edward Said – dubla critică/
identitate)
Istoria literară/ culturală vs. Ideologia literară/ culturală
Istoria literară/ culturală – imaginea diacronică a culturii/l iteraturii
Ideologia literară/ culturală – „motorul” acestei reprezentări/ imagini („canonul”)
Canon – „selecţia” (criteriul subiectivităţii/limitării – naşterea ideologiei/
unghiului de percepţie culturală)
Kanón (gr.) – „măsurarea” (distanţei)
Prefigurarea postmodernităţii: atenuarea radicalismelor metodologice. Un nou tip
de viaţă ilustrează o nouă literatură şi artă şi, nu mai puţin, o nouă critică. Un nou
umanism. Teoria ca expresie a relativismului cognitiv şi a bunului simţ.

Şcoli şi curente
Sociocritica: Erich Auerbach, Bahtin – precursori. Bahtin critică metoda formală
în literatură (Metoda formală în ştiinţa literaturii (1928) – contextul. Elaborează o teorie
a romanului (ca discurs polifonic) şi o teorie a limbajului ce anunţă orientarea pragmatică
de mai târziu. Claude Duchet: „un inconştient social al textului”.
Sociologia lecturii: Robert Escarpit
Estetica receptării. Şcoala de la Konstanz: Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser

27
Şcoala de la Frankfurt (Theodor Adorno, Walter Benjamin)
Orientarea pragmatică. Teoria actelor de limbaj (J. Searle)
„Reader-response criticism” (Stanley Fish)
Pierre Bourdieu şi sociologia contemporană

.
.

28