FACTORI CARE BLOCHEAZA GÂNDIREA CRITICĂ ȘI ACTIVISMUL

ELEVILOR ÎN ȘCOALĂ

Prof. înv. primar Balercă Vasilica

Școala Profesională com. Petricani- jud. Neamț

O cale de stimulare şi antrenare a gândirii critice a elevilor o constituie înainte de toate

identificarea blocajelor, a barierelor, a factorilor inhibatori ai acesteia. Există numeroşi factori
care ţin de elev, cum ar fi : zestrea sa nativă, mediul stimulativ sau nestimulativ din care provine,
particularităţile de personalitate, de voinţă şi caracter, puterea de angajare în sarcină, atitudinea
faţă de muncă, faţă de învăţare. Obstacolele creaţiei pot fi de ordin intelectual, moral, fizic,
psihic sau social.
Recordul în privinţa unor practici contraindicate pentru dezvoltarea creativităţii elevului în
învăţare îl deţine mediul şcolar. Practicile inhibitoare ţin mai ales de cadrul didactic, de
concepţia sa asupra actului didactic, de pregătirea sa psihopedagogică, de personalitatea,
comportamentul şi atitudinile sale. Unele din aceste practici inhibitoare sunt:
- Lipsa de flexibilitate şi de toleranţă faţă de răspunsurile personale ale elevilor, într-o
altă formă decât cea predată, considerându-se că elevul nu a învăţat lecţia;
- Transmiterea, în permanenţă, a cunoştinţelor gata construite, asociată cu o formă
expozitivă sau impozitivă,
- Limitarea libertăţii de gândire laterală a elevilor şi înăbuşirea tendinţei de a imagina
alternative fantastice;
- Descurajarea ideilor proprii ale elevului şi a nonconformismului;
- Îngrădirea dorinţei de a efectua desene nesupuse canoanelor;
- Hipercriticismul şi sarcasmul cadrului didactic;
- Preţuirea memoriei brute şi a reproducerii contextuale;
- Directivismul, dogmatismul şi rigiditatea stilului de predare;
- Uniformizarea şi lipsa tratării diferenţiate;
- Lipsa de entuziasm şi comoditatea profesorului, implicarea activă a elevului în
sarcină solicitând şi din partea profesorului efort de participare şi de cooperare;
 - Interese reduse din partea educatorului în a stimula creativitatea elevilor pentru a
evita abaterea de la proiectul de lecţie prestabilit;
- Evitarea folosirii metodelor interactive de stimulare a creativităţii pentru a nu crea
„dezordine” în clasă;
- Instaurarea în clasă a unei atmosfere tensionate, stresante, mai ales atunci când se
face recapitularea sau verificarea cunoştinţelor.
Aceste practici inhibitoare ţin mai ales de cadrul didactic, de concepţia sa asupra actului
didactic, de pregătirea sa psihopedagogică, de personalitatea, comportamentul şi atitudinile sale.
Tot ca o manifestare a conformismului poate fi considerată rigiditatea metodologică. Înarmat
cu acelaşi repertoriu de strategii didactice, cadrele didactice solicită din partea elevului aplicarea
aceloraşi algoritmi de învăţare, încorsetaţi de programă atotcuprinzătoare şi de un timp mereu
insuficient pentru cât ar dori profesorul să facă.
Conformismul, ca presiune din exterior, de supunere la norme, şi din interior, ca tendinţă
de acceptare a acestora, este o explicaţie a ceea ce nu ar trebui să se facă pentru a dezvolta
creativitatea. Un alt factor care blochează manifestările creative ale elevilor este ridiculizarea
ideilor elevilor.
Critica prematură este contraindicată, mai ale că din greşeli se poate învăţa. Observaţiile
critice, restrictive şi distructive din partea profesorului conduc la autocenzurarea exagerată până
la reprimarea ideilor chiar înainte ca acestea să prindă contur. Stilul autoritar al cadrului
didactic impune soluţionarea problemelor cu răspunsuri fixe şi predeterminate, în defavoarea
complexităţii şi flexibilităţii creaţiei. Treptat, elevul se inhibă, fiindu-i teamă să încerce ceva nou
pentru a nu greşi. Astfel, curajul îl va părăsi, gustul riscului se stinge şi odată cu acestea şi
curiozitatea şi dorinţa de a fi inovativ.
Un alt factor care inhibă creativitatea poate fi sistemul de evaluare, prin modul cum, cât
şi când este realizată. Pentru a institui un moment de relaxare şi de liberă exprimare, cadrul
didactic ar trebui să lase loc în activitatea desfăşurată cu elevii de perioade de neevaluare.
Aceste momente ar trebui să fie cât mai dese, dacă ţinem cont de noile orientări postmoderniste
în evaluarea şcolară. Conform acestora, se vorbeşte tot mai mult de evaluarea dialogată,
accentuându-se funcţiile ameliorativă şi reglatorie a acesteia, şi mai puţin pe cele de control,
sancţionare şi ierarhizare.