Sunteți pe pagina 1din 196

MANUAL PRIVIND ACCESUL LA JUSTIŢIE

AL GRUPURILOR VULNERABILE

Manualul interdisciplinar (Manualul) privind asistența grupurilor vulnerabile/categoriilor


defavorizate – care sa vină în sprijinul sistemului de justitie și al cetateanului, este elaborat în cadrul
Proiectului “Program de educatie şi asistenţă juridică pentru imbunatatirea accesului cetatenilor la
justiţie – JUST ACCESS” (Proiectul), finanțat în cadrul Programului Operaţional Capacitate
Administrativă 2014-2020, axa prioritară 2 – Administrație publică și sistem judiciar accesibile și
transparente, obiectivul specific 2.3: Asigurarea unei transparențe și integrități sporite la nivelul
sistemului judiciar în vederea îmbunătățirii accesului și a calității serviciilor furnizate la nivelul
acestuia. Beneficiarul și liderul de parteneriat al Proiectului este Uniunea Națională a Barourilor din
Romania (UNBR) în colaborare un partenerul Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ)

Această versiunea a Manualului este elaborată în faza de debut a Proiectului şi urmează a fi revizuită
și finalizată prin integrarea propunerilor și concluziilor rezultate în urma experienței acumulate în
activitățile de formare desfășurate în Proiect.

Manualul interdisciplinar va fi distribuit profesioniștilor din domeniu prin intermediul Barourilor


Județene, Partenerului și DGASPC/SPAS pentru a asigura transferabilitatea rezultatelor proiectului și
diseminarea informațiilor pentru îmbunătățirea serviciilor juridice puse la dispoziția cetățenilor.

Autori:

Av. Rodica Constantinovici, expert coord. UNBR Georgiana Iorguescu, expert CRJ
Av. Claudiu Constantin Dinu, expert UNBR Delia-Luiza Niță, expert CRJ
Av. Mihai Adrian Hotcă, expert UNBR
Av. Isabela Delia Popa, expert UNBR
Av. Ada Postolache, expert UNBR

Versiunea preiminară – Ianuarie 2019

1
CUPRINS:

CAPITOLUL I - ACCESUL LA JUSTIȚIE ...................................................................................... 5


1. Conceptul de acces la justiție în legislația europeană .........................................................................5
1.1. Legislația europeană a drepturilor omului .........................................................................................5
1.1.2. Dreptul la un tribunal ...............................................................................................................................8
1.2. Garanții privind dreptul la un proces echitabil ................................................................................10
1.2.1. Câteva aspecte privind dreptul la un proces echitabil (accesul la justiție) în jurisprudența CEDO.......10
CAPITOLUL II – ACCESUL LA JUSTIȚIE ÎN MATERIA DREPTULUI CIVIL ................... 13
2. Scurtă prezentare a dreptului românesc privind accesul la justiție................................................13
2.1. Accesul la justiție – principiu constituțional .....................................................................................13
2.2. Principiul liberului acces la justiție în materia dreptului civil ........................................................13
2.3. Principiile fundamentale ale procesului civil ....................................................................................15
2.3.1. Liberul acces la justiție ..........................................................................................................................15
2.3.2. Dreptul la un proces echitabil ................................................................................................................17
2.4. Accesul la instanță - dreptul la o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege...............21
2.5. Competența instanțelor în materie civilă...........................................................................................24
2.5.1. Competența materială – după materie și valoare ...................................................................................25
2.6. Instanța de tutela .................................................................................................................................27
CAPITOLUL III - Aspecte privind accesul la instanță în materia executării hotărârilor judecătorești
cu privire la minori ............................................................................................................................. 33
3. Liberul acces la instanță implică și dreptul de acces la procedura de executare silită..................33
3.1. Procedura executării hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori33
3.2. Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești ..................................44
3.3. Regulamentul nr. 4/2009 privind legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotarârilor si
cooperarea în materie de obligații de întreținere ..............................................................................46
CAPITOLUL IV - Accesul la justiție în materie penală – examen selectiv de jurisprudență CEDO 48
4.1. Introducere ................................................................................................................................ 48
4.2. Accesul la o instanță independentă și imparțială în materie penală ...............................................48
4.3. Contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea ................................................................................48
4.4. Dreptul la o apărare efectivă ..............................................................................................................49
4.5. Prezumția de nevinovăție în lumina Directivei (UE) 2016/343 ........................................................49

2
4.6. Accesul la o instanță – organizarea și competența organelor judiciare în materie penală în
dreptul românesc .................................................................................................................................53
4.7. Competența organelor judiciare: .......................................................................................................56
A. Înalta Curte de Casație și Justiție ......................................................................................................56
B. Competența curților de apel în materie penală.................................................................................58
C. Competența tribunalelor în materie penală ......................................................................................59
D. Judecătoriile .........................................................................................................................................60
E. Competența instanțelor militare în materie penală ..........................................................................60
4.7.2. Competența procurorilor și a organelor de cercetare penală..........................................................62
4.8. Competența oraganelor de cercetare penală .....................................................................................66
CAPITOLUL V- FENOMENUL DISCRIMINĂRII ȘI ACCESUL LA JUSȚIȚIE .................... 69
5.1. Despre fenomenul discriminării. ...........................................................................................................70
5.2. Efectele discriminării - perspectiva psiholgiei sociale..........................................................................79
5.3. Efectele discriminării – perspectiva socio-economică..........................................................................82
5.4. Discriminare – reglementări legislative ................................................................................................85
5.5. Discursul urii ...........................................................................................................................................98
5.6. Infracțiunile motivate de ură ...............................................................................................................100
5.7. Tratamentul adecvat al victimelor ......................................................................................................104
CAPITOLUL VI – ASISTENȚA JUDICIARĂ ACORDATĂ DE STAT ȘI TAXELE JUDICIARE DE
TIMBRU ............................................................................................................................................ 107
6.1. Ajutorul public judiciar ....................................................................................................................107
6.2. Taxele judiciare de timbru ................................................................................................................116
CAPITOLUL VII - ACCESUL LA JUSTIȚIE AL UNOR CATEGORII VULNERABILE .... 122
7.1 Accesul la justiție al copiilor .................................................................................................................122
7.1.1. Legislație internațională- Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile
copilului (numită în continuare Convenția)...............................................................................................122
7.1.2 Instituții implicate în procedurile administrive și judiciare cu privire la copii.............................124
7.1.3 Corelația dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Legea nr. 272/2004
republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului........................................................128
7.1.4 Titularii drepturilor și obligațiilor părintești conform Legii nr.272/2004 .....................................129
7.1.5 Reprezentarea copilul în procedurile administrative și judiciare ..................................................133
7.2 Accesul la justiție al persoanelor adulte cu dizabilități ......................................................................148
7.2.1 Legislație internațională- Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități ..........148
7.2.2 Perspectiva noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă .................................................151
7.2.3 Legea nr.448/2006 republicată privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap........................................................................................................................................................153

3
7.3Accesul la justiție al victimelor violenței domestice .............................................................................159
7.3.1. Legislație internațională ....................................................................................................................159
7.3.2.Ratificarea, respectiv transpunerea Convenției de la Istanbul și a Directivei 2012/29/UE în
dreptul intern ...............................................................................................................................................161
Măsuri de protecție de natură juridică a victimelor violenței domestice...................................................166
1. Ordinul de protecție provizoriu ..........................................................................................................166
2. Ordinul de protecție............................................................................................................................168
7.3.3 Transpunerea Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile,
sprijinirea și protecția victimelor criminalității ........................................................................................172
CAPITOLUL VIII - ACCESUL LA JUSTIȚIE ÎN MATERIA DREPTULUI MUNCII.......... 174
8 Categoriile de persoane vulnerabile vizate, în ceea ce privește accesul la justiție, din perspectiva
legislației muncii ................................................................................................................................ 174
8.1. Accesul la justiție în materia dreptului muncii .................................................................................175
8.2. Terminologie.........................................................................................................................................177
8.3. Traficul de persoane pentru exploatare în muncă .............................................................................180
8.4. Copiii exploatați în muncă ...................................................................................................................182
8.5. Persoanele/grupurile de persoane discriminate .................................................................................183
8.6. Cazuistică de referință în materie de discriminare la locul de muncă .............................................186
CAPITOLUL IX – CONCLUZII ȘI PROPUNERI ....................................................................... 194

4
CAPITOLUL I - ACCESUL LA JUSTIȚIE
Av. Rodica Constantinovici
1. Conceptul de acces la justiție în legislația europeană
„Justiţia este dorinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine„ este celebra
definiție dată justiției de marele jurisconsult roman Ulpian iar o astfel de aspirație își păstrează
actualitatea și după aproape două mii de ani. Justitia este fundamentul democratiei sau, mai
bine spus, cel mai fidel indicator al nivelului și calității unei democrații autentice. O justiție
independentă este garantul democrației adevărate iar statul beneficiar al unei astfel de
democrații bazată pe supremația legii (rule of law) este numit stat de drept.
Considerat un principiu fundamental al statului de drept, accesul la justiție înseamnă, în
termeni simpli, dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanțe pentru a obține remedii
dacă drepturile sau interesele sale legitime au fost încălcate. Potrivit legislației internaționale
și europene a drepturilor omului statele sunt obligate să garanteze dreptul cetățenilor de acces
la justiție.
1.1. Legislația europeană a drepturilor omului
În legislația europeană a drepturilor omului, noțiunea de acces la justiție se regăsește în
articolele 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale1 (Convenția Europenă) și în articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene2 (Carta UE) care garantează dreptul la un proces echitabil și la un remediu
efectiv, conform interpretării date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și,
respectiv, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Aceste drepturi sunt, de
asemenea, prevăzute în instrumentele internaționale ale Organizației Națiunilor Unite, precum
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice3 - articolele 2 (3) și 14 - și
Declarația universală a drepturilor omului - articolele 8 și 10. Elementele de bază ale acestor
drepturi includ accesul efectiv la un organism de soluționare a litigiilor, dreptul la un proces
echitabil și la soluționarea în timp util a litigiilor, dreptul la despăgubiri adecvate, precum și
aplicarea generală a principiilor referitoare la eficiența și efectivitatea realizării actului de
justiție4.
Articolul 6 (1) din Convenție, care își are originile în textele art. 10 și art. 11 paragr. 1
ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, prevede că „orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță
independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor

1
Convenția a fost elaborată de Consiliul Europei, semnată la data de 4 noiembrie 1950 la Roma și a intrat în vigoare la
data de 3 septembrie 1953. Consiliul Europei (CoE) este compus din 47 de state membre, toate acestea fiind părți
semnatare ale Convenției;
2
Carta a fost proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7
decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Includerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor Uniunii
în Tratatul de la Lisabona presupune faptul că instituțiile Uniunii și statele membre sunt obligate din punct de vedere
juridic, atunci când pun în aplicare dreptul UE, să respecte aceste drepturi (sursă online Wikipedia);
3
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ONU - Adunarea Generală din 16 decembrie 1966;
4
Manual de drept european privind accesul la justiție elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii
Europene (FRA) și Consiliul Europei, în colaborare cu Grefa Curții Europene a Drepturilor Omului -
https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_access_justice_RON.pdf;

5
și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală
îndreptată împotriva sa”.
Acest articol garantează dreptul la un proces echitabil atât în materie penală, cât și în
materie civilă iar accesul la justiție este o parte intrinsecă a acestei garanții. Raportat la
substanța lui, dreptul instituit de acest text este “un drept de ordin procesual ce garantează
apărarea tuturor drepturilor personale și patrimoniale ale unui subiect de drept, în cadrul
procedurilor interne. Apărarea aceestor drepturi urmează a fi realizată în cadrul unui proces
care, prin garanțiile ce au ca imperativ a fi respectate, trebuie să se înscrie în coordonatele
unui proces echitabil, în sensul Convenției.”5 Privit din perspectiva obligației statelor
contractante care au aderat la Convenție6 acesta este un adevărat drept substanțial, având în
vedere că, în caz de nerespectare a uneia dintre componentele sale, statele pot fi sancționate
prin angajarea răspunderii lor internaționale7.
Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevede că “Orice
persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul
la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile
stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-
un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită
în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și
reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente,
în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”
Articolul 6 din Convenție se aplică exclusiv cauzelor privind acuzații în materie penală,
precum și drepturilor și obligațiilor civile recunoscute în legislația națională pe când articolul
47 din Carta UE se aplică tuturor drepturilor și libertăților recunoscute de legislația UE, care
includ anumite drepturi economice, sociale și culturale suplimentare.
O altă diferența semnificativă dintre Convenția Europeană și Carta UE sub aspectul
aplicabilității în dreptul intern este ilustrată în figura de mai jos:

• se aplică la nivel intern cauzelor privind


Articolele 6 (1) și 13 din acuzații în materie penală, precum și
Convenția Europeană drepturilor și obligațiilor civile recunoscute în
legislația națională

• se aplică la nivel intern numai în cazul în care


statele membre implementează legislația UE
articolul 47 din Carta UE
sau derogă de la aceasta

5
C.Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – ediția a 2-a, Editura CH Beck, București
2010, pag 356-357;
6
România a aderat la Convenția Europeană prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994;
7
C.Bîrsan, op. cit. pag. 357;

6
În ceea ce privește art. 13 din Convenție, acesta își are originea în art. 8 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului și prevede că “orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți au
fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale ”
Dincolo de discuțiile doctrinare cu privire la natura juridică a dreptului reglementat de
art. 13 din Convenția Europeană, acesta vine să întregească garanțiile oferite în sensul că
oricine își vede încălcat un drept reglementat de Convenție sau de Protocoalele sale adiționale
”va avea un remediu”, “o soluție” cu privire la pretinsa încălcare invocată, statele având
obligația de a reglementa o astfel de cale de atac8.

1.1.1. Caracterul subsidiar al protecției dreptului de acces la justiție


Ceea ce trebuie reținut din acest text al Convenției cu privire la obținerea unei reparații
corespunzătoare într-o instanță națională, este caracterul subsidiar al protecției drepturilor și
libertăților fundamentale instituite de Convenție, întrucât primele obligate să asigure protecția
adecvată sunt instanțele naționale. Abia atunci când pretinsa victimă nu obține remedii
adecvate în plan intern, chiar dacă nu în fața unei instanțe naționale, aceasta se poate adresa
CEDO.

În cauza Leander c/Suedia, Hotărârea din 26 martie 1986, în august 1979, muzeul naval din
Karlskrona, în sudul Suediei, intenţiona să-l angajeze pe dl Torsten Leander, dulgher. O parte
din clădirile muzeului fiind situate într-o bază navală alăturată, numirea pe post trebuia să fie
precedată de o anchetă de securitate („un control de personal"), care presupunea consultarea
unor informaţii consemnate într-un registru secret ţinut de Siguranţă. Nominalizarea a fost
refuzată, fără ca cel interesat să fi putut lua cunoştinţă de informaţiile din registru comunicate
Marinei şi să formuleze observaţii. Dl Leander s-a plâns guvernului, cerând anularea aprecierii
conform căreia el este „periculos pentru securitate", o declaraţie despre aptitudinea sa pentru
angajare, acces la informaţiile consemnate în legătură cu el şi posibilitatea de a le comenta.
Art. 13. în contextul deosebit al cazului, un „recurs efectiv” trebuie înţeles ca un recurs cât se
poate de efectiv, având în vedere limitele inerente oricărui sistem de supraveghere secretă,
destinat să protejeze securitatea naţională. Totuși, chiar dacă niciun recurs nu îndeplineşte, în
sine, cerinţele art. 13, ansamblul remediilor prevăzute în dreptul intern poate să le satisfacă. Dl
Leander putea adresa plângeri mediatorului parlamentar sau Cancelarului justiţiei, care trebuie
să fie socotiţi ca independenţi de guvern; cu toate că niciunul dintre ei nu are puterea de a da o
decizie juridică obligatorie, avizele lor sunt, de regulă, urmate în practică. Exista şi recursul la
guvern, pe care dl Leander l-a folosit, dar fără succes. Prin urmare, pentru interpretarea corectă
a art. 13, Curtea a considerat că trebuie ţinut cont de câteva principii. În primul, acesta impune
posibilitatea ca orice persoană care se pretinde, de o manieră plauzibilă, victima a violării altui
drept din Convenţie, trebuie să dispună în dreptul intern de o acţiune în faţa unei autorităţi
naţionale prin care să i se judece plângerea şi, în cazul admiterii sale, să i se acorde reparaţia
cuvenită. Această autoritate nu trebuie neapărat să fie o instituţie judiciară, însă puterile şi

8
C. Bîrsan, op. Cit. pag. 926

7
garanţiile pe care le prezintă instituţia respectivă vor fi luate în calcul pentru a analiza
efectivitatea remediului intern.

1.1.2. Dreptul la un tribunal


În jurisprudența sa constantă, CEDO a elaborat un principiu devenit “clauză de stil”, în
sensul că prin Convenție sunt apărate “drepturi ale omului concrete și efective, nu teoretice și
iluzorii”9 iar, cu referire la accesul la justiție din perspectiva art. 6 alin. (1) în cauza Golder
v/Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1975)10, prima în care Curtea a trebuit să
se pronunțe asupra faptului dacă dreptul la un proces echitabil presupune și dreptul la un
tribunal, a arătat că, deși acest drept nu este consacrat expres, el rezultă neîndoielnic din înșiși
termenii utilizați de text.

În cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,


reclamantului, un deținut care dorea să introducă o acțiune pentru defăimare împotriva unui
lucrător de penitenciar care îl acuzase că a fost implicat într-o revoltă în penitenciar, nu i s-
a permis consultarea unui avocat iar acest lucru l-a împiedicat să introducă o acțiune în
instanță.

Prin această hotărâre, pe de o parte, Curtea a tranşat problema privind sfera de aplicabilitate
a art. 6 pct.1 din Convenție, în sensul în care acesta reglementează nu numai condiţiile
necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces
pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar pe de altă parte, acela de a sublinia
importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi democratice şi al unui
stat de drept. Fundamentându-şi soluţiile pe principiul conform căruia o acţiune civilă
trebuie să poată fi supusă judecăţii unei instanţe judecătoreşti - ca unul dintre principiile
fundamentale de drept universal recunoscute, Curtea a arătat că „dacă art.6 pct.1 ar fi
interpretat ca privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă
judecătorească, un stat contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze
instanţele sau să sustragă competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu
caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze,
inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea consecinţe, contrare principiilor de mai sus, pe
care Curtea nu le poate trece cu vederea”.

Este de observat că legislația europeană utilizează termenul de „tribunal” și nu termenul


„instanță” care este uzual în România11, însă acești termeni sunt echivalenți. Un “tribunal”
trebuie să aibă funcții judiciare, să poată pronunța hotărâri cu caracter obligatoriu și să
îndeplinească alte criterii elaborate de CEDO și CJUE, inclusiv criteriul de independență și

9
C.Bîrsan, op. cit. pag. 425, 426
10
www.echr.coe.int;
11
În arhitectura organizării instanțelor din România, tribunalul este instanța ierarhic superioară judecătoriei;

8
imparțialitate. CEDO și CJUE au consacrat principii coerente pentru a stabili dacă un organism
poate fi considerat instanță.12.
Conform legislației europene, instanța se caracterizează prin (i) funcția sa
jurisdicțională, (ii) trebuie să fie înființată prin lege și (iii) să ofere următoarele garanții13:

capacitatea de a soluționa cauzele


care intră în competența sa, în
competența de a emite decizii cu
temeiul normelor de drept
caracter obligatoriu - CEDO, cauza
aplicabile și în conformitate cu
Benthem/Țările de Jos nr. 8848/80, 23
procedura stabilită; CEDO, cauza
octombrie 1985, paragr. 40 şi 43;
Sramek/Austria nr. 8790/79, 22
octombrie 1984, paragr. 36;

independența și imparțialitate -
comptența deplină asupra cauzei - CEDO, cauza Findlay/Regatul Unit,
CEDO, cauza Galina nr. 22107/93, 25 februarie 1997,
Kostova/Bulgaria nr. 36181/05, 12 alineatul 73; 74 CEDO, cauza Parlov-
noiembrie 2013, paragr. 59; Tkalčić/Croația nr. 24810/06, 22
decembrie 2009, paragr. 86-87;

În lumina jurisprudenței CEDO, “tribunalul” la care o persoană ar trebui să aibă acces


pentru soluționarea unei contestații în legătură cu drepturile sale civile, trebuie să îndeplinească
anumite condiții:
 să fie stabilit prin lege, având în vedere că “un organ de jurisdicție ce nu este organizat
în conformitate cu voința legiuitorului ar fi în mod necesar lipsit de orice legitimitate
cerută într-o societate democratică pentru ca el să poată soluționa cauzele
particularilor;”14
 să fie independent; pentru evaluarea acestei cerințe, sunt luați în considerare următorii
factori: (i) modul de desemnare și durata mandatelor membrilor care-l compun, (ii)
protecția adecvată a supra oricăror presiuni exterioare; (iii) posibilitatea de a verifica
aparența de independență15;

12
Manual de drept European privind accesul la justiție elaborat de elaborat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a
Uniunii Europene (FRA) și Consiliul Europei, în colaborare cu Grefa Curții Europene a Drepturilor Omului -
https://www.echr.coe.int/Documents/Handbook_access_justice_RON.pdf - pag 33;
13
Ibidem pag. 34;
14
C. Bîrsan, op. cit. pag. 469; CEDO, Bulut c/Autriche, Hotărârea din 22 februarie 1996 (cererea nr. 17358/90);
15
Cauza CEDO Stojakovic v/Austria, Hotărârea din 9 noiembrie 2006 și Baisher v/Austria, Hotărârea din 20 decembrie
2001; Cauza Brumărescu c/România, Hotărârea din 28 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 414 din 31
august 2000, Cauza Ciobanu c/România, Hotărârea din 16 iulie 2002 – Cauza Curuțiu c/România, Hotărârea din 22
octombrie 2002 (cauze repetitive de tip Brumărescu);

9
 să fie imparțial, respectiv soluția unui proces să nu depindă de nicio prejudecată sau
idee preconcepută16.

1.2. Garanții privind dreptul la un proces echitabil


Dreptul la un proces echitabil care trebuie să fie asigurat în virtutea art. 6 din Convenție
se întemeiază pe o serie de garanții implicite sau explicite, astfel cum sunt detaliate în
jurisprudența CEDO, indiferent de faptul că sfera de aplicare ar putea fi diferită în materie
civilă de cea în materie penală. Astfel, orice proces se întemeiază pe preeminența dreptului care
presupune egalitatea armelor, respectarea contradictorialității, motivarea deciziilor și dreptul
unui acuzat, în materie penală, de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina. Printre garanțiile
explicite se înscriu publicitatea procesului și termenul rezonabil în care trebuie să se desfășoare
judecata (inclusiv executarea silită).

1.2.1. Câteva aspecte privind dreptul la un proces echitabil (accesul la justiție) în jurisprudența
CEDO17
Cauza Lagrange v/Franţa, 10 octombrie 2000
Nimeni nu poate să renunţe implicit la dreptul de a sesiza o instanţă.
Reclamanţii sunt părinţii şi fratele lui Eric care, suferind de hemofilie, a fost contaminat cu
HIV într-un spital şi a decedat în iulie 1984. În 1992, reclamanţii au sesizat fondul de
indemnizare pentru indemnizarea persoanelor ce s-au îmbolnăvit în urma transfuziilor, creat
printr-o lege din 1991. Prin cererea lor, reclamanţii au declarat că acceptă oferta de despăgubiri
formulată de către fond, precizând însă că îşi rezervă dreptul de a exercita acţiuni civile contra
altor persoane responsabile de cele petrecute. În iunie 1993, reclamanţii au introdus o acţiune
civilă împotriva fundaţiei naţionale pentru transfuzii sanguine, fondul de indemnizare şi casa
de asigurări de sănătate cerând despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul suferit. Instanţa a
dispus iniţial suspendarea judecării cauzei, în aşteptarea hotărârii Curţii de Casaţie în cauza
Bellet care viza aceeaşi problemă. Ulterior, instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea
reclamanţilor, bazându-se pe hotărârea Curţii de Casaţie în afacerea F. E., ce se întemeia, la
rândul său, pe hotărârea din afacerea Bellet, în care se statuase că persoanele care au acceptat
oferta de indemnizare a fondului nu mai au dreptul la despăgubiri suplimentare.
Art. 6. Accesul la justiţie. La momentul la care reclamanţii au acceptat oferta fondului de
indemnizare, moment relevant pentru a aprecia percepţia acestora asupra sistemului, nici textul
legii din 1991, nici expunerea sa de motive sau actele premergătoare legii nu permiteau
reclamanţilor să anticipeze consecinţele juridice pe care instanţele interne le-au dedus din
acceptarea ofertei fondului, în sensul în care acceptarea ofertei avea drept consecinţă privarea
lor de posibilitatea de a obţine o indemnizare superioară. Pe de altă parte, reclamanţii au
precizat în mod expres că îşi rezervă dreptul de a acţiona şi în instanţă. În fine, la acel moment,
hotărârea Curţii de Casaţie în afacerea Bellet nu exista încă. De aceea, Curtea a considerat că

16
Analizând cerința imparțialității obiective, Curtea s-a pronunțat în cauza Kyprianou c/Cipru, Hotărârea din 15
decembrie 2005, în sensul că simplul fapt că un judecător a fost cândva membru al Parchetului nu constituie un motiv
spre a-l bănui de lipsă de imparțialitate într-o anumită cauză
17
Sursa online https://jurisprudentacedo.com/accesul-la-justitie.html

10
reclamanţii erau îndreptățiți să creadă că au dreptul de a acţiona în faţa unei instanţe pentru a
solicita despăgubiri suplimentare celor acceptate de la fond. Curtea a considerat că, la data
acceptării ofertei fondului, sistemul nu era suficient de clar şi nu prezenta garanţii suficiente
pentru a evita neînţelegerile cu privire la exercitarea unei acţiuni în justiţie pentru recuperarea
prejudiciului produs în urma unei transfuzii cu sânge infectat. În consecinţă, reclamanţii au fost
victima unei violări a dreptului lor de acces la justiţie.

Cauza Waite and Kennedy v/Germania, 18 February 1999


Limitarea accesului la justiţie nu se conciliază cu prevederile art. 6 decât dacă aceasta vizează
un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi
scopul vizat.
Reclamanţii, angajaţi ai unor societăţi străine, au fost detaşaţi cu serviciul la Agenţia spaţială
europeană – ASE – pentru a presta anumite servicii la Centrul european de operaţiuni spaţiale
de la Darmstadt. În cursul desfăşurării serviciului între ei şi ASE a intervenit un litigiu de
muncă. Acţiunea lor în instanţă a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că, în temeiul
Convenţiei prin care a fost creată, ASE beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă în faţa
instanţelor germane.
... Curtea aminteşte că o limitare a accesului la justiţie nu se conciliază cu prevederile art. 6
decât dacă aceasta vizează un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele utilizate şi scopul vizat. Curtea a considerat că stabilirea unei imunităţi în
favoarea ASE vizează un scop legitim, în condiţiile în care acordare de privilegii şi imunităţi
organizaţiilor internaţionale este un mijloc indispensabil al bunei funcţionări a acestora, fără a
fi supuse riscului unor ingerinţe guvernamentale unilaterale. În raport de problema
proporţionalităţii, Curtea a considerat că statele creează organisme internaţionale pentru a
coopera în anumite domenii de activitate sau pentru a întări cooperarea lor, iar prin transferul
de puteri şi suveranitate către aceste organizaţii, protecţia drepturilor fundamentale poate fi
afectată. De aceea, ar fi contrar scopului şi obiectivelor Convenţiei ca statele contractante să
fie exonerate de orice responsabilitate în domeniile vizate de actele organizaţiilor respective.
În consecinţă, statele pot să evite răspunderea doar dacă în sânul organizaţiei ce se bucură de
imunitate există o formă de protecţie a drepturilor persoanei pe care statul nu le mai protejează
odată cu garantarea imunităţii.
Astfel, în speţă, trebuie determinat dacă reclamanţi dispuneau de alte mijloace rezonabile, în
afară de recursul la instanţele germane, pentru a-şi rezolva litigiul de muncă cu ASE. Din acest
punct de vedere, Curtea a constatat că, în sânul ASE există o comisie de recurs, independentă
faţă de ASE, care are rolul de a rezolva litigiile relative la orice decizie a organizaţiei cu privire
la un membru al personalului acesteia. În consecinţă, reclamanţii aveau la dispoziţie această
cale, astfel că refuzul instanţelor germane de a le judeca cauza nu le-a afectat substanţa
dreptului lor de acces la justiţie. În consecinţă, limitarea dreptului lor a fost proporţională, iar
art. 6 nu a fost violat.

11
Cauza Miragall Escolano şi alţii v/Spania, 25 ianuarie 2000
Aplicarea regulilor de prescripţie nu poate conduce la privarea unei persoane de orice
posibilitate rezonabilă de a prezenta o acţiune.
Ordinul naţional al farmaciştilor, din care fac parte şi reclamanţii, a contestat valabilitatea unui
decret ce modifica adaosul comercial maxim al farmaciştilor, iar instanţa supremă sesizată a
admis acţiunea şi a anulat decretul în cauză. Decizia sa a fost comunicată, trei zile mai târziu,
Ordinului naţional al farmaciştilor, însă nu şi reclamanţilor care nu fuseseră părţi la acea
procedură. Câteva luni mai târziu, decizia a fost publicată în jurnalul oficial. Reclamanţii au
formulat cereri adresate administraţiei prin care cereau despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a
fost cauzat de decretul anulat în instanţă. În absenţa unui răspuns din partea autorităţilor,
reclamanţii au formulat acţiuni în contencios în faţa instanţei supreme. Aceasta a respins
acţiunea lor ca tardivă, întrucât cererea adresată autorităţilor fusese depusă la mai mult de un
an de la data pronunţării hotărârii de anulare a decretului în cauză. Reclamanţii au formulat un
recurs în faţa instanţei constituţionale susţinând că termenul de la care se calculează termenul
de introducere a cererii se calculează începând cu data publicării în jurnalul oficial a deciziei
instanţei supreme. Recursul lor a fost respins, instanţa constituţională considerând că se poate
prezuma că ordinul farmaciştilor i-a informat pe reclamanţi despre situaţia apărută de la data
hotărârii instanţei.
Art. 6. Accesul la justiţie. Subliniind caracterul limitat al controlului pe care îl exercită asupra
interpretării regulilor procedurale realizată de către instanţele interne, Curtea aminteşte că
aplicarea regulilor de prescripţie nu poate conduce la privarea unei persoane de orice
posibilitate rezonabilă de a prezenta o acţiune. În speţă, Curtea a considerat că este puţin
probabil ca reclamanţii să fi luat la cunoştinţă de o decizie a unei instanţe de judecată care nu
le era destinată, în condiţiile în care nu fuseseră parte la procedură. În acest context, Curtea a
considerat că respingerea acţiunii lor ca tardivă este rezultatul unei interpretări nerezonabile a
unei exigenţe procedurale şi aduce atingere dreptului de acces la justiţie al reclamanţilor. Curtea
a considerat că, în calculul termenelor de recurs sau de prescripţie, momentul de la care acestea
trebuie să fie socotite este cel la care justiţiabilul ar fi putut, în mod real, să aibă cunoştinţă de
situaţia pe care doreşte să o conteste. În consecinţă, s-a considerat ca art. 6 din Convenție a fost
încălcat.

12
CAPITOLUL II – ACCESUL LA JUSTIȚIE ÎN MATERIA DREPTULUI
CIVIL
Av. Rodica Constantinovici

2. Scurtă prezentare a dreptului românesc privind accesul la justiție


2.1. Accesul la justiție – principiu constituțional
În articolul 1 din Constituție, România este definită ca fiind ”stat de drept, democratic
şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi
sunt garantate.” Având în vedere că accesul la justiție este esențial pentru existența statului de
drept, chiar dacă nu este reglementat distinct ca principiu în Constituție, valențele sale se
regăsesc în întreaga reglementare a garantării drepturilor fundamentale. De altfel, prin Decizia
Plenului Curții Constituționale a României nr.1/1994 privind liberul acces la justiţie al
persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime18, accesul la justiție
este recunoscut ca un principiu constituțional.
Potrivit art. 21 din Constituţia României, „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi
gratuite.”
Așadar, articolul 21 din Constituție permite accesul la justiţie oricărei persoane fizice
sau juridice pentru apărarea oricărui drept sau libertăți, precum şi a oricărui interes legitim, în
mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea concretă de a
contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest
drept.19 Alineatele (3) și (4) ale art. 21 au fost adăugate la revizuirea Constituției în anul 2003
pentru a se asigura deplina compatibilitate cu principiile consacrate de Convenția Europeană .
Totuși, prin decizia nr. 119/199520 Curtea Constituțională a României a arătat că art. 21
din Constituție conferă posibilitatea oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea
drepturilor și libertăților sale legitime dar acest lucru nu presupune că introducerea unei acțiuni
trebuie să conducă în mod obligatoriu la admiterea acesteia.

2.2. Principiul liberului acces la justiție în materia dreptului civil


Din punct de vedere istoric, de la data ratificării Convenției Europene de către România
prin Legea nr. 30/1994, cadrul legislativ a suferit numeroase transformări pentru a asigura
compatibilitatea reglementărilor naționale cu rigorile Convenției. În același spirit, chiar
preocupările de revizuire a Constituției României au fost ghidate de cerințele Convenției

18
Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994;
19
Constituția României – comentariu pe articole, Editura Ch Beck, 2008, coordonatori I. Muraru, V.M. Ciobanu, E.S.
Tănăsescu, pag.177;
20
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 6 din 15 ianuarie 1996;

13
Europene, astfel cum erau confirmate de jurisprudența Curții, inclusiv cu privire la dreptul de
acces la justiție, consacrat în art. 21 din Constituție care a fost completat cu încă două alienate.
În ceea ce privește protecția drepturilor civile, sub guvernarea vechiului Cod de
Procedură civilă de la 1865, cu modificările ulterioare, în urma ratificării Convenției Europene,
practica judiciară a instanțelor din România a suferit numeroase tribulații ca urmare a
constrângerilor procesual civile, pe de o parte, și a lipsei exercițiul aplicării directe a
dispozițiilor Convenției Europene de către sistemul judiciar, pe de altă parte. Una dintre cele
mai serioase încălcări care s-a concretizat în sancționarea repetată a statului român la CEDO,
inclusiv pentru nesocotirea dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil, a fost practica
Înaltei Curți de Casație și Justiție (Curtea Supremă) de admitere a recursurilor în anulare care
îl aveau ca titular pe Procurorul General al României, potrivit art. 33021 din vechiul Cod de
procedură civilă, împotriva hotărârilor definitive de restituire a proprietăților naționalizate, cu
motivarea că instanțele și-au depășit atribuțiile atunci când au examinat legalitatatea Decretului
de naționalizare nr. 92/1950.
Cazul reprezentativ pentru încălcarea Convenției Europene - art. 6 alin. 122 - este Brumărescu
c/ României23, Hotărârea din 28 octombrie 199924 - În anul 1993, în calitate de moştenitor,
reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, solicitând constatarea nulităţii
naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentinţa pronunţată la data de 9 decembrie 1993
judecătoria a dispus ca Primăria Municipiului Bucureşti şi întreprinderea de stat C., care a
administrat locuinţele de stat, să restituie imobilul reclamantului. Hotărârea a devenit definitivă
şi irevocabilă prin neexercitarea vreunei căi de atac. La data de 31 martie 1994, primarul
municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului iar, la data de 27 mai 1994, întreprinderea
C. a procedat la executare.
Ulterior, procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul M.D.M,
a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993, arătând că judecătorii au
depăşit limitele competenţelor judecătoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicării
Decretului nr. 92/1950. Prin decizia pronunţată la data de 1 martie 1995 Curtea Supremă de
Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului. Motivând
că legea este un mod de dobândire a proprietăţii, a constatat că imobilul a fost preluat de stat
chiar în ziua intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950 şi că instanţele judecătoreşti nu au
competenţa să examineze modul de aplicare a dispoziţiilor sale.
Curtea a reținut că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1
din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa

21
Articolul 330 din Codul de procedură civilă de la 1865 a fost inițial modificat prin OUG 138/2000 și ulterior abrogat
prin OUG 58/2003; Precizăm că modificarea operată prin OUG nr. 138/2000 cu privire la termenul în care poate fi
promovat recursul în anulare nu a fost găsită de CEDO ca suficientă în planul amendării legii interne, motiv pentru care
a fost sancționată în cauza SC Mașinimportexport Industrial Grup SA c/ României, hotărârea din 1 martie 2006;
22
Curtea a cosntatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție care nu este analizată întrucât se situează în
afara scopului prezentului Manual;
23
Statul roman a fost sancționat de CEDO în numeroase cauze, tip Brumărescu, printre care Anghelescu v/ România,
Hotărârea din 09 aprilie 2002, Ciobanu v/ România, hotărârea din 16 iulie 2002, Hodoș și alții v/ România, Hotărârea din
21 mai 2002, Popa v/ România, Hotărârea din 29 aprilie 2003, Buzatu v/ România, Hotărârea din 01 iunie 2004;
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000

14
dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care
înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
În speţă, Curtea observă că, în perioada în care au avut loc evenimentele, procurorul general al
României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură
civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă
că, în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea niciun termen, astfel că
hotărârile puteau fi rediscutate oricând. Curtea subliniază că, admiţând recursul în anulare
introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat
efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o
hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în
plus, executată. Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de
Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă şi în virtutea acestui fapt,
dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost ignorat.
Ulterior, pentru a se îmbunătăți cadrul legislativ în scopul garantării securității juridice
și accesului la justiție, legislația procesual civilă a suferit numeroase modificări, până la
adoptarea noului Cod de Procedură civilă (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă) în vigoare de la 15 februarie 2013.25

2.3. Principiile fundamentale ale procesului civil


2.3.1. Liberul acces la justiție
Conform reglementărilor în vigoare, principiul liberului acces la justiție, fără a fi
denumit ca atare, se regăsește în Capitolul II – Principiile fundamentale ale procesului civil, cu
precădere art. 5 cu denumirea marginală “îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor”
și art. 6 sub denumirea marginală “dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil”
din Codul de procedură civilă.
În virtutea obligațiilor instituite de art. 5 C. Pr. Civ. care dau expresie principiului
liberului acces la justiție:

judecătorul este obligat să primească și să judecătorul nu poate refuza să judece pe


soluționeze orice cerere de competența motiv că legea nu prevede, este neclară
instanțelor judecătorești sau incompletă;

judecătorul judecă în baza principiilor generale


ale dreptului, având în vedere circumstanțele judecătorului îi este interzis să stabilească
pricinii și ținând seama de cerințele echității, dispoziții general obligatorii prin cauzele
atunci când pricina nu poate fi soluționată în pe care le pronunță.
baza legii sau a uzanțelor

25
Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din 10 aprilie 2015;

15
Cu privire la regulile accesului liber la justiție, faptul că orice persoană se poate adresa
justiției pentru protecția drepturilor și intereselor sale nu înseamnă că instanța de judecată poate
fi investită “oricând și oricum”, întrucât legea de procedură civilă sau de drept material
stabilește competența instanțelor de judecată, procedura de judecată sau de executare silită,
căile de atac, procedura prealabilă sesizării instanței, fără ca acestea să fie considerate
“îngrădiri” privind accesul la justiție26.
Totodată, potrivit jurisprudentei CEDO, aplicabilă și în România, dreptul de acces la
justiție, implică, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor
limitări sau condiționari, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.
Cauza Lungoci c/Romania Hotărârea din 26 ianuarie 200627 - Reclamanta a pretins că i s-a
încălcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de către instanţele interne, a celei de-
a doua acţiuni în revendicare, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat. Ea invocă art. 6
alin. 1 din Convenţie...
Curtea arată în paragr. 36 că “dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite
restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat.
Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumitã marjă de apreciere. Totuşi,
restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau pânã într-
acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme
cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat”.

În același sens, Curtea constituțională a României, prin Decizia nr. 561/2005 referitoare la
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69.1. din Regulamentul de
transport pe căile ferate din România, aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/200528, a arătat
că în legătură cu susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie,
a constatat că stabilirea prin dispoziţiile art. 69.1 din Regulamentul de transport pe căile ferate
din România, aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2005, a unor condiţionări pentru
introducerea acţiunilor în justiţie "nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la
justiţie şi la un proces echitabil". Aceasta deoarece, aşa cum s-a statuat prin Decizia Plenului
Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, "judecătorul «spune dreptul»[...], dar numai în formele şi
în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în
considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de
exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând
posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în
modalităţile instituite de lege".
De asemenea, Curtea a mai reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
s-a statuat că "dreptul de acces la justiţie nu este absolut, «ci este un drept ce poate fi supus

26
V. M. Ciobanu, Noul Cod de Procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, UJ 2013, pag. 10;
27
Publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 7 iulie 2006;
28
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1123 din 13 decembrie 2005;

16
unor limitări aduse implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei
dreptului». În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele
Golder împotriva Regatului Unit, 1975, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 1995,
Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996, precum şi Z. şi alţii împotriva Regatului Unit,
2001".
În legătură cu susţinerea referitoare la îngrădirea accesului liber la justiţie prin instituirea
termenelor de prescripţie în general, precum şi a termenului de prescripţie special de un an,
reglementat prin textul de lege criticat, Curtea Constituţională, referindu-se la considerentele
Deciziei nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 868 din 5 decembrie 2003, a reţinut că "instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în
raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească
accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui
climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional,
prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi
securităţii raporturilor juridice civile".
Totodată, judecătorului îi este interzis să refuze judecarea unei pricini pe motiv că legea
nu prevede, este neclară sau incompletă, dispoziție care era cuprinsă și în vechiul Cod civil de
la 1864 (art. 3) cu privire la denegarea de dreptate. Într-o astfel de situație, posibilă față de
eventualele lacune ale legii sau ineditul situației de fapt, judecătorul este orientat de dispozițiile
procesual civile către principiile generale ale dreptului, uzanțe29 sau cerințele echității.
Având în vedere că judecătorul aplică legea la situații concrete și nu crează norme de
drept substituindu-se legiuitorului, acestuia îi este interzis să stabilească norme general
obligatorii pentru toate cauzele în care s-ar pune în discuție aceeași problemă de drept.
În termeni similari, principiul accesului la justiție este reglementat și în art. 6 din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevede că: (1) orice persoană se poate adresa
justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea
dreptului său la un proces echitabil, iar (2) accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.

2.3.2. Dreptul la un proces echitabil30


Art. 6 din Codul de procedură civilă care cuprinde denumirea marginală “dreptul la un
proces echitabil, în termen optim și previzibil”, transpune practic textul art. 6 paragr. 1 din
Convenție și extinde protecția în materia drepturilor civile la orice persoană fizică sau juridică
(cetățean roman, străin sau apatrid) aflată sub jurisdicția statului român. De asemenea, textul
actualizează terminologia utilizată în acord cu termenii Convenției Europene și include garanția
caracteristică procesului echitabil: de a fi soluționat în termen optim și previzibil.
Față de faptul că termenul echitabil nu este expres definit nici de Convenția Europeană,
nici de art. 21 din Constituția României, înțelesul acestuia a cunoscut o evoluție față de doctrina
anterioară noului Cod de Procedură civilă, când se considera că “procesul echitabil constituie

29
Art. 1 C.civ. din 2009 prevede că sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului;
30
Termenul echitabil nu semnifică, în acest context, că judecătorul trebuie să soluţioneze cauza în echitate;

17
o garanție a egalității”31, fiind considerat în prezent chintesența respectării unor principii
fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea de arme.
Pentru a putea concluziona dacă în sistemul judiciar românesc cerinţa existenţei unui
proces echitabil este îndeplinită, este necesar a analiza modalitatea de consacrare legislativă a
acestor cerinţe fundamentale, respectiv procedurile şi mecanismele procesuale care pot garanta
aplicarea efectivă a acestui principiu fundamental al procedurii civile.
În primul rând, soluţionarea procesului trebuie făcută în mod echitabil ceea ce
presupune respectarea principiile fundamentale ale procesului civil:
- soluţionarea cauzei în termen optim şi previzibil (art. 6 C.pr.civ.),
- principiul legalităţii (art. 7 C.pr.civ.),
- principiul egalităţii în faţa justiţiei (art. 8 C.pr.civ.),
- principiul disponibilităţii (art. 9 C.pr.civ.),
- principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale (art. 12
C.pr.civ.),
- dreptul la apărare (art. 13 C.pr.civ.),
- principiul contradictorialităţii (art. 14 C.pr.civ.),
- principiul oralităţii (art. 15 C.pr.civ.),
- principiul nemijlocirii (art. 16 C.pr.civ.),
- principiul publicităţii (art. 17 C.pr.civ.),
- principiul continuităţii (art. 19 C.pr.civ.).
Caracterul echitabil al unui proces civil trebuie raportat la situaţia concretă a speţei
litigioase, în raport cu regulile de organizare a fiecărei materii aplicabile litigiului respectiv şi
impune o procedură contradictorie32 cu respectarea dreptului la apărare şi a egalităţii
procesuale33.
Pentru a întări această manieră de a tranşa un conflict civil, art. 20 C.Pr.civ. prevede că
judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile
fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.
De asemenea, nici “termenul rezonabil” nu este definit, dar în lumina jurisprudenței
Curții europene, exprimă idea ca justiția să nu se realizeze prea târziu, așa încât să se îndrepte
împotriva finalității sale. Un act de justiție târzie echivalează cu un act de injustiție (justice
denied).
În Codul de procedură civilă român termenul de „rezonabil” este înlocuit cu „optim şi
previzibil” – soluţie terminologică corectă în viziunea Consiliului Europei (Strasbourg, 11 iunie
2004, Comisia europeană pentru Eficacitatea Justiţiei, Un nou obiectiv pentru sistemele
juridice: judecarea fiecărei cauze într-un termen optim şi previzibil).

31
M. Tăbârcă, op. cit. pag. 45;
32
Caracterul contradictoriu al procedurii implică facultatea de a lua cunoştinţă de orice aspect de fapt sau de drept
invocate de partea adversă şi de ale discuta – CEDO, Hotărârea din 23 iunie 1993 în cauza Ruiz-Mateos c/Spania;
33
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt examinate corect de
către instanţă care are obligaţia să procedeze la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate – ÎCCJ, dec.
nr. 1156/2014

18
Ca urmare a principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, în art. 238
C.Pr.civ. s-a prevăzut că „(1) la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului,
ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim
şi previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere; (2) pentru motive temeinice,
ascultând părţile, judecătorul va putea reconsidera durata prevăzută la alin. (1)”, soluţie
legislativă care vine în concordanţă cu art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană.
Soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil ca cerinţă a procesului
echitabil, trebuie analizată la cazul concret prin raportare la durata procedurii, natura
pretenţiilor, complexitatea procesului, atitudinea părţilor.
Cât privește desfășurarea procesului într-un termen optim și rezonabil, în cauza Abramiuc
c/România, cererea nr. 37411/02, Hotărârea din 24 februarie 200934, apreciind cu privire la
conformitatea cu art. 6 din Convenţie, Curtea a stabilit existenţa unei încălcări a art. 6 alin. 1 şi
a art. 1 din Protocolul 1 faţă de neexecutarea hotărârii judecătoreşti din data de 12 septembrie
1994 într-un termen rezonabil, hotărârea fiind executată după aproximativ 11 ani, precum şi
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a
contestaţiei la executare formulată de către societatea debitoare – procedura, deşi urgentă, fiind
suspendată mai mult de 3 ani şi 8 luni şi a termenului de soluţionare a litigiului privind plata
drepturilor de autor, care a fost de asemenea suspendat pe o perioadă de 5 ani.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 13 din Convenţie, reclamantul a invocat lipsa unei căi de atac
împotriva încheierii de suspendare a executării, precum şi absenţa unei acţiuni pentru a contesta
durata excesivă a procedurii judiciare. Înlăturând argumentele Guvernului român în sensul că
reclamantul nemulţumit avea posibilitatea de a face o plângere la Consiliul Superior al
Magistraturii, Curtea a arătat că procedura disciplinară împotriva unui judecător poate avea
efecte doar cu privire la situaţia personală a magistratului respectiv şi nu poate fi calificată
drept o cale eficientă de atac cu privire la prelungirea excesivă a unei proceduri judiciare.
Referitor la posibilitatea introducerii unei acţiuni în faţa instanţelor de judecată, indicată de
către Guvern, Curtea a învederat faptul că din practica judiciară prezentată doar o singură
hotărâre se referă explicit la durata procedurii, aceasta nefiind suficientă pentru a face dovada
existenţei unei jurisprudenţe interne care să poată fi apreciată ca o cale efectivă de atac. Or,
absenţa jurisprudenţei interne dovedeşte incertitudinea actuală a rezultatului unei asemenea căi
de atac.
În urma intrării în vigoare a noului Cod de Procedură civilă, prin Titlul IV intitulat
Contestația privind tergiversarea procesului - articolele 522 – 526 - s-au introdus reglementări
care să permită oricărei părți dintr-o cauză aflată pe rol, precum și procurorului să solicite
măsuri corespunzătoare în cazul încălcării dreptului de soluționare a procesului într-un termen
optim și previzibil
Cu toate acestea, în cauza Vlad si altii c/Romania, prin hotărârea din 26 noiembrie 201335,
CEDO a stabilit ca a fost incalcat art. 13 coroborat cu art. 6.1 din Conventie.

34
www.echr.coe.int;
35
Publicată în Monitorul Oficial nr. 179 din 10 martie 2016;

19
Cu privire la reglementările existente în dreptul intern care să permită justițiabililor să
accelereze procedura pentru a preveni o durată excesivă, Curtea a constatat ca niciunul dintre
remediile interne indicate de Guvern, cum ar fi acțiunea în despăgubiri întemeiată direct pe
dispozițiile Convenției sau pe regulile acțiunii în raspundere civilă delictuală prevazute de
Codul civil, căile procedurale prevazute de Legea nr. 202/2010 sau cele instituite prin Noul
Cod de procedura civilă, în special procedura prevazută la articolele 522-526, nu reprezintă o
cale de recurs intern efectivă, fie pentru ca o parte dintre acestea nu erau disponibile
reclamanților pe parcursul procedurilor, fie din cauza faptului că acestea nu respectă exigențele
Curții sau nu ar fi avut drept efect accelerarea procedurilor în litigiu.
“Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie evaluat în lumina circumstanţelor cauzei
şi în raport cu următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al
autorităţilor competente şi obiectul litigiului din perspectiva reclamantului [a se vedea, printre
multe autorităţi, Pélissier si Sassi c/Franţa, nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999–II, şi
Frydlender c/Franţa, nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000–VII].
132. Curtea a constatat în mod frecvent încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care
au ridicat probleme similare celor din speţa de faţă (a se vedea Pélissier şi Sassi şi Frydlender,
…şi Abramiuc c/România).
133. De asemenea, a constatat deja că, deşi nu este în măsură să analizeze calitatea juridică
a jurisprudenţei instanţelor interne, întrucât remiterea cauzelor spre reexaminare este de
regulă solicitată din cauza unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea unor astfel de
solicitări în cadrul unui set de proceduri dezvăluie o deficienţă serioasă în cadrul sistemului
judiciar. În plus, această deficienţă este imputabilă autorităţilor, nu reclamantului (a se vedea,
printre multe altele, Wierciszewska c/Polonia, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003, şi
Matica c/România, nr. 19567/02, pct. 24, 2 noiembrie 2006).
Curtea observă că, de la momentul primei sale hotărâri în ceea ce priveşte durata procedurilor
civile în România [Pantea c/România, nr. 33343/96, pct. 272–283, CEDO 2003–VI (extrase)],
a pronunţat decizii şi hotărâri în alte aproximativ 200 de cauze legate de acuzaţii de încălcare
a cerinţei unui "termen rezonabil", prevăzută la art. 6 § 1, în ceea ce priveşte procesele civile
şi penale. În prezent, sunt pendinte în faţa Curţii aproximativ 500 de cauze împotriva
României legate de durata procedurii.
Curtea reţine, de asemenea, problemele ridicate în privinţa noii legislaţii de către Comitetul
Miniştrilor în decizia din 6 decembrie 2011, în special în privinţa normelor procedurale
aplicabile la plângerii legate de durata procedurii, prevăzută în noul Cod de procedură civilă,
şi în privinţa căi de atac efective disponibile în cadrul procedurii penale, în acelaşi scop. O
problemă a fost ridicată şi cu privire la posibilitatea de a introduce o măsură compensatorie
specifică ....”
Prin urmare, Curtea a considerat că durata excesivă a procedurilor și insuficiența
remediilor în sistemul de drept românesc reprezintă o problemă sistemică. Pentru a
preveni viitoare incalcari ale dreptului de a beneficia de un proces care să se desfașoare într-un
termen rezonabil, Curtea a recomandat Statul român fie să modifice setul de remedii interne,
fie să introduca noi remedii, cum ar fi o acțiune specifică în despăgubiri în scopul de a asigura
o reparație efectivă în cazul în care deja s-au produs încălcări ale acestor drepturi.

20
Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei a semnalat încă din 11 iulie 1997 prin
Rezoluția 336 că lentoarea procedurilor în justiție reprezintă un pericol pentru statul de drept,
ceea ce a condus și la înăsprirea jurisprudenței CEDO în sensul că durata excesivă a
procedurilor încalcă art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană iar prin absența unui recus intern la
încălcarea rigorilor procesului echitabil, este încălcat și art. 13 din Convenție, ceea ce a condus,
în România, la adoptarea pentru prima oară a contestației reglementată de art. 522 – 526 C. Pr.
Civ.36
Cu referire la contestația privind tergiversarea procesului, reglementată de art. 522 –
526 C. Pr. Civ., este de remarcat faptul că jurisprudenţa creată de către instanţele române este
limitată pe de o parte la cereri introduse pe rolul instanţelor în cursul procedurilor a căror durată
de soluţionare este denunţată, pe de altă parte la aspecte izolate, cum ar fi durata excesivă de
redactare a hotărârilor care, de multe ori, se finalizează cu redactarea și comunicarea hotărârii,
fără a mai fi urmată întreaga procedură de contestare. Prin urmare, concluziile Curții cu privire
la caracterul sistemic al duratei procedurilor jurisdicționale în România, precum și la ineficiența
căilor interne de a obține remedii efective pentru astfel de încălcări, sunt cât se poate de
întemeiate. Se așteaptă în continuare intervenția legiuitorului pentru asanarea acestei surse de
încălcare a dreptului la un proces echitabil.

2.4. Accesul la instanță - dreptul la o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege


Un alt element important ce decurge din art. 6 C.Pr.civ. se referă şi la condiţia ca fiecare cauză
să fie judecată de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, aspect preluat şi în Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Independenţa justiţiei implică următoarale consecinţe:
- judecătorul este independent în raport cu orice putere; acesta se supune numai legii;
- judecătorul pronunţă hotărîri judecătoreşti în mod imparţial, după o procedură
prevăzută de lege, pe baza aprecierii probelor legal administrate
- judecătorul este obligat să vegheze cu orice ocazie la demnitatea sa profesională, cât
şi la imparţialitatea şi independenţa justiţiei
- statul garantează independenţa judecătorului, aplicând principiul domniei legii şi pe
cel al separaţiei puterilor în stat
- judecătorul nu răspunde pentru opinia acordată în exercitarea atribuţiilor sale, având
o imunitate definită legal
- judecătorul poate fi recuzat, potrivit legii, ori de câte ori există motive să-i pună în
discuţie imparţialitatea
Pe de altă parte, independenţa judecătorului se regăseşte pe două paliere:
- independenţă funcţională: judecătorul nu aparţine executivului sau legislativului;
instanţele judecătoreşti să nu fie supuse ingerinţelor puterii executive, legislative sau
părţilor

36
V.M.Ciobanu, Noul Cod ... op. precitată, pag. 14; autorul semnalează și faptul că, deși contestația la tergiversarea
procesului era propusă în proiectul de lege pentru a răspunde exigențelor Convenției europene, Înalta Curte de Casație și
Justiție a propus eliminarea din cod – V.M.Ciobanu, Înalta Curte de Casație, între aniversarea a 150 de ani de la înființare
și lupta sa cu noul cod de procedură civilă în RRDP nr. 1/2012, pag. 73-74;

21
- independenţa personală: statutul judecătorului şi garanţiile acestui statut,
inamovibilitatea acestuia, modul de desemnare a judecătorilor.
Aspectele privind independenţa funcţională şi personală a judecătorilor sunt reglementate în
cadrul Legii nr. 303/2004 cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor, creându-se astfel cadrul
legal cu privire la condiţiile de intrare în magistratură, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor,
promovarea în carieră, drepturile şi obligaţiile acestora, răspunderea judecătorilor.
În practica CEDO s-a statuat că această independenţă se referă atât la jurisdicţiile ordinare a
statelor membre, cât şi la alte organe jurisdicţionale independente şi imparţiale care soluţioneze litigii
în baza unei proceduri anume reglementate.
În ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului, aceasta este legată de organizarea şi
funcţionarea internă a instanţelor. Un judecător nu poate fi imparţial dacă deja nu este independent,
dar este posibil ca un judecător independent să nu fie imparţial raportat la o anumită cauză.
La rândul său, imparţialitatea poate fi analizată pe două paliere:
- imparţialitate obiectivă: vizează împrejurări (situaţii faptice ori aparenţe) care se pot
verifica şi care pot pune în discuţie imparţialitatea judecătorului
- imparţialitatea subiectivă: ţine de construcţia interioară a judecătorului, convingeri şi
atitudini personale; imparţialitatea subiectivă fiind prezumată până la proba contrară;
Pentru asigurarea imparţialităţii judecătorului în procesul civil, legiuitorul a reglementat în
art. 41-42 C. Pr.civ. cazurile de incompatibilitate (atât cele absolute, cât şi cele relative), respectiv
procedura corelativă de abţinere şi recuzare (art. 43-57 C.PR.civ.).
Totodată, potrivit Constituției României, art. 124 (înfăptuirea justiției)
(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
În conformitate cu art. 126 din Constituție, justiţia se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
La rândul ei, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară37 prevede în art. 2 (1) că
“Justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru
toţi” iar în art. 2 (2) că justiția se se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

37
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13 septembrie 2005

22
Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie

Curți de apel

Tribunale

Judecătorii

Prin urmare, instanțele care înfăptuiesc justiția în România sunt înființate prin lege și
funcționează independent de puterea executivă și legislativă. Totodată, în lumina art. 124 alin.
(2) din Constituție, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. În concluzie, din
perspectiva independenței obiective și subiective impusă de CEDO în aplicarea principiilor
procesului echitabil, cadrul legislativ din România conferă garanții privind accesul la justiție
în fața unei instanțe independente și imparțiale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă care funcţionează în
România, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată în 4 secţii (secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal),
Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite. Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se
exercită de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere.

Curţile de apel sunt instanţe în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale
şi tribunale specializate. În prezent curţile de apel sunt în număr de 15. Circumscripţiile şi
localităţile de reşedinţă ale curţilor de apel sunt stabilite în Anexa 1 (pct.C) la Legea
nr.304/2004 republicată.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze
civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi
fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi
numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au,


de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt
cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti (Anexa 1 – pct.A
la Legea nr.304/2004 republicată). Dintre cele 42 tribunale înfiinţate prin lege, un singur
tribunal, respectiv Tribunalul Ilfov, nu funcţionează în prezent.

23
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios
administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport
cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
În prezent funcţionează 4 tribunale specializate, respectiv: Tribunalul pentru Minori şi
Familie Braşov, Tribunalul Comercial Cluj, Tribunalul Comercial Mureş, Tribunalul
Comercial Argeş.

Judecătoriile sunt instanţe organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.


Localităţile care fac parte din circumscripţia judecătoriilor din fiecare judeţ sunt stabilite în
Hotărârea Guvernului nr.337/1993 cu modificările şi completările ulterioare.
Dintr-un număr de 188 judecătorii, 11 nu funcţionează, respectiv: Bocşa, Cernavodă,
Băneasa, Bechet, Comana, Cornetu, Sângeorgiu de Pădure, Scorniceşti, Urlaţi, Jibou, Jimbolia.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau
complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede organizarea secţiilor sau a
completelor specializate pentru minori şi familie.
Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţii
manageriale. Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie. De
asemenea, în cadrul fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu
privire la problemele generale de conducere ale instanţei.
Cu excepţia judecătoriilor şi a tribunalelor specializate, toate celelalte instanţe
judecătoreşti menţionate au personalitate juridică.38

2.5. Competența instanțelor în materie civilă


Potrivit principiilor constituționale ale separației puterilor în stat, înfăptuirea justiției
este încredințată instanțelor judecătorești care sunt alcătuite din judecători independenți și care
se supun numai legii (art. 124 – 126 din Constituție). Funcția jurisdicțională a instanțelor
judecătorești este realizată în limitele competenței conferită de lege și care este diferită de la o
instanță la alta.
Competența instanțelor judecătorești în materie civilă este reglementată în Titlul III din Codul
de Procedură civilă.
În cadrul sistemului instanțelor judecătorești se vorbește de competența jurisdicțională (sau
judiciară) și se face distincție între competența materială și teritorială, după cum ne raportăm
la instanțe de același grad sau de grad diferit.39

38
Informații de pe site-ul CSM https://www.csm1909.ro/271/Prezentarea-sistemului-judiciar;
39 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Editura Național 1996,

24
Competența materială

Funcțională = se stabilește Procesuală = se stabilește


după felul atribuțiilor în raport de obiectul, natura
jurisdicționale ce revin sau valoarea litigiului
fiecărei instanțe

Competența
teritorială

alternativă/ exclusivă/
facultativă excepțională

generală/
de drept
comun

Competența generală, competența materială, precum și cea teritorială exclusivă este


reglementată prin norme de ordine publică și are caracter absolut iar competența teritorială
generală ca și cea alternativă este relativă.
2.5.1. Competența materială – după materie și valoare
Judecătoriile judecă (art. 94 Cc.Pr.civ.):
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,
neevaluabil în bani:
a. cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b. cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c. cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau
persoane juridice, după caz;
d. cererile de evacuare;
e. cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi
plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale

25
dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale
judecătorească;
f. cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g. cererile posesorii;
h. cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent
de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în
competenţa altor instanţe;
i. cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;
j. cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
k. orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Tribunalele judecă (art. 95 C. Pr.civ.):
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Curţile de apel judecă (art. 96 C.Pr.civ.):
1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal,
potrivit legii speciale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă (art. 97 C. Pr. Civ.):
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Recursuri în interesul legii cu privire la normele de competență:


Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii la data de 19/03/2018 prin Decizia nr. 7/2018 privind
examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Alba Iulia vizând stabilirea competenţei materiale de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri
formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale
finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul

26
comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,
cu modificările ulterioare, în sensul de a se determina dacă acţiunile având acest obiect sunt în
competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal sau în competenţa instanţei civile
(M.Of. partea I nr. 495 din 15/06/2018). În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările
ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în
despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în
registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile.

Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii la data de 22/06/2015 prin Decizia nr. 13/2015
privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de
Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
respectiv art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă, (M.Of. partea I nr. 690 din 11/09/2015)
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi art.
95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către
o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean
sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea
cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute
de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt
de competenţa instanţelor de contencios administrativ.

2.6. Instanța de tutela


Având în vedere obiectul Proiectului – accesul la justiție al grupurilor vulnerabile – în
cele ce urmează vom aborda câteva aspecte legate de competența judecătoriei de a soluționa
cererile date de Codul civil40 în competența instanței de tutelă și familie. Noțiunea de instanță
de tutela este introdusă de Codul civil prin dispozițiile art. 107 alin. (1) ca “formațiune
jurisdicțională specializată în materia ocrotirii persoanei și a dreptului familiei.”41
Potrivit art. 229 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, până
la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutela:

40
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011
41
Gh.L.Zidaru, Noul Cod de Procedură civilă comentat și adnotat, precitat, pag. 94

27
a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile
sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie;
b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea
tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) C.civ.42, care se efectuează
de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului,
respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările
în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa
instanţei de tutelă.
La rândul ei Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, în art. 76 din dispoziții finale prevede că “Până la organizarea
instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele
specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având
competenţa stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum
şi reglementărilor speciale în vigoare.”
Având în vedere rațiuni precum proximitatea instanței față de aspecte ale viații de
familie asupra cărora trebuie să se pronunțe, sau nevoile de ocrotire ale persoanei, prin Legea
nr. 76/2012 s-a optat ca judecătoria să fie instanță de tutela în competența căreia intră
procedurile legate de ocrotirea persoanei prevăzute în Codul civil, precum:
 pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40 C.civ.);
 în cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va
avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe
copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de
interesele copilului. [art. 92. (2)];
 poate constitui consiliul de familie numai la cererea persoanelor interesate; în
cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi
exercitate de către instanţa de tutelă. (art. 108 C.civ.);
 instituie tutela minorului43 atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat
pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie
judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în
care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului
instituirea unei tutele (art. 110 C.civ.);

42
Art. 508 C.civ. reglementează decăderea din drepturile părintești;
43
Art. 111. C.civ. - Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile
prevăzute la art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi
notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

28
 are obligația să verifice în registrul prevăzut la art. 1.046 C.civ, după caz, sau la
art. 2.033 C.civ. dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată
(art. 114 C.civ.);
 în cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo
preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în
stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore,
instanţa de tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi
de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului (art. 115
C.civ.);
 în cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în
exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea
împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la
deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu [art.
116 alin. (2) C.civ.];
 la numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din
oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau
personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea
stabileşte potrivit cu împrejurările felul şi întinderea garanţiilor (art. 117 C.civ.);
 în lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore,
dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei
minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de
relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de
garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutela (art. 118 C.civ.);
 numește tutorele, cu acordul acestuia și audierea minorului care a împlinit 10
ani, în camera de consiliu, prin încheiere definitive (art. 119 c.civ.);
 până la comunicarea încheierii de numire a tutorelui poate lua măsuri provizorii
cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special [(art.
119 alin. (5) c.civ.];
 hotărăște de urgență asupra cererii de înlocuire a tutorelui (art. 121 C.civ.);
 cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea
patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a
unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau
persoane juridice specializate (art. 122 C.civ.);
 poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama
de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de
rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu
părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia (art. 125
C.civ.);
 în vederea constituirii consiliului de familie, convoacă persoanele care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri la domiciliul minorului, din oficiu sau
la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui

29
desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului;
poate autoriza minorul să aibă şi o reşedinţă diferită de domiciliul tutorelui
determinată de educarea şi pregătirea sa profesională (art. 128 C.civ.);
 poate încuviința schimbarea felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe
care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei,
precum și felul învăţăturii minorului care a împlinit 14 ani, cu acordul acestuia
(art. 138 C.civ.);
 după numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de
familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica la faţa locului toate bunurile
minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă.
(art. 140 C.civ.);
 acordă tutorelui autorizarea să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori
de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile
patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce
depăşesc dreptul de administrare numai dacă actul răspunde unei nevoi sau
prezintă un folos neîndoielnic pentru minor; autorizarea se va da pentru fiecare
act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului; în
caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul
părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod; în toate cazurile, instanţa de tutelă
poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
(art. 145 C.civ.);
 efectuează un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi
consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile
acestuia (art. 151 C.civ.);
 tutorele este dator să prezinte instanţei de tutelă anual, în termen de 30 de zile
de la sfârşitul anului calendaristic, o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit
de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia; dacă averea
minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să autorizeze ca
darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene
mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani; în afară de darea de seamă anuală,
tutorele este obligat, la cererea instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă
despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor
acestuia (art. 152 C.civ.) .
 verifică socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu
întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întocmite
şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui (art. 153 C.civ.);
 soluționează de urgenţă, prin încheiere executorie, cu citarea părţilor şi a membrilor
consiliului de familie și audierea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
apreciază că este nevoie, plângerea cu privire la actele sau faptele tutorelui
păgubitoare pentru minor formulate de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani,

30
consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art.
111 C.civ. (art. 155 C.civ.)
 îndepărtează tutorele de la îndeplinirea sarcinii tutelei, în afară de alte cazuri prevăzute
de lege, dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn
de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina (art.
158 C.civ.);
 după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de
tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa (ar. 162 C.civ.);
 aplică tutorelui amendă civilă prin încheiere executorie în situațiile prevăzute de art.
163 C.civ;
 în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie
judecătorească, poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui
a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia (art.
167 C.civ.)
 prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore
pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114-120 se
aplică în mod corespunzător (art. 170 C.civ.);
 instanţa de tutelă poate institui curatela:
- dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere
interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate
numi un reprezentant sau un administrator;
- dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror
rezolvare nu suferă amânare;
- dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
- dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general (art. 178 C.civ.);
 ridică măsura curatelei, dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea acesteia,
la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111 C.civ.
Din enumerarea de mai sus, limitată doar la ocrotirea persoanei, rezultă diversitatea și complexitatea
atribuțiilor instanței de tutela reglementate de Codul civil. Potrivit art. 265 C.civ., instanța de tutelă
are și atribuții în privința măsurilor de ocrotire prevăzute în legi speciale. Este de observant că în
materia plasamentului, plasamentului de urgență și adopției, reglementate prin Legile nr. 272/2004
și Legea 273/2004, competența aparține tribunalului ca instanță de tutelă.
Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii la data de 04/12/2017 prin Decizia nr. 28/2017 privind
examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Constanţa privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi art. 107 din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă instanţa competentă

31
să soluţioneze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela este
judecătoria sau tribunalul (M.Of. partea I nr. 128 din 09/02/2018).
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil şi ale art. 133 alin. (1)
coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare, în primă
instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine
tribunalului.
În aceeași măsură, instanța de tutela are atribuții și în materia familiei, inclusiv în situații în care
copiii sau soții se află în situații vulnerabile.

32
CAPITOLUL III - Aspecte privind accesul la instanță în materia executării hotărârilor
judecătorești cu privire la minori
Av. Ada POSTOLACHE

3. Liberul acces la instanță implică și dreptul de acces la procedura de executare silită.


Garanțiile procesuale recunoscute părților prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale sunt aplicabile mutatis mutandis și fazei executării silite, iar sub acest
aspect jurisprudența Curții a stabilit ca art. 6 din Convenție poate fi încălcată în această etapă a
procesului civil atât în situația în care finalitatea procedurii nu este atinsă, cât și prin întârzierea în
executarea unui titlu executor, adică prin nerespectarea duratei rezonabile a procesului.

Procedura execuțională este guvernată de dreptul de a nu fi supus discriminării. Articolul 14


din Convenție precum și art. 1 din protocolul nr.12 interzic discriminarea în exercitarea drepturilor
prevăzute de lege, iar art.5 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoresti prevede:

„ Activitatea executorilor judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea


drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate, fără deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială.”

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat faptul că obligația statului în executarea


hotărârilor referitoare la minori „ nu este una de rezultat ci mai degrabă una de mijloace, iar criteriul
care trebuie să primeze în luarea măsurilor de punere în executare este interesul superior al
copilului.44

3.1. Procedura executării hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la


minori

SPECIFICUL PROCEDURII

În articolele 910 -914, Codul de procedură civilă reglementează procedura privind punerea în
executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori, încercând să transpună regulile și
principiile jurisprudenței Curții Europene.

Totodată, dispoziții importante privind respectarea și garantarea drepturilor copilului le


regăsim în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Normele de drept execuțional în materia analizată trebuie să respecte principiul interesului


superior al minorului și să-l protejeze pe acesta de traumele emoționale.

În acest sens se remarcă preocuparea legiuitorului care în art. 911alin.4 c. pr. civ. prevede:

44
Cauza LAFARGUE impotriva ROMÂNIEI

33
„Nu este permis nici unei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru
a se realiza executarea”

Totodată, se remarcă faptul că în procedura de executare silită participă și asistenți sociali și


psihologi, tocmai pentru a diminua traumele minorului.

DOMENIUL DE APLICARE

Potrivit art. 910 alin.1 c. pr. civ. dispozițiile prezentului capitol sunt aplicabile și în cazul
măsurilor privitoare la minori prevăzute într-un titlu executoriu, precum:

- stabilirea locuinței minorilor


- darea în plasament
- înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept
- exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul
- alte măsuri prevăzute de lege.
Enumerarea este exemplificativă, în practica execuțională putându-se întâlni și alte situații,45 care
intră în sfera de aplicare a procedurii în discuție, ca de exemplu stabilirea programului de vizitare al
minorului.

Suntem în prezența unor obligații intuitu personae, pentru a căror aducere la îndeplinire
legiuitorul a prevăzut, în caz de neconformare, un mijloc de constrângere indirectă asemănător
executării obligațiilor de a face.

În reglementarea actuală, executarea măsurilor privitoare la minori prezintă unele


particularități față de executarea altor obligații de a face.

TITLURILE EXECUTORII

Titlurile executorii în această procedură sunt reprezentate de:

 Hotărârile judecătorești definitive;


Hotărârile definitive constituie titluri executorii conform art. 632 alin.2 c. pr. civ.

Conform art. 634 c. pr. civ. :

Sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

45
Tratat teoretic si practic de executare silita – Evelina Oprina, Ioan Garbulet, Ed. Universul juridic ; Volumul I Teoria
generala si procedurile execuționale

34
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare
a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.

Procedura de executare poate fi declanșată în baza acestui titlului executoriu atașat cererii de
executare, în original sau în copie legalizată. Spre deosebire de reglementarea anterioară, formula
executorie este menționată în încheierea de încuviințare a executării silite conform art. 666 alin.8 c.
pr. civ.

 Hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță în condițiile art. 448 şi urm.


privind executarea provizorie de drept.
Articolul 448 c. pr. civ. reglementează o categorie aparte de hotărâri judecătorești și anume
acelea care sunt executorii de drept chiar dacă au fost atacate cu apel sau alte căi de atac.

Hotărârile primei instanțe sunt executorii atunci când obiectul cererii este unul dintre cele
enumerate în art. 448 c. pr. civ. 46.

Cu toate că există și puncte de vedere contrare, caracterul executoriu subzistă atât în situația
în care cererea este formulat pe cale principală cât și atunci când ne aflăm în prezența unei cereri
accesorii sau incidentale, întrucât textul de lege nu distinge asupra modului în care este formulată
cererea.

46
(1) Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:
1. stabilirea modului de exercitare a autorității părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum și modul de
exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de munca, precum și a sumelor cuvenite,
potrivit legii, şomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum și pensii acordate
în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri in caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, daca despăgubirile s-au
acordat sub forma de prestaţii băneşti periodice;
6. reparaţii grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;
9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului, pronunţate în
condiţiile art. 436;
10. în orice alte cazuri in care legea prevede ca hotărârea este executorie.
(2) Executarea acestor hotărâri judecătorșsti are un caracter provizoriu in sensul ca este condiionată de respingerea
caii de atac declarata de partea care a pierdut procesul.

35
Obligațiile puse în executare și dispuse prin titlurile executorii reprezentate de două sentințe
judecătorești, constând în stabilirea locuinței minorilor și a legăturilor personale ale debitorului cu
minorii, precum și a obligației de întreținere sunt executorii provizoriu de drept, potrivit art. 448
alin.1 pct.1 si 4 c. pr. civ.

Este neîntemeiată susținerea debitorului cu privire la faptul că nu ar datora pensia de


întreținere pentru perioada în care copiii se aflau în îngrijirea și supravegherea acestuia potrivit
programului de legături personale stabilit prin titlu executoriu, întrucât acest aspect nu determină
neîndeplinirea de către debitor a obligației de întreținere, respectiv de plată a pensiei de întreținere
pentru cei doi minori. Faptul că minorii se aflau la tată era în considerarea programului de vizitare
stabilit în favoarea debitorului în cadrul căruia acesta să aibă legături personale cu minorul.
Creanța reprezentând pensia de întreținere în favoarea celor doi copii minori este certă, lichidă și
exigibilă în conformitate cu dispozițiile art. 663 c. pr. civ. fiind prevazută în titlul executoriu. Chiar
dacă beneficiarii pensiei de întreținere sunt cei doi minori, intimata are calitatea de creditor în
formularea cererii de executare silită, întrucât locuința minorilor a fost stabilită la domiciliul mamei.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, decizia civilă nr. 915/A/15.03.2017

În egală măsură, articolul 136 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului prevede că hotărârea pronunțată de prima instanță în materia măsurilor de
protecție specială este executorie de la pronunțare. 47

 Alte titluri executorii:


 Convenția privitoare la minor: acordul parental
Prin prevederile art. 100 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici și a activității notariale,
republicată, s-a recunoscut caracterul de titlu executoriu acordului parental încheiat prin înscris

47
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
plasamentul;
plasamentul în regim de urgenţă;
supravegherea specializată.
De măsurile de protecţie specială beneficiază:
a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut
fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială,
beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

36
autentificat cu ocazia divorțului sau ulterior acestui moment, cu privire la aspectele prevăzute de art.
375 alin. (2) C. civ.

În procedura notarială a divorțului cu minori părinții semnează o convenție autentificată (acord


parental) potrivit prevederilor art. 506 c. civ. cu acordul autorității tutelare și cu respectarea
dispozițiilor privitoare la audierea minorului.

Potrivit art. 267 c. civ. în această convenție, părinții trebuie să stabilească elementele esențiale cu
privire la răspunderea părintească, respectiv: exercitarea în comun a autorității părintești, locuința
copilului după divorț, drepturile părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta,
contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare. Acordul parental se încheie prin act
autentic separat de certificatul de divorț, constituie titlu executoriu și va putea fi modificat ori de câte
ori va fi necesar de către notarul care a soluționat divorțul, în baza înțelegerii părinților, cu acordul
autorității tutelare și cu respectarea procedurii privind audierea minorilor.

 Succinte precizări cu privire la acordul de mediere


În art. 64 – 66 din Legea nr. 192/2006 sunt prevăzute dispoziții speciale privind conflictele
de familie.

Prin derogarea de la prevederile art. 59 din Legea nr. 192/2006, învoiala părților cu privire la
exercițiul drepturilor părintești, contribuția părinților la întreținerea minorilor și stabilirea
domiciliului copiilor minori poate fi consfințită numai prin hotărâre judecătorească.

În această materie nu devine titlu executoriu prin autentificare, iar părțile nu sunt beneficiarii
unui drept de opțiune între a solicita autentificarea acordului la notar și a se adresa instanței de
judecată.

Pentru a deveni executoriu, acordul de mediere trebuie prezentat instanței în vederea


pronunțării unei hotărâri de expedient.48

Acordul de mediere nu este în sine titlu executoriu, art. 59 din Legea nr. 192/2006 prevăzând
posibilitatea părților de a-l prezenta notarului public pentru autentificarea înțelegerii ori instanței
de judecată pentru a pronunța o hotărâre care să consfințească învoiala părților.

48
Articolul 64
(1) Pot fi rezolvate prin mediere neînțelegerile dintre soți privitoare la:
a) continuarea căsătoriei;
b) partajul de bunuri comune;
c) exercițiul drepturilor părintești;
d) stabilirea domiciliului copiilor;
e) contribuția părinților la întreținerea copiilor;
f) orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.
-------------
Alin. (1) al art. 64 a fost modificat de pct. 17 al art. I din LEGEA nr. 115 din 4 iulie 2012, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 462 din 9 iulie 2012.
(1^1) Acordurile de mediere încheiate de părți, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exercițiul drepturilor părintești,
contribuția părinților la întreținerea copiilor și stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient.

37
Dacă însă acordul de mediere este încheiat în cauzele/conflictele ce au ca obiect exercițiul
drepturilor părintești, contribuția părinților la întreținerea copiilor și stabilirea domiciliului
copiilor, pentru a deveni executoriu, el trebuie să fie prezentat numai instanței pentru a se pronunța
o hotărâre de expedient.

Prin urmare, se reține ca în privința conflictelor de familie dispozițiile legale sunt speciale, părțile
nemaiavând un drept de opțiune între a solicita neautentificarea acordului de notar și sesizarea
adresa instanței.

Conform art. 632 alin.1 c. pr. civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu
executoriu, iar conform alin. 2 din același articol, constituie titluri executorii hotărârile executorii,
hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în
executare.

Potrivit dispozițiilor art. 665 alin.5 pct.2, instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării
silite dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.

Față de considerentele arătate, constatând că înscrisul arătat nu constituie titlu executoriu, în


temeiul dispozițiilor legale precizate, instanța va respinge cererea.

Judecătoria Pitești, încheierea din data de 15 aprilie 2014

ETAPELE PROCEDURII EXECUȚIONALE

Premergător se impune a fi menționat faptul că prevederile art. 910 – 914 c. pr. civ. sunt
aplicabile numai în cazul unei executări silite propriu zise nu și pentru ipoteza în care obligația se
execută de bună voie.

În conformitate cu art. 622 c. pr. civ. obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-
un alt titlu executoriu, se aduce la îndeplinire de bună voie și numai în cazul în care debitorul nu
execută de bună voie, se procedează la executarea silită a debitorului. Dispozițiile art. 622 c. pr. civ.
nu conțin nici o prevedere specială în cazul hotărârilor judecătorești și titlurilor executorii referitoare
la minori dar în conformitate cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus și
obligațiile referitoare la minori stabilite prin hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii pot fi
executate de bună voie.

Referința finală a art. 911 alin.1 teza finală c. pr. civ. ( „ executorul judecătoresc va proceda la
executare silită”) nu poate duce la concluzia că obligațiile referitoare la minori sunt incompatibile cu
o executare voluntară de bună voie, întrucât referirea în discuție privește luarea unor măsuri
materiale, de constrângere, de aducere la îndeplinire a obligațiilor în mod direct și imediat pe căi de
fapt, ca ultim resort pentru executarea silită a obligației după aplicarea dispozițiilor art. 910 alin.3
raportat la art. 906 c. pr. civ. ce reprezintă tot măsuri de executare silită. Tribunalul constată că în
mod corect instanța de fond a apreciat că intimata contestatoare nu a refuzat executarea obligației

38
stabilite prin hotărâre judecătorească astfel încât recurgerea la executarea silită a creditorului a fost
nejustificată.

Tribunalul Teleorman, secția civilă, decizia civilă nr. 136 din 11.02.2016

În situația unui refuz din partea debitorului se va recurge la executarea silită.

Cererea de executare silită 49 se depune la executorul judecătoresc din circumscripția curții


de apel unde urmează să se facă executarea50 . conform art. 652 alin.1 lit.c) c. cpr. Civ., iar
încuviințarea executării silite se dispune de instanța de executare stabilită de disp. art. 651 c.
pr. civ. 51

1. Prima etapă constă în trimiterea somației de către executorul judecătoresc


Potrivit art. 910 alin.2 c. pr. civ. , executorul judecătoresc va trimite părintelui sau
persoanei la care se află minorul încheierea de încuviinţare a executării, împreună cu o
somaţie în care îi va comunica acestuia data la care să se prezinte împreună cu minorul la
sediul sau ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluării acestuia de către creditor sau,

49
Art. 664 c. pr. civ. Cererea de executare silită
(1) Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convențional, la biroul executorului
judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poștă, curier, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce
asigură transmiterea textului și confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.
(3) Cererea de executare silită, în afara mențiunilor prevăzute la art. 148, va cuprinde:
a) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul creditorului și debitorului;
b) bunul sau, după caz, felul prestației datorate;
c) modalitățile de executare solicitate de creditor.
(4) La cerere se vor atașa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, și dovada achitării taxelor de
timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum și, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege.
50
Articolul 652
Executorul judecătoresc
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către
executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:
c) în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din
circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea.
51
Articolul 651
Instanța de executare
(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare,
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului
de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei
circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu
atrage schimbarea competenței instanței de executare.
(3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice
alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe
(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată
numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

39
îi va pune în vedere celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu
minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.

În cazul în care debitorul nu se conformează somației, executorul, la cererea


creditorului, va sesiza instanța de executare pentru a face aplicarea prevederilor art. 906 c. pr.
civ., adică pentru a obliga debitorul la plata unei penalități stabilită pe zi de întârziere până la
respectarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Fiind vorba de o obligație neevaluabilă
în bani cuantumul penalității se stabilește potrivit art. 906 alin.2 c. pr. civ. 52

2. A doua etapă corespunde executării silite propriu-zise.

Executarea silită a hotărârilor judecătorești referitoare la minori poate avea loc după trecerea unui
interval de o lună de la data comunicării încheierii prin care instanța a de executare a aplicat
debitorului penalități, astfel după cum se prevede în art. 911 alin.1 c. pr. civ.

În legătură cu această etapă a procedurii de executare silită a titlurilor executorii privitoare la minori
au fost analizate următoarele ipoteze posibile:

a) Se poate proceda la executarea silită în situația în care instanța respinge cererea de


aplicarea a unor penalități formulată în condițiile art. 906 c. pr. civ.?

Sub acest aspect s-a apreciat că răspunsul trebuie să fie unul afirmativ 53 întrucât cerința
art. 911 alin.1 c. pr. civ. se referă doar la comunicarea încheierii și nu la soluția pe care o
poate adopta instanța de executare.

Într-o altă opinie s-a susținut faptul că răspunsul la întrebarea enunțată nu poate fi limitat
la interpretarea gramaticală a art. 911 alin.1 c. pr. civ. fiind necesar să se procedeze și la
o interpretare teleologică a normei, menită să stabilească sensul acesteia în funcție de
scopul, de rațiunea ce a stat la baza prevederii referitoare la penalități și la respectarea
termenului de o lună.

În baza acestui punct de vedere au fost identificate două soluții posibile pentru ipoteza în care instanța
de executare ar respinge cererea de aplicare a penalităților:

 refacerea procedurii de somare a debitorului în ipoteza în care cererea de aplicare a


penalităților a fost respinsă tocmai pentru ca nu s-au respectat condițiile somării
debitorului;

52
Art. 906 alin.(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin
încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei,
stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
53
E. Oprina, I. Garbulet, Tratat teoretic si practic de executare silita. Vol I, Ed. Universul juridic, București

40
 executarea silită conform art. 911 alin.2 si 3 c. pr. civ. fără a mai aștepta împlinirea
termenului de o lună, care, în lipsa obligării debitorului la plata de penalități, își pierde
orice rațiune de a fi.54

Executarea silită se va efectua numai în prezența unui reprezentant al direcţiei generale de


asistenţă socială şi protecţia copilului şi, dacă este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta.
Prezența psihologului nu este necesară dacă reprezentantul direcției are această calificare.

Fată de caracterul imperativ al normei conținută în disp. art. 911 alin.2 c. pr. civ.
concluzionăm în sensul că prezența reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului este obligatorie, motiv pentru care nerespectarea acestor prevederi va fi sancționată cu
nulitatea executării silite.

3. Opunerea la executare

Penalitatea stabilită de instanţa de judecată va curge până la momentul îndeplinirii obligaţiei,


dar nu poate depăşi 3 luni de la comunicarea încheierii prin care a fost stabilită conform art. 912 alin.
(1) c. pr. civ. Dacă în acest termen, de trei luni, debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia ori este de rea-
credinţă şi ascunde minorul în scopul neexecutării, legiuitorul a reglementat o soluţie legislativă
severă stabilind o sancţiune mai drastică decât cea a penalităţilor, respectiv debitorul este pasibil a se
supune rigorilor legii penale, întrucât executorul judecătoresc va consemna acest fapt şi va sesiza de
îndată parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru
săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti.

4. Refuzul minorului

Art. 913 c. pr. civ. reglementează o situație specială și anume aceea în care executorul
judecătoresc constată că minorul refuză în mod categoric să-l părăsească pe debitor sau manifestă
aversiune față de creditor. În această ipoteză, executorul va întocmi un proces-verbal care va fi
comunicat părților și reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, fără
a ridica minorul de la părintele debitor al obligației.

Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza, potrivit art.
913 alin. 2 c. pr. civ. instanța competentă de la locul unde se află minorul pentru ca aceasta să dispună,
în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate
depăşi 3 luni.

Prin textul de lege mai sus menționat, legiuitorul a conferit calitate procesuală activă exclusiv
reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului. Cererea se soluționează
de urgență în camera de consiliu, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Instanța va

54
Vasile Bizesan – Exigențe din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului în procedura executării silite.
Scurte considerații cu privire la procedura executării hotărârilor privitoare la minori, in RRES nr. 3/2014

41
dispune citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află minorul potrivit regulilor specifice
unei proceduri contencioase.

Totodată, se prevede faptul că dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.

Potrivit art. 264 c. civ. n procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Ascultarea minorului care nu a împlinit
vârsta de 10 ani este posibilă dacă autoritatea competentă considera că acest lucru este necesar pentru
soluționarea cauzei.

La finalul programului va fi întocmit, de către psihologul numit de instanță, un raport care se va


comunica instanţei, executorului judecătoresc şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului.55

5. Programul de consiliere psihologica


Având în vedere prevederile art. 913 alin.1-4 c. pr. civ. care limitează cazurile în care se poate
recurge la consilierea psihologică la două ipoteze, respectiv cea în care minorul refuză să-l părăsească
pe debitor și cea în care manifestă aversiune față de creditor, s-a pus problema modului în care se
realizează protecția juridică a minorului în cazul în care acesta, deși acceptă să-l însoțească pe
părintele creditor are reacții care denotă o stare emoțională negativă. 56

Sub un alt aspect în jurisprudența CEDO a fost subliniată ideea conform căreia și părinții ar
trebui să participe la consiliere psihologică care să-i ajute să conștientizeze că relația disfuncțională
dintre ei are un efect negativ asupra copilului.

În acest sens în cauza Pascal c./ României se precizează:

„ Având în vedere situaţia familială delicată din prezenta cauză, Curtea consideră că este foarte
dificil de acceptat că o executare silită ordinară ar fi putut, în sine, să îmbunătăţească situaţia.
Curtea consideră că faptele cauzei au indicat în mod clar că, pentru punerea în executare cu succes
a dreptului de vizită al reclamantului, era necesară o abordare mai sensibilă în ceea ce priveşte
copilul. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a solicitat asistenţa serviciilor
sociale sau a unui psiholog pentru a explora alte posibilităţi de a se apropia de fiica sa înstrăinată

55
În acest sens, în cauza Amanalachioai c. României privind situaţia unui copil încredinţat temporar bunicilor săi, Curtea
a stabilit că, deşi tatăl nu şi-a pierdut drepturile părinteşti, iar măsura plasamentului era temporară, minorul nu a beneficiat
de consiliere psihologică pentru a menţine şi îmbunătăţi relaţiile cu tatăl său care ar fi făcut posibilă reîncredinţarea sa
părintelui. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele copilului să fie aceleaşi cu ale părintelui, şi nu concurente, astfel
cum a fost situaţia în speţă. Se remarcă opinia separată a dnei judecător Fura – Sandstrom potrivit căreia: Poate că ar fi
trebuit să se caute o soluţie intermediară: drept de vizită, vizite însoţite, custodie alternativă, mediere sau sprijin
psihologic. Noi, judecătorii internaţionali, nu putem să ştim acest lucru şi nu avem dreptul să speculăm.
56
Anca-Magda Voiculescu – Consilierea psihologică a minorului în cadrul executării silite. Reglementarea actuală din
perspectiva CEDO. Corelare cu alte proceduri speciale în materia protecției minorului , RRES nr.1/2017

42
şi atunci când a avut ocazia de a participa la şedinţe de consiliere psihologică împreună cu fosta lui
soţie (a se vedea supra, pct. 24), acesta a încetat să mai participe la ele după patru şedinţe.” 57

Plecând de la dispozițiile legale analizate, în doctrină s-a subliniat ideea conform căreia
consilierea psihologică astfel cum este reglementată are drept unic scop obligarea copilului de a se
conforma titlului executoriu situație care contravine jurisprudenței CEDO și care poate echivala cu
o încălcare a interesului superior al copilului. În acest sens s-a arătat că principalul beneficiar al
protecției juridice în materia analizată este copilul însuși, interesul superior al acestuia trebuind să
primeze chiar față de interesul părinților.

În acest sens, Recomandarea nr. (2003) 17 privind executarea hotărârilor judecătorești


adoptată de Comitetul Miniștrilor în 9 septembrie 2003 menționează că „în timpul procedurii de
executare, trebuie găsit un echilibru adecvat între interesele creditorilor şi cele ale debitorilor, având
în vedere mai ales prevederile art. 6 şi 8 ale CEDO. Dacă se impune, interesele terţilor trebuie, de
asemenea, luate în considerare. Când procedura de executare are în vedere chestiuni de dreptul
familiei, trebuie luate în considerare interesele membrilor familiei. În plus, când procedura de
executare are în vedere drepturile copilului, interesul superior al copilului trebuie să primeze, în
conformitate cu legislaţia internaţională şi naţională”.

În același sens, în cauza Cristescu c./ României s-a menționat: „nu este de dorit aplicarea
unor măsuri coercitive împotriva copiilor în acest domeniu delicat”.

Ideea prevalenței interesului superior al minorului a fost subliniată și în cauza Sbârnea c./
României în considerentele căreia instanța europeană precizează:

„ Ţinând seama de faptul că trebuie să se ţină seama întotdeauna de interesul superior al


copilului şi să se aibă grijă ca acţiunile pozitive ale autorităţilor pentru a proteja dreptul la viaţa de
familie al unuia dintre părinţi să nu afecteze dreptul copilului la viaţa de familie, nu se poate
concluziona că autorităţile naţionale ar fi trebuit să intervină, în această situaţie dificilă din punct
de vedere emoţional, într-o măsură mai mare decât au făcut-o. Toate considerentele precedente sunt
suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, în circumstanţele foarte dificile ale prezentei
cauze, autorităţile au păstrat un echilibru just între interesele concurente şi şi-au îndeplinit
obligaţiile de a proteja dreptul reclamantului la viaţa de familie cu fiica sa. Prin urmare, nu a fost
încălcat art. 8 din convenţie.”

6. Reluarea executării silite


Ultimul pas al procedurii constă în reluarea executării silite după primirea de către executor a
raportului întocmit de psiholog.

57
CEDO, cauza Pascal c. României nr. 805/09, hotărârea din 17 aprilie 2012

43
Modalitatea de executare este similară prevederilor art. 913 alin. 5 c. pr. civ.58, in sensul că dacă
şi în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, singura
posibilitate va fi sesizarea, de către creditor, a instanţei competente de la locul unde se află minorul,
în vederea aplicării unei penalităţi în condițiile art. 905 alin. 2 şi 4-6 c. pr. civ. 59

3.2. Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea


hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești se aplică litigiilor cu
elemente de extraneitate între statele membre, în materiile care cad sub incidența dispozițiilor
acestuia.

Acest act normativ se aplica doar procedurilor de divorț , separare de drept si anularea
căsătoriei precum si celor privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a
răspunderii părintești în mod special încredințarea și dreptul de vizită, tutelă, curatele și instituții
similare, desemnarea și atribuțiile persoanelor însărcinate să se ocupe de persoana ori bunurile
copilului, plasarea într-o familie substitutivă ori într-un centru de plasament, măsurile de protecție a
copilului în ceea ce privește bunurile sale.

Potrivit art. 21 din regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești pronunțate în


materiile enunțate mai sus sunt recunoscute fără alte proceduri în celelalte state membre.

Articolul 28 din Regulament prevede că hotărârile privind exercitarea răspunderii părintești


care sunt executorii in statul de origine si care au fost notificate sau comunicate se execută într-un alt
stat membru după ce s-a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.

Potrivit Regulamentului toate hotărârile judecătorești în materie matrimonială, conform art.


1, sunt supuse procedurii de recunoaștere și exequatur, cu excepția celor având drept obiect dreptul
de vizită și înapoierea copilului, în cadrul cărora este suprimată procedura exequatur-ului.

Hotărârea privind dreptul de vizită

Regulamentul facilitează exercitarea dreptului de vizită sens în care prevede că o hotărâre


privind drepturile de vizită pronunţată într-un stat membru este direct recunoscută şi executorie în alt
stat membru cu condiţia să fie însoţită de un certificat.60

58
Prin Decizia 534/18.07.2018 Curtea Constituțională s-a dispus respinge, ca neîntemeiată, a excepţiei de
neconstituţionalitate și s-a constatat că dispoziţiile art. 913 alin. (5) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în
raport cu criticile formulate.
59
In Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017 a fost publicată Decizia nr. 16/2017 privind
examinarea sesizării formulate de Tribunalul Cluj – Secția civilă în Dosarul nr. 16.573/211/2015, în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept, in conformitate cu care:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea
mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități”.
60
Articolul 41 Dreptul de vizită (1) Dreptul de vizită menționat la articolul 40 alineatul (1) litera (a), acordat printr-o
hotărâre judecătorească executorie pronunțată într-un stat membru, este recunoscut și are forță executorie într-un alt stat

44
Ca urmare a recunoașterii de drept a hotărârilor judecătoreşti privind dreptul la vizită se produc
doua consecințe:

- se asigură respectarea interesului superior al minorului şi în cazurile în care titularii


răspunderii părinteşti se află în state diferite;
- nu mai este necesară parcurgerea procedurii de încuviinţare a executării silite şi nu mai este
posibil ca una dintre părţi să se opună la recunoaşterea unei hotărâri privind dreptul la vizită
pronunţată în alt stat membru.
Cu toate acestea, titularul răspunderii părinteşti poate opta pentru procedura clasică de
recunoaştere şi executare, conform art. 40 alin. (2) din Regulament.

Hotărârea privind înapoierea copilului

Hotărârile privind înapoierea copilului sunt executorii în aceleași condiții cu cele privind
dreptul de vizită respectiv fără a fi necesară încuviințarea și fără a exista posibilitatea de a se opune
recunoașterii atunci când hotărârea este certificată în statul de origine.

Certificatul va fi acordat de instanța din statul de origine doar în ipotezele prevăzute de art.
42 alin.2 din Regulament.61

Certificatul urmează să prevadă și măsurile de asigurare a protecției copilului după înapoierea


sa în statul de reședință.62.

Curtea de Justiție a Uniunii europene a statuat cu privire la suprimarea procedurii de exequatur


în materia înapoierii copilului în sensul că atunci când o instanță din statul membru de origine a
copilului, ulterior unei hotărâri de neînapoiere într-un alt stat membru în care copilul a fost deplasat
sau reținut, a pronunțat o hotărâre prin care dispune înapoierea copilului, instanțele din celălalt stat
membru nu o pot revizui cu scopul de a împiedica executarea sa.

La rândul său, Curtea Europeană a drepturilor Omului a arătat că statele semnatare ale
Convenției de la Haga din 1980 trebuie să depună toate eforturile pentru înapoierea copilului, dar și
pentru exercitarea dreptului la vizită, prin executarea de îndată și directă a hotărârilor pronunțate de
instanțele statelor membre.

membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii acesteia în cazul în
care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2 - Regulamentul (CE) nr.
2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000
61
Art. 42 (2) Instanța judecătorească de origine care a pronunțat hotărârea menționată la articolul 40 alineatul (1) litera
(b) nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1) decât în cazul în care: (a) copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat,
cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de
maturitate; (b) părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate și (c) instanța judecătorească a pronunțat hotărârea ținând
seama de motivele și mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii pronunțate în conformitate cu articolul 13 din
Convenția de la Haga din 1980.
62
E. Oprin, I. Garbulet, m Tratat teoretic si practic de executare silita

45
„Necesitatea pronunțării și executării cu celeritate a hotărârilor privitoare la minori subliniată
constant în jurisprudența CEDO, este accentuată în situația în care s-a solicitat și, eventual, dispus
înapoierea copilului, Curtea raportându-se la cerințele celerității impuse de Convenția de la Haga și
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003”.63

3.3. Regulamentul nr. 4/2009 privind legea aplicabilă, recunoașterea și executarea


hotarârilor si cooperarea în materie de obligații de întreținere
În materia obligației de întreținere sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie
de obligații de întreținere.

Regulamentul nr. 2201/2003 prevede expres în art. 1 alin. (3) lit. e) că nu se aplică obligației
de întreținere.

Art. 17 din Regulamentul nr. 4/2009 prevede că o hotărâre pronunțată într-un stat membru
care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru
fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.64

Mai mult, Regulamentul nr. 4/2009 prevede ca în materia obligației de întreținere, nu este
posibilă contestarea recunoașterii hotărârii.

Articolul 20 menționează documentele necesare pentru executarea unei hotărâri judecătorești:

- o copie a respectivei hotărâri care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii
autenticității sale;

- extrasul hotărârii pronunțate de instanța de origine prin intermediul formularului prezentat


ca model în anexa I;

- un document în care se stabilește situația restanțelor și în care se indică data la care a fost
efectuat calculul;

- atunci când este necesar, transcrierea sau traducerea conținutului formularului menționat
anterior,

Articolul 21 din Regulament prevede situațiile în care poate fi refuzată executarea, respectiv
atunci când dreptul de executare este prescris potrivit termenului de prescripție cel mai lung, fie din
legea națională a statului de origine, fie din legea națională a statului de executare.

63
V.Bozesan, Executarea hotărârilor privind înapoierea minorului, în contextul art. pct.8 din Convenția europeană a
drepturilor omului, Convenției de la Haga și Regulamentului ( CE) nr. 2201/2003 – cauza Cavani c. Ungariei, in RRES
nr. 4/2014.
64
Articolul 17 din Regulamentul nr. 4/2009: Eliminarea procedurii de exequatur (1) O hotărâre pronunțată într-un stat
membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi
necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale. (2) O hotărâre pronunțată într-
un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și care este executorie în statul membru
respectiv, este executorie în alt stat membru fără a fi necesară încuviințarea executării.

46
De asemenea, autoritatea competentă a statului membru de executare poate suspenda, integral
sau parțial, la cererea debitorului, executarea hotărârii instanței judecătorești de origine dacă aceasta
este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată în statul membru de executare sau cu o hotărâre
judecătorească pronunțată într-un alt stat membru sau într-un stat terț, care întrunește condițiile
necesare pentru recunoașterea sa în statul membru de executare.

Cât privește executarea în statele care nu și-au asumat obligații în temeiul Protocolului de la
Haga din 2007, Regulamentul nr. 4/2009 prevede faptul că este necesară parcurgerea procedurii de
exequator în statul membru de executare. Ulterior parcurgerii acestei proceduri, hotărârea va fi pusă
în executare potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă român.

47
CAPITOLUL IV - Accesul la justiție în materie penală – examen selectiv de
jurisprudență CEDO
Av. Mihai Adrian Hotcă
4.1. Introducere
Accesul la justiție în materie penală cuprinde două componente esențiale:
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul la o cale de atac efectivă.
Accesul la justiție în domeniul penal este consacrat în mai multe acte normative – naționale
și internaționale. Dintre acestea, cele mai importante sunt Convenția Europeană, Carta UE,
Constituția României și Codul de procedură penală. La acestea trebuie adăugată și Directiva
343/2016. Un rol important în conturarea standardelor europene privind accesul la justiție îl are
CEDO.
In concreto, este vorba despre art. 6 și 13 din CEDO, art. 47 din Carta UE, art. 21 din
Constituție și art. 8 din Codul de procedură penală.
În esență, normele juridice menționate mai sus consacră dreptul la un proces echitabil în cazul
acuzațiilor de natură penală, respectiv cele care se bazează pe comiterea unor infracțiuni, în categoria
cărora intră și contravențiile, precum și dreptul la un remediu juridic efectiv în toate situațiile în care
este vorba despre o presupusă încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale.
Cu alte cuvinte, accesul la justiție în materie penală constă în posibilitatea conferită de lege
persoanelor fizice acuzate de comiterea unor infracțiuni de a se apăra efectiv, beneficiind de toate
prerogativele dreptului la un proces echitabil, și de a putea uza de căile de atac corespunzătoare.
Printre standardele dreptului la un proces echitabil se numără:
- accesul la o instanță independentă și imparțială;
- contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea;
- dreptul la o apărare efectivă;
- prezumția de nevinovăție.

4.2. Accesul la o instanță independentă și imparțială în materie penală


Independența și imparțialitatea instanței presupun existența unei autonomii a sistemului
judiciar față de orice posibile presiuni exterioare. Independența și imparțialitatea instanței sunt menite
să-i garanteze neutralitatea (CEDO – cauza Parlov-Talcic c./Croația - 2009).
În jurisprudența CEDO, s-a statuat că o instanță este independentă dacă sistemul judiciar este
guvernat de reguli clare privind desemnarea judecătorilor și dacă există garanții care să le confere
acestora autonomie decizională (CEDO - Campbell și Fell c./Regatului Unit -1984).
Independența instanței presupune două aspecte. Unul subiectiv, care vizează excluderea
posibilelor convingeri ale judecătorului, ostilitatea sau reaua-credință ale acestuia manifestate în
cadrul procedurii, și altul obiectiv, care se referă la aparența lipsei unei prejudecăți.

4.3. Contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea


Procesul echitabil implică contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea. Sunt posibile și anumite
excepții, când există temeiuri care justifică derogarea. De pildă, dacă este vorba despre procedura

48
acordului de recunoaștere a vinovăției, situație în care procedura nu este contradictorie, sau când
interese publice ori private impun declararea unor ședințe de judecată nepublice (dacă este vorba
despre secrete de stat, minori etc.).
Dreptul la un proces public cuprinde dreptul inculpatului de a fi audiat în ședință de judecată, în
cadrul căreia poate participa orice persoană (CEDO – Allan Jacobsson c./Suediei -1998).
Conform art. 6 din CEDO, presa și publicul sunt excluși de la ședințele publice de judecată numai
în mod excepțional și numai dacă:
- este în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale, într-o societate
democratică;
- când interesele minorilor sau cele privind protecția vieții private o cer;
- când publicitatea ar aduce atingere intereselor înfăptuirii actului de justiție.

4.4. Dreptul la o apărare efectivă


Acest drept presupune existența unui cadru legal, menit să garanteze egalitatea armelor între
apărare și acuzare și să asigure toate înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării. De pildă, este
vorba despre dreptul de a propune probe, invoca excepții și de a depune memorii în susținerea
apărării.
De asemenea, dreptul la apărare efectivă implică asigurarea unei asistențe juridice calificate în
favoarea grupurilor vulnerabile [copii, bolnavi psihici, refugiați (CEDO - Quaranta c./Elveției -1991)
etc.].
Dreptul la o apărare efectivă presupune, evident, și accesul la conținutul dosarului cauzei penale.
Efectivitatea dreptului la apărare se apreciază relativ, de la o cauză la alta, în funcție de problemele
pe care fiecare le ridică in concreto (a se vedea, de pildă, CEDO – Iglin c./Ucrainei-2012).
În strânsă legătură cu dreptul la o apărare efectivă se află și prerogativele sau posibilitățile
avocatului (CEDO – Aras c./Turciei-2014). Simpla prezență, inactivă a unui avocat nu este suficientă
pentru a asigura o apărare efectivă.

4.5. Prezumția de nevinovăție în lumina Directivei (UE) 2016/343


i. Introducere
Așa cum s-a arătat în doctrină, prezumția de nevinovăție a fost proclamată, pentru prima dată,
ca regulă de drept autonomă, în legislația Statelor Unite ale Americii (secolul al XVIII-lea) și apoi în
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789.
Este un lucru comun faptul că, și înainte de recunoaşterea scrisă oficială, ideea prezumției de
nevinovăție a fost susținută cu mult timp înainte, dar într-o formă mai puțin rafinată şi riguroasă,
comparativ cu cea actuală. Spre exemplu, în lumea romană era răspândită şi recunoscută regula
potrivit căreia este mai bine să lași nepedepsită o posibilă crimă decât să pedepsești un nevinovat.
În orice stat de drept, prezumția de nevinovăție este recunoscută, diferind numai modalitățile
în care aceasta este reglementată și garantată.
Dacă analizăm prezumția de nevinovăție din perspectivă exclusiv socială vom constata faptul
că aceasta se fundamentează pe ideea de încredere a omului în oameni. În chip natural, firesc, omul
ca fiinţă socială trebuie să beneficieze de încredere și să aibă, la rândul său, încredere în oameni. Mai
mult, este necesar ca orice om să-și mențină încrederea în persoanele acuzate, până la rămânerea

49
definitivă a hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau prin care se dispune
amânarea aplicării pedepsei.
Într-adevăr, o societate care nu garantează libertatea fiecărui individ și care nu are încredere
în aceştia, până în momentul în care vinovăția sa este în mod cert contrazisă de probe legale şi
relevante, este o societate bolnavă, care nu poate avea viitor fără să se schimbe.
Așadar, prezumția de nevinovăție are o funcție socială importantă, întrucât prin recunoașterea
încrederii între membri societății este asigurată buna funcționare acesteia, dar și o funcție juridică
esențială, deoarece contribuie la evitarea erorilor judiciare, garantează justa soluționare a cauzelor și
asigură prestigiul justiției.
ii. Conținutul principiului de lege lata
Principiul prezumției de nevinovăție este principiul fundamental al dreptului ce constă în
presupunerea că o orice persoană este considerată nevinovată până pronunțarea unei hotărâri
definitive de condamnare.
De lege lata, prezumția de nevinovăție este reglementată în mai multe izvoare formale,
inclusiv în Constituție.
Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Conform art. 4 din Codul de procedură penală: „(1) Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.
Pe plan internațional sau european sunt, de asemenea, mai multe acte normative care prevăd
principiul prezumției de nevinovăție.
Astfel, art. 11 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului glăsuiește: “Orice
persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până
când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate
toate garanțiile necesare apărării sale”.
Art. 14 pct. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice statuează: “Orice
persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea
sa nu a fost stabilită în mod legal”.
Art. 6 alin. (2). din Convenția Europeană prevede: “Orice persoană acuzată de o infracțiune
este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.
În fine, art. 48 din Carta UE statuează: “Orice acuzat este prezumat nevinovat până când
vinovăția sa va fi legal stabilită”.
Din 4 alin. (1) C. proc. pen. și art. 23 alin. (11) din Constituție, luând totodată în considerare
dispoziţiile internaţionale şi europene incidente, rezultă că prezumarea nevinovăției este un principiu
incident în orice relație sau raport juridic cu alte persoane ori cu autorități publice, fiind independentă
de existența unei acuzații în materie penală, ceea ce înseamnă că are o sferă de cuprindere mai extinsă
decât cadrul unui proces penal.
Într-adevăr, atât Legea fundamentală, cât și Codul de procedură penală folosesc termenii
persoana și orice persoană, aspect ce semnifică faptul că toate persoanele fizice sau juridice se bucură

50
de garanția conferită de principiul prezumției de nevinovăție, iar respectarea acesteia „incumbă nu
numai autorităților judiciare, ci și oricărei persoane sau autorități publice”.
Art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede că Uniunea Europeană
recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, care are
aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Iar art. 6 alin. (3) TUE prevede că drepturile fundamentale,
astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie
principii generale ale dreptului Uniunii.
Unul dintre aspectele esențiale ale principiului prezumției de nevinovăție, stabilit de către
CEDO, constă în faptul că o instanță sau un funcționar public nu poate să prezinte persoanele
suspectate sau acuzate ca fiind vinovate de săvârșirea unei infracțiuni dacă acestea nu au fost judecate
și condamnate pentru infracțiunea respectivă printr-o hotărâre definitivă. În plus, conform
jurisprudenței CEDO, acest principiu ar trebui să se aplice, tuturor autorităților publice.
Din punct de vedere juridic, prezumția de nevinovăție este o garanție procesuală și, totodată,
un drept fundamental al persoanelor.
Presupunerea inexistenţei vinovăţiei este o prezumţie legală relativă, care poate fi răsturnată
numai prin pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. Prezumția de nevinovăție este
incidentă în cazul tuturor infracţiunilor şi persoanelor, indiferent de biografia penală a celor acuzați
de comiterea de infracțiuni.
Prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental al omului și al persoanelor juridice, drept
esenţial într-o societate civilizată, fiind inerent statului de drept.
Într-un plan mai larg, prezumția de nevinovăție este o valoare socială menită a estompa ideile
preconcepute potrivit cărora punerea sub acuzare a unei persoane este suficientă pentru atragerea
oprobiului social și instituirea unor sancțiuni (privări de libertate sau bunuri, interdicții, incapacități
sau decăderi).
- Aplicații în materie procesual penală ale principiului prezumției de nevinovăție
(a) Analiza probelor. Dreptul la beneficiul oricărui dubiu rezultat ca urmare a
administrării în mod complet a mijloacelor de probă legale, relevante şi utile
Potrivit art. 4 alin. (2) C. proc. pen.: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială
în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.
Luând în considerare realitatea că, nu întotdeauna, din mijloacele de probă existente la
dispoziţia organelor judiciare, rezultă cu certitudine vinovăţia persoanei acuzate, prin intermediul art.
4 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul a stabilit că îndoielile în formarea convingerii organelor judiciare
for acţiona în favoarea suspecţilor sau inculpaţilor. Cu alte cuvinte, atât timp cât, în afară de versiunea
ce poate conduce la vinovăţia persoanei acuzate, mai există cel puţin o versiune posibilă, atunci
dubiul va fi luat în considerare în favoarea suspectului sau inculpatului.
(b) Dreptul la tăcere şi la neautoincriminare
Conform art. 11 alin. (4) C. proc. pen.: „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului
trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”.
Recunoaşterea dreptului la tăcere constituie, de asemenea, o aplicare a principiului prezumţiei
de nevinovăţie.

51
În legătură cu dreptul la tăcere, Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a
Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și
a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale cuprinde o serie de dispoziţii foarte
importante, în materia prezumţiei de nevinovăţie.
(c) Separația funcțiilor judiciare
Conform art. 3 alin. (1)-(3) C. proc. pen.: „(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii
judiciare:
a) funcţia de urmărire penală;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de
urmărire penală;
c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
d) funcţia de judecată.
(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă
cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este
compatibilă cu funcţia de judecată”.
Ab initio, se impune precizarea că principiul separării funcţiilor judiciare este atât o garanţie
a dreptului la un proces echitabil, cât şi a respectării prezumţiei de nevinovăţie. Din prevederile art.
3 C. proc. pen. rezultă că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte
funcţii judiciare, cu excepţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, care este
compatibilă cu funcţia de judecată.
În legătură cu această funcţie, apare următoarea problemă de drept: Este garantată prezumția
de nevinovăție în cazul în care judecătorul care verifică legalitatea trimiterii în judecată exercită și
funcția de judecată?
Răspunsul la această întrebare fundamentală este acela că prezumția de nevinovăție poate fi
afectată în anumite cazuri. De pildă, dacă judecătorul de cameră preliminară a considerat că probele
au fost administrate legal, însă, în contestație, au fost excluse anumite probe. Într-o astfel de situație,
chiar dacă mijloacele de probă vor fi înlăturate fizic din dosarul cauzei, de multe ori primul judecător
poate fi obedient față de punctul său de vedere și, poate chiar inconștient, la deliberare este posibil
să ia în considerare și probele excluse.
(d) Măsurile preventive
În ceea ce privește măsurile preventive se impune o examinare a acestora din perspectiva
principiului prezumției de nevinovăție.
Plecând de împrejurarea că actele judiciare (ordonanțe, încheieri etc.) privind măsurile
preventive sunt executorii la data emiterii actelor care le prevăd, apare ca fiind legitimă întrebarea:
Nu cumva este afectată prezumţia de nevinovăţie?
Sunt argumente atât în favoarea uneia, cât și a celeilalte dintre opinii. Un lucru este, însă, cert,
respectiv faptul că, în ipoteza admiterii căii de atac exercitate împotriva actului de dispunere a măsurii
preventive, suspectul sau inculpatul a fost privat, în mod nelegal, o perioadă de timp de libertate sau
de alte drepturi.
(e) Comunicarea publică a acuzaţiilor
Potrivit art. 4 din Directiva (UE) 2016/343:

52
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei
persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de
autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la
persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală
care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare
cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care
se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.
(2) Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei
încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane
suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu
articolul 10.
(3) Obligația prevăzută la alineatul (1) de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate
ca și cum ar fi vinovate nu împiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind
procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau
în interes public”.
Iar conform art. 5 din aceeaşi Directivă: „(1) Statele membre iau măsuri adecvate pentru a
garanta că persoanele suspectate și acuzate nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței
sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică.
(2) Alineatul (1) nu împiedică statele membre să aplice măsuri de constrângere fizică impuse
de circumstanțele specifice cauzei, legate de securitate sau menite să împiedice persoanele suspectate
sau acuzate să se sustragă sau să ia contact cu terțe persoane”.
În alin. (16)-(21) din Preambulul Directivei (UE) 2016/343 sunt prevăzute o serie de repere
importante pentru transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor acesteia.

4.6. Accesul la o instanță – organizarea și competența organelor judiciare în materie penală


în dreptul românesc
Introducere
Stricto sensu, participanții în procesul penal sunt părțile, subiecții procesuali principali,
avocatul și organele judiciare.
Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. Părţile sunt subiecţii
procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. Subiecţii procesuali
principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai
acestora.
Organele judiciare sunt funcționari ai statului care exercită în cadrul procesului penal o serie
de activități menite să contribuie la activitatea de tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate
sau la absolvirea de răspundere a celor nevinovate.
De lege lata, sunt organe judiciare:
 Judecătorii;
 Procurorii;
 Organele de cercetare penală.

53
Judecătorii – funcțiile judiciare exercitate de judecători în materie penală
Judecătorii, constituiți în instanțe judecătorești, sunt magistrați care exerciă funcțiile
procesuale stabilite în Codul de procedură penală (art. 3 C. proc. pen.), respectiv:
- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire
penală (judecătorii de drepturi și libertăți);
- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată (judecătorii de cameră
preliminară);
- funcția de judecată (judecătorii de scaun).
Referitor la modul de realizare a funcțiilor judiciare, regula este că funcţiile judiciare se
exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
Principiul aplicabil în ceea ce privește compatibilitatea funcțiilor judiciare este următorul: în
desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu
exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei de cameră preliminară, care este compatibilă
cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2
lit. c) C. proc. pen.
Pe scurt spus, judecătorii sunt singurii magistrați care înfăptuiesc justiția. Într-adevăr,
conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/004, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
- Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cereri, propuneri, contestații,
plângeri sau orice alte sesizări formulate în timpul urmăririi penale cu privire la
măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță provizorii ș.a.
- Judecătorul de cameră preliminară are ca atribuție verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea
legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară rezolvă plângerile împotriva
soluțiilor de netrimitere în judecată, precum și confirmarea redeschiderii urmării
penale.
- Judecătorul de scaun (care exercită funcția de judecată) este cel care, în
completele stabilite de lege, soluționează cauzele penale având ca obiect infracțiuni și
alte cauze prevăzute de lege.
Potrivit art. 396 C. proc. pen., instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului,
pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
achitarea sau încetarea procesului penal.
Condamnarea unei persoane fizice sau juridice se pronunţă numai dacă instanţa constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-
82 din Codul penal.

54
Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-
90 din Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.
pen.
Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.
proc. pen.
Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen. şi se
constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)
lit. a)-d) C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă achitarea. De exemplu, fapta nu există, fapta nu
este prevăzută de legea penală, fapta nu a fost săvârșită cu forma sau modalitatea de vinovăție cerută
de lege, nu există probe că inculpatul a săvârșit o infracțiune etc.
Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal, potrivit art. 18 C. proc. pen., şi se
constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată
pronunţă încetarea procesului penal.
În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al
judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus
înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi
inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit
dispoziţiilor art. 217 C. proc. pen.
Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2) C. proc. pen., când
cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea
judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori ale art. 395 alin. (2) C. proc. pen., iar
instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau
amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se
reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va
avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de
libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Conform art. 397 alin. (1) C. proc. pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra
acţiunii civile, putând să dispună respingerea sau admiterea în tot ori în parte.
Procurorii

Procurorii exercită funcția de urmărire penală. În exercitarea funcţiei de urmărire penală,


procurorii sunt obligați să strângă probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri
de trimitere în judecată (art. 3 C. proc. pen.).
Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Facem precizarea că procurorul are atribuții ce exced funcției de acuzare, deoarece este
obligat să strângă probe pentru aflarea adevărului, indiferent dacă sunt sau nu în favoarea acuzării
sau a apărării. Mai mult, procurorul nu este obligat să susțină o acuzație pe care o cosideră nedreaptă,
chiar dacă aceasta este deja formulată oficial în cuprinsul unui rechizitoriu. Dimpotrivă, procurorul

55
este obligat să vegeze la respectarea legii și, dacă datele și împrejurările cauzei, nu confirmă acuzarea
ori există alte cauze de inaptitudine a acțiunii penale, atunci procurorul are obligația să dispună sau
să solicite, după caz, o soluție de clasare, achitare sau încetare a procesului penal, după caz.
În activitatea judiciară, procurorii sunt organizați în parchete, integrate în Ministerul Public,
care reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată (judecătorii, tribunale
militare, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție), iar procurorii din cadrul acestora conduc
şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Conform art. 16 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când
a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică
sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în
condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

4.7. Competența organelor judiciare:

Competența instanțelor judecătorești

A. Înalta Curte de Casație și Justiție

i. Secția penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă:


a) în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de
Curtea Militară de Apel;
c) contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de
Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d) apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice
natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa
curţilor de apel;

56
e) recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege;
f) sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme
de drept.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:
a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;
b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.
ii. Completurile de 5 judecători judecă:
 apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de
completurile de 5 judecători după admiterea în principiu,
 contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară
potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.
 recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale,
pronunţate de un alt complet de 5 judecători.
iii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:
a) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare.
În materie penală, în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători.
Pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi
judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de
judecată este format din 2 judecători.
În ceea ce privește contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi
libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de
judecată este format din 2 judecători.
Pentru soluționarea contestaţiilor împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în
primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3
judecători.
Pentru rezolvarea contestaţiilor prevăzute în art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva
încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în apel de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
completul de judecată este format din 3 judecători.
În ceea ce privește judecarea recursurilor în casaţie împotriva deciziilor pronunţate în apel de
curţile de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după admiterea în principiu,
completul de judecată este format din 3 judecători.
Pentru soluționarea recursurile împotriva încheierilor prin care curţile de apel şi Curtea
Militară de Apel resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, completul de judecată este
format din 3 judecători.
iv. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

57
 în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi
membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii
Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie;
 apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile
militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
 recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul
legii;
 soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună
instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de
strămutare, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de
apel în cazurile prevăzute de lege;
 soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună
instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de
strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege;
 soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

B. Competența curților de apel în materie penală


În cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii
sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze
cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă
şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri
specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
Secţiile curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţiile acestora se înfiinţează, la
propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanţe, prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a
Consiliului Superior al Magistraturii. Completurile specializate ale secţiilor curţilor de apel şi ale
instanţelor din circumscripţia acestora se înfiinţează de preşedintele instanţei, la propunerea
colegiului de conducere al fiecărei instanţe.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului,
urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod
excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor
judecătoreşti.
Regula este că orice complet de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii
acestuia.
Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a curţii de apel se judecă în
complet format dintr-un judecător.
Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de către judecătorii
şi tribunale în cursul judecăţii în primă instanţă, de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi
judecătorii de cameră preliminară de la aceste instanţe se soluţionează în complet format din 2
judecători.

58
Apelurile şi recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
Curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la
parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu de avocaţi, notari publici,
executori judecătoreşti, precum şi auditori publici externi.
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii
financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi
membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ,
de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori;
h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
judecătorii şi de tribunale.
Curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia
sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2) C. proc. pen. , precum şi contestaţiile formulate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
În fine, curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
C. Competența tribunalelor în materie penală
În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau,
după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu
minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri
specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului,
urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod
excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor
judecătoreşti.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.
Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalului se judecă în
complet format dintr-un judecător.
Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de către judecătorii
şi tribunale în cursul judecăţii în primă instanţă, de către judecătorii de drepturi şi libertăţi şi
judecătorii de cameră preliminară de la aceste instanţe se soluţionează în complet format din 2
judecători.

59
Tribunalele judecă în primă instanță:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263,
282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367;
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională
Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
c1) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările
ulterioare;
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
De asemenea, tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din
circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie
în cazurile prevăzute de lege.
În fine, tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
D. Judecătoriile
Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe.
Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completurilor de judecată la începutul anului,
urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod
excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor
judecătoreşti.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.
Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei se judecă în
complet format dintr-un judecător
E. Competența instanțelor militare în materie penală
Instanţele militare sunt:
a) tribunalele militare;
b) Curtea Militară de Apel Bucureşti.
În municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara funcţionează tribunale militare.
Tribunalele militare judecă procesele şi cererile date prin lege în competenţa lor.
Curtea Militară de Apel funcţionează în municipiul Bucureşti, ca instanţă unică, cu
personalitate juridică, fiind condusă de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte.
Competenţa tribunalului militar:
Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul
de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Curtea militară de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de
militari;

60
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite
de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la
parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe.
d) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;
e) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele
militare.
Curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare
din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea
în cazurile prevăzute de lege.
Curtea militară de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
Competenţa după teritoriu este determinată, în ordine, de:
a) locul săvârşirii infracţiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului
persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta;
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională,
în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
În cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare
dintre acestea este competentă să o judece.
Când niciunul dintre locurile menționate mai sus nu este cunoscut sau când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute de lege, competenţa revine instanţei mai
întâi sesizate.
Ordinea de prioritate prevăzută mai sus se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe
sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
Infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în
a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, iar competenţa nu se poate determina potrivit locurilor stabilite de lege, competenţa revine
primei instanțe sesizate.
Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror
circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică.
Dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de
competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte

61
cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în
afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
4.7.2. Competența procurorilor și a organelor de cercetare penală
Aspecte comune:
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.
Procurorii trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale, prezumţia de nevinovăţie,
dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii de arme, independenţa instanţelor şi forţa
executorie a hotărârilor judecătoreşti definitive. În comunicarea publică, parchetele trebuie să
respecte prezumţia de nevinovăţie, caracterul nepublic al urmăririi penale şi dreptul
nediscriminatoriu la informare.
Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte
autorităţi publice.
Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,
potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi
controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea
legislaţiei în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;
k) exercită atribuţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare;
l) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine.

62
În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul
poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii
de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în
orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior,
când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice.
Ministerul Public este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea,
verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în
competenţa parchetelor, în condiţiile legii.
Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit,
sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile
acestuia.
Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au
obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi
toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.
În vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de Codul de procedură penală, în cadrul
Ministerului Public pot funcţiona, prin detaşare, ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară, sub directa
conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor aprobate potrivit legii.
Detaşarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară se dispune, la solicitarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către ministrul afacerilor
interne, pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora.
Nu pot ocupa funcţia de ofiţer sau agent de poliţie judiciară, lucrători, informatori sau
colaboratori, chiar acoperiţi, ai serviciilor de informaţii. Anterior numirii în funcţie, aceştia vor da o
declaraţie olografă pe propria răspundere că nu fac şi nu au făcut parte din serviciile de informaţii,
că nu sunt şi nu au fost colaboratori sau informatori ai acestora.
Pe durata detaşării ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară nu pot primi de la organele ierarhic
superioare nicio însărcinare.
Dispoziţiile procurorilor sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie. Actele întocmite
de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi în condiţiile legii îşi păstrează salarizarea avută
la data detaşării.
Atribuţiile prevăzute de lege pentru ministrul afacerilor interne privind drepturile şi
răspunderile ce revin ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi se exercită de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atribuţiile privind acordarea
gradelor profesionale pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi se exercită de ministrul
afacerilor interne, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
judiciare, republicată, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător în raport cu
activitatea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară.

63
Pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi în cadrul Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt
aplicabile dispoziţiile prevăzute în legile speciale aplicabile acestora.
Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit
legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Secţia pentru
procurori a Consiliului Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru
influenţarea în orice formă a concluziilor.
Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Secţiei pentru
procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin
procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul
justiţiei.
Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi
îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu
celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile
dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorului-
şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, informări
asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru
prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 279 şi art. 289-294 din Codul penal;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 276, art. 277, art. 279, art.
280-283 şi art. 289-294 din Codul penal;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294
din Codul penal;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei
Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza
cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
i. Competența parchetului de le lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

64
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor
din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică şi gestionează
bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct.
În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este ajutat de 3 consilieri.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator
principal de credite.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie elaborează anual un raport privind
activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al
Magistraturii şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul
justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
(DIICOT)
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează DIICOT, ca
structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt stabilite prin O.U.G. nr. 78/2016.
 Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se înfiinţează şi
funcţionează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie care are competenţa exclusivă de a
efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii
şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire
penală şi în situaţia în care, alături de persoanele prevăzute de lege, sunt cercetate şi alte persoane.
În cazul infracţiunilor săvârşite de judecătorii şi procurorii militari, dispoziţiile art. 56 alin.
(4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările
ulterioare, nu sunt aplicabile.
Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este condusă de un procuror-şef secţie,
ajutat de un procuror-şef adjunct, numiţi în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în
condiţiile prezentei legi.
Atribuţiile Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Legea nr. 135/2010, cu modificările
şi completările ulterioare, pentru infracţiunile aflate în competenţa sa;
b) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru
judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute la lit. a);
c) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul infracţiunilor aflate în domeniul de
competenţă;
d) exercitarea altor atribuţii prevăzute de lege.

65
Participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei se asigură de procurori
din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către
procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.
 Direcția Națională Anticorupție (DNA)
Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe
întregul teritoriu al României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea DNA sunt stabilite prin O.U.G.
nr. 43/2002, Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie și
Codul de procedură penală.
ii. Parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi
judecătorii
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie
funcţionează un parchet.
Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează
şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate
juridică. Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi parchetele de pe lângă
judecătorii nu au personalitate juridică.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structură secţii, în cadrul cărora pot
funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie
pentru minori şi familie.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot
funcţiona secţii specializate.
iii. Parchetele militare
Pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet militar. Pe lângă Curtea Militară de
Apel Bucureşti funcţionează Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti, iar pe
lângă tribunalele militare funcţionează parchetele militare de pe lângă tribunalele militare.
Parchetele militare efectuează urmărirea penală în cauzele privind fapte penale comise de
militari români dislocaţi pe teritoriul altor state, în cadrul unor forţe multinaţionale, în condiţiile în
care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia
română.
Când persoana cercetată este militar activ, urmărirea penală se efectuează de procurorul
militar, indiferent de gradul militar al persoanei cercetate.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional
Anticorupţie funcţionează secţii sau servicii de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari.

4.8. Competența oraganelor de cercetare penală


4.3.1. Organele de urmărire penală sunt:

a) procurorul;
b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale.

66
Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi
exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
c) exercită acţiunea penală;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători
specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale,
care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi
în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi
desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice
infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai
corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către
militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal
săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol
siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale
pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi
infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de
supraveghere tehnică.
Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care
se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori
poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
În cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz,
efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei
sale teritoriale.
Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt
obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care

67
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit
legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor
autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul
lor;
c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.
Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări
sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are
obligaţia de a le consemna în procesul-verbal.
Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor
de urmărire penală.
Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale
vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele
şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile
săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege.
Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de
urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face
percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de
urmărire penală.
În vederea efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a
infracţiunilor din domeniul economic, financiar, fiscal şi vamal, în cadrul parchetelor de pe lângă
tribunale funcţionează, prin detaşare, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, în limita posturilor aprobate
potrivit legii.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară efectuează acte de cercetare penală în cauzele prevăzute
de lege, în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror ori în care procurorul a dispus
preluarea în vederea efectuării urmăririi penale, conform prevederilor art. 324 alin. (2) din Legea nr.
135/2010, cu modificările şi completările ulterioare.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară pot efectua acte de cercetare penală şi în cauzele preluate
de parchetul de pe lângă curtea de apel de la parchetele de pe lângă tribunale.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse
de procurori, sub directa conducere, supravegherea şi controlul nemijlocit al acestora.
Dispoziţiile procurorilor sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, actele
întocmite de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorilor fiind efectuate în numele acestora.

68
CAPITOLUL V- FENOMENUL DISCRIMINĂRII ȘI ACCESUL LA JUSȚIȚIE
Delia Luiza Niță - Centrul de Resurse Juridice

În august 1963, avea loc la Washington DC unul dintre cele mai mari marșuri pentru drepturi
civile din istoria Statelor Unite ale Americii. Scopul său a fost să susțină acordarea de drepturi civile
și economice afro-americanilor. În cadrul acestui marș, Martin Luther King Jr. a ținut un discurs care
a rămas în istorie drept unul dintre cele mai mari momente oratorice. În discursul cunoscut ca „I have
a dream” („Am un vis”) marele lider american explică esența discriminării și opresiunii afro-
americanilor și drept o chestiune care ține de justiție:

”Într-un anumit sens, am venit în capitala națiunii noastre pentru a încasa un cec. Când
arhitecții republicii noastre au scris cuvintele magnifice ale Constituției și ale Declarației de
independență, ei semnau o poliță la care fiecare American urma să devină moștenitor. Aceasta era
promisiunea că toți oamenii, da, negrii ca și albii, urmau să aibă garantate ”Drepturile inalienabile”
la ”Viață, Libertate și urmărirea Fericirii”. Este evident astăzi că America nu și-a onorat această
promisiune în ceea ce-i privește pe cetățenii ei de culoare. În loc să-și onoreze această obligație
sacră, America le-a dat oamenilor ei de culoare un cec rău, un cec care s-a întors marcat cu ”fonduri
insuficiente ”

Dar noi refuzăm să credem că banca justiției e în faliment. Refuzăm să credem că sunt fonduri
insuficiente în marile seifuri de oportunitate ale acestei națiuni. Și astfel, am venit să încasăm acest
cec, un cec care ne va da la cerere bogățiile libertății și siguranța justiției.

Am venit de asemenea în acest loc sfințit să-i amintim Americii de urgența aprigă a lui Acum.
Acestea nu sunt timpuri pentru a ne agnaja în luxul ideii de a ne liniști sau de a lua drogul
tranchilizant al gradualismului. Acum e timpul pentru a transpune în realitate promisiunile
democrației. Acum e timpul să ne ridicăm din valea întunecată și dezolantă a segregării către calea
luminoasă a justiției rasiale. Acum e timpul să ne ridicăm națiunea din nisipurile mișcătoare ale
injustiției rasiale pe stânca solidă a frăției. Acum e timpul să facem din justiție o realitate pentru toți
copiii lui Dumnezeu.”65 [tr.n.]

Este important a înțelege, și în România, că „siguranța justiției”, a unei justiții funcționale,


democratice, nu poate exista fără accesul real la justiție al tuturor cetățenilor, indiferent de rasă, etnie,
naționalitate, religie sau credință, dizabilitate, vârstă, sex, orientare sexuală, identitate de gen, etc.
Acest lucru înseamnă accesul real la asistență avocațială de calitate și, apoi, la o justiție
nepărtinitoare, fără prejudecăți, dar și la servicii sociale de sprijin care să permită persoanelor
vulnerabile din diferite motive să-și valorifice și apere drepturile. În arhitectura organizării statale
din România, deseori primii profesioniști care vin în contact cu persoane posibil supuse discriminării
(le vom numi de aici înainte persoane vulnerabile la discriminare) sunt cei din domeniul social. Iar
când vine vorba de justiție, primul chemat să acționeze în procesul justiției pentru clientul său este

65
Martin Luther King Jr. „I Have a Dream", Address Delivered at the March on Washington for Jobs and Freedom, 28
august, 1963, la: https://kinginstitute.stanford.edu/king-papers/documents/i-have-dream-address-delivered-march-
washington-jobs-and-freedom

69
avocatul. Astfel, avocatul, prin felul în care va ști să argumenteze, se află primul în poziția de a aduce
- cu ajutorul pregătirii profesionale, dar și al înțelegerii, dincolo de lege, a realităților complexe cu
care se confruntă clienții săi vulnerabili – schimbări în practică care să contribuie la crearea unei
societăti mai juste și echitabile, în care fiecare să simtă “siguranța justiției”.

O persoană lezată în drepturile sale din cauza discriminării și căreia i s-a făcut dreptate este o
persoană căreia i se confirmă că societatea nu va accepta să i se nege demnitatea umană - actele de
discriminare sau infracțiunile motivate de ură însemnând o negare a demnității umane. În același
timp, actele de încălcare a legii bazate pe discriminare (în domeniul civil sau penal) au un impact mai
mare asupra victimelor, generând, printre altele, un sentiment sporit de injustiție. De asemenea,
discriminarea afectează deseori persoane sau grupuri mai vulnerabile socio-economic decât
majoritatea. Pentru astfel de victime, efectele discriminării sau ale infracțiunii motivate de ură,
intervin într-un complex de realități și vulnerabilități, iar soluția cea mai bună pentru persoana
afectată trebuie să țină cont de aceste multiple realități și vulnerabilități. Interesele unor astfel de
persoane sunt cel mai bine servite prin conlucrarea mai multor specialiști care, prin natura profesiei,
acționează pe un palier sau altul în susținerea persoanei vulnerabile. Lucrul în echipă
multidisciplinară și comunicarea eficientă între membrii echipei, conform unor proceduri și principii
profesionale, servește cel mai bine intereselor persoanelor vulnerabile, și în final intereselor justiției.

5.1. Despre fenomenul discriminării.


Fenomenul discriminării este unul dintre cele mai complexe manifestări umane, cu o
diversitate largă de forme, strâns legate de contexte istorice și culturale, de factori politici și
economici. Discriminarea afectează societățile umane și acționează transversal afectând exercitarea
tuturor celorlalte drepturi. Discriminarea ne afectează la nivel individual, dar și al grupului și
societății întregi, având deseori efecte trangeneraționale. Combaterea eficientă a discriminării,
înțeleasă în complexitatea ei, reprezintă din punctul nostru de vedere unul dintre obiectivele esențiale
pentru progresul societăților umane spre unele mai juste, mai echitabile, în care demnitatea și
libertatea fiecăruia să fie apărate pentru cât mai mulți, indiferent de circumstanțele în care s-au născut.

Psihologia socială oferă explicații importante pentru felul în care discriminarea apare, se
manifestă și afectează victimele. Vom sumariza mai jos câteva elemente esențiale, așa cum sunt
prezentate în manuale de psihologie socială, dar oferind exemple posibile din România. Subliniem
din nou însă că discriminarea apare ca urmare a unui complex foarte larg de cauze, și că cele
identificate de psihologia socială nu sunt singurele care contribuie la discriminare. La fel, factorii de
schimbare pentru combaterea discriminării nu vin doar din zonele identificate de psihologia socială.

Comportamentul discriminator poate fi explicat ca apărând într-o succesiune de fenomene:


stereotip – prejudecată - discriminare.

STEREOTIPUL reprezintă „o generalizare cu privire la un grup de oameni, în care anumite


caracteristici sunt atribuite tuturor membrilor grupului, indiferent de variația reală din cadrul

70
grupului.”66 Odată formate, stereotipurile sunt rezistente la a fi contestate pe baza unor noi informații.
Stereotipurile sunt totodată procese cognitive, prin care mintea umană face față abundenței de
informație din lumea înconjurătoare, punând-o în categorii. În consecință, a gândi în stereotipuri ne
scutește de efort mental67, deoarece nu mai depunem efort să cunoaștem o persoană în complexitatea
ei, ci o plasăm imediat în categorii mintale deja create, în funcție de caracteristicile persoanei pe care
noi le observăm mai repede. Iar apartenența unei persoane la o categorie față de care avem atitudini
puternice tinde să fie printre primele lucruri pe care le observăm.

Stereotipurile pot fi negative sau pot fi pozitive și pleacă, deseori, de la anumite realități
observate. Problema o reprezintă suprageneralizarea și ignorarea diferențelor individuale.68 Spre
exemplu, este adevărat că mulți romi sunt buni muzicieni și că muzica romani a adus contribuții
notabile culturii muzicale mondiale, dar asta nu înseamnă că toți romii au talent la muzică sau că
asta-și doresc să facă în viață.

PREJUDECATA este o atitudine negativă sau ostilă față de un anumit grup de oameni, strict
în baza apartenenței la acest grup. În acest context înțelegem prejudecățile în primul rând în sens
negativ. Formarea prejudecăților reprezintă un fenomen mai complex decât formarea stereotipurilor.
Prejudecățile subsumează un cumul de afecte/emoții, cogniție (ce știu sau cred despre) și tendințe
comportamentale.69 Având o componentă emoțională, prejudecățile răspund mai greu la logică,
motiv pentru care este foarte dificil a contesta prejudecata cuiva furnizând doar informații pentru a
susține poziția contrară. De asemenea, oamenii tind să rețină informațiile care le confirmă credințele
mai mult decât pe cele care le contestă aceste credințe sau stereotipuri.70 În România, spre exemplu,
deși se poate spune că majoritatea românilor nu cunoaște îndeaproape maghiari (unii nu au cunoscut
niciodată persoane de etnie maghiară) și cu toate că maghiarii reprezintă cea mai mare minoritate din
România, conform recensământului (peste 6% din populație), prejudecata față de maghiari -
altminteri cetățeni ai României de 100 de ani - este atât de înrădăcinată și rămasă necontestată la
nivelul mentalului colectiv, încât 12% dintre români consideră că maghiarii sunt o amenințare pentru
România și 14% consideră că aceștia nu ar trebui să viziteze România.71

Dacă prejudecata este o atitudine, DISCRIMINAREA este un comportament, adica acțiunea,


negativă de regulă, împotriva unei persoane (poate fi și împotriva unui grup sau a unei comunități),
în baza prejudecății, deci strict din cauza apartenenței acestei persoane la grupul care face obiectul
prejudecății.72 Discriminarea este sancționată prin lege. Dacă prejudecata stă la baza comiterii unei

66
Elliot Aronson, Timothy D. Wilson, Robin M. Akert, Social Psychology, Pearson, Prentice Hall, New Jersey, 2007, p.
418.
67
Ibid.
68
David G. Myers, Social Psychology, McGraw-Hill, New York, 2010, p. 309.
69
Eliot Aronson et.al, Ibid. p. 417.
70
Ibid., p. 427.
71
Kantar TNS, Sondaj de opinie privind Holocaustul din România și percepția relațiilor inter-etnice, realizat pentru
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, 2017, p. 16.
72
Eliot Aronson et.al, Ibid. p. 421.

71
fapte penale, vorbim de infracțiune motivată de ură (aceste tipuri de infracțiuni sunt discutate mai
jos).

Cu toți avem prejudecăți, inclusiv prejudecăți implicite, de care nu suntem conștienți sau pe
care ne spunem că nu le avem.73 Imaginați-vă, spre exemplu, o persoană care oferă servicii cu
publicul într-o instituție și care consideră că ea este o persoană care nu discriminează romii. Când are
un client de etnie romă, îi explică aceleași lucruri ca unei persoane nerome și îi dă aceleași informații
- pe care e obligată de altfel să le dea, conform fișei postului. Dincolo de fișa postului, apare o „mică”
diferență. Nu îi dă în plus și sugestii și recomandări despre ce să facă mai departe, pe care altminteri
are obiceiul să le dea unei persoane nerome.

Prejudecățile, răspândite la nivelul credințelor comune în cadrul unei societăți duc la


instituționalizarea discriminării. Astfel, membrii acelei societăți nu discriminează neapărat cu
intenția de a avea un comportament pe care-l consideră reprobabil sau pentru că i-a învățat cineva în
mod activ cum să se comporte față de persoane ce aparțin unui grup sau altul, ci pentru că: „așa este
normal” sau „așa se face la noi”. Tot ce au văzut în jurul lor, alături de ceea ce știu din familie,
conturează ceea ce oamenii consideră ca fiind comportament normal sau acceptabil față de persoane
care aparțin unor grupuri vulnerabile la discriminare. În context românesc, în acest proces de
conturare a imaginii despre ceilalți, diferiți sau vulnerabili la discriminare, sunt relevante:

- portretul romului în societate (ex.: câți romi apar la televizor ca prezentatori/experți, care sunt
poveștile în care media portretizează romii, unde sunt așezați în bancă colegii romi, câți colegi sau
șefi romi are fiecare, etc.);

- imaginea pe care o avem despre persoana cu dizabilități intelectuale sau probleme de sănătate
mintală (ex.: știrile despre persoane care „au scăpat” de la psihiatrie sau familii pe care le cunoaștem
și care-și țin ”ascunși” în casă membrii cu diabilități);

- imaginea pe care o avem despre persoane cu altă orientare sexuală sau identitate de gen decât cea
majoritară, - persoanele LGBT - categorie care include homosexuali, lesbiene, persoane bisexuale,
transexuale sau transgen (persoane deseori văzute sau portretizate în mod discriminator drept
”împotriva naturii”, perverse, bolnave, păcătoase etc.);

- rolurile de gen din societate (ex.: care sunt asteptările de comportament de la o femeie comparativ
cu așteptările de la un bărbat).

De multe ori, membrii grupurilor discriminate înșiși integrează starea de fapt ca fiind ”cea
normală” sau ajung să creadă ceea ce se spune despre ei, mai ales atunci când stereotipurile și
prejudecățile sunt foarte puternice în societate,74 și când riscul de a le contesta e mare. Istoric, lupta

73
David G. Myers, Ibid., p. 310. Vă puteți testa atitudinile sociale implicite folosind testul dezvoltat de Universitatea
Harvard și adaptat și la România, în cadrul Proiectului Implicit, disponibil la: https://implicit.harvard.edu/implicit/.
74
Eliot Aronson et.al, Ibid., p. 420.

72
pentru drepturile femeilor a fost la început susținută de foarte puține femei. În prezent, conform unui
Eurobarometru privind violența domestică din 2016, la nivel UE, 11% dintre femei continuă să spună
că violența domestică este inacceptabilă, dar că nu ar trebui întotdeauna să fie pedepsită prin lege75,
ceea ce, în fond, înseamnă că 11% dintre femei consideră că violența domestică, cel puțin în anumite
situații, poate fi tolerată.

În acest proces de perpetuare a prejudecăților apare și ceea ce se numește conformitate


normativă, și-anume tendința de „a fi de acord cu grupul pentru a îndeplini așteptările grupului și a
fi acceptat de acesta”. 76 Presiunea pentru conformitate normativă cu prejudecăți societale referitoare
la grupuri discriminate este, de regulă, foarte mare și reprezintă una din principalele surse ale
menținerii prejudecăților și discriminării.77 în realitatea de zi cu zi a unei societăți care nu-și asumă
în mod real combaterea discriminării, a contesta prejudecata îți poate aduce oprobriul public, poți fi
tu însuți/însăți considerat/ă ca făcând parte din grupul discriminat, îți poți pierde prietenii și crea
conflict în familie, poți chiar pierde bani dacă ai o afacere. Fără astfel de persoane însă, care să
conteste normele injuste care mențin prejudecata, n-ar mai fi existat progres spre societăți mai puțin
opresive. Or, în mod evident, normele sociale s-au schimbat de-a lungul timpului. Astăzi nimeni nu
contestă dreptul femeilor de a vota. Acum o sută de ani acest drept nu exista.

Mai mult decât atât, presupunând că o persoană care nu se confruntă în mod obișnuit cu
discriminarea este conștientă de injustețea normelor sociale, a contesta discriminarea de pe poziția
majoritarului este, în mod cert, mult mai ușor decât a o contesta de pe poziția minoritarului. Este mult
mai simplu a fi un bărbat român de vârstă medie care susține nediscriminarea, decât a fi:

- un copil rom care, deși este pus în ultima bancă și niciodată lăsat să răspundă când ridică mâna,
continuă să fie motivat să învețe;

- o persoană homosexuală care-și asumă public orientarea sa sexuală cu riscul izolării de familie și
prieteni sau o persoană trans care își asumă identitatea de gen și are curajul să trăiască în mod public
conform acesteia, deși știe că va trebui să facă în fiecare clipă față prejudecăților în majoritatea
interacțiunilor sociale;

- o femeie care nu consideră că trebuie să-și sacrifice cariera pentru a-și asuma în mod principal și
responsabilitatea casei/familiei, cu riscul oprobriului familiei extinse sau al imposibilității de a găsi
partener;

- un părinte care decide în fiecare zi să insiste ca al său copil cu dizabilități intelectuale să fie inclus
într-o școală de masă alături de toți ceilalți copii, și ca profesorii să devină pregătiți în a gestiona o
clasă diversă. Este o decizie grea deoarece, pentru simplul fapt că dorește să i se respecte dreptul la

75
Special Eurobarometer 449, Gender-based violence, 2016, sdisponibil la:
http://ec.europa.eu/COMMFrontOffice/publicopinion/index.cfm/Survey/getSurveyDetail/instruments/SPECIAL/survey
Ky/2115, p. 19.
76
Eliot Aronson et.al, Ibid., p. 445.
77
Ibid.

73
educație, copilul și părintii săi se confruntă cu riscul antagonizării profesorilor și a părinților
majorității celorlalți copii, într-un mediu școlar în care mai degrabă predomină prejudecata față de
copiii cu dizabilități.;

- o persoană care se motivează în fiecare zi pentru a continua să aibă o viață activă, chiar dacă are
peste 80 de ani și toți cei din jurul său, inclusiv casierul de la magazinul de jos iritat mereu că se
mișcă prea încet, o consideră neputincioasă și inutilă.

Dincolo de acțiunea individuală a fiecăruia, statul are datoria să nu discrimineze. Astfel, apare
o datorie de a preveni, identifica și contesta discriminarea în toate formele ei, inclusiv discriminarea
instituționalizată. Felul în care această datorie se manifestă este un indicator al angajamentului unei
societăți față de ideea de justiție și respectarea demnității umane.

În aprilie 1993, în Londra, un tânăr de culoare, de 18 ani, Stephen Lawrence, era ucis cu bestialitate
de un grup de tineri albi și rasiști, în timp ce aștepta autobuzul. Crima nu a fost investigată adecvat
de poliția britanică, eliminându-se dovezi și mărturii relevante, iar făptuitorii au fost achitați.
Părinții lui Stephen nu au renunțat însă, și nici presa britanică, care a ținut subiectul pe agenda
publică. Subiectul era serios, deoarece justiția britanică era acuzată de rasism. În 1997, Guvernul
a solicitat o anchetă publică care urma să fie condusă de judecătorul pensionat de la înalta curte,
Sir William Macpherson. În 1999, acesta a publicat un raport comprehensiv78 de aproape 400 de
pagini, în care constata că poliția se făcea vinovată de rasism instituționalizat, rasism care a
contribuit la felul în care a fost investigat cazul Stephen Lawrence. Cazul s-a redeschis și doi dintre
făptuitori au fost condamnați pentru omor în 2011. Între timp, în 2000, poliția a plătit daune de
£320,000 părinților.79 Raportul Macpherson a inclus și 70 de recomandări80 care au fost
implementate aproape în totalitate la doi ani de la publicarea acestuia, și care au schimbat cu totul
modul de operare al poliției britanice81, făcând-o una dintre cele mai eficiente din lume datorită
acțiunii concertate de eliminare a prejudecăților din propriile rânduri, a felului în care protejează
victimele infracțiunilor și a manierei în care înțelege să trateze cu seriozitate și să lupte împotriva
discriminării și infracțiunilor motivate de ură.

Una dintre contribuțiile esențiale ale Raportului Macpherson este faptul că acesta a oficializat o
definiție a rasismului instituționalizat, cu referire la felul în care a acționat poliția în cazul Steven
Lawrence.

78
Disponibil la:
https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/277111/4262.pdf
79
Alexandra Heal,”Stephen Lawrence: timeline of key events” în The Guardian, 19.04.2018, disponibil la:
80
Le puteți vedea în sumar la The Guardian, The Macpherson report: summary, 24.02.1999, disponibil la:
https://www.theguardian.com/uk/1999/feb/24/lawrence.ukcrime12
81
Adam Lusher, ”Stephen Lawrence 25 years on; What happened and was this really a murder that changed a nation?”
în The Independent, 16.04.2018, disponibil la: https://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/stephen-lawrence-
murder-25-years-changed-a-nation-police-institutional-racism-macpherson-anniversary-a8307871.html

74
”6.17 Rasismul neconștientizat poate apărea din cauza unei lipse de înțelegere, ignoranță sau
credințe greșite. Poate apărea din cuvinte sau acțiuni bine intenționate dar cu aere de superioritate.
Poate apărea din lipsa de familiaritate cu felul în care se comportă sau tradițiile culturale ale
oamenilor sau familiilor din comunități minoritare etnic. Poate apărea din încadrarea în stereotipuri
rasiale a persoanelor de culoare ca potențiali infractori sau persoane care generează probleme.
Deseori acesta apare din înțelegerea de sine într-o manieră necritică născută dintr-un etos al poliției
inflexibil cu privire la maniera ”tradițională” în care se fac lucrurile. Mai mult, astfel de atitudini
pot prospera în comunități strâns legate, astfel că poate apărea un eșec colectiv de a detecta și
scoate în afara legii acest tip de rasism. Cantina poliției se poate prea ușor transforma în terenul de
reproducere a acestuia. 6.34 (...) Eșecul colectiv al unei organizații în a furniza un serviciu
adecvat și profesionist oamenilor din cauza culorii, culturii sau originii etnice a acestora.
Poate fi văzut sau detectat în procese, atitudini și comportamente care constituie
discriminare prin prejudecată neconștientizată, ignoranță, nechibzuință și încadrare în
stereotipuri rasiste care dezavantajează persoanele ce aparțin minorităților etnice. Persistă
din cauza eșecului organizației de a-i recunoaște și aborda în mod deschis și adecvat existența și
cauzele prin politici publice, exemplu și leadership. Fără recunoaștere și acțiune pentru a elimina
acest tip de rasism poate prevala ca parte a etosului și culturii organizației. Este o boală corozivă.”.
82
[tr. n.]
Este, astfel, esențial să încercăm să ne cunoaștem și să contestăm prejudecățile în general,
pentru a nu le lăsa să se manifeste în comportament, deci, pentru a nu discrimina. În acest scop,
formările, dar și politici de angajare în care diversitatea profesioniștilor care lucrează în diferite
domenii să reflecte diversitatea comunităților pe care le deservesc, sunt măsuri de bază. În plus, când
vine vorba de îndeplinirea atibuțiilor de serviciu, trebuie să intervină și etica profesională. Este
important, în formarea și conduita profesioniștilor și a liderilor/superiorilor ierarhici, să fie mereu
clară ideea că etica profesională, dincolo de orice credință sau opinie față de un grup sau altul, nu
admite că ne-am putea face treaba în mod diferit, în funcție de apartenența clientului la un grup sau
altul, de care ne place sau nu. În mod concret, există și instrumente care pot fi introduse pentru a
evalua conduita profesională și, mai ales, pentru a preveni comportamente inadecvate, de la
chestionare de evaluare date clienților să le completeze, la evaluarea concretă a muncii derulate în și
împreună cu comunități vulnerabile la discriminare. Sunt, de asemea, utile proceduri și ghidaje clare,
în baza cărora se va efectua și evaluarea profesională.

***

Manualele de psihologie socială fac referire la o serie de surse ale prejudecății, dovedite prin
variate experimente de psihologie socială. Vom menționa mai jos câteva, cât și o serie de fenomene
din psihologia socială care explică comportamentul uman atunci când ne confruntăm cu diferența.

82
The Stephen Lawrence Inquiry. Report by Sir William MacPherson of Cluny, advise by Tom Cook, the Rights
Reverend Dr. John Sentamu, Dr. Richard Stone, Presented to Parliament by the Secretary of State for the Home
Department by Command of Her Majesty, February, 1999, Cm 4262-I, disponibil la:
https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/277111/4262.pdf

75
Subliniem că acestea nu sunt inevitabile, dar este esențial ca orice profesionist care lucrează cu
persoane vulnerabile să fie conștient/ă de ele.

Înainte de societatea în care trăim, prima sursă a prejudecăților este familia. Valorile și
atitudinile părinților se transmit și copiilor. Una dintre acestea este felul în care procesăm identitatea
noastră națională. Este firesc să ne simțim bine în grupuri și contexte familiare, pe care le înțelegem
și față de care suntem atașați personal încă din copilărie. Identitatea națională este un element
principal în conturarea sentimentului apartenenței la grup pentru majoritatea dintre noi. Problema
apare când ne concepem identitatea națională într-un fel plin de prejudecăți față de ceilalți, cum este
etnocentrismul. Etnocentrismul înseamnă credința în superioritatea grupului etno-cultural propriu și
manifestarea, în oglindă, a disprețului față de toate celelalte grupuri.83 O astfel de identificare a sinelui
poate duce, cel puțin, la relații interetnice tensionate, și chiar la conflicte și războaie.

De-a lungul istoriei, religia a jucat un rol dublu în relație cu fenomenul discriminării, atât
negativ, cât și pozitiv. Astfel ea a reprezentat o puternică forță în a menține lucrurile așa cum erau,
inclusiv situații de discriminare structurală. Din perspectivă psihologică, pentru că există multiple
presiuni în a menține prejudecata și situațiile discriminatorii, dar în același timp existând și nevoia
de a crede că suntem persoane care se comportă moral și a ne menține astfel stima de sine (de regulă
incompatibilă cu ideea că și noi contribuim la discriminare și injustiția pe care aceasta o presupune),
religia, având o puternică componentă etică, a fost folosită pentru a atenua această disonață și a
justifica situații de discriminare structurală și de opresiune deseori pe principiul că așa a fost mereu.84
Religia este folosită, spre exemplu, pentru a justifica statutul inferior al femeii. În același timp însă,
valorile religioase legate de iubire sau justiție au reprezentat printre cele mai puternice. și totodată
indispensabile forțe ale schimbării și au contribuit la crearea unor societăți mai juste, mai echitabile.
Studii de psihologie socială au arătat că persoanele pentru care religia este un scop în sine, pe care
preceptele religioase le ghidează în felul în care își trăiesc viața, au o mai mare deschidere spre
diversitate și mai puține prejudecăți. În sens contrar, cele pentru care religia este un mijloc spre alte
scopuri și care, spre exemplu, merg la biserică în principal pentru a socializa cu alte persoane și nu
pentru experiența religioasă în care cred, tind să aibă mai multe prejudecăți și să fie mai puțin deschise
spre diversitate.85

Ideea noastră despre cine suntem are, dincolo de identitatea personală, și o componentă
socială, adică acele elemente care țin de grupurile cărora le aparținem, grupul cultural fiind poate cel
mai larg și care, așa cum explicam mai sus, ne influențează vizunea despre lume și viață, inclusiv
felul în care ne raportăm la ceilalți. O persoană aparține, de regulă, mai multor grupuri și se definește
în funcție de acestea. Astfel, Ella este în același timp femeie, olteancă, româncă, avocată, pescăriță,
ocazional voluntară la biserica din satul bunicilor, cu convingeri neomarxiste (deși ea nu știe că ar
putea ușor fi încadrată în grupul neomarxiștilor) etc. Ella își va manifesta mai puternic diferitele
componente ale identității ei în funcție de contextul în care se află. De asemenea, identitatea Ellei se

83
David G. Myers, Ibid., p. 320.
84
Eliot Aronson et.al, Ibid., p. 433
85
David G. Myers, Ibid., pp. 321-322.

76
va putea schimba în timp. Felul în care își construiesc oamenii identitatea de asemenea îi face să
categorizeze, să pună oamenii, inclusiv pe ei înșiși, în categorii despre care au o anumită imagine. În
paralel, oamenii se asociază cu diferite grupuri și câștigă stimă de sine prin această asociere. Apoi
compară propriul grup cu altele, evaluând favorabil propriul grup.86 Cu cât identitatea de grup este
mai puternică și mai definitorie pentru imaginea de sine a unei persoane, cu atât este aceasta mai
predispusă să facă orice, inclusiv să moară pentru acel grup. De asemenea, cu cât identitatea de grup
și aderența la aceasta este mai puternică și mai complexă, cu atât oamenii au tendința să reacționeze
de o manieră marcată de prejudecăți la amenințări percepute din partea unui alt grup.

Atunci când comparăm, avem tendința să favorizăm propriul grup și să evaluăm negativ
grupurile cu care ne comparăm. Acest lucru este determinat și de nevoia de a avea o imagine de sine
pozitivă. Atunci când imaginea de sine pozitivă sau siguranța statutului de care ne bucurăm devine
incertă (ex. perioadele cu dificultăți economice), avem o deschidere mai mare la prejudecată și la a
blama pe cei diferiți, din grupurile externe nouă. Din contră, atunci când simțim că aparținem unui
grup și ne simțim siguri pe statutul nostru, tindem să fim mai deschiși față de cei diferiți de noi.87 Un
concept important în dezvoltarea acestui fenomen este ”țapul ispășitor”, care implică transferarea
agresiunii și a frustrărilor asupra unor grupuri în general percepute în mod negativ, care sunt vizibile,
dar care sunt și relativ lipsite de putere.88 Acest fenomen s-a manifestat cu consecințele mai teribile
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când evreii au fost transformați în țap ispășitor. Atenție
însă, deoarece nu este îndeajuns ca un grup să se afle în condiții de nesiguranță și frustrare ca să
devină agresiv împotriva unui grup diferit și relativ lipsit de putere. Oamenii pot răspunde, spre
exemplu, și prin letargie și indiferență la condiții dificile.89 Pentru ca ei să se manifeste împotriva
unui ”tap ispășitor”, e nevoie ca acest ”țap ispășitor” să și fie creat de cineva, de regulă de lideri de
opinie lipsiți de scrupule ce ajung să poată difuza ideologia blamării și excluziunii în rândurile
populației.

Tot o consecință a faptului că facem distincții clare între propriul grup și celelalte, diferite,
externe nouă, se manifestă în felul în care percepem realitatea celuilalt grup. Astfel, putem percepe
imediat diferențele dintre persoane care aparțin grupului nostru rasial, însă avem senzația că cei din
alt grup rasial sunt toți la fel. De asemenea, există tendința de a reține cazurile excepționale și a
generaliza la toți cei care ar putea aparține acelui grup.90 Spre exemplu, în mintea unui străin, care
nu știe nimic despre România și nu cunoaște personal niciun român, dar care știe cine este Nadia
Comaneci și de unde vine, există posibilitatea să se formeze impresia că româncele, în general,
practică la scară largă și sunt bune la gimnastică. O altă consecință a acestei tendințe este
supraestimarea proporției unei minorități în populația generală.91

86
David G. Myers, Ibid., p. 326, apud Turner și Tajfel.
87
David G. Myers, Ibid., pp. 329-330.
88
Eliot Aronson et.al, Ibid., p. 443-444.
89
Ali Ratansi, Racism: a very short introduction, Oxford University Press, 2007, p. 129.
90
David G. Myers, Ibid., p. 336.
91
David G. Myers, Ibid., p. 337.

77
De asemenea, avem tendința să creăm corelații iluzorii, adică să vedem legături unde acestea
nu există, strict în baza stereotipurilor pe care ni le-am format. Astfel, vom avea așteptarea ca, atunci
când vedem o persoană dintr-un grup minoritar, aceasta să se comporte conform așteptărilor pe care
le avem în baza stereotipurilor noastre.92 Este foarte comună așteptarea, bazată pe prejudecată, ca un
bărbat homosexual să fie efeminat, de exemplu.

Media au un potențial de contribuție majoră la crearea de corelații iluzorii. Corpul profesional


al jurnaliștilor, Federația Internațională a Jurnaliștilor a recumoscut acest fapt în principiul 7 al
Declarației privind Principiile de conduită a jurnaliștilor: ”Jurnalistul va fi conștient de pericolul ca
media să promoveze discriminarea, și va face tot ce-i stă în putință pentru a evita discriminarea pe
baza, printre altele, rasei, sexului, orientării sexuale, limbii, religiei, opiniilor politice sau de altă
natură și a originii naționale sau sociale.”93 Menționarea etniei romilor ca făptuitori în știri despre
furturi/infracțiuni creează și perpetuează prejudecățile conform cărora romii, în general, ar fi hoți și
agresivi. Nu există nicio relație de cauzalitate între apartenența cuiva la o etnie/rasă și potențialul
infracțional.94 Menționarea etniei infractorului (sau apartenența la alt grup minoritar discriminat) este
contrară jurnalismului etic tocmai din cauza potențialului de inducere a unor corelații iluzorii cu
efecte discriminatorii asupra persoanelor care aparțin etniei respective (grupului minoritar respectiv).
Acest lucru se întâmplă unde există deja o anumită imagine colectivă bazată pe prejudecăți negative
cu privire la grupul minoritar, imagine pe care știrea o reiterează și fortifică. În oglindă, media nu vor
menționa etnia când infracțiunea este comisă de un român/majoritar/grup pentru care nu există o
prejudecată legată de tipologia faptelor relatate în știre, etnia nefiind relevantă, deși vorbim de același
tip de faptă, același tip de știre. Precizăm că este însă relevant din perspectiva media a menționa etnia,
însă etnia victimei, dacă vorbim de potențiale infracțiuni motivate de ură, unde etnia este posibil să
fi stat la baza motivației de a se comite infracțiunea.95 A menționa potențiala motivație
discriminatorie a unor infracțiuni și a le încadra la potențiale infracțiuni motivate de ură în știrile
despre astfel de fapte este, de fapt, o manieră prin care media își exercită rolul de câine de pază al
democrației, atrăgând atenția autorităților să nu ignore potențiala motivație rasială pe parcursul
investigațiilor și să clarifice public dacă au existat motive rasiale, cea ce ar face infracțiunea mai

92
Ibid., p.338.
93
IFJ Declaration of Principles on the conduct of journalists, disponibilă la: https://www.ifj.org/who/rules-and-
policy/principles-on-conduct-of-journalism.html
94
Menționarea aspectului fizic ce include posibila apartenență la un grup rasial/etnic, poate fi justificată atunci când se
cere ajutorul populației în identificare și prindere sau aceasta este avertizată să se ferească de cineva cu anumite
semnalmente, persoană neidintificată încă. Vezi și: Police Accountability Project, Reporting crime and race: A short
guide for journalists, Australia, 2017, http://www.policeaccountability.org.au/commentary/reporting-crime-and-race-a-
short-guide-for-journalists/
95
Jurnalismul etic este preocupat de efectele pe care le poate avea asupra populației. Ghidul editorial BBC precizează,
cu privire la maniera în care sunt portretizați oamenii în emisiile postului, următoarele: ”5.4.38 Avem ca obiectiv să
reflectăm în mod complet și corect tot poporul britanic și culturile sale în serviciile noastre. Conținutul s-ar putea să
reflecte prejudecăți și dezavantaje care există în societățile lumii, dar noi nu ar trebui să le perpetuăm. În anumite situații,
referiri la dizabilitate, vârstă, orientare sexuală, credință, rasă, etc., ar putea fi relevante în portretizare. Cu toate acestea,
ar trebui să evităm presupuneri stereotipale făcute din neglijență sau ofensatoare, iar oamenii nu ar trebui descriși în
legătură cu aceste caracteristici decât atunci când este justificat din punct de vedere editorial. 5.4.39 Când audiența are
astfel de așteptări, este posibil să difuzăm un portret sau stereotip care a fost exagerat pentru a genera un efect comic, dar
trebuie să fim conștienți că audiențele s-ar putea să considere stereotipurile la întâmplare și fără rost ca fiind ofensatoare.”
[tr.n.] https://www.bbc.co.uk/editorialguidelines/guidelines/harm-and-offence/portrayal

78
gravă, și de interes public. Sigur, pentru a-și îndeplini rolul până la capăt, media ar trebui să
monitorizeze și să relateze și cu privire la deznodământul unor astfel de cazuri.

Este important pentru profesioniștii care lucrează în domeniul justiției sau al serviciilor
sociale/de sănătate/educaționale etc. să privească în mod critic știrile/relatările media și să fie cel
puțin conștiente/conștienți că acestea le pot influența atitudinile față de persoane care aparțin unor
grupuri minoritare/grupuri discriminate în societate și care le pot fi/deveni clienți.

Alte fenomene relevante care descriu procesele formării prejudecăților includ tendința de a fi
mai indulgenți cu indivizii care aparțin propriului grup și a fi mai exigenți cu cei care aparțin grupului
extern/diferit (ex. echipa națională câștigă pentru că suntem buni, dar pierde pentru ca i-au furat
arbitrii). Astfel, dacă cineva din grupul nostru se comportă într-un mod lăudabil, atribuim acest lucru
dispozițiilor interne (a făcut acest lucru deoarece este de treabă), pe când același lucru făcut de o
persoană care aparține unui grup față de care avem prejudecăți îl atribuim vreunui factor izolat sau
interpretăm comportamentul pozitiv tot în cheie negativă (a făcut acest lucru deoarece vrea să se pună
bine cu mine). Din contră, dacă un membru al propriului nostru grup face ceva considerat negativ, îi
acordăm circumstanțe atenuante (a picat examenul pentru că a fost prea mult de învățat), pe când
dacă face parte din grupul despre care avem prejudecăți, dăm vina pe apartenența la acel grup și
încadrăm în prejudecățile pe care le avem despre grup (a picat examenul pentru că romilor nu le place
să învețe și, oricum, ar fi intrat pe locurile speciale)..96

O altă manieră de gândire care contribuie la formarea prejudecăților este „fenomenul lumii
drepte”, care se referă la tendința oamenilor de a considera că lumea este dreaptă, motiv pentru care
fiecare primește ce merită. Acest fenomen se cuplează și cu ideea de a blama victima pentru ceea ce
pățește.97 Intervine aici și o nevoie de a conceptualiza lumea ca predictibilă și sigură, atribuind
victimei caracteristici dispoziționale și ignorând situațiile cu care a fost confruntată.98 A accepta când
trecem pe lângă un om fără adăpost că, la un moment dat, acel om ar fi putut fi exact pe aceeași
poziție socială ca noi și că a ajuns în acea situație din cauza unor împrejurări pe care nu le-a putut
neapărat controla (ex. i-a murit copilul și a intrat în depresie/a căpătat adicții, a fost dat/ă afară de la
locul de muncă, etc.), ar însemna să acceptăm că ni se poate oricând întâmpla și nouă. Devine mai
confortabil mental să ne convingem că în mod cert a ales să ducă o viață iresponsabilă care l-a adus/a
adus-o în acea situație, în care noi, responsabili fiind, nu vom ajunge. O astfel de gândire este deosebit
de eficientă în a menține situații de discriminare și inechitate structurale care se derulează de multe
ori chiar lângă noi.

5.2. Efectele discriminării - perspectiva psiholgiei sociale


Efectele discriminării din perspectivă psihologică sunt foarte relevante pentru a înțelege
injustiția.

96
David G. Myers, Ibid., pp. 339-340
97
David G. Myers, Ibid., p. 340
98
Eliot Aronson et.al, Ibid. pp. 439-440.

79
Unul dintre fenomenele care apare deseori într-o interacțiune bazată pe prejudecăți este ceea
ce se numește „profeția care se auto-îndeplinește”. Este acea situație în care „oamenii au o anumită
așteptare privitoare la felul în care este cineva, ceea ce influențează felul în care se comportă față de
acea persoană, ceea ce cauzează ca acea persoană să se comporte în conformitate cu aceste așteptări
inițiale ale oamenilor de la ea”.99 O ilustrare elocventă a acestei situații sunt profesorii care au
așteptări zero de la copiii cu dizabilități/de la copiii romi, pe care îi consideră incapabili, motiv pentru
care nu le cer să facă nimic sau ignoră (neintrând în orizontul lor de așteptare) acele situații în care
copiii cu dizabilități/romi de fapt performează. Acest tip de atitudine duce în final la stagnarea
permanentă a copiilor romi/cu dizabilități, acestora fiindu-le grav afectată stima de sine, cât și șansele
de succes în viață.

În general și, mai ales, în școală, felul în care se raportează ceilalți la noi, și cu atât mai mult
cineva cu autoritate din perspectiva noastră (cum ar fi profesorii), are un potențial mare în a influența
felul în care ne construim stima de sine. Gordon Allport, considerat părintele psihologiei sociale, a
catalogat 15 tipuri de efecte ale victimizării persoanelor, care pot fi catalogate în două tipuri de reacții:
cele în care ne învinuim pe noi înșine (ne retragem în sine, ajungem să ne urâm pe noi înșine, suntem
agresivi față de propriul grup) sau învinuim cauze externe (reacționăm la discriminare, suntem
suspicioși, avem o mândrie crescută față de propriul grup). Nu trebuie însă să generalizăm aceste
efecte, deoarece fiecare persoană este diferită și poate reacționa diferit. Mândria de grup crescută,
spre exemplu, poate fi ceva perfect justificat și nu o reacție la discriminare.100

Un alt fenomen care contribuie, prin multiple situații de viață, inclusiv la profeția care se
autoîndeplinește se numește „amenințarea stereotipului”. Aceasta reprezintă „o grijă care ne
afectează când suntem confruntați cu un stereotip negativ, că vom fi evaluați în baza acelui stereotip.
Spre deosebire de profeția care se auto-îndeplinește care imprimă reputația cuiva în conceptul despre
sine al acestei persoane, amenințarea stereotipului se manifestă imediat”101. A fi conștient/ă că
suntem în minoritate într-un context - și fiind conștient/ă de imaginea minorității căreia îi aparținem
în ochii majorității - este îndeajuns să creeze anxietate că vom fi judecat/ă conform stereotipurilor și
prejudecăților majorității. A fi în situații de examinare în care este clar că așteptările de la noi nu sunt
prea mari, poate foarte ușor să aibă efectul că vom lua o notă mai mică. În loc să ne concentrăm pe
test, ne vom concentra eforturile mentale pe a gestiona stresul, pe a fi mai atenți decât este cazul să
nu greșim și pe a suprima gândurile și emoțiile negative. Stereotipurile pozitive pot, de asemenea,
avea efectul invers, crescând încrederea în sine și performanța. Multiple experimente sociale au arătat
importanța acestui fenomen în general și, în particular, în contexte educaționale sau de recrutare în
câmpul muncii.102

99
Eliot Aronson et.al, Ibid. p. 440
100
David G. Myers, Ibid., p. 344.
101
Ibid., p. 345.
102
David G. Myers, Ibid., p. 345-347.

80
În 1968, o învățătoare din Iowa, SUA, Jane Elliot, la câteva zile după asasinarea lui Martin Luther
King Jr., simțind că trebuie să facă ceva pentru a-i învăța pe copii ce înseamnă discriminarea și a-
i ajuta să nu discrimineze, a creat un experiment cu copiii ei de clasa a III-a, toți caucazieni. I-a
împărțit în 2 grupe în funcție de culoarea ochilor și unora le-a spus că sunt buni, altora că sunt răi.
În prima zi, copiii cu ochii albaștri erau superiori, erau mai inteligenți, mai de încredere, mai
ordonați. Copiii cu ochii albaștri au primit privilegii (puteau mânca mai mult la cantină, se puteau
juca mai mult etc.). De asemenea, învățătoarea a creat contexte în care-i lăuda pe copiii cu ochii
albaștri. Copiii cu ochii căprui trebuia să poarte niște gulere distinctive și erau considerați inferiori:
orice făceau era interpretat de învățătoare în cheie negativă (dacă-și uitau ceva acasă, dacă beau
apă și nu reutilizau paharul, dacă nu știau să răspundă etc.). De fiecare dată când făcea asta,
învățătoarea le reamintea copiilor care era culoarea ochilor lor, făcând o legătură directă între
culoarea ochilor și trăsăturile pozitive, respectiv negative. În decurs de o singură zi, copiii cu ochii
albaștri, ”superiori”, au început să-i trateze rău pe cei cu ochi căprui, ”inferiori”, pârându-i pentru
orice făceau, refuzând să se joace cu ei, etc. A doua zi, învățătoarea a inversat rolurile, cu aceleași
efecte, iar a treia zi a readus lucrurile la normal și a discutat cu copiii ce au învățat din acele două
zile. Efectele asupra copiilor când erau inferiori au fost de tristrețe, frustrare, furie, izolare. De
asemenea, au performat foarte prost la testele pe care le-au făcut în ziua când erau ”inferiori” și
foarte bine în ziua in care erau ”superiori”.

Acest experiment a fost prezentat într-un documentar realizat de PBS, disponibil public și pe care
recomandăm a-l viziona aici: https://www.pbs.org/wgbh/frontline/film/class-divided/ Vizionarea
filmului urmată de discuții moderate poate fi folosită și ca exercițiu de formare.
Efectele stereotipurilor și prejudecăților tind să fie mai serioase atunci când acestea sunt
puternice sau când politici publice sau culturi instituționale se bazează pe ele, afectând categorii
întregi de oameni. Deși este dificil a diminua efectele discriminării și, cu atât mai puțin, a le anula,
nu înseamnă că discriminarea nu poate și nu trebuie combătută. De mare importanță este educația
începând de la vârste mici, în clase diverse, cu copii puși să lucreze împreună în jocuri în care
performanța fiecăruia depinde și de ceilalți. Simpla existență a unor clase diverse, fără formarea
adecvată a profesorilor - încât aceștia, în primul rând, să nu discrimineze, și apoi să știe cum să
gestioneze incluziunea -, nu va funcționa, ci, din contră, are potențialul să afecteze negativ copiii
diferiți/care aparțin unor grupuri față de care există prejudecăți dacă acestea sunt lăsate să se
manifeste în voie. De asemenea, confruntarea cu exemple multiple care atacă stereotipurile ajunge
până la urmă să modifice aceste stereotipuri. De aceea este important a avea media diverse, dar și
alte servicii, de la poliție la asistență socială, încât componența profesioniștilor din aceste servicii să
reflecte diversitatea societății pe care o deservesc. Contactul cu persoane diferite, dintr-o poziție de
egalitate, de asemenea contribuie la diminuarea prejudecăților.103 Spre exemplu, o politică de locuire
în care oamenii se raportează unul la celalălalt în primul rând ca vecini, o politică care combate în
mod activ segregarea și promovează incluziunea locativă are toate șansele să ducă în final la societăți
care discriminează mai puțin. Însă cel mai important este, poate, asumarea politică a schimbării
normelor societale, dar și la nivelul conducerii/decidenților din cadrul fiecărei profesii, inclusiv în

103
Eliot Aronson et.al, Ibid. pp. 449-455.

81
cadrul universităților. Codurile etice și ghidurile profesionale de intervenție în lucrul cu clienții, cât
și formarea adecvată a tuturor profesioniștilor în a-și recunoaște propriile prejudecăți și a-și schimba
comportamentul profesional pentru a diminua prejudecata sunt cruciale.

De asemenea, a nu se înțelege, în urma acestui capitol, că discriminarea este inevitabilă, de


vreme ce oamenii au tendința să gândească în categorii și să observe diferențele față de propriul lor
grup. Simplul fapt că organizăm și simplificăm lumea nu este îndeajuns. Este nevoie ca diferențele
de grup să capete, în mentalul colectiv, valențe negative sau pozitive. Iar acest lucru poate fi evitat,
iar atunci când se întâmplă, poate fi deconstruit. De asemenea, nu este inevitabil ca atunci când ne
întâlnim cu ”celălalt” diferit de noi, să-l tratăm cu ostilitate. Oamenii sunt prin natura lor și curioși,
au capacitate de empatie și nevoie de comunicare.104 Istoria ne arată că întâlnirea cu diferența nu duce
în mod inevitabil la război, și că povestea e mult mai complicată. Lecția ar trebui să fie că apariția
discriminării poate fi evitată.

5.3. Efectele discriminării – perspectiva socio-economică


Dezavantajarea persistentă a membrilor unui grup/grupului în întregime prin discriminare
duce, inevitabil, la excluziunea și marginalizarea grupului din viața socio-economică a unei
comunități. Se ajunge la situația în care, un copil care se naște aparținând acelui grup va avea, din
punct de vedere statistic, semnificativ mai puține șanse în viață decât un copil majoritar. Consecințele
discriminării ajung în cazul unor grupuri (discriminate din cauza rasei, etniei, religiei, altor aspecte
culturale) să se moștenească trans-generațional. Spre exemplu, dincolo de faptul că au fost și ei
victime ale deportărilor în Transnistria în timpul Holocaustului (din 25,000 deportați, aproximativ
11,000 au murit, majoritatea copii)105, romii au avut statutul de robi (sclavi) în Moldova și Țara
Românească, timp de aproximativ 500 de ani (până la mijlocul secolului XIX) fiind deținuți de stat,
boieri și biserică.106 Dincolo de teribila injustiție pe care a suferit-o fiecare rom/romnie în parte,
comunitățile rome au moștenit dezavantaje care s-au transmis generațional (ex.: lipsa de proprietate,
mobilă sau imobilă, rețele sociale mai puțin puternice economic, în general o situație de sărăcie). Nu
este însă nevoie ca în istoria unui grup să existe situații de sclavie, este îndeajuns ca discrepanțele și
dezavantajele cu care se confruntă grupul respectiv într-o societate să fie din punct de vedere statistic
semnificative comparativ cu majoritatea pentru a afecta șansele în viață ale unui copil care se naște
în grupul astfel discriminat.

De asemenea, societățile cu un grad mare de inegalitate de gen sunt societăți unde a te naște
femeie reprezintă din start un dezavantaj major în viață. Apariția unei dizabilități la un membru de
familie într-o societate care nu a luat măsurile necesare pentru a se adapta la nevoile persoanelor cu
dizabilități și a le include în viața publică are ca efect scăderea veniturilor familiei. Sunt implicate nu
doar costuri medicale, dar persoana în discuție își pierde locul de muncă în absența adaptării pieței

104
Ali Ratansi, Ibid., p. 2.
105
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din Romnânia ”Elie Wiesel”, Holocaustul în România, disponibil
la: https://www.inshr-ew.ro/holocaustul-in-romania/
106
Centrul Național de Cultură a Romilor Romani-Kher, Breviar de istorie a romilor, la: http://cncr.gov.ro/breviar-de-
istorie-a-rromilor/

82
muncii și a serviciilor pentru a include persoane cu dizabilități (ex. ca un minim necesar,
accesibilizarea spațiului și a mijloacelor de transport), adaptări care să-i permită acestei persoane să-
și mențină/găsească un alt loc de muncă. De asemenea, este posibil ca cel puțin un membru de familie,
de regulă de sex feminin, să fie nevoit să renunțe la locul de muncă pentru a avea grijă de membrul
de familie cu dizabilități.

Excluziunea și stigmatizarea persoanelor care aparțin unor minorități sexuale și care-și asumă
orientarea sexuală/identitatea de gen duce deseori la negarea oportunităților pe piața muncii și la
sărăcie.

O serie dintre efectele discriminării devin ele însele noi cauze de discriminare. Sărăcia cauzată
de lipsă de oportunitate poate ea însăși să se transforme în cauză de sine stătătoare a discriminării sau
poate opera în combinație cu apartenența la grupul discriminat drept cauze ale discriminării. Stresul
mental cauzat de respingere și discriminare poate duce la depresie sau la alte probleme de sănătate
mintală care, în absența unor servicii de sănătate mintală adecvate - însă în prezența stigmei legată
de problemele de sănătate mintală - pot duce, la rândul lor, la pierderea locului de muncă și la sărăcie.
Se știe că sărăcia operează ca un cerc vicios din care este foarte greu să ieși. Dacă la acest cerc vicios
se adaugă barierele discriminării, aceasta fiind deseori și cauza inițială a sărăciei, ieșirea din situația
în care se află aceste persoane devine aproape imposibilă.

În 2016, raportul publicat ca urmare a vizitei în România a Profesorului Phillip Allston, Raportorul
Special al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) privind drepturile omului și sărăcia extremă în
România, preciza:

„41. În 2013, aproape jumătate din toți copiii cu dizabilități nu era înscriși în nico formă de
școlarizare și conform relatărilor aveau de șapte ori mai multe șanse decât alți copii să nu aibă
acces la oportunități educaționale. De asemenea se spune că au de două ori mai multe șanse decât
copiii cu dizabilități să abandoneze școala după patru clase. Părinții copiilor cu dizabilități au
vorbit despre o rezistență puternică în școlile de masă la a include copiii cu dizabilități și despre
presiuni să-și transfere copiii la școli speciale. Iar profesorii din școlile de masă nu sunt în general
formați în mod adecavt pentru a preda copiilor cu dizabilități.

42. În orice caz, calitatea educației în școlile speciale este conform relatărilor de slabă calitate și
nu e adaptată nevoilor individuale ale copiilor cu diferite tipuri de dizabilități. Iar unor copii cu
dizabilități multiple ți s-au negat conform relatărilor înscrierea în școli speciale. De vreme ce 84,9
la sută din școlile speciale sunt concentrate în zonele urbane, copiii din zonele rurale care au nevoie
de așa ceva sunt în mare parte neglijați.

43. Performanța educațională scăzută a copiilor cu dizabilități are un impact negativ asupra
capacității lor de a fi angajați în viitor. Conform Autorității Naționale pentru Persoanele cu

83
Dizabilități, rata ocupării în rândul adulților cu dizabilități între 18 și 65 de ani este de 11,46 la
sută.107” [tr.n.]

Într-un raport din 2018, care a inclus și România în analiză, Agenția Uniunii Europene pentru
Drepturi Fundamentale face legătura de cauzalitate directă dintre discriminarea romilor și situația
socio-economică a acestora: „Fenomenul persistent anti-romi s-a dovedit a fi o barieră în fața
eforturilor de a îmbunătăți șansele în viață și standardul de viață al romilor. Mulți dintre ei continuă
să se confrunte cu discriminarea,hărțuirea și infracțiunile motivate de ură din cauza originii lor
etnice. Drept rezultat, părți semnificative ale populației rome se luptă cu diferite dificultăți – case
fără apă curentă sau electricitate, lipsa de asigurare medicală, sau chiar foame – lucruri despre care
am crede că nu mai există în UE. ”108 [tr.n.]

În termeni mai concreți, într-o cercetare cu privire la România din 2014, Banca Mondială arăta că,
toate celelalte aspecte fiind la fel (vârstă, gen, nivel educațional, compunerea gospodăriei,
comunitatea, localizarea geografică), romii au o șansă cu 38% mai mare să fie în risc de sărăcie
strict din cauza unor factori precum discriminare, norme sociale, credințe și valori. Același raport
descria parcursul unui copil rom în România în următorii termeni:

”Când un copil rom se naște în România, el sau ea se naște în mod tipic în sărăcie: nouă din 10
romi trăiesc în deprivare materială severă. O jumătate din copiii romi cresc în case
supraaglomerate, și o treime în locuințe tip mahala. Copilul rom are șanse mai mari decât cei
neromi să sufere de malnutriție timpurie sau boli care-i pun în pericol dezvoltarea sănătoasă în
primii ani cruciali de viață. Copilul rom se poate în mod tipic aștepta să înceapă școala la 6 sau 7
ani, pierzând educația preșcolară crucială, și să fie în abandon școlar deja la 16 ani, moment la care
doar 29% dintre băieții romi și 18% dintre fetele rome se mai găsesc la școală. Dacă copilul vine
dintr-un cartier unde majoritatea rezidenților sunt romi, există o sansă mare (între 31% și 60%) ca
el sau ea să studieze într-o școală sau clasă segregată pentru romi. Chiar și copiii romi care merg
la școli integrate au șanse să fie tratați diferit de colegi și profesori, deseori din cauza
prejudecăților. Șansele tinerilor romi de a termina educația secundară sunt mici, la fel și sansele
lui sau ei de a-și găsi un loc de muncă: fetele rome au doar o șansă din cinci să reușească să-și
găsească de lucru. Aproximativ o treime dintre romii care-și caută un loc de muncă vor
experimenta discriminare. Până la momentul la care individul rom ajunge la 55 de ani, el sau ea
are o șansă de 54% să sufere de o boală cronică sau de o problemă de sănătate. În medie, el sau ea
se poate aștepta să trăiască cu șase ani mai puțin decât neromii”109 [tr.n.]

107
Report of the Special Rapporteur on extreme poverty and human rights on his mission to Romania
(A/HRC/32/31/Add.2), 8 Aprilie, 2016, disponibil la:
http://ap.ohchr.org/documents/dpage_este.aspx?și=A/HRC/32/31/Add.2
108
Agenția UE pentru Drepturi Fundamentale, A persisiting concern: anti-Gypsyism as a barrier to Roma inclusion,
2018, p. 7, disponibil la: http://fra.europa.eu/en/publication/2018/roma-inclusion
109
World Bank. Achieving Roma Inclusion in Romania : What Does It Take?. Washington, DC, 2014, p. 12, disponibil
la: https://openknowledge.worldbank.org/handle/10986/18663

84
Într-o cercetare cu relevanţă naţională (datele au fost colectate de Gallup România) din 2013,
European Roma Rights Centre a găsit că vârsta medie a decesului în gospodăriile rome incluse în
cercetare era de 52 de ani, şi 68 în cele nerome, ducând la o speranţă de viaţă a romilor cu 16 ani
mai mică decât a neromilor în România.110

Sărăcia în România este, în sine, o problemă de inechitate și serioasă injustiție socială. Riscul de
sărăcie afectează în mod disproporționat copiii. Conform unei cercetări a Agenției UE pentru
Drepturile Fundamentale, România avea cea mai mare rată a sărăciei copiilor din UE în 2016
(49,2%) adică unul din doi copii.111 Acest lucru indică, printre altele, și o eficiență scăzută a
politicilor publice destinate reducerii sărăciei copiilor.
Efectele socio-economice ale discriminării sunt cele care reclamă adoptarea de politici
publice (strategii de incluziune țintind diferite grupuri vulnerabile la discriminare) și măsuri speciale
în cazul unor grupuri precum romii.

5.4. Discriminare – reglementări legislative


Principalul act normativ în domeniul combaterii discriminării în România este Ordonanța nr.
137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (OG 137/2000). Prin
această Ordonanță, cu modificările ulterioare, se transpun în legislația românească în principal
Directiva 2000/43/CE a Consiliului de aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor fără
deosebire de origine rasială sau etnică și Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru
general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței
de muncă.

Redăm mai jos și explicăm o serie de concepte specifice acestui domeniu, așa cum apar în
OG 137/2000.

DISCRIMINARE = orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă,


naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,
handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată,
precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice. (Art. 2 (1))

Reținem patru elemente esențiale ale definiției:

- tratamentul diferențiat (deosebire, excludere, restricție sau preferință);


- criteriul (lista este deschisă);

110
ERRC, Health Inequalities and Dissaggregated Data, Budapest, 2013, p. 16, disponibil la:
http://www.errc.org/uploads/upload_en/file/hidden-health-crisis-31-october-2013.pdf
111
FRA, Combating child poverty: an issue of fundamental rights, 2018, p. 16, disponibil la:
http://fra.europa.eu/en/publication/2018/child-poverty.

85
- cu scopul sau având efectul (restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării,
în condiţii de egalitate) asupra drepturilor și libertăților fundamentale sau a celor recunoscute
de lege (acoperă tot ce este reglementat prin lege ca drept și nu doar drepturile și libertățile
fundamentale explicitate în tratate și convenții internaționale sau în Constituție):
- se manifestă în domenii ale vieții publice.

„Condițiile de egalitate” sunt clarificate de CEDO în decizia Thlimmenos c/Greciei (Nr.


34369/97) din 6 aprilie 2000:

„Curtea a apreciat până acum că dreptul conținut în Articolul 14 de a nu fi discriminat în


exercitarea drepturilor garantate de Convenție este încălcat atunci când statele tratează în mod diferit
persoane în situații analoage fără a furniza o justificare obiectivă și rezonabilă (…) Cu toate acestea,
Curtea consider că aceasta nu e singura fațetă a interzicerii discriminării din Articolul 14. Dreptul de
a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garatate de convenție este de asemenea încălcat când
statele fără o justificare obiectivă și rezonabilă eșuează în a trata diferit persoane ale căror situații
sunt în mod semnificativ diferite” (§44) [tr.n.]

În acest caz, Dl Thlimmenos nu a putut intra în profesia contabililor deoarece avea cazier.
Cazierul era însă legat de obiecțiunea de conștiință făcută de Dl. Thlimmenos, care a refuzat să facă
serviciul militar din cauza credințelor religioase, el fiind parte a cultului Martorii lui Iehova. Lipsa
de excepții de la regula inexistenței cazierului pentru a intra în profesie a constituit discriminare, așa
cum explică CEDO.

Ca regulă generală, pentru a determina existența discriminării este nevoie de un comparator,


adică de o persoană aflată într-o situație similară, dar care nu este caracterizată de prezența unuia
dintre criteriile de discriminare. CJUE a stabilit însă și faptul că anumite situații, dată fiind
specificitatea cazurilor, nu solicită comparator, mai precis discriminarea în muncă din cauza faptului
că o femeie este însărcinată/situații în legătură cu sarcina (CJUE, C-177/88, Elisabeth Johanna
Pacifica Dekker v Stichting Vormigscentrum voor Jong Volwassenen (VJV-Centrum) Plus, 8
noiembrie, 1990).112

DISPOZIȚIA DE A DISCRIMINA pe baza criteriilor menționate este, de asemenea,


sancționată de OG 137/2000, fiind considerată discriminare (Art. 2(2)).

DISCRIMINARE INDIRECTĂ – „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe,


prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii
sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt
adecvate şi necesare.” (Art. 2(3))

112
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Handbook on European non-discrimination law, , 2018, p. 47, la:
http://fra.europa.eu/en/publication/2018/handbook-european-law-non-discrimination

86
Discriminarea indirectă mută punctul de interes de pe ”tratament diferențiat” pe ”efecte
diferențiate”.

Un exemplu tipic este stabilirea unei înălțimi minime de 1,70 m pentru admiterea la școlile
de poliție sau armată, o condiție care, în mod evident, dezavantajează mai multe femei decât bărbați.
În sine însă, înălțimea minimă a fost considerată o măsură inadecvată, care discriminează. În 2017,
CJUE s-a pronunțat cu privire la stabilirea unei înălțimi minime de 1,70m pentru admiterea la școlile
de poliție în Grecia113. În decizie, CJUE precizează, la fel ca instanța națională care sesizase instanța
europeană, că prevederea discriminează indirect femeile (§37). Apoi, CJUE răspunde la dilema
instanței naționale referitoare la stabilirea unei înălțimi minime în general, considerând condiția nici
adecvată, nici necesară, în ciuda scopului legitim.

„ (…) în timp ce e adevărat că exercitarea funcțiilor polițienești ce implică protecția


persoanelor și a bunurilor, arestul și luarea în custodie a făptuitorilor și derularea de patrule pentru
prevenirea infracțiunilor ar putea să necesite folosirea forței fizice ce implică o anumită aptitudine
fizică, rămâne realitatea că anumite funcții polițienești, cum ar fi furnizarea de asistență cetățenilor
sau controlul traficului, nu necesită în mod clar folosirea unei forte fizice semnificative (§38) (…)
Mai mult decât atât, chiar dacă toate funcțiile derulate de poliția greacă ar necesita o anumită
aptitudine fizică, nu ar rezulta că o astfel de aptitudine este în mod necesar legată de o anumită
înălțime sau că persoanelor mai scunde le-ar lipsi în mod natural acea aptitudine. ( § 39)”. [tr. n. ]

Prin urmare, CJUE consideră ca încălcând legislația antidiscriminare a UE o prevedere „care


condiționează, indifferent de sexul acestora, admiterea candidaților la concursul pentru intrarea la
școala de poliție a Statului Membru respective, de o solicitare ca înălțimea lor fizică să fie de 1,70
m, de vreme ce o astfel de prevedere funcționează în dezavantajul unui număr mult mai mare de
femei comparative cu bărbații iar o astfel de prevedere nu apare a fi nici adecvată nici necesară pentru
a atinge obiectivul legitim pe care și-l propune. (§ 44)” [tr. n. ]

Pe de altă parte, impunerea unei condiții de expertiză profesională, atâta timp cât aceasta este
justificată obiectiv de cerințele postului, nu reprezintă în general discriminare. OG 137/2000
definește această situație: „Diferenţa de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile
prevăzute la art. 2 alin. (1) nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităţilor
ocupaţionale sau al contextului în care acestea se desfăşoară, o asemenea caracteristică reprezintă o
cerinţă profesională reală şi determinantă, cu condiţia ca obiectivul să fie legitim şi cerinţa
proporţională.” (Art. 5) Un exemplu de cerință ocupațională justificată este necesitatea ca o persoană
care lucrează cu victimele violenței domestice sau sexuale într-un adăpost să aibă același sex cu
acestea.

Legea clarifică faptul că nu este nevoie de intenție pentru a avea discriminare, dar și faptul că
legea protejează nu doar persoane fizice, ci și grupuri de persoane și comunități definite de criteriile
prevăzute: „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează

113
Cazul Kalliri [2017] EUECJ C-409/16 (18 Octombrie 2017)

87
sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de
persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage
răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.”
(Art. 2(4)).

Menționăm și faptul că este considerată victimă a discriminării și o persoană percepută ca


făcând parte dintr-unul dintre grupurile vulnerabile la discriminare, sau asociate acestora, care sunt
discriminate din cauza acestei percepții/asocieri (ex. o persoană neromă care trăiește într-un cartier
de romi și care este discriminată fiind considerată de etnie romă, părintele unui copil cu dizabilități
etc.)

Sub incidența OG 137/2000 intră, altminteri, toate tipurile de entități, cu specificații


suplimentare:

„Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau
private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte:

a) condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul


la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională;

b) protecţia şi securitatea socială;

c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi;

d) sistemul educaţional;

e) asigurarea libertăţii de circulaţie;

f) asigurarea liniştii şi ordinii publice;

g) alte domenii ale vieţii sociale. (Art. 3)”

SEGREGARE ÎN EDUCAȚIE

Unul din cazurile cele mai importante de discriminare indirectă la CEDO este D.H. și alții c/Rep.
Cehe (Nr. 57325/00) Hotărâre a Marii Camere din 13 noiembrie 2007. CEDO a constatat că
Republica Cehă a discriminat prin direcționarea disproporționată a copiilor romi către școli
speciale, care aveau curriculă adaptată pentru copii cu dizabilități intelectuale, chiar dacă
reglementările privind plasamentul în astfel de școli erau formulate în mod neutru și nu făceau,
prin urmare, referire la romi. Cazul a fost susținut de organizația europeană European Roma Rights
Centre (ERRC), dar printre intervenienții în caz s-au numărat și Interights, Minority Rights Group
şi Human Rights Watch, de asemenea puternice organizații internaționale de drepturile omului.
Pentru a susține probatoriul, ERRC a derulat o cercetare în localitatea Ostrava și a arătat că un

88
copil oarecare de etnie romă are de 27 ori mai multe șanse să fie plasat într-o astfel de școală față
de un copil nerom (peste 50% din copiii din astfel de școli erau romi, proporția lor oficială în
populație fiind puțin peste 2%). Inclusiv date oficiale ale Republicii Cehe admiteau că peste 50%
din populația acestor școli speciale era compusă din copii de etnie romă. Curtea a luat însă în
considerare și nenumărate rapoarte ale unor instituții internaționale privind drepturile omului
(Comitetul Consultativ la Convenția Cadru privind Minoritățile Naționale, Comisia Europeană
împotriva Rasismului și Intoleranței, EUMC-RAXEN – transformat în Agenția UE pentru
Drepturile Fundamentale - FRA).

În această hotărâre, Curtea face referire și la felul în care copiii erau testați psihologic în vederea
stabilirii capacității intelectuale și în consecință a unei decizii de a direcționa copilul spre o școală
specială, arătând că aceste teste nu erau adaptate la specificul situaţiei copiilor romi (mulți nu
fuseseră la grădiniță sau nu vorbeau limba cehă, sau nu mai dăduseră teste vreodată și nu erau
obișnuiți cu situația), crescând dramatic posibilitatea ca performanța acestor copii să fie mai
scăzută. Mai mult, CEDO citează rapoarte internaționale care vorbesc de prejudecăți rasiale
serioase în societate și la nivelul sistemului educațional care duceau la luarea unei decizii aproape
automate de a-i plasa pe copiii romi în școli speciale. (§200) Fără să-l numească astfel, CEDO
menționează argumente de rasism instituționalizat.

CEDO arată și faptul că acordul părinților pentru plasamentul copiilor în școli speciale nu poate fi
considerat adecvat în absența unui consimțământ informat (părinților nu li se explicau consecințele
deciziei asupra viitorului copiilor lor) și fără constrângeri (CEDO arată și că părinții erau puși în
fața unei alegeri între două variante proaste: „o alegere între școlile obișnuite care nu erau capabile
să se adapteze la diferențele sociale și culturale ale copiilor lor și unde aceștia riscau să fie izolați
și ostracizați și școlile speciale unde majoritatea copiilor erau romi”). Dar, adaugă CEDO, și în
ipoteza în care consimțământul ar fi fost informat și fără constrângeri, având în vedere gravitatea
discriminării rasiale, renunțarea la dreptul de a nu fi discriminat rasial nu poate fi admisă deoarece
contravine unui important interes public (§ 202-204).

Această decizie arată fără echivoc faptul că segregarea constituie discriminare. Deși datele
statistice nu sunt o condiție sine qua non pentru a dovedi discriminare indirectă, este primul caz la
CEDO în care acestea sunt luate în considerare pentru a stabili o stare de fapt discriminatorie, mai
precis pentru a dovedi discriminarea indirectă. CEDO menționează, de asemenea, că segregarea
copiilor romi nu este o realitate doar în Cehia.

Decizia CEDO nu s-a implementat adecvat în Cehia, iar în 2014 Comisia Europeană a deschis
proceduri de infringement împotriva acestui stat membru pe acest subiect al segregării copiilor

89
romi în școli speciale. Astfel de proceduri au fost deschise și împotriva Slovaciei și Ungariei,114
iar organizații neguvernamentale au solicitat astfel de proceduri și împotriva României.115

În ciuda legislației, fenomenul segregării școlare a copiilor romi este larg răspândit, școlile/clasele
segregate, chiar dacă nu neapărat spre școli speciale, „beneficiază”, în schimb, de un nivel scăzut
de pregătire și resurse materiale.116 Legislația privind interzicerea segregării, mai precis un Ordin
al Ministerului Educației, a fost adoptată în 2007 și a inclus criteriul etniei117, iar în 2016 a fost
adoptat alt Ordin,118 care a adăugat criteriul dizabilității și pe cel al statutului socio-economic,
drept criterii pe baza cărora se interzice segregarea în educație. Nu am identificat date oficiale
privitoare la implementarea niciunuia dintre aceste ordine.

Precizăm că, în mod corect și în conformitate cu legislația internațională asumată de România


privind protecția minorităților naționale, crearea de școli sau clase în limba minorităților naționale
nu constituie segregare conform acestei legislații, ci o măsură de protecție a identității copiilor care
aparțin minorităților naționale.
OG 137/2000 include și o definiție a HĂRȚUIRII, și-anume:

”Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă,


naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă
la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care
duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.” (Art. 2 (5))

Principalul indicator folosit pentru a determina existența hărțuirii este percepția victimei cu
privire la ce i s-a întâmplat. Tribunalul Serviciului Civil (atribuțiile i-au fost preluate de CJUE) arată
într-o decizie din 2012 [CST, F-42/10, Carina Skareby v EC, 16.05.2012, para. 65] că măsura folosită
pentru a determina un comportament de hărțuire este că un astfel de comportament ar trebui perceput
drept excesiv și deschis criticilor unui observator rezonabil cu o sensibilitate normală, dacă ar fi în
aceeași situație.119 În practica românească, acțiunile în fața Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării (CNCD) se întemeiază atât pe acest articol, cât și pe cel care dă definiția discriminării
directe. Definiția românească pierde formula „are ca scop sau efect lezarea demnității unei persoane”

114
European Roma Rights Centre, Press release – EU: Commission probe must spell the end of Romani segregation in
Hungarian schools, Brussels, Budapest, 26 May, 2016, la: http://www.errc.org/press-releases/eu-commission-probe-
must-spell-the-end-of-romani-segregation-in-hungarian-schools
115
Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii – Romani CRISS și European Roma Rights Centre, Scrisoare
către Comisia Europeană DG Just, Ref: Încălcări ale Directivei 2000/43 rezultând din segregarea copiilor romi în
sistemul educațional românesc, 30 mai, 2016, disponibilă la: http://www.errc.org/uploads/upload_en/file/romania-letter-
to-ec-school-segregation-in-romania-30-may-2016.pdf
116
Ibid.
117
Ordinul 1540/2007 privind interzicerea segregării școlare a copiilor romi și aprobarea metodologiei pentru prevenirea
și eliminarea segregării școlare a copiilor romi.
118
Ordin-cadru nr. 6.134/2016 privind interzicerea segregării școlare în unitățile de învătământ preuniversitar.
119
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Op. Cit., p. 64-65.

90
din directivele europene.120 OG 137/2000, spre deosebire de directive, include un articol separat legat
de DREPTUL LA DEMNITATEA PERSONALĂ și care preia bună parte din definiția hărțuirii:

”Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii
penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină,
de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea
demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare,
îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa
acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată
ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia. (Art. 15)”

Având în vedere felul în care se manifestă efectele, dovedirea hărțuirii - și, considerăm noi,
și a lezării dreptului la demnitatea personală, așa cum este definit de legea română -, nu necesită
comparator.121

DISCRIMINAREA PE MAI MULTE CRITERII constituie circumstanță agravantă conform


OG 137/2000:

”Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe două sau mai multe criterii
prevăzute la alin. (1) constituie circumstanţă agravantă la stabilirea răspunderii contravenţionale dacă
una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidenţa legii penale.” (Art. 2 (6))

Deși nu este foarte clar specificat în jurisprudența din domeniul nediscriminării, din punct de
vedere conceptual, discriminarea pe mai multe criterii se manifestă ca discriminare multiplă sau
discriminare intersecțională. Discriminarea multiplă apare unde criteriile operează separat în crearea
de dezavantaje unei persoane (ex. o persoană cu resurse limitate și femeie, care poate fi discriminată
în diferite situații din cauza categoriei sociale căreia îi aparține sau din cauza sexului). Discriminarea
intersecțională apare unde criteriile nu pot fi separate unul de celălalt, acestea operează simultan în
crearea de dezavantaje, interacționează între ele și pot produce anumite tipuri de discriminări, de
situații adverse specifice cu care se confruntă persoanele care au aceste caracteristici (ex. femei rome
care sunt percepute și discriminate în mod simultan din cauza apartenenței la ambele categorii: femei
și rome).122

Având în vedere informațiile din domeniul psihologiei sociale din capitolul anterior, este
important a conștientiza că fiecare dintre noi suntem definiți de și ne definim prin identități multiple
(gen, vârstă, abilități diferite, naționalitate, etnie, orientare sexuală, identitate de gen, religie,
convingeri, orientare politică, profesie, regiunea din care venim, liceul în care învățăm/am învățat,

120
Art. 3 din Directivele 2000/78/CE, respectiv 2000/43/CE: ”Harassment shall be deemed to be a form of discrimination
within the meaning of paragraph 1, when unwanted conduct related to any of the grounds referred to in Article 1 takes
place with the purpose or effect of violating the dignity of a person and of creating an intimidating, hostile, degrading,
humiliating or offensive environment.”
121
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Op. cit., p. 66.
122
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Op. cit., p. 59-60.

91
cartierul în care trăim, statut socio-economic etc.). Apartenența la o categorie sau alta ne poate deja
încadra la o categorie discriminată sau se poate tranforma într-o cauză a discriminării în contexte
specifice/diferite (ex. în România, românii sunt majoritari deci nu sunt, de regulă, discriminați din
cauza apartenenței etnice; în Italia spre exemplu, unde sunt minoritari, pot fi mai des discriminați din
cauza apartenenței etnice decât în România).

VICTIMIZAREA are, conform OG 137/2000, un alt înțeles decât în uzul comun, însemnând
acțiunile de retaliere ca urmare a depunerii unei plângeri și constituie o faptă contravențională
separată:

”Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice


tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea
principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.” (Art. 2(7))

OG 137/2000 conține o definiție a CATEGORIEI DEFAVORIZATE, utilă în a înțelege măsurile


speciale adoptate prin politici publice și în România în cazul romilor (ex. locuri speciale, adiționale
față de restul locurilor, în licee și facultăți).

”În înţelesul prezentei ordonanţe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care
fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor datorită (sic!) diferenţelor
identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare.”
(Art. 4)

MĂSURILE SPECIALE/POZITIVE în favoarea categoriilor defavorizate nu constituie


discriminare:

”Masurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea
unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti
şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de
persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive care vizează protecţia grupurilor defavorizate
nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe.(Art. 2 (9))”

Adaptarea programului, concediul maternal sau alte măsuri legate de situația unei femei
însărcinate/care a născut nu constituie măsuri speciale, ci un drept. De asemenea, adaptarea
rezonabilă la nevoile persoanelor cu dizabilități, încât acestea să poată accesa spațiul public și pentru
a putea fi angajate, nu constituie măsuri speciale, ci adaptarea (prin măsuri rezonabile ca amploare)
la nevoile diferite ale persoanelor.123 În caz contrar acestora le-ar fi încălcat dreptul de a nu fi
discriminate prin efectele tratamentului similar în situații diferite, care reclamă tratament diferit.
Legislația românească prevede această obligație a accesibililizării explicitând o serie de măsuri a fi
luate.124 CNCD a aplicat sancțiuni primăriilor pentru lipsa de accesibilizare a mijloacelor de transport

123
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Ibid., p. 77.
124
Legea 448/2006 Cap IV, privind Accesibilizarea.

92
în comun.125 În general însă, această obligație este foarte puțin conștientizată și aplicată în România,
contribuind la excluziunea socială pe scară largă a persoanelor cu dizabilități, la izolarea acestora în
spațiul privat sau, deseori, închiderea lor în instituții publice126, așa cum observa și Raportorul special
al ONU privind sărăcia extremă și drepturile omului, citat mai sus.

Măsurile speciale nu trebuie confundate nici cu drepturile minorităților naționale menite a


proteja menținerea și dezvoltarea firească a identității acestora (ex. educație în limba minorităților
naționale ca limbă maternă, posibilitatea de a obține servicii publice folosind limba maternă etc). Pe
fond, măsurile speciale au atât funcție preventivă (a preveni discriminarea persoanelor care apațin
grupurilor vizate), cât și una de corecție a dezavantajelor. Nu este necesară dovedirea unei
discriminări istorice, este îndeajuns existența unor disparități prezente și este necesară conștientizarea
imperativului de a preveni perpetuarea situației.127

Exemplul de măsuri speciale în România este acordarea de locuri speciale romilor în licee și
facultăți. Deși este o măsură importantă, n considerăm că este o măsură suficientă iar eficiența îi este
mult redusă în absența finanțării unor măsuri pe scară largă care să-și propună explicit reducerea
disparităților într-o proporție semnificativă și măsurabilă, măsuri asumate și care se desfășoară pe
mai multe paliere simultan (ex. ocupare, educație, locuire). De asemenea, considerăm că nicio
măsură specială sau strategie de incluziune a unor grupuri care se confruntă cu discriminarea nu va
avea sorți de izbândă în absența unei politici reale de toleranță zero față de discriminare (care include
minim informare, formare, dar și sancțiuni disuasive).

În termeni mai simpli, statele democratice adoptă, finanțează și implementează măsuri


speciale eficiente deoarece consideră că nu este admisibil a continua să accepte că un cetățean al lor
va avea 90% șanse să se nască în sărăcie și probabilitatea să ajungă să moară cu 16 ani mai devreme
decât majoritatea, doar pentru că se naște în sânul unei anumite etnii.

Aspecte procedurale
În domeniul discriminării operează inversarea sarcinii probei:

”Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei
discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine
sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului
director [organul decizional al CNCD] se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul

125
CNCD, Comunicat de presa referitor la hotararea adoptata de Colegiul director al CNCD în sedinta din data de
30.04.2014, 30.04.2014, disponibil la: http://cncd.org.ro/2014-04-30-comunicat-de-presa-referitor-la-hotararea-
adoptata-de-colegiul-director-al-cncd-in-sedinta-din-data-de-30-04-2014.
126
Vezi și activitatea programului CRJ Pledoarie pentru demnitate, la: http://www.crj.ro/categorii/pledoarie-pentru-
demnitate/
127
Comitetul ONU privind eliminarea discriminării rasiale, General recommendation No. 32. The meaning and scope of
special measures in the International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination,
CERD/C/GC/32, 24.09.2009.

93
constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.”
(Art. 21 (6))

Motivul principal al inversării sarcinii este legat de faptul că se presupune că victima va avea
acces mai dificil la probele necesare pentru a putea dovedi comportamentul discriminator. Totuși,
victima trebuie să facă dovada unei prezumții de discriminare. Precizăm că inversarea sarcinii probei
nu operează în domeniul penal. Statisticile sunt deseori folosite pentru a crea o astfel de prezumție
(ex. numărul angajatelor într-o companie comparativ cu angajații, sondaje de opinie etc.). Așa cum
am explicat în capitolul precedent, discriminarea este prejudecata în acțiune. Legea sancționează
comportamentul discriminator, și nu prejudecățile sau stereotipurile care îl motivează, atâta timp cât
acestea nu se manifestă în comportament. Așadar, nu este nevoie a demonstra intenția discriminatorie
pentru a avea o faptă de discriminare. Partea reclamată va trebui să dovedească fie că tratamentul
diferențiat nu s-a bazat pe unul dintre criteriile protejate de legislație, ci pe un fapt obiectiv fără
legătură cu aceste criterii, fie că victima nu s-a aflat într-o situație comparabilă sau că există o
justificare obiectivă pentru tratament iar, în cazul discriminării indirecte, că măsurile adoptate pentru
atingerea obiectivului sunt legitime și nu sunt disproporționate..128

Datele statistice sunt în mod special utile pentru a dovedi discriminarea indirectă, dar nu sunt
singurele care pot fi folosite. Jurisprudența internațională arată că și rapoarte de drepturile omului de
la instituții internaționale sau organizații de drepturile omului care afirmă existența discriminării
manifestată prin diferite fenomene și practici129 (ex. prevalența discursului urii la nivelul demnitarilor
publici, existența segregării școlare, cultură polițienească prin care se permite impunitatea pentru
comportamente rasiste etc.) pot, de asemenea, servi drept probatoriu pentru existența unor practici
discriminatorii la nivel societal.

Un aspect important este CALITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ A ORGANIZAȚIILOR


NEGUVERNAMENTALE atunci când discriminarea afectează un grup de persoane sau o
comunitate. Această calitate a organizației a fost activată în România de organizații de drepturile
omului, în special în situații de discurs discriminator emis de persoane cu rang înalt în stat, politicieni
sau alte persoane publice cu capacitate de a influența opinia publică. Alte situații unde această calitate
poate fi activată sunt măsurile administrative luate de autorități, măsuri care afectează comunități
întregi. ONG-urile pot reprezenta și persoane fizice, dacă au mandat de la acestea.

„(1) Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au
interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea
se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care
discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.” (Art. 28)

128
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Ibid., pp. 230-239.
129
FRA, CEDO, Consiliul Europei, Ibid., pp. 246-247.

94
Instituția responsabilă pentru sancționarea contravențională a discriminării este Consiliul
Național pentru Combaterea Discriminării:

„Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este


autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control
parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate
cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.” (Art.
16)

Instituția funcționează sub control parlamentar. Colegiul director al CNCD, care decide cu
privire la faptele de discriminare este formată din 9 persoane (6 ar trebui să aibă studii juridice)
numite de camerele reunite ale Parlamentului pe un mandat de 5 ani. (Art. 23 (2), (4), Art. 25 (2)).
De asemenea, „În soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de
agent constatator care aplică sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin prezenta ordonanţă.
Aceştia îşi pot delega calitatea de agent constatator persoanelor din aparatul de lucru al Consiliului.”
(Art. 25(5))

CNCD poate începe un caz la sesizare sau din oficiu (Art. 19 (2)). Termenul de sesizare este
de „un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.”
(Art. 20 (1)) Hotărârea CNCD se atacă în instanța de contencios administrativ (Curte de apel și Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie) în termen de 15 zile de la comunicare. (Art. 20 (10)). Conform raportului
anual al instituției pe anul 2017, la finalul anului erau 365 de cauze pe rol împotriva soluțiilor sale,
iar din soluțiile pronunțate pe parcursul anului, instanțele (fond și/sau recurs) au dat câștig de cauză
CNCD în aproximativ 130 de dosare și au anulat soluțiile CNCD în 35 de dosare.130 În 2017, CNCD
a constatat existența discriminării în 117 dosare, a respins 461 și și-a declarat necompetența în 185.131

Sancțiunile pe care CNCD le poate aplica, conform OG 137/2000 sunt: „amendă de la 1.000
lei la 30.000 lei, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 lei la
100.000 lei, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.” (Art. 26 (1)) De
asemenea, „Consiliul sau, după caz, instanţa de judecată poate obliga partea care a săvârşit fapta de
discriminare să publice, în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare, respectiv al sentinţei
judecătoreşti.” (Art. 26(2)). CNCD aplică însă și OG 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor, în baza căreia dă avertismente și recomandări. În interpretarea Curții de Justiție a
UE, în cauza Accept împotriva CNCD (C-81/12), hotărâre din 25 aprilie 2013, și sancțiunea
avertismentului apare problematică din perspectiva necesității ca sancțiunea să fie eficientă,

130
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Raport de activitate, 2017, p. 24, disponibil la:
http://api.components.ro/uploads/1d3a0bf8b95391b825aa56853282d5da/2018/05/Raport_de_activitate_CNCD_2017.p
df
131
Ibid. p. 15.

95
proporțională și disuasivă.132 Cu atât mai puțin este adecvat din perspectiva eficienței legii a emite
doar o recomandare atunci când se constată discriminarea. 133

OG 137/2000 poate fi activată și direct în instanță, fără a fi nevoie de sesizarea CNCD,


termenul de introducere a acțiunii fiind de 3 ani. Cu toate acestea, CNCD va fi citat din oficiu în
cauză. Și în fața instanței operează inversarea sarcinii probei, la fel ca în fața CNCD. În plus, instanța
„poate” mai mult decât CNCD:

„Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere
pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei
create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi
nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.” (Art 27 (1))

În plus, „La cerere, instanţa poate dispune retragerea sau suspendarea de către autorităţile
emitente a autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatoare,
cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod
repetat prevederile prezentei ordonanţe.” (Art 27 (1)).

Din păcate, în prezent (2019), nu există o bază de date care să conțină jurisprudența instanțelor
în această materie. Conform CNCD, în anul 2017 instituția a fost citată în „aproximativ 1132 de
cauze judecătorești al căror obiect viza angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a încălcării
principiului nediscriminării”. Tot în 2017, din cauzele în care instanțele s-au pronunțat, aproximativ
723 aveau ca obiect drepturi bănești și 712 alte cereri (conflicte de muncă, reziliere contract, refuz
soluționare cerere, alte pretenții). De asemenea, instanțele au admis 714 acțiuni și respins 870.134

Considerăm că numărul cazurilor de discriminare sesizate și constatate în România, având în


vedere dimensiunile problemei, este prea mic pentru a contribui la modificarea situației și la o
societate mai echitabilă. Acest număr mic (ne raportăm în primul rând la dosarele CNCD) arată și
faptul că acest domeniu al dreptului este prea puțin cunoscut și practicat.

Precizăm că o altă cale de sancțiune a discriminării este prin intermediul sancțiunilor


disciplinare. Chiar luând în considerare dificultatea unei documentări, având în vedere accesul limitat
la jurisprudență/imposibilitatea unei selecții rafinate, cât și numărul mic de lucrări pe tema
nediscriminării în România, noi totuși nu avem cunoștință de decizii de sancționare disciplinară ca
urmare a unui comportament discriminatoriu. Este posibil ca acestea să existe, dar la nivelul
conștiinței publice în mod evident nu există o teamă de sancțiune disciplinară pentru comportament
discriminator. Această stare de fapt confirmă, din punctul nostru de vedere, faptul că, în România,

132
Asociația Accept împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (C-81/12), hotărârea CJUE
disponibilă la :
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=136785&pageIndex=0&doclang=en&mode=lst&dir=
&occ=first&part=1&cid=3357571
133
Vezi și Decizia ICCJ 5026/17.04.2013, la: http://www.crj.ro/antidiscriminare/procese-test/.
134
CNCD, Op cit., pp. 24-25.

96
comportamentul discriminator la locul de muncă (ca profesor, angajat oarecare, funcționar public,
medic, manager public sau privat etc.) rămâne un comportament cel puțin tolerat. Adăugăm aici și
faptul că, pentru a combate eficient discriminarea la nivelul societății românești, sancționarea acesteia
trebuie să se manifeste în România și sub forma sancțiunilor disciplinare – de asemenea mult mai
accesibile din perspectiva acoperirii teritoriale decât CNCD. Acest lucru înseamnă și o schimbare de
paradigmă în acest domeniu. Etica profesională în domenii ale vieții publice esențiale pentru
excluziune/incluziune (ex.: educație, muncă, sănătate, servicii) nu poate fi însă schimbată dacă nu
este angajată, pe lângă activități necesare de informare și formare, și răspunderea disciplinară.

OG 137/2000 este principalul act normativ în domeniul nediscriminării în România. Există


însă prevederi antidiscriminare și în multiple alte acte normative care reglementează exercitarea unor
profesii, furnizarea de servicii, sau protecția/incluziunea unor grupuri vulnerabile la discriminare.
Este util ca în construirea strategiei unui caz de discriminare să fie identificate, consultate și eventual
invocate și astfel de prevederi din legi specifice, pe lângă OG 137/2000.

Redăm mai jos o listă non-exhaustivă de legi relevante:

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici

Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați

Legea 53/2003 – Codul Muncii

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

Legea 292/2011 a asistenței sociale, si altele.

Există o serie de alte instituții cu atribuții de monitorizare control și/sau sancțiune în anumite
domenii, care verifică implementarea legislației, inclusiv a unor prevederi legate de discriminare și
incluziune socială. Printre acestea enumerăm: Inspecția Muncii, Inspecția Socială (Agenția Națională
pentru Plăți și Inspecție Socială efectuează și campanii de control ale căror rezultate pot avea
relevanță statistică)135, Autoritatea Națională pentru protecția Persoanelor cu Dizabilități, Agenția
Națională pentru Romi, Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați etc.
Dincolo de sancțiunile pe care ar trebui să le aplice unele dintre acestea, respectiv situațiile
discriminatorii pe care ar trebui să le semnaleze, rapoartele pe care unele dintre aceste instituții le

135
Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, la: http://www.mmanpis.ro/

97
elaborează ar putea, de asemenea, să fie folosite, după caz, în construirea probatoriului unei cauze de
discriminare.

Precizăm, în încheierea acestui capitol, faptul că susținerea juridică a unui caz de


discriminare, mai ales dacă persoana este vulnerabilă, poate implica necesitatea de a lucra și cu alți
profesioniști. Rolul important al ONG-urilor este deja recunoscut de legislație. Dincolo de asistența
juridică, acestea efectuează de regulă analize de risc și nevoi, chiar și în cazurile care nu implică
neapărat aspecte penale, dar care pot avea consecințe dramatice (ex. evacuări forțate, pierderea
locului de muncă în situații de sărăcie extremă) și acordă și alte servicii: asistență socială/psihologică,
rețea de sprijin, direcționare către alte servicii etc. În România există însă foarte puține ONG-uri care
acordă aceste servicii, motiv pentru care este important a stabili relații de lucru între instituțiile din
domeniul asistenței sociale, psihologi și avocați. De multe ori rezolvarea situației juridice s-ar putea
să nu fie prioritatea zero a persoanei, iar avocații, pentru a-și servi cu adevărat clienții, trebuie să
conștientizeze și să înțeleagă contextul mai larg al persoanelor vulnerabile la discriminare, și să țină
cont de el, ajutându-și totodată clienții să ia decizii informate cu privire la strategia juridică.136

5.5. Discursul urii


Consiliul Europei definește discursul urii (hate speech) drept:

”toate formele de exprimare care propagă, incită, promovează sau justifică ura rasială,
xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranță, inclusiv intoleranța care se
exprimă sub formă de naționalism agresiv și etnocentrism, de discriminare și ostilitate față de
minorități, imigranți și persoane provenite din imigrație.” (Anexă la Recomandarea (97)20a a
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei)

Aceasta este o definiție foarte largă. La nivel național nu există o definiție a acestui tip de
discurs. Poate intra sub incidența OG 137/2000, dar poate reprezenta și faptă penală. Discursul urii a
fost reclamat la CNCD în special când acesta a fost emis de persoane publice cu funcții în stat sau de
persoane cu notorietate.137

Prevederi penale ce acoperă discurs al urii includ:

- Art. 369 Cod Penal – Incitarea la ură sau discriminare


- Infracțiuni specifice descrise în Ordonanța de urgență 31/2002 privind interzicerea
organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a

136
Vezi și Ágnes Csonta și Delia Niță (Centrul de Resurse Juridice), Reprezentarea romilor în litigii privind drepturile
omului. Ghid pentru avocați, 2014, disponibil la:
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Ghid_practic_pentru_avocati.pdf. Ghidul este disponibil și în limba maghiară la:
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Peres_eljarasok_a_romak_emberi_jogainak_vedelmeben_Utmutato_ugyvedekne
k.pdf și în limba engleză la:
http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Human_rights_litigation_on_behalf_of_the_Roma_A_guide_for_lawyers.pdf
137
Pentru o trecere în revistă a discursului discriminator la nivel înalt în România raportat din mai 2007 până la momentul
mai 2012, vedeți Red Network (Centrul de Resurse Juridice raportor pentru România), High-level discriminatory speech
in Romania, la: http://www.red-network.eu/?i=red-network.en.items&id=721

98
promovării cultului oersoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid,
contraumanității și de crime de război. – acest act normativ sancționează penal, printre altele
și negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, în public, a
holocaustului și a efectelor acestuia.

Precizăm că și această legislație transpune prevederi europene și din alte convenții


internaționale la care România este parte.138

Discursul urii are efecte deosebit de periculoase perpetuând la nivel societal discriminarea și
intoleranța. Propagarea acestuia prin intermediul internetului și media sociale are în plus efecte
multiplicatoare. De asemenea, emiterea acestuia de către persoane ce beneficiază de putere, atenție
sporită sau prestigiu social contribuie la suplimentarea efectelor negative. Totodată, discursul urii
care transformă anumite grupuri în țapi ispășitori poate avea efecte catastrofale, ducând foarte ușor
la acțiune împotriva membrilor grupului țintit.

Julius Streicher, fondatorul și directorul ziarului der Stürmer, unul dintre principalele canale
de comunicare ale propagandei antisemite naziste, a fost condamntat în cadrul proceselor de la
Nürnberg pentru crime împotriva umanității. În hotărârea de condamnare, se precizează: ”în
discursurile și articolele sale, săptămână după săptămână, lună după lună, a infectat mintea
germanilor cu virusul antisemitismului și a incitat poporul german la persecuție activă”.139

Încă din 2009, trei dintre cele mai importante instituții de drepturile omului (Comisia
Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței din cadrul Consiliului Europei, Oficiul pentru
Instituții Democratice și Drepturile Omului din cadrul OSCE și Agenția Ue pentru Drepturile
Fundamentale) emiteau o declarație comună în care legau direct discursul urii de infracțiunile
motivate de ură, făcând referire la învățămintele istoriei și atenționând cu privire la consecințe.
Redăm o parte din această declarație pentru explicațiile pe care le furnizează și implicit asumă la
nivel înalt. De asemenea, considerăm aceste afirmații deoasebit de relevante astăzi, în 2018:

Cele trei organizații se declară ”(...) alarmate de raportări ce indică o creștere a atacurilor violente
împotriva migranților, refugiaților și solicitanților de azil și minorităților precum romii” și continuă
explicând legăturile între timpuri dificile și crearea de țapi ispățitori: ”Istoria Europei demostrează
cum problemele economice pot duce în mod tragic la creșterea excluziunii sociale și a persecuțiilor.
Suntem îngrijorați că în timpuri de criză migranții, minoritățile și alte grupuri vulnerabile pot
deveni ‘țapi ispășitori’ pentru politicieni populiști și media. Astfel de transformare în ‘țapi
ispășitori’ a dus deja la ostilitate crescută și incidente de infracțiuni motivate de ură împotriva
minorităților și migranților în unele țări. Pe măsură ce criza economică se adâncește, este mare
nevoie ca politicienii și alte persoane publice să-și analizeze cu grijă afirmațiile pentru a evita să
incite la și să inflameze tensiuni etnice, rasiale și religioase. (...)

138
Ex. Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii
ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal.
139
Tribunalul Militar Internațional, Hotărârea din 1 octombrie 1946, partea 22, p. 501, apud., FRA, CEDO, Consiliul
Europei, Op. cit., p. 90.

99
- Solicităm liderilor politici și altor persoane publice să se exprime public împotriva tuturor
formelor de violență motivată de ură rasială sau xenofobie, și să se comporte responsabil și
să se abțindă de la a da explicații simpliste cu conotații rasiste, xenofobe sau antisemite
pentru probleme sau fenomene sociale, politice și economice complexe.[s.n.]”140

Discursul urii poate lua diferite forme, nu trebuie să fie doar verbal/scris ci poate fi exprimat
și prin simboluri cu anumite semnificații.141

Analiza discursului urii implică aspecte juridice multiple. Pentru o discuție detaliată și
aplicarea corectă a standardelor, în funcție de speța supusă analizei, recomandăm Fișa informativă
elaborată și actualizată perioadic de CEDO pe tema discuruslui urii.142

Prezența discursului urii poate face parte din materialul probator când vorbim de infracțiuni
motivate de ură.143 În Ungaria spre exemplu, într-un caz de atac rasist, organele de urmărire penală
au notat că suspecții purtau haine care arătau aderența la ideologii de extremă dreapta, iar unul dintre
ei avea tatuate pe corp versuri cu mesaj rasist.144

5.6. Infracțiunile motivate de ură


Acest tip de infracțiuni îneamnă infracțiuni prevăzute de legea penală care sunt motivate de
prejudecată. Spre deosebire de discursul urii, dacă înlăturăm motivația discriminatorie, faptele rămân
sancționate penal.145 Nu e necesar ca mobilul legat de discriminare al infracțiunii să fie singurul care
determină comiterea infracțiunii, e îndeajuns să existe pentru a fi în prezența unei infracțiuni motivate
de ură. (ex. cineva care decide să comită un jaf, și apoi alege un magazin evreiesc, și nu alt magazin,
deoarece crede că evreii sunt bogați, etc.).146 Nu e nevoie să vizeze persoane, pot să vizeze și
proprietate (deseori lăcașe de cult, cimitire, locuri comemorative, dar pot viza și proprietatea privată
a persoanelor ce aparțin grupului vizat).

140
Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului
și Agenția Ue pentru Drepturile Fundamentale, Joint statement on the occasion of the International Day for the
Elimination of Racial Discrimination, 21.03.2009;
141
Vezi și Adina Babeș, Ana Bărbulescu, Ghid de coduri, simboluri și însemne ale extremei drepte în România, Friedrich
Ebert Stiftung România, București, 2017, disponibil la: http://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/14104.pdf
142
European Court of Human Rights, Hate speech factsheet, disponibilă la:
https://echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=press/factsheets&c=. Vezi și Anne Weber, Manual on hate speech, Council of
Europe, 2009, disponibil la: http://icm.sk/subory/Manual_on_hate_speech.pdf;
143
Dana Ududec, Lari Peltonen, Delia Nită (coord.), Combaterea infracțiunilor motivate de ură. Ghid pentru practicieni
și decidenți, Centrul de Resurse Juridice, București, 2015, disponibil la: http://www.crj.ro/wp-
content/uploads/2015/01/Combaterea-infractiunilor-motivate-de-ura.Ghid-pentru-practicieni-si-decidenti.pdf
144
Amnesty International, Violent attacks against Roma in Hungary: Time to investigate racial
Motivation, 2010, p. 30, disponibil la: https://www.amnesty.org/download/Documents/40000/eur270012010en.pdf ;
145
Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE-ODIHR), Manual on joint hate crime training for
police and prosecutors, 2018, pp. 21-22, disponibil la: https://www.osce.org/odihr/385035?download=true
146
Ibid., p. 21.

100
Legislația penală românească prevede atât o circumstanță agravantă în mobilul discriminator
al infracțiunii, cât și infracțiuni de sine stătătoare. Enumerăm mai jos prevderi relevante147:

- Art. 77, lit. h) – circumstanța agravantă legată de săvârșirea infracțiunii din motive legate de
discriminare
- Art. 297 alin. 2 Abuzul în serviciu din motive discriminatorii
- Art. 282, alin. 1, lit. d) – Tortura pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare
- Prevederi ale OUG 31/2002

Având în vedere felul în care sunt definite, de cele mai multe ori și următoarele infracțiuni
sunt infracțiuni motivate de ură urmând a confirma în urma cercetării penale motivația
discriminatorie:

- Art. 381 – Împiedicarea exercitării libertății religioase


- Art. 382 – Profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult
- Art. 383 – Profanarea de cadavre sau morminte (cu precădere când aparțin minorităților
religioase – în România au avut loc repetate astfel de infracțiuni în cimitire evreiești148)

Așa cum am precizat mai sus, este important a reacționa prompt și disuasiv împotriva
infracțiunilor motivate de ură, deoarece acestea au efecte în mod special distructive asupra victimelor
individuale, dar și asupra grupului și societății în largul său. Printre acestea enumerăm:

- consecințele asupra victimelor sunt mai serioase decât infracțiunile fără mobilul
discriminator. Victimele resimt frică, furie, sau pot nega ce li s-a întâmplat, fiind prea dificil
să accepte că au fost atacate pentru cine sunt, sau pot să se auto-învinovățească;
- dat fiind faptul că nu pot schimba sau ascunde prezența caracteristicii ce a motivat
infracțiunea victimele acestui tip de infracțiuni experimentează mai des frica de repetarea
atacului;
- infracțiunile motivate de ură sunt deseori caracterizate drept ”infracțiuni cu mesaj” deoarece,
fiind determinate de apartenența la un anumit grup, orice membru al grupului se poate aștepta
să pățească același lucru. Este cu precădere terifiantă această amenințare pentru victimă
deoarece amenințarea se adresează, teoretic, și membrilor familiei victimei, dacă aparțin
aceluiași grup. La modul general, grupul vizat înțelege că nu e binevenit în acea comunitate;
- dacă nu există reacție promptă și sancțiune adecvată, dacă mesajul transmis este că nu se
întâmplă nimic, sau că sancțiunea nu va fi pe măsură, există un risc serios ca infracțiunile
motivate de ură nu doar să se repete, ci și să se agraveze. În același timp, grupul căruia aparține

147
Vezi și Centrul de Resurse Juridice, An overview of hate crime and hate speech. Country profile: Romania, București,
2017, disponibil la: http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2018/04/eMore-country-profile-Romania-website.pdf
148
Red Network (Centrul de Resurse Juridice raportor pentru România, Over 130 graves desecrated in a Bucharest
Jewish cemetery, 23.10.2018, disponibil la: http://www.red-network.eu/?i=red-network.en.items&id=711

101
victima poate lua justiția în propriile mâini. Toate acestea pot escalada în final în conflicte
înteretnice sau interreligioase/interconfesionale.149

România a ajuns în fața CEDO în legătură cu violențe la adresa romilor, o bună parte dintre
ele fiind înfăptuite de poliție. Într-o serie dintre aceste cazuri CEDO a constatat că România a încălcat
dreptul de a nu fi discriminat al reclamanților prin faptul că nu au realizat investigații eficiente pentru
a verifica motivația rasistă a atacurilor, în ciuda indiciilor și probelor exitente. CEDO a arătat, și în
aceste cazuri, că există o obligație procedurală de a investiga potențiala motivație discriminatorie a
infracțiunilor. Prima hotărâre de acest fel datează din 2005, în cauza Moldovan și alții c/României
(nr. 2) (Nr. 41138/98 și 64320/01), privitoare la felul în care sistemul de justiție din România a tratat
victimele rome ale pogromului de la Hădăreni din 1993 (faptele efective din timpul pogromului nu
au intrat în analiza CEDO, România nefiind membră a Consiliului Europei la acel moment) . În
această cauză, CEDO a arătat că tratamentul discriminator la care au fost supuși romii în procesul de
justiție a fost atât de sever și umilitor încât a constituit tratamente degradante în sensul Art. 3 al
Convenției (interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) :
”discriminarea etnică la care reclamanții au fost supuși în mod public prin modul de soluționare a
petițiilor acestora de către autorități, precum și condițiile locative ale reclamanților aduc atingere
demnității lor umane” (§ 113).

Având în vedere gravitatea concluziilor CEDO, ar fi fost de așteptat ca o astfel de condamnare


să ducă la măsuri menite a schimba cultura sistemului de justiție din România de genul celor din
Marea Britanie în urma investigației în cazul Steven Lawrence. România a continuat însă să
primească condamnări de la CEDO pentru abuzuri asupra romilor, inclusiv din partea poliției, în
cazuri în care nu s-a înfăptuit în mod adecvat justiția, iar motivația rasială a fost ignorată. Ultima
astfel de condamnare a venit în octombrie 2018, în cauza Lingurar și alții c/României (Nr. 5886/15),
Curtea constatând din nou încălcarea Art 14 (dreptul de a nu fi discriminat) sub aspect procedural
(investigație inadecvată a potențialelor motive discriminatorii), în conjuncție cu Art. 3, într-un caz de
folosire excesivă a forței de către poliție la o intervenție într-o comunitate de romi, și în care
cercetările au durat opt ani.150 Totodată, Raportul Departamentului de stat privind drepturile omului
pentru România din 2016, nota, citând organizația Romani CRISS, că din 43 de cazuri agresiune a
poliției împotriva romilor documentate de organizație în decurs de 10 ani, nu a existat nicio
condamnare, în parte din cauza deciziilor procurorilor de a nu trimite cauzele în instanță.151 În astfel
de situații este extrem de utilă prezența, în sprijinul victimelor, a unui avocat care înțelege felul în
care se manifestă infracțiunile motivate de ură.

149
Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE-ODIHR), Op. Cit., pp. 23-24.
150
CEDO, Comunicat de presă: Excessive and unjustified use of force during a police operation in a Roma community
and inadequate investigation, ECHR 344 (2018), 16.10.2018, disponibil la:
http://www.statewatch.org/news/2018/oct/echr-judgment-romania-Police-operation-%20Roma%20community.pdf
151
US Department of State, Bureau of Democracy, Human Rights and Labor, Country Reports on human rights practices
for 2016. Romania, Section 1. Respect for the Integrity of the Person, Including Freedom from: c. Torture and other
Cruel, Inhuman, or Degrading Treatment, disponibil la:
https://www.state.gov/j/drl/rls/hrrpt/2016humanrightsreport/index.htm#wrapper

102
Pentru o prezentare mai detaliată a acestor cauze la CEDO privitoare la romi, cât și pentru
discuții detaliate referitoare la alte aspecte legate de infracțiunile motivate de ură, vă sugerăm să
lecturați ghidul elaborat de Centrul de Resurse Juridice: Combaterea infracțiunilor motivate de ură.
Ghid pentru practicieni și decidenți, disponibil la: http://www.crj.ro/wp-
content/uploads/2015/01/Combaterea-infractiunilor-motivate-de-ura.Ghid-pentru-practicieni-si-
decidenti.pdf.

Într-o altă hotărâre referitoare la România din 2016, M.C. și A.C. c/României (Nr. 12060/12)
CEDO a precizat că: ”A trata violența și brutalitatea ce rezultă din atitudini discriminatorii în același
fel ca violența ce are loc în cazuri ce nu au astfel de componente ar însemna închiderea ochilor în
fața naturii specifice ale unor acte ce sunt în mod special distructive pentru drepturile fundamentale”
(§ 113). Cazul se referă la lipsa de investigații efective într-un caz în care persoane ce plecau de la
Marșul Diversității (al comunităților LGBT) din București în 2006 au fost serios bătute la metrou în
București. În ciuda dovezilor furnizate de victime însele, organele de cercetare penală au lucrat la caz
până ce s-a prescris. CEDO a constatat încălcarea Art. 3 în conjuncție cu Art. 14, sub aspect
procedural.

Indicii pentru infracțiuni motivate de ură

Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE-ODIHR) a elaborat o serie


de materiale, inclusiv materiale de formare cu privire la investigarea adecvată a infracțiunilor
motivate de ură. Redăm mai jos câteva aspecte relevante și pentru avocați în cazurile referitoare la
infracțiuni motivate de ură.

Aspecte care trebuie identificate și investigate din perspectiva motivației discriminatorii,


putând constitui indicii ale motivației discriminatorii:

- ce spune/percepe victima – dacă victima spune că infracțiunea a fost motivată de prejudecată,


acest lucru trebuie tratat cu maximă seriozitate și luat în considerare;
- dacă există comentarii, afirmații scrise, gesturi sau graffiti lăsate în urmă de făptuitorii care
vor să facă foarte clar mesajul de ură. Ceea ce declară suspecții în cursul cercetării poate, de
asemenea, să includă indicii cu privire la motivația discriminatorie. De asmenea, prezența
unor simboluri legionare, naziste, fasciste este relevantă;
- simpla apartenență a victimei la o categorie potențial discriminată trebuie notată;
- prezența la locul faptei a membrilor unui grup extremist;
- când anume are loc infracțiunea (o zi de sărbătoare pentru grupurile vizate, sau o zi
semnificativă pentru grupuri extremiste – ex. ziua de naștere a lui Hitler), sau când oamenii
ies de la serviciul religios;
- dacă au mai avut loc infracțiuni motivate de ură, sau chiar incidente minore dar bazate pe
atitudini discriminatorii în aceeași zonă, împotriva aceleiași persoane sau înfăptuite de aceeași
persoană care e suspectată;

103
- lipsa altor motive – când infracțiunea are loc ”din senin” aparent fără niciun motiv poate fi
un semnal de alarmă, - și în prezența altor indicatori -, că ar trebui investigată motivația
discriminatorie;
- natura atacului în latura obiectivă – comiterea unor acte în mod particular violente și
umilitoare - ex.: violență cu caracter sexual pentru a umili victima care aparține unui grup
LGBTI (persoane lesbiene, gay, bisexuale, transexuale/transgen și intersexuale), sau lăsarea
unui cap de porc într-o sinagogă sau moschee;
- unde are loc infracțiunea (lângă lăcașe de cult, lângă/în cimitire, memoriale ale Holocaustului,
etc.);
- cine este victima (poate fi un lider al comunității din care face parte, sau un activist de
drepturile omului care susține drepturile grupului vizat de infracțiune, etc.).152

5.7. Tratamentul adecvat al victimelor


Așa cum am precizat mai sus, victimele infracțiunilor motivate de ură sunt în mod special
vulnerabile din cauza impactului infracțiunii, posibil cumulat și cu alte dezavantaje. Directiva
2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor
norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității – Directiva
Victimelor, recunoaște în mod specific victimele infracțiunilor motivate de ură alături de alte victime
(victimele violenței de gen, victimele traficului de persoane, copiii, victimele cu dizabilități,etc. ), ce
au nevoie de măsuri speciale de protecție. Scopul măsurilor este, printre altele, acela de a evita
victimizarea repetată în timpul procedurilor ca urmare a felului în care se desfășoară acestea (spre
exemplu, prin audiere repetată care pune victima în situația de a repeta și rememora trauma). Această
directivă operează aproape o schimbare de paradigmă în felul în care ar trebui tratate victimele în
procedurile penale, aducând în prim plan tratamentul adecvat al victimelor infracțiunilor. Obiectivul
său este: ”să îmbunătățească situația reală, cotidiană a milioane de victime pe teritoriul Europei în
cea mai mare măsură posibilă”153.

Un drept specific inclus în directivă este acela de a avea acces le aservicii de sprijinire a
victimelor, către care trebuie să fie direcționate de organele de implementare a legii. În mod concret,
prin servicii de sprijinire a victimelor, Directiva înțelege:

152
Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE-ODIHR), Manual on joint hate crime training for
police and prosecutors, 2018, pp. 25-28, disponibil la: https://www.osce.org/odihr/385035?download=true,
Centrul de Resurse Juridice, An overview of hate crime and hate speech. Country profile: Romania, București, 2017, pp.
53-54, disponibil la: http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2018/04/eMore-country-profile-Romania-website.pdf,
OSCE/ODIHR, Understanding Anti-Semitic Hate crimes and Addressing the Security Needs of Jewish Communities. A
Practical Guide, 2017, pp. 8-11, disponibil la: https://www.osce.org/odihr/317166?download=true

153
Comisia Europeană, DG JUSTICE Guidance document related to the transposition and implementation of Directive
2012/29/EU of the European Parliament and of the Council of 25 October 2012 establishing minimum standards on the
rights, support and protection of victims of crime, and replacing Council Framework Decision 2001/220/JHA,
15.12.2013, p. 3, disponibil la: https://www.legal-tools.org/en/browse/record/daaee5/

104
”(1) Serviciile de sprijinire a victimelor, astfel cum sunt menționate la articolul 8 alineatul
(1), furnizează cel puțin:

(a) informațiile, consilierea și sprijinul relevante pentru exercitarea drepturilor care revin victimelor,
inclusiv în ceea ce privește accesul la sistemele publice naționale de despăgubire în cazul daunelor
penale, precum și cu privire la rolul victimelor în cadrul procedurilor penale, inclusiv pregătirea
pentru participarea la proces;

(b) informații privind sau trimitere directă la orice servicii specializate de sprijinire relevante
existente;

(c) sprijinul emoțional și, dacă este disponibil, cel psihologic;

(d) consiliere privind aspectele financiare și practice subsecvente infracțiunii;

(e) cu excepția cazului în care este furnizată de alte servicii publice sau private, consiliere cu privire
la riscurile de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare, precum și la prevenirea
acestora.

(2) Statele membre încurajează serviciile de sprijinire a victimelor să acorde o atenție deosebită
nevoilor specifice ale victimelor care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravității
infracțiunii.

(3) Cu excepția cazului în care acestea sunt furnizate de alte servicii publice sau private, serviciile
specializate de sprijinire menționate la articolul 8 alineatul (3) [servicii de sprijin specializate],
instituie și pun la dispoziție cel puțin:

(a) adăposturi sau orice altă cazare provizorie adecvată pentru victimele care au nevoie de un loc
sigur din cauza unui risc iminent de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și
răzbunare;
(b) sprijin orientat și integrat pentru victimele cu nevoi specifice, precum victimele violenței
sexuale, victimele violenței bazate pe gen și victimele violențelor în cadrul unor relații
apropiate, inclusiv sprijin în cazul traumelor și consiliere.”

Este nevoie ca și avocații să poată face o analiză de risc (dacă clientul se mai află în risc de a
fi victimizat/ă – se aplică în special persoanelor aflate în situații de violență prelungită cum ar fi
violența domestică sau traficul de persoane) și apoi de nevoi a victimelor pe care le reprezintă în
calitate de clienți și să știe ce opțiuni de servicii există, spre care pot referi victimele. Pentru
persoanele ce oferă servicii de sprijin (publice sau private) este util să fie în contact cu barourile
locale și să înțeleagă cum se poate obține asistență juridică. Vedeți și subcapitolul 7.3. pentru o
analiză a acestei directive din perspectiva violenței domestice.În România, principalul act normativ
ce se referă la drepturile victimelor, pe lângă prevederi ale Codului de procedură penală (vezi Art. 81
– Drepturile persoanei vătămate sau Art. 113 – Protecția persoanei vătămate și a părții civile), este

105
Legea 211/2014 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Prevederi
specifice mai apar și în legi precum Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie, sau în Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.

106
CAPITOLUL VI – ASISTENȚA JUDICIARĂ ACORDATĂ DE STAT ȘI
TAXELE JUDICIARE DE TIMBRU
Av. Claudiu Constantin DINU

6.1. Ajutorul public judiciar


Ajutorul public judiciar reprezintă o formă de asistenţă acordată de stat. Articolul 6 (1) din
ECHR și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE garantează dreptul la asistență judiciară
în procedura civilă. Acest lucru permite accesul la justiție indiferent de resursele financiare ale
persoanelor.

Ajutorul public judiciar se acordă în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil şi


garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime
pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii.
Ajutorul public judiciar este reglementat de OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar
în materie civilă, aprobată prin Legea nr. 193/2008, prin care a fost transpusă Directiva Consiliului
Uniunii Europene 2003/8/CE154 de îmbunătăţirea accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin
stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii155.
Acordarea efectivă a ajutorului public judiciar este dependentă de existenţa unor criterii
exprese, consacrate ca atare, de legislaţia aferentă acestei materii. Asistența judiciară face obiectul
evaluării situației financiare și a probei temeiniciei. Statele pot decide dacă este în interesul actului
de justiție să acorde asistență judiciară. Astfel, în temeiul legislației UE, necesitatea acordării de
asistență judiciară unei persoane fizice, în interesul actului de justiție, poate depinde de :

154
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 26 din 31.01.2003.
155
hotărârea dată de CJUE în cauza Orizzonte Salute6, Curtea a reafirmat principiile echivalenței și efectivității, reiterând
că, în lipsa unei reglementări a Uniunii într-o materie anume, revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului
autonomiei procedurale a statelor membre, atribuția de a stabili modalitățile procedurii administrative și pe cele ale
procedurii jurisdicționale, destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția
ca modalitățile procedurale identificate de stat să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare
întemeiate pe ordinea juridică internă sau să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de
ordinea juridică a Uniunii

107
importanța cauzei
complexitatea
pentru persoana
cauzei
fizică

capacitatea de a
se autoreprezenta
a persoanei

În materie civilă, ajutorul public judiciar poate fi acordat orice proces civil lato sensu, ajutorul
fiind posibil, de regulă atât pentru faza prejudiciară, cât şi pentru etapa judiciară. În acest sens,
menţionăm faptul că. Potrivit legislaţiei româneşti, ajutorul public judiciar poate fi acordat în
următoarele cazuri:

cauze cauze
cauze civile
comerciale administrative

cauze de
alte cauze civile
muncă și
lato sensu
asigurări sociale

statele sunt încurajate să ofere asistență legală gratuită pentru cazuri civile persoanelor care au
dificultăți economice

(Comitetul pentru Drepturile Omului, Comentariul General nr. 32 referitor la Articolul 14: Dreptul
la egalitate în fața instanțelor și a tribunalelor și la un proces echitabil, CCPR/C/GC/32, 23 august
2007)

108
Atenție:

1. ajutorul public judiciar nu se acordă în cauzele penale, pentru acest tip de procese existând
o reglementare similară, specială pentru materia penală.
2. cauţiunea prevazuta de dispozitiile art. 719 alin. (2) NCPC necesara a fi consemnata pentru
a se putea dispune suspendarea executarii silite sau pentru admiterea altor cereri care necesita
depunerea unei cautiuni nu poate face obiectul ajutorului public judiciar156. In acest sens
s-a pronuntat si Curtea Constitutionala a Romaniei prin Decizia nr. 289/2018 referitoare la
respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 90 si art. 719 alin. (2) din
Codul de procedura civila, precum si ale O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar
in materie civila si prin Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicata in Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014. Prin Deciziile sus-mentionate, Curtea
Constitutionala a Romaniei a retinut omisiunea reglementarii/enumarii cautiunii printre
formele ajutorului public judiciar prevazute de O.U.G. nr. 51/2008, ceea ce inseamna ca in
cazul formularii unor astfel de cereri, acestea vor fi respinse ca inadmisibile.
Orice persoană fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor
pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim
în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.

Conform OUG nr. 51/2008 beneficiază de ajutor public judiciar persoanele al căror venit
mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează
sub nivelul de 300 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în
întregime de către stat. Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni
anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor
public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%. În fine, ajutorul public judiciar se poate
acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau
estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza
diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa
obişnuită şi cel din România.

În ceea ce privește evaluarea situației financiare, CEDO a susținut că nu va exista nicio


încălcare a articolul 6 (1), în cazul în care un reclamant nu se încadrează în sistemul de asistență
judiciară deoarece venitul său nu se încadrează în criteriile financiare prevăzute, cu condiția ca esența
dreptului de acces la instanță să nu fie afectată (CEDO, cauza Glaser/Regatul Unit, nr. 32346/96, 19

156
în cauza Micallef c/Maltei, s-a ridicat problema aplicabilităţii garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţie într-o cauză
prin care s-a dispus o măsură provizorie, asemănătoare ordonanţei preşedinţiale din dreptul procesual civil român, cauză
în care s-a procedat la analizarea fondului raporturilor dintre părţi. Or, nu aceasta este situaţia în cazul cererilor de
suspendare provizorie a executării, în care instanţa nu analizează fondul raporturilor dintre părţi. În plus, Curtea
Europeană a decis că se impune o excepţie de la principiul neaplicabilităţii art. 6 în cazul în care natura deciziei provizorii
o cere, în mod excepţional, deoarece măsura solicitată este drastică, soluţionează acţiunea principală în proporţie
considerabilă şi dacă nu este anulată în apel ar avea consecinţe asupra drepturilor legale ale părţilor pentru o perioadă
considerabilă de timp.

109
septembrie 2000, alineatul 99; CEDO, cauza Santambrogio/Italia, nr. 61945/00, 21 septembrie 2004,
alineatul 58).

Prin familie se înțelege:

Familie

copiii sau alţi descendenţi în linie


soţul/soţia, copiii sau alţi dreaptă în vârstă de peste 18 ani,
descendenţi în linie dreaptă în dar nu mai mult de 26 de ani,
vârstă de până la 18 ani aflaţi în dacă se află în continuarea
întreţinerea solicitantului studiilor şi în întreţinerea
solicitantului

Prin membru de familie se înțelege:

Membru de familie

copiii sau alţi descendenţi în linie


copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani,
şi persoana care are domiciliul ori
dreaptă ai acesteia în vârstă de dar nu mai mult de 26 de ani,
reşedinţa comună şi gospodăreşte
până la 18 ani aflaţi în dacă se află în continuarea
împreună cu solicitantul
întreţinerea solicitantului studiilor şi în întreţinerea
solicitantului

Şi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau altor persoane care au domiciliul ori
reşedinta obisnuită pe teritoriul unui stat membru pot beneficia de asistenţă judiciară către un alt stat
membru al Uniunii Europene. Cererea de acordare a ajutorului public judiciar, formulata de cetaţeni
ai unui stat membru al Uniunii Europene sau de persoane care au domiciliul sau reşedinţa obişnuită
în unul dintre aceste state, altul decât România, se depune insoţită de documente justificative: a) fie

110
prin intermediul autorităţii centrale a statului membru de domiciliu sau de reşedintă al solicitantului;
b) fie prin intermediul autorităţii centrale române; c) fie direct la instanţa română competentă.

Cetaţenii români, precum şi cetaţenii străinişsi apatrizii, cu domiciliul sau reşedinta obișnuită pe
teritoriul României, beneficiază de consultanţă juridiăa gratuită din partea autorității centrale române,
în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008, în vederea obținerii asistentei juridice în cauze de competenţa
instanţelor unui alt stat membru al Uniunii Europene sau pentru executarea unei hotărâri pe teritoriul
unui alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevăzute de legea acelui stat . Autoritatea
centrală română asistă solicitantul, asigurându-se că cererea, completată conform anexei O.U.G. nr.
51/2008, să fie însoțită de toate documentele conexe pretinse de autoritatea competenta a statului
solicitat.

Ajutorul public judiciar se acordă în condiţiile şi în formele prevăzute de lege după cum
urmează:

- plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a
apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori
interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu. Asistenţa prin avocat poate fi şi
extrajudiciară şi constă în:
- acordarea de consultaţii
- formularea de cereri, petiţii, sesizări
- iniţierea altor asemenea demersuri legale
- reprezentarea în faţa unor autorităţi sau instituţii publice, altele decât cele judiciare sau cu
atribuţii jurisdicţionale, în vederea realizării unor drepturi sau interese legitime.
Asistenţa extrajudiciară trebuie să conducă la furnizarea unor informaţii clare şi accesibile
solicitantului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare referitoare la instituţiile
competente, şi, dacă este posibil, la condiţiile, termenele şi procedurile prevăzute de lege pentru
recunoaşterea, acordarea sau realizarea dreptului ori interesului pretins de solicitant.

ajutorul public judiciar sub forma asistenţei prin avocat se acordă conform prevederilor cuprinse
în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. În conformitate cu
art. 41 din Legea nr. 51/1995 avocatul este obligat să acorde asistență juridică în cauzele în care
a fost desemnat gratuit de către barou. De asemenea, potrivit art. 151 din Statutul profesiei de
avocat, ca formă a ajutorului public judiciar, asistenţa prin avocat cuprinde:1. asistenţa
extrajudiciară, care include acordarea de consultaţii în vederea iniţierii ori soluţionării unui
litigiu pentru care legea prevede acordarea ajutorului public judiciar sau, după caz, în vederea
iniţierii unei proceduri judiciare, arbitrale ori administrativ-jurisdicţionale în cazurile prevăzute
de lege şi pregătirea şi întocmirea documentelor pentru iniţierea unei proceduri judiciare,
inclusiv a unei proceduri prealabile obligatorii sau facultative, după caz;2. asigurarea

111
reprezentării şi asistenţei procesuale în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de
jurisdicţie, în condiţiile legii.

- plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu


încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă,
potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar

în cazul încuviinţării cererii de ajutor public judiciar, sub forma plăţii onorariului expertului,
traducătorului sau interpretului, prin încheierea de încuviinţare a asistenţei se stabileşte şi
onorariul provizoriu cuvenit acestora. După prestarea serviciului pentru care s-a plătit onorariul
provizoriu, instanţa va stabili onorariul definitiv

- plata onorariului executorului judecătoresc

prin încheierea de încuviinţare a asistenţei se stabileşte şi onorariul provizoriu cuvenit


executorului judecătoresc, în funcţie de complexitatea dosarului la acea dată. După îndeplinirea
atribuţiilor pe care legea şi statutul le prevăd în sarcina executorului judecătoresc, instanţa va
stabili, la cererea executorului judecătoresc, onorariul definitiv, în funcţie de complexitatea
cauzei şi de volumul activităţii desfăşurate, în limitele onorariilor stabilite potrivit legii

- scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege,
inclusiv a celor datorate în faza de executare silită

în cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare, prin încheiere
se vor stabili fie scutirea de plată, fie, după caz, cota de reducere, termenele de plată şi cuantumul
ratelor

112
Ajutorul public judiciar se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre aceste forme.
Valoarea ajutorului public judiciar acordat, separat sau cumulat, în oricare dintre aceste forme nu
poate depăşi, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute
pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare.

Ajutorul public judiciar se poate acorda şi independent de starea materială a solicitantului


dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistenţă judiciară sau dreptul la asistenţă juridică
gratuită, ca măsură de protecţie, în considerarea unor situaţii speciale, precum:

minoritatea handicapul

altele
un anumit
asemenea
statut
situații

În acest caz, ajutorul public judiciar se acordă numai pentru apărarea sau recunoaşterea
unor drepturi sau interese rezultate ori aflate în legătură cu situaţia specială care a justificat
recunoaşterea, prin lege, a dreptului la asistenţă judiciară sau la asistenţă juridică gratuită.

În acest sens s-a statuat că o persoană are acces efectiv la instanță atunci când se află în fața
unei curți supreme de justiție, dacă normele de procedură și indicațiile instanței, precum și consilierea
și asistența judiciară sunt suficiente pentru a-i asigura persoanei în cauză posibilitatea efectivă de a-
și susține cauza (CEDO, cauza A./Regatul Unit, nr. 35373/97, 17 decembrie 2002, alineatul 97)

Jurisprudență relevantă:

Exemplu: În Airey/Irlanda, reclamanta a solicitat separarea judiciară de soțul ei, dar nu a reușit să
obțină un ordin judecătoresc pentru că nu-și putea permite să-și păstreze avocatul în lipsa asistenței
judiciare.

CEDO a confirmat faptul că, deși articolul 6 (1) din ECHR nu prevede în mod explicit asistența
judiciară în procedura civilă, statele pot fi obligate să o furnizeze, atunci când asistența judiciară
este indispensabilă pentru asigurarea accesului efectiv la instanță. Acest lucru nu se aplică în toate
cauzele referitoare la drepturile și obligațiile civile. În mare parte, depinde de circumstanțele
particulare ale fiecărui caz în parte. În speță, factorii relevanți în favoarea acordării asistenței
judiciare au fost: complexitatea procedurii și a problemelor de drept; necesitatea de a stabili faptele
prin expertiză și audierea martorilor; și că acesta era o litigiu în materie matrimonială care

113
presupune implicare emoțională. Curtea a constatat încălcarea articolului 6 din ECHR (CEDO,
cauza Airey/Irlanda, nr. 6289/73, 9 octombrie 1979, alineatul 26).

La stabilirea venitului se iau în calcul:

orice venituri periodice, precum salarii, indemnizaţii, onorarii, rente, chirii, profit din
activităţi comerciale sau dintr-o activitate independentă şi altele asemenea

sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi obligaţiile de întreţinere

Sistemele juridice pot prevedea proceduri de selecție pentru a stabili dacă se va acorda
asistență judiciară în cauze civile, dar acestea nu pot funcționa în mod arbitrar sau disproporționat
sau nu pot încălca însuși dreptul de acces la instanță (CEDO, cauza Aerts/Belgia, nr. 25357/94,
30 iulie 1998)

Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă condițiile de acordare a unei astfel de
asistențe constituie o limitare a dreptului de acces la instanțele judecătorești. Restricțiile nu trebuie
să constituie „o intervenție disproporționată și intolerabilă” asupra acestui drept (CJUE, C-418/11,
cauza Texdata Software GmbH, 26 septembrie 2013, alineatul 84)

Dreptul la ajutor public judiciar se stinge:

- prin moartea părţii


- prin îmbunătăţirea stării sale materiale până la un nivel care să îi permită să facă faţă
costurilor procesului
-
Din punct de vedere procedural cererea de acordare a ajutorului public judiciar se va adresa, după
caz: instanţei competente pentru soluţionarea cauzei în care se solicită ajutorul; în cazul ajutorului
public judiciar solicitat pentru punerea în executare a unei hotărâri, cererea este de competenţa
instanţei de executare; dacă ajutorul public judiciar este solicitat într-un proces în curs, cererea de
acordare a ajutorului public judiciar se soluţionează, dacă legea nu prevede altfel, de completul
învestit cu soluţionarea cererii principale.

Ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data formulării cererii de
către persoana interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost
solicitat.Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar este scutită de taxă de timbru.

Din punct de vedere formal trebuie avute în vedere următoarele:

114
cererea va cuprinde menţiuni
cererea se formulează în scris
prevăzute de lege

cererea de ajutor
public judiciar

cererea va avea anexată


cererea va avea anexate
declaraţie pe propria
înscrisuri doveditoare
răspundere a solicitantului

Explicații și detalieri:

- cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris


- cererea va cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită
ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal, domiciliul şi starea materială a
solicitantului şi a familiei sale
- cererea va avea anexate înscrisuri doveditoare ale veniturilor acestuia şi ale familiei sale,
precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată
- Cererea va fi însoţită şi de o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului în sensul de
a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce
formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor
- Instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise autorităţilor
competente.
Asupra cererii de ajutor public judiciar instanţa se pronunţă, fără citarea părţilor, prin
încheiere motivată dată în camera de consiliu. Împotriva încheierii prin care se respinge cererea
de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, în termen de
5 zile de la data comunicării încheierii. Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu
de un alt complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere definitivă.

Ajutorul public judiciar poate fi refuzat când este solicitat abuziv157, când costul său estimat este
disproporţionat faţă de valoarea obiectului cauzei, atunci când acordarea ajutorului public judiciar

157
Refuzul de a acorda asistență judiciară cu privire la fondul cauzei - datorită perspectivelor insuficiente de succes sau
din cauza unei cereri superficiale ori vexatorii (de exemplu, cererea este introdusă doar pentru a produce disconfort) –

115
nu se solicită pentru apărarea unui interes legitim ori se solicită pentru o acţiune care
contravine ordinii publice sau celei constituţionale, dacă se dovedeşte că solicitantul ajutorului
public judiciar a refuzat anterior începerii procesului să urmeze o procedură de mediere (Dacă
cererea pentru a cărei soluţionare se solicită ajutor public judiciar face parte din categoria celor care
pot fi supuse medierii sau altor proceduri alternative de soluţionare), când solicitantul pretinde
despăgubiri pentru atingeri aduse imaginii, onoarei sau reputaţiei sale, în condiţiile în care
acesta nu a suferit vreun prejudiciu material, în cazul în care cererea decurge din activitatea
comercială sau dintr-o activitate independentă desfăşurată de solicitant.

În cazul procesului civil românesc, în completarea reglementării privind ajutorul public judiciar,
este consacrată legislativ, în art. 90-91 NCPC, asistenţa judiciară, instituţie care constituie o garanţie
pentru respectarea principiilor fundamentale ale procedurii civile referitoare la accesul egal la justiţie
şi la existenţa unui proces civil echitabil. Astfel, art. 90 alin. 1 NCPC prevede că cel care nu este în
stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a
primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile
legii speciale privind ajutorul public judiciar.

Asistenţa judiciară reglementată de Noul Cod de procedură civilă, similar ajutorului public
judiciar îmbracă mai multe forme. Astfel:
Asistenţă judiciară prevăzută de
Noul Cod de procedură civilă

acordare de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor


judiciare prevăzute de lege

apărareaşi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou

orice alte modalităţi prevăzute de lege

6.2.Taxele judiciare de timbru


Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, sunt supuse taxelor judiciare de
timbru prevăzute în OUG nr. 80/2013. Aceste taxe judiciare de timbru sunt datorate, de către toate
persoanele fizice și juridice și reprezintă, în realitate, plata serviciilor prestate de către instanțele
judecătorești în activitatea de înfăptuire a justiţiei. În cazul neachitării sau achitării insuficiente a

poate fi, de asemenea, legitimă (CEDO, cauza Staroszczyk/Polonia, nr. 59519/00, 22 martie 2007, alineatul 129; CEDO,
cauza Steel şi Morris/Regatul Unit, nr. 68416/01, 15 februarie 2005, alineatul 62)

116
taxelor de timbru, legea prevede o sancţiune expresă în sensul că cererea adresată instanţei civile
se anulează.

Stabilirea de către legiuitor, prin lege, a taxelor de timbru şi procedurilor aferente trebuie să
se facă cu mare atenţie pentru a nu fi afectat accesul liber la justiţie a celor lipsiţi de disponibilităţi
financiare.

Taxele de timbru având natura unor costuri (taxe), impuse prin lege, pentru accesarea
serviciului public al justiției, reprezintă un adevărat impozit pe justiţie.

În concluzie, taxele judiciare de timbru sunt datorate de către toate persoanele fizice şi
persoanele juridice care accesează serviciul public al justiţiei și reprezintă plata serviciilor prestate
de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.

În privinţa reglementării şi impunerii unor taxe judiciare de timbru, respectiv impactul


acestora asupra accesului liber la justiţie ar trebui avută în vedere cauza CEDO Harrison
Mckee/Ungaria, în care reclamantul, reprezentat de un avocat, a introdus o acțiune civilă împotriva
procurorului, pretinzând că o scrisoare transmisă pe parcursul procedurii penale conținea informații
false despre el. Instanța Regională din Budapesta a decis că a fost încălcat dreptul la imagine, însă a
respins cererea de despăgubire a acestuia, justificând că ar fi excesivă și că reclamantul nu a putut
dovedi existența unui prejudiciu real. Acesta a fost obligat să plătească taxe judiciare în valoare de
aproximativ 2,900 de euro. Reclamantul a făcut apel la Curtea de Apel din Budapesta, care a menținut
hotărârea primei instanțe de judecată, conform căreia reclamantul ar trebui să plătească taxe judiciare
calculate ca și procent raportat la capetele de cerere respinse. CEDO a reiterat că dreptul de acces
la instanță nu este unul absolut și poate fi limitat. Limitările nu trebuie să restricționeze sau să
reducă accesul unei persoane astfel încât sau în măsura în care să fie afectată esența dreptului. În
această situație, Curtea nu a observat nici un motiv de a pune sub semnul întrebării faptul că
reclamantul, cu ajutorul avocatului său, ar fi putut stabili ce reprezintă o cerere „rezonabilă” și, prin
urmare, valoarea taxelor judiciare care ar urma să fie plătite în cazul în care ar fi căzut în pretenții ar
fi putut fi prevăzută. Scopul solicitării de taxe judiciare este compatibil cu buna administrare a
actului de justiție, iar procedura oferă garanții adecvate pentru a se asigura că această cerință nu
constituie o sarcină financiară disproporționată asupra reclamanților bona fide. Curtea a considerat
că nu a exista o încălcare a articolului 6 din ECHR.

În sensul articolului 6 din CEDO, procesul începe o dată cu sesizarea instanţelor naţionale,
iar, în cauzele civile, Curtea Europeană a drepturilor Omului a analizat dacă părțile din litigiul
respectiv au avut posibilitatea concretă de a sesiza aceste instanţe, deci dacă au avut efectiv acces la
instanţă. Astfel, în Cauza Weissman şi alţii c. României, reclamanţii s-au plâns că acţiunea lor în
despăgubiri a fost anulată pentru neplata taxelor de timbru, în măsura în care taxele de timbru pe care
le datorau se ridicau la echivalentul sumei de 320 000 euro. Curtea a constatat că suma datorată
cu titlu de taxe de timbru era excesivă şi nu era justificată de obiectul litigiului. În plus,
reclamanţii nu aveau la dispoziţie nici o cale legală pentru a solicita exonerarea de la plata acestei
taxe. În aceste condiţii, Curtea a constatat că reclamanţii au fost privaţi de posibilitatea ca acţiunea

117
lor să fie analizată pe fond de instanţele naţionale şi a apreciat că articolul 6 a fost încălcat. De
asemenea, în Cauza Nemeti c. României, reclamanta a invocat încălcarea articolului 6 deoarece
recursul pe care îl introdusese într-un litigiu privind proprietatea fusese anulat pentru neplata unor
taxe de timbru echivalente sumei de 471 euro. Reclamanta ceruse scutire de la plata acestei taxe pe
motiv că suma reprezenta de şase ori venitul său lunar, dar cererea i-a fost respinsă de autoritatea
locală. Curtea europeană a estimat că suma percepută cu titlul de taxă era excesivă şi a
sancţionat refuzul autorităţii locale de a soluţiona favorabil cererea reclamantei de scutire de la plata
acestei taxe.

Aşadar, dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, iar instituirea prin lege a unor taxe
de timbru nu atrage de plano o limitare a accesului liber la justiţie. Acest acces poate fi limitat, fără
a afecta caracterul echitabil al procesului civil. De exemplu, impunerea unor limite de timp
rezonabile poate favoriza buna administrare a actului de justiție. În plus, obligația de a plăti taxe
judiciare poate conduce la eliminarea cererilor neîntemeiate sau poate fi justificată din motive
bugetare (CEDO, cauza Ashingdane/Regatul Unit, nr. 8225/78, 28 mai 1985, alineatul 57).

Pe de altă parte, accesul la asistență judiciară reprezintă o parte importantă a dreptului la un


proces echitabil în temeiul articolului 6 din CEDO și a articolului 47 din Carta drepturilor
fundamentale a UE. Dreptul la asistență judiciară asigură accesul efectiv la justiție pentru cei care
dispun de resurse financiare insuficiente pentru a acoperi costurile în instanță, cum ar fi taxele
judiciare sau costurile de reprezentare juridică.

Este adevărat că sunt situaţii în care taxele de timbru pot constitui o limitare nepermisă a
dreptului de acces la justiție în cazul în care acestea sunt prea mari, deoarece pot priva persoanele de
dreptul de acces efectiv la instanță (CEDO, cauza Kreuz/Polonia, nr. 28249/95, 19 iunie 2001,
alineatele 61-67). Valoarea corectă a unei unei taxe de timbru depinde de situația de fapt,
inclusiv de posibilitățile financiare ale reclamantului (CEDO, cauza Tolstoy Miloslavsky/Regatul
Unit, nr. 18139/91, 13 iulie 1995, alineatele 61-67). Sub acest aspect este relevantă soluţia adoptată
de CEDO în cauza Stankov/Bulgaria, în care reclamantul a acționat în instanță statul pentru detenție
ilegală și a câștigat, fiindu-i acordate daune-interese. Cu toate acestea, i s-a impus plata unei taxe
judiciare în valoare de aproximativ 90 % din despăgubirea pe care trebuia să o plătească statul. Prin
urmare, reclamantul și-a pierdut efectiv despăgubirea, chiar dacă instanțele bulgare au admis fără
echivoc că acesta era îndreptățit să le primească. CEDO a reținut faptul că, în cadrul unei acțiuni în
despăgubire împotriva statului, normele privind costurile judiciare trebuie să evite plasarea unei
sarcini excesive pentru justițiabili. Costurile nu ar trebui să fie excesive sau să constituie o restricție
nejustificată privind dreptul de acces la instanță. Cu toate că impunerea taxelor judiciare a fost
compatibilă cu buna administrare a actului de justiție, nivelul relativ ridicat și complet inflexibil al
taxelor judiciare, în acest caz, a reprezentat o limitare disproporționată a dreptului reclamantei de a
avea acces la instanță. Diferite soluții procedurale utilizate în alte state membre - cum ar fi reducerea
sau renunțarea la taxele judiciare pentru acțiuni în despăgubire împotriva statului sau care rămân la
aprecierea instanței în stabilirea cuantumului- nu au fost disponibile și în cazul de față, sens în care
Curtea a constatat încălcarea articolului 6 (1) din CEDO.

118
În acelaşi sens, CEDO a stabilit cauza Podbielski şi PPU Polpure c. Poloniei că autorităţile
naţionale nu au păstrat un raport de proporţionalitate între interesul statutului de a percepe taxe
judiciare şi interesul reclamanţilor de a-şi susţine interesul în faţa unei instanţe, Curtea
concluzionând că obligarea la plata unor taxe de timbru foarte mari constituie o restricţionare
disproporţionată a dreptului reclamanţilor de acces la justiţie.

Potrivit legislaţiei româneşti, nu toate acţiunile civile presupun o taxă judiciară de timbru, ci
numai în cazurile anume prevăzute de lege. Ca regulă, orice cerere sau acţiune în justiţie se timbrează
potrivit legii, cele scutite fiind anume prevăzute. Astfel, sunt reglementate expres o serie de acțiuni
și cereri introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției
și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care sunt scutite de la plata taxelor
judiciare de timbru. Aceste cereri vizează stabilirea și plata pensiilor, precum și alte drepturi
prevăzute prin sistemele de asigurări sociale, stabilirea și plata ajutorului de șomaj, a ajutorului de
integrare profesională și a alocației de sprijin, a ajutorului social, a alocației de stat pentru copii, a
drepturilor persoanelor cu dizabilități și a altor forme de protecție socială prevăzute de lege,
obligațiile legale și contractuale de întreținere, inclusiv acțiunile în constatarea nulității, în anularea,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului de întreținere, stabilirea și acordarea despăgubirilor
decurgând din condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, adopție, ocrotirea
minorilor, tutelă, curatelă, interdicție judecătorească, asistența persoanelor cu tulburări psihice,
precum și la exercitarea de către autoritatea tutelară a atribuțiilor ce îi revin, protecția drepturilor
consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au
calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele
legitime ale consumatorilor, valorificarea drepturilor Societății Naționale de Cruce Roșie, exercitarea
drepturilor electorale, cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și
morale decurgând din acestea, stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări
ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, drepturile și interesele legitime pretinse de foștii
deținuți și persecutați pentru motive politice în perioada regimului comunist din România, orice alte
acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară
de timbru, acțiunile și căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor
juridice făcute ori emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cererile pentru
dizolvarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 și a grupurilor de interes economic,
formulate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, acțiunile și cererile privind raporturile de
serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici cu statut special sunt asimilate, sub
aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de muncă. Totodată, în toate cazurile, acţiunile şi
cererile formulate, în procesul civil, de Ministerul Public sunt scutite de taxe judiciare de timbru,
procurorul acţionând pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor.

Cuantumul taxelor de timbru este stabilit, de lege, prin două modalităţi: (1) sunt acţiuni,
reglementate expres, care sunt supuse unei taxe judiciare de timbru fixe, în cuantumuri diferite,
potrivit legii şi (2) pentru celelalte acţiuni evaluabile în bani, altele decât cele care au o taxă fixă, taxa
judiciară de timbru se stabileşte, în procentaj legal, în funcţie de valoarea obiectului cererii. În oricare

119
din cele două ipoteze, dovada achitării taxelor de timbru trebuie ataşată cererii de chemare în
judecată.

Din punct de vedere procedural, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu


excepțiile prevăzute de lege, sub sancţiunea anulării cererii sau acțiunii. Determinarea cuantumului
taxelor judiciare de timbru, la cazul concret, pentru actiunile si cererile introduse la instantele
judecatoresti se face de catre instanta de judecată învestită cu soluționarea cererii. În conformitatecu
OUG nr. 80/2013. Taxele judiciare de timbru se stabilesc in mod diferentiat, dupa cum obiectul
acestora este sau nu evaluabil in bani, cu exceptiile prevazute de lege.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face


cerere de reexaminare (cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru). În
cazul admiterii integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, instanța va dispune restituirea taxei de
timbru total ori, după caz, proporțional cu reducerea sumei contestate.

În conformitate cu legea română, persoanele fizice pot beneficia de scutiri, reduceri,


eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condițiile OUG nr. 51/2008
privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Reducerea taxei de timbru poate fi acordată separat
sau, după caz, împreună cu eșalonarea sau amânarea plății.

Cererea pentru acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru se poate formula prin
cererea de chemare în judecată. Pentru soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei
judiciare de timbru, instanța poate solicita orice lămuriri și dovezi părții sau informații scrise
autorităților competente. Asupra cererii de acordare a facilităților la plata taxei de timbru instanța se
pronunță fără citare, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, încheiere care se comunică
solicitantului și părții adverse. Împotriva încheierii, părțile interesate pot formula cerere de
reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, această cerere fiind scutită de la
plata taxei judiciare de timbru. Cererea de reexaminare se soluționează în camera de consiliu de un
alt complet, instanța pronunțându-se prin încheiere definitivă.

Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se pot restitui, după caz, integral,
parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, după procedura legală, în următoarele situații: când
taxa plătită nu era datorată, când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal, când acțiunea sau cererea
rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale, când acțiunea corect
timbrată a fost anulată în condițiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau când
reclamantul a renunțat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât,
când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecată ori s-au împăcat, când contestația la
executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă, în cazul în care instanța de judecată se
declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională, precum și în cazul
respingerii cererii, ca nefiind de competența instanțelor române, când probele au fost administrate de
către avocați sau consilieri juridici, în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abține
sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă, în alte cauze expres prevăzute de lege.

120
121
CAPITOLUL VII - ACCESUL LA JUSTIȚIE AL UNOR CATEGORII
VULNERABILE
Georgiana Iorgulescu – Centrul de Resurse Juridice

7.1 Accesul la justiție al copiilor


În România, conform Buletinului statistic al Ministerului Muncii și Justiției Sociale158, în
trimestrul II al anului 2018, erau 54.960 de copii beneficiari de măsuri de protecție specială. Dintre
aceștia,

 36.902 de copii se află în servicii de tip familial (18.359 la asistenți maternali, 13.685 la
familia extinsă, 4,858 la alte familii ori persoane)
 18.058 de copii se află în servicii de tip rezidențial (14.438 în centre de plasament publice,
729 în centre primiri urgențe, 405 în centre maternale, 3.710 în centre private)

7.1.1. Legislație internațională- Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la


drepturile copilului (numită în continuare Convenția)
Convenția O.N.U. a fost ratificată de România prin Legea nr.18/1990 și stă la baza Legii nr.
272/2004, republicată privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Firul roșu al Convenției159 dar și al legislației naționale îl reprezintă principiul interesului


superior al copilului, care trebuie să prevaleze în orice decizie privitor la acesta, indiferent dacă este
luată de autorități publice, organisme private ori instanțe judecătorești.160

Comitetul pentru Drepturile Copilului din Cadrul O.N.U. a realizat un Comentariu General
(nr.14/2013)161 cu privire la interesul superior al copilului (art.3, parag.1 din Convenție) privit ca un
drept al acestuia care trebuie luat cu prioritate în considerare atunci când trebuie luată o decizie
privitoare la copil. Acest comentariu general se dorește a fi un ghid pentru țările semnatare în
aplicarea acestui principiu promordial al Convenției.

Astfel, parag.5 din Comentariul General susține că:

Aplicarea deplină a conceptului privind interesul superior al copilului necesită dezvoltarea unei
abordări bazate pe drepturi, implicând toți actorii, cu scopul de a securiza într-un mod holistic
integritatea psihică, fizică și spirituală a copilului și de a-i promova demnitatea umană.

În paragraful următor, Comitetul precizează că interesul superior al copilului, ca și concept,


se bazează pe trei componente:

158
http://www.mmuncii.ro/j33/images/buletin_statistic/2018/Copil_sem_I_2018.pdf
159
Art.3, parag.1 “În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private,
de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”
160
Art. 2, alin.4 din Legea nr. 272/2004, republicată
161
Traducerile din Comentariul General au fost făcute de către Centrul de Resurse Juridice. Textul original se află la
adresa https://www2.ohchr.org/English/bodies/crc/docs/GC/CRC_C_GC_14_ENG.pdf

122
a) Un drept subiectiv: dreptul copilului de a avea interesul sau superior luat în considerare cu
prioritate atunci când diferite alte interese sunt luate în considerare (...) Crează o obligație a
Statelor, este direct aplicabil și poate fi invocat în fața instanțelor.
b) Un principiu fundamental de interpretare legală: dacă o prevedere este supusă mai multor
interpretări, trebuie aleasă aceea care valorifică cel mai bine interesul superior al copilului.
c) O regulă de procedură: ori de câte ori trebuie luată o decizie care afectează un copil, un grup
identificat de copii ori copiii în general, procesul decizional trebuie să includă o evaluare a
posibilului impact (pozitiv sau negativ) asupra copilului/copiilor. Evaluarea și determinarea
interesului superior al copilului necesită garanții procedurale. Mai mult decât atât, în
motivarea deciziei (...) trebuie să se arate cum a fost respectat acest drept, ce anume a fost
considerat ca fiind în interesul superior al copilului, ce criterii au fost folosite, cum a fost
cântărit interesul superior al copilului față de alte considerente, fie acestea de politica publică
ori cazuri individuale.

Pe cale de consecință, orice autoritate administrativă (în cazul nostru Direcțiile Generale de
Asistența Sociala, respectiv Serviciul Public de Asistență Socială, prin lucrători specializați, asistenți
sociali, psihologi) trebuie să ia deciziile cu privire la un anume copil numai după o prealabilă
cercetare, evaluare și, finalmente, cumpănire cu privire la ceea ce este interesul superior al copilului
în cazul dat.

Acest lucru este valabil și pentru orice entitate privată care desfășoară servicii pentru copii
ori care au un impact cu privire la drepturile copilului.

In ceea ce privește instanțele de judecată, decizia acestora trebuie să se bazeze, motivat, pe


ceea ce, după o necesară studiere, consideră că este intersul superior al copilului pentru momentul
dat.

Din perspectiva Convenției, respectiv al Comentariului General cu privire la interesul


superior al copilului, ceea ce trebuie luat în calcul atunci cînd se realizeaza o evaluare, respectiv se
ia o hotărâre cu privire la copil, din perspectiva respectării drepturilor sale substanțiale, este

1. Opinia copilului- copilul trebuie să își exprime opinia cu privire la orice aspect care urmează
să îl afecteze, indiferent de vîrsta sa, nivelul de maturitate, de vulnerabilitate (dizabilitate,
apartenența la un grup minoritar, migrant, etc);
2. Identitatea copilului (din perspeciva prezervării identității acestuia, drept prevăzut de art. 8
din Convenție)- aceasta include caracteristici legate de sex, origine, religie, identitate
culturală, trăsături de personalitate;
3. Prezervarea vieții de familie și păstrarea legăturilor (drept în sine și nu doar element de
luat în considerare, art. 9, 18 și 20 din Convenție)- separarea copului de părinți nu se poate
face decât ca ultimă măsură și numai atunci cînd copilul se află într-un risc grav; condițiile
economice nu pot justifica separarea copilului de părinți, dimpotriva, se pune în discuția
suportul care poate fi acordat familiei; dizabilitatea copilului ori a părinților nu poate fi, în
sine, un motiv de separare a copilului în măsura în care separarea copilului devine necesară,

123
această decizie trebuie să fie luată de o echipă pluridisciplinară de specialiști , cu participarea
instanțelor;
4. Grija, protecția și siguranța copilului – grija și siguranța emoțională sunt necesități
primordiale pentru un copil, de aceea trebuie luate măsuri pentru ca acesta să dezvolte legături
de atașament, legături care trebuie să subziste în timp.

Din perspectiva intersului superior al copilului ca și drept procedural, acesta implică:

1. Dreptul copilului de a-și exprima propriile păreri, liber de orice presiune, de a înțelege
procedurile prin care trece, soluțiile care există, dar și obligația autorităților de a colecta cât mai
multe informații cu privire la copil; se pornește de la prezumția că minorul este capabil să își
exprime opinia și că acesta are dreptul să și-o exprime; se descurajează impunerea unei condiții
de vârstă sub care Statul prezumă că minorul nu poate fi ascultat162, dat fiind că nivelul de
înțelegere nu este uniform în cazul tuturor copiilor la o anumită vârsta. Cântărirea opiniilor
copilului nu se face exclusiv pe baza vârstei biologice ci coroborată cu gradul de maturitate, care
este o trăsătură individuală.

2. Dreptul de a fi audiat în procedurile administrative și judiciare- atunci cînd dorințele


copilului sunt exprimate prin intermediul unui reprezentant, acesta are obligația de a comunica
întocmai dorințele copilului; în situați în care există un conflict între dorința copilului și cea a
reprezentantului, cel dintâi trebuie să aibă al dispoziție o reprezentare independentă; în ceea ce
privește informația pusă la dispoziția copilului, aceasta trebuie să fie prietenoasă cu acesta (child-
friendly), personalul cu care intră în contact trebuie să fie instruit, sala de judecată trebuie să aibe
un design special, o anticameră separată, judecătorii și avocații trebuie să fie îmbrăcați mai puțin
formal.

3. Motivare complexă- orice decizie privitoare la un copil trebuie motivată, arătând cum anume
au fost luate în calcul toate circumstanțele care au stat la baza definirii interesului superior al
copilului în speța data.

4. Cale de atac a deciziei- trebuie instituite mecanisme care să asigure informarea copilului cu
privire la căile de atac disponibileș acestea trebuie să fie accesibile fie direct copilului fie
reprezentantului legal.

7.1.2 Instituții implicate în procedurile administrive și judiciare cu privire la copii


Legislație incidentă cu privire la serviciile de asistență socială:

 Legea nr.272/2004 republicată privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art.113-


118;

162
Comentariul General nr. 12 al Comitetului pentru drepturile Copilului asupra art.12 din Convenție- Dreptul copilului
de a fi ascultat,
https://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/docs/AdvanceVersions/CRC-C-GC-12.pdf

124
 HG 797/2017 pentru aprobarea Regulamentul cadru de organizare și funcționare a serviciilor
publice de asistență socială și a structurii orientative de personal (în baza art.113, alin.1 din
Legea asistenței sociale nr. 292/2011);
 REGULAMENTUL-CADRU de organizare şi funcţionare al Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului, Anexa 1 din HG 797/2017:

Art. 1 Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, denumită în continuare


Direcţia generală, este instituţia publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliilor
judeţene/consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti cu scopul de a asigura aplicarea
politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu
dizabilităţi, precum şi altor persoane, grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială, cu rol în
administrarea şi acordarea beneficiilor de asistenţă socială şi a serviciilor sociale.

Art.10 Direcţia generală îndeplineşte următoarele atribuţii principale:


a) în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului:
1.întocmeşte raportul de evaluare iniţială a copilului şi familiei acestuia şi propune stabilirea unei
măsuri de protecţie specială;

2.monitorizează trimestrial activităţile de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor de protecţie


specială a copilului;
3.identifică şi evaluează familiile sau persoanele care pot lua în copii în plasament;
4.monitorizează familiile şi persoanele care au primit în plasament copii, pe toată durata acestei
măsuri;
5.identifică, evaluează şi pregăteşte persoane care pot deveni asistenţi maternali profesionişti, în
condiţiile legii; încheie contracte individuale de muncă şi asigură formarea continuă de asistenţi
maternali profesionişti atestaţi; evaluează şi monitorizează activitatea acestora;
6.acordă asistenţă şi sprijin părinţilor copilului separat de familie, în vederea reintegrării în mediul
său familial;
7.reevaluează, cel puţin o dată la 3 luni şi ori de câte ori este cazul, împrejurările care au stat la baza
stabilirii măsurilor de protecţie specială şi propune, după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea
acestora;
(...)
13.asigură organizarea, administrarea şi finanţarea serviciilor sociale destinate prevenirii separării
copilului de familie şi a celor destinate copilului lipsit temporar sau definitiv de părinţii săi, în
condiţiile legii;

Numărul de persoane angajate în cadrul direcțiilor județene la care se adaugă un manager de caz la
50 de cazuri pentru copiii din sistemul de protecţie specială, un manager de caz la 50 de asistenţi
maternali profesionişti şi un manager de caz la 50 de persoane adulte cu dizabilităţi aflate în sistem
rezidenţial, un manager de caz la 50 de persoane vârstnice pentru care este în implementare un plan
individualizat de asistenţă şi îngrijire:

125
Număr maxim
Nr. crt. Posturi
de posturi
1. Director executiv/general 1
2. Posturi aparat propriu (inclusiv alte funcţii de conducere)

Număr de beneficiari de servicii sociale/an


Sub 12.000 102
12.001-17.000 112
17.001-22.000 125
Peste 22.000 135

 REGULAMENTUL-CADRU de organizare şi funcţionare al direcţiei de asistenţă socială


organizate în subordinea consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor, Anexa 2 din HG
797/2017:

Art. 1- Direcţia de asistenţă socială este structura specializată în administrarea şi acordarea


beneficiilor de asistenţă socială şi a serviciilor sociale, cu personalitate juridică, înfiinţată în
subordinea consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor, ca direcţie de asistenţă socială, denumită în
continuare Direcţia, cu scopul de a asigura aplicarea politicilor sociale în domeniul protecţiei
copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilităţi, precum şi altor persoane,
grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială.
Art.8- (...)

(6) Serviciile sociale acordate de Direcţie destinate protecţiei şi promovării drepturilor copilului sunt
cele de prevenire a separării copilului de părinţii săi, precum şi cele menite să îi sprijine pe aceştia în
ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copiilor, inclusiv servicii de consiliere familială, organizate în
condiţiile legii.
(7) Complementar acordării serviciilor prevăzute la alin. (6), în domeniul protecţiei copilului,
Direcţia:
a)monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum şi modul
de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor
relevante, în baza unei fişe de monitorizare aprobate prin ordin al ministrului muncii şi justiţiei
sociale;
b) realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
c) identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii şi/sau beneficii pentru prevenirea
separării copilului de familia sa;
d) elaborează documentaţia necesară pentru acordarea serviciilor şi/sau beneficiilor şi le acordă, în
condiţiile legii;
e) asigură consilierea şi informarea familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi obligaţiilor
acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local;

126
g) vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii şi beneficii şi
urmăreşte modul de utilizare a beneficiilor, precum şi familiile care au în îngrijire copii cu părinţi
plecaţi la muncă în străinătate;
h) înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecţie
specială, în condiţiile legii;
i) urmăreşte evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială şi a
fost reintegrat în familia sa;
j) colaborează cu direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în domeniul protecţiei
copilului şi îi transmite acesteia toate datele şi informaţiile solicitate din acest domeniu;
k) urmăreşte punerea în aplicare a hotărârilor comisiei pentru protecţia copilului/instanţei de tutelă
referitoare la prestarea de către părinţii apţi de muncă a acţiunilor sau lucrărilor de interes local, pe
durata aplicării măsurii de protecţie specială etc.

Structura organizatorică şi numărul de posturi aferent aparatului propriu al Direcţiei de asistență


socială se aprobă de consiliul local.

 REGULAMENTUL-CADRU de organizare şi funcţionare al compartimentului de asistenţă


socială organizat la nivelul comunelor, Anexa 3 din HG 797/2017

Art. 1
Compartimentul de asistenţă socială este structura specializată în administrarea şi acordarea
beneficiilor de asistenţă socială şi a serviciilor sociale, înfiinţată la nivel de compartiment funcţional
în aparatul de specialitate al primarului, denumit în continuare Compartiment, cu scopul de a asigura
aplicarea politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu dizabilităţi, precum şi altor persoane, grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială.

Atribuțiile compartimentelor de asistență socială organizate la nivel de comună sunt similare


cu cele organizate la nivel de oraș. Structura organizatorică și numărul de posturi se aprobă prin
hotărâre de consiliu local.

Comentariu: se poate observa o partajare a competențelor în materia protecției copilului


între structura aflată la nivel județean (DGASPC), unde funcționează managerul de caz al copilului
și unde se află, de regula, dosarul acestuia și structurile locale care au un rol vital în depistarea
situațiilor de risc pentru copii (abandon, situație materială precară, copii cu părinți plecați în
stăinătate), putând acorda consiliere, beneficii sociale dar și activități de prevenție.

Dacă, în ceea ce privește DGASPC, există o listă minimală cu numărul de angajați (relevant
este numărul de asistenți sociali și psihologi), la nivel local nu există o astfel de listă , numărul de
angajați fiind lasat la latitudinea autorităților locale.

127
Rolul Ministerul Public în procedurile judiciare care vizează copii

Rolul Ministerului Public are rang constituțional. Astfel, art. 131, alin.1 din Constituția
României prevede:

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea
de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor

În subsidiar, Legea nr.207/2018 de modificare a Legii nr.304/2004 privind organizarea


judiciară prevede la art.63, litg) prevede, la rîndul său că:

Ministerul Public, prin procurori, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii

Prin urmare, rolul procurorului, cu incidență în acest capitol, este esențial în procedurile
judiciare civile care implică grupuri vulnerabile fie prin prisma minorității fie prin prisma
dizabilității. Rolul său nu este pur decorativ, ci derivă, pe de o parte din Constituție și lege organică,
pe de altă parte din însăși titulatura de magistrat pe care procurorul o poartă în România. Ne permitem
să afirmăm, astfel, că aceasta titulatură își are izvorul în cele două mari atribute legale:
a) strânge probe atât în apărare cât și în acuzare;
b) veghează la respectarea drepturilor minorilor și interzișilor judecătorești.

7.1.3 Corelația dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Legea nr. 272/2004
republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea națională transpune, cel puțin la nivel de principii, principalele drepturi stipulate in
Convenție.

Din perspectiva interesului superior al copilului înțeles ca o regulă de procedură, așa


cum indică Comentariul General asupra art.3, parag. 1 din Covenție, acesta presupune dreptul
copilului de a-și exprima liber propriile păreri asupra oricărei probleme îl privește, legea română,
prin art. 29, asigură transpunerea acestui drept, cu următoarele limitări:

 Deși alin.2 din art. 29 asigură dreptul copilului de a fi ascultat în orice procedură judiciară
sau administrativă care îl privește, teza a 2-a a acestui articol instituie obligația de ascultare numai
pentru copiii care au împlinit 10 ani, lăsând la aprecierea autorității ascultarea copilului cu vârstă mai
mică.
 În condițiile în care, de altfel, alin. 4 al aceluiași articol prevede faptul că opinia copilului va
fi luată în considerare în raport cu vârsta și gradul de maturitate, ar fi fost benefică ascultarea copilului
indiferent de vârsta acestuia.
 Alin.3 al art. 29 conferă, ca și atribut al dreptului de a fi ascultat, posibilitatea copilului de a
cere și primi orice informație pertinentă și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea
opinia sa; pe cale de consecință, copilul cu vârsta mai mică de 10 ani este privat de acest drept.

128
 Alin.5 al art. 29 instituie, ca și drept al copilului, posibilitatea acestuia de a cere să fie ascultat
fără a detalia mecansime concrete de valorizare a acestuia.
 În ceea ce privește situația existenței unui conflict de interese, alin. 6 nu detaliază care sunt
participanții la acest potențial conflict, făcând trimitere doar la desemnarea unui curator. Cum întreg
art. 29 face referire la ascultarea copilului în procedurile judiciare sau administrative, probabil că
legiuitorul a avut în vedere conflictul de interes dintre copil și reprezentatul său legal.

Comentariu: instituția curatelei, așa cum este aceasta prevăzută la art.178 Cc, nu este
aplicabilă minorului, motiv pentru care opinăm că s-a avut în vedere instituția curatelei speciale
prevăzute de art.58 Cpc.

7.1.4 Titularii drepturilor și obligațiilor părintești conform Legii nr.272/2004

În funcție de situația concretă în care se află copilul, drepturile și obligațiile părintești pot fi
exercitate de către părinți/părinte, de directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția
Copilului sau de persoana, familia, asistentul maternal sau șeful serviciului rezidențial care a primit
copilul în plasament în regim de urgență.

Tipuri de măsuri de plasament:


 la o persoană sau familie;
 la un asistent maternal;
 la un serviciu de tip rezidențial, licențiat.
Interdicție
 Plasamentul copilului cu vârsta mai mică de 3 ani poate fi dispus numai la familia extinsă,
substitutivă sau la asistent maternal, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial
fiind interzisă.
Excepție la interdicție
 Se poate stabili plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial pentru copilul mai mic de 3 ani,
în situația în care prezintă handicapuri grave (n.a. dizabilități), cu dependență de îngrijiri în
servicii speciliazate.

Comentariu: dizabilitatea psihică este un diagnostic care nu poate fi pus copiilor de 3 ani ori
sub 3 ani. În ceea ce privesc alte tipuri de dizabilități, simpla prezență a acestora nu înseamnă, în
mod necesar, plasarea copilului într-un serviciu de tip rezidențial ci trebuie făcută dovada unei
dizabilități grave precum și dovada specializării serviciului de tip rezidențial din perspectiva
resurselor umane și materiale de care dispune. Îndepărtarea unui copil din comunitate, trebuie, prin
urmare analizată extrem de minuțios și motivată ca atare.

Cine poate dispune măsura plasamentului


 Comisia pentru protecția copilului163

163
Art.115 din Legea nr.272/2004

129
 Instanța de judecată
 Directorul direcției de asistență socială și protecția copilului (numai pentru plasament în
regim de urgență)

A. În situația în care comisia pentru protecția copilului poate dispune măsura plasamentului dacă
există acordul părinților (art.65, alin.1)

 Copilului care, în vederea protejării interselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive neimputabile acestora;
 Copilului care a săvârșit o faptă penală și răspunde penal.

În aceste ipoteze, drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata
plasamentului, cu alte cuvinte acestea sunt exercitate de către părinți. În procedura în fața comisiei164
sunt ascultate, separat, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, parinții/reprezentantul legal, persoana,
familia sau reprezentantul organismului privat acreditat la care va fi dat în plasament copilul, alte
persoane care pot da relații necesare soluționării cazului.
Cum plasamentul poate fi dispus la oricare dintre cele trei tipuri descrise mai sus, se poate
pune în discuție eficiența exercitării drepturilor și obligațiilor părintești de către părinți în condițiile
în care minorul are domiciliul la alte persoane/instituții. În egală măsura se pune în discuție
reprezentarea efectivă a copilului ca și componentă a obligațiilor părintești.
Ca tipologie, ne aflăm în ipoteza unei proceduri administrative care, din perspectiva
interesului superior al copilului ca drept procedural, trebuie să ofere o motivare complexă cu privire
la rațiunile pentru care s-a luat o anumită decizie cu privire la copil, indicând cum anume a fost
cântărit interesul superior al copilului. Sunt aplicabile, de asemenea, elementele care țin de ascultarea
copilului, de reprezentarea acestuia și de instituirea curatelei speciale dacă există vreun conflict de
interese.

Comentariu: fiind în ipoteza în care înșiși părinții sunt de acord cu plecarea copilului din
familie credem că se impune desemnarea unui reprezentant independent al copilului.

B. În situația în care instanța de judecată dispune plasamentul (art.65, alin. 2, art.66)

(1) În subordinea consiliului judeţean şi, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
funcţionează comisia pentru protecţia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având
următoarele atribuţii principale:
a) stabilirea încadrării în grad de handicap şi orientarea şcolară a copilului;
b )pronunţarea, în condiţiile prezentei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecţie
specială a copilului;
c) soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
d) alte atribuţii prevăzute de lege.
Componența comisiei este prevăzută de HG 502/2017 privind organizarea și funcționarea comisiei pentru protecția
copilului
164
Art.17 din HG nr.502/2017 privind organizarea și funcționarea comisiei pentru protecția copilului

130
 Copilului care, în vederea protejării interselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive neimputabile acestora;
 Copilului care a săvârșit o faptă penală și răspunde penal;
iar părinții nu sunt de acord cu măsura propusă. Drepturile și obligațiile părintești față de copil se
mențin, dacă, în vederea respectării interesului superior al copilului instanța nu dispune altfel.
 Copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor
părintești sau cărora li s-a plicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub
interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
 Copilul abuzat sau neglijat;
 Copilul găsit sau copilul părăsit în unitățile sanitare.

Situații în care drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate de către directorul direcției
generale de asistență socială și protecția copilului.
N.B- până la modificarea Legii 272/2004 în anul 2013, drepturile și obligațiile părintești erau
exercitate de către președintele consiliului județean ori de către primarul sectorului Municipiului
București

În ipoteza prevăzută de prima teza, aceea de menținere a drepturilor și obligațiilor părintești,


se pune în discuție modalitatea concretă în care părinții pot exercita aceste drepturi în condițiile în
care copilul își are domiciliu la altă persoană/serviciu de tip rezidențial.
Din perspectiva exercitării de către directorul DGASPC a drepturilor și obligațiilor părintești
pentru toți copiii aflați în situații similare în aria de jurisdicție a acestei instituții (județ sau sector al
Municipiului București), se pune în discuție eficiența și eficacitatea exercitării acestora de către o
singură persoană. Pe de altă parte, instituția delegării acestor drepturi către alți angajați ai DGASPC
ori către alte persoane nu poate să intervină în contra unei hotărâri judecătorești.

Indiferent de entitatea care propune o măsură de protecție (DGASPC sau Comisia pentru
protecția copilului) aceasta poate fixa un cuantum al contribuției lunare a părinților, în condițiile
Codului civil.

C. În situația în care instanța de judecată dispune plasamentul în regim de urgență, prin


ordonanță președințială (art.100, 101)

În situația în care persoanele juridice ori persoanele fizice care au în grijă un copil refuză sau
împiedică efectuarea verificărilor de către reprezentanții DGASPC, iar acesția din urmă consideră că
există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol pentu copil, datorită abuzului
sau neglijării, reprezentanții direcției sesizează instanța pentru emiterea unei ordonanțe președințiale
de plasare a copilului în regim de urgență la:
 o persoană;
 o familie;

131
 un asistent maternal;
 un serviciu de tip rezidențial, licențiat.

Pe durata plasamentului în regim de urgență


 Se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești;
 Drepturile și obligațiile părintești cu privire la persoana copilului sunt exercitate de persoana,
familia, asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial;
 Drepturile și obligațiile părintești cu privire la bunurile copilului sunt exercitate de către
directorul direcției de asistență socială și protecția copilului.

În termen de 5 zile de la data executării ordonanței președințiale, direcția de asistență socială


și protecția copilului sesizează instanța de judecată pentru a decide cu privire la înlocuirea
plasamentului în regim de urgență cu plasamentul, decăderea din drepturile părintești, exercitarea
acestora precum și cu privire la obligarea părinților copilului de a se prezenta la ședințe de consilere.

Din perspectiva interesului superior al copilului ca și drept procedural, trebuie remarcat faptul
că, atât în cazul ordonanței președințiale cât și în cazul procedurii ulterioare de confirmare ori de
neconfirmare a acesteia, art.101 prevede:
 audierea copilului este facultativă, la dipoziția instanței;
 dacă judecătorul consideră necesar, aceasta are loc în camera de consiliu, după o prealabilă
pregătire, în prezența unui psiholog;
 se poate administra ca probă, declarația scrisă a copilului cu privire la neglijare, abuz sau
orice altă formă de violență; declarația poate fi înregistrată cu asistența unui psiholog.
Comentariu: ținând cont că ordonanța președințială se judecă în caracter de urgență, se pune
problema dacă există timpul necesar pregătirii copilului, pe de o parte, și creării unei legături cu
psihologul, pe de altă parte.

D. În situația în care directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului


dispune plasamentului în regim de urgență (art.68, 69)

Este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește pentru:


 Copilul abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violență;
 Copilul găsit sau părăsit în unitățile sanitare
dacă nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice ori a persoanelor fizice
care au în grijă copilul;
sau pentru
 Copilul al cărui unic ocrotitor legal sau ambii pătinți au fost reținuți, arestați, internați sau în
situația în care, din orice alt motiv, aceștia nu își pot exercita drepturile și obligațiile părintești
cu privire la copil.
Pe durata plasamentului în regim de urgență
 se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești

132
 drepturile și obligațiile părintești cu privire la persoana copilului sunt exercitate de persoana,
familia, asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial
 drepturile și obligațiile părintești cu privire la bunurile copilului sunt exercitate de către
directorul direcției de asistență socială și protecția copilului

Considerații privind corelarea dintre Convenția O.N.U cu privire la drepturile copilului și


Convenția O.N.U. cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități

7.1.5 Reprezentarea copilul în procedurile administrative și judiciare


Reprezentarea minorului în procedurile administrative și judiciare este o problemă atât de
formă (dacă reprezentarea, în esență, există) cât și de fond (dacă ea este efectivă), așa cum arată
și Comentariul General asupra art.3, parag.1 din Convenția privind drepturile copilului.

A. Copilul în procedurile administrative - eliberarea certificatului de încadrare în grad de


handicap

Eliberarea certificatului de încadrare în grad de handicap pentru copilul cu dizabilități de către


comisia pentru protecția copilului din cadrul consiliului județean ori consiliilor locale ale
Municipiului București.

Cadru legal: HG nr.502/2017 privind organizarea și funcționarea comisiei pentru protecția


copilului

Pentru stablirea încădrării în grad de handicap a copilului cu dizabilități, în situații temeinic


motivate165, Comisia poate invita la ședință un părinte al copilului ori reprezentantul său legal,
după caz. Persoana care susține în fața comisiei propunerea de încadrare în grad de handicap a
copilului este specialistul din cadrul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului,
în baza:

 raportului de evaluare complexă și a planului de abilitare-reabilitare a copilului cu dizabilități


(în cazul copilului îngrijit în familie);
 raportului de evaluare complexă și a planului individualizat de protecție revizuit prin
includerea beneficiilor de asistență socială, a serviciilor sociale, precum și a tuturor
intervențiilor pentru abilitarea și reabilitarea copilului (în cazul copilului pentru care s-a
stabilit o măsură de protecție specială).

Dacă, în cazul inițierii de către Comisie a unei măsuri de protecție specială raportul cuprinde,
în mod obligatoriu, opinia copilului iar acesta poate fi ascultat în fața Comisiei dacă are vârsta mai

165
Art. 16, alin.3 din HG nr. 502/2017 privind organizarea și funcționarea comisiei pentru protecția copilului

133
mare de 10 ani, în cazul copilului cu dizabilități, indiferent dacă acesta este în grija familiei ori se
află într-o măsură de protecție socială:

 raportul nu conține opinia acestuia, indiferent de vârsta copilului166


 invitarea părintelui/reprezentantului legal este facultativă167
 prezența și ascultarea copilului nu sunt obligatorii, putând avea loc numai la solicitarea
expresă și motivată a Comisiei.168

Pe cale de consecință, copilul cu dizabilități nu este reprezentat în fața Comisiei decât în mod
excepțional, participarea copilului fiind, de asemenea, opțională. Prezumția de la care se pare că
pleacă art.16 și 17 din H.G. nr 502/2017 este aceea de imposibilitate de înțelegere și de comunicare
cu minorul, prezumție care poate fi răsturnată de către Comisie numai în mod expres și motivat.

Pornind de la spiritul Convenției cu privire la drepturile copilului, prezumția ar trebui să


opereze în sens invers, în sensul prezenței și ascultării copilului ca regulă generală, respectiv
motivarea în concret a circumstanțelor pentru care Comisia decide să nu asculte copilul. În aceeași
notă se află și faptul că raportul de specialitate nu conține opinia copilului. Se pune, astfel, în discuție,
dreptul substanțial dar și procedural al copilului care, ambele, stau la baza identificării interesului
superior al acestuia.

În ceea ce privește reprezentarea copilului în fața Comisiei, se pare că și participarea


părinților/reprezentantului legal este facultativă, prin urmare prezumția relativă este aceea de lipsă
de reprezentare.

Certificatul de încadrare a copilului cu dizabilități într-un grad de handicap are la bază


Hotărârea Comisiei pentru protecția copilului. Legislația, fie cea care vizează funcționarea comisiei
pentru protecția copilului (H.G.502/2017) fie cea care se referă la drepturile persoanelor cu handicap
(Legea nr. 448/2016), nu prevede o cale de atac cu privire la certificatul emis. Aplicând principiul
constituțional de acces la justiție, posibila cale de atac a certficatului de încadrare în grad de handicap
își are temeiul în Legea nr.544/2004 a contenciosului administrativ, instanța competentă fiind Secția
de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului.

Titularii acțiunii
 părinții, în cazul copilului aflat în grija acestora
 reprezentantul legal, în măsura în care copilul se află într-o măsură de protecție specială

În situația copilului aflat în grija părinților, aceștia, teoretic, ar putea contesta certificatul emis
de Comisie în măsura în care au cunoștință de acestă posibilitate și au acces (cunosc această
posibilitate, știu cum să procedeze), dacă cazul concret o impune, la ajutor public judiciar din
perspectiva asistenței avocațiale.

166
Idem art.17, alin.1, lit.b)
167
Idem art.16, alin.3
168
Idem art.17, alin.5

134
În situația copilului aflat într-o măsură de protecție specială, reprezentantul legal poate fi
 directorul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
 părinții firești
 persoana, familia, asistentul maternal profesionist sau șeful serviciul rezidențial licențiat.

În toate aceste trei ipoteze, „șansa” contestării certficatului de încadrare în grad de handicap
este minimă. Astfel, Directorul DGASPC are în subordine serviciul de evaluare complexă pentru
copiii cu dizabilități, ceea ce ar naște un conflict de interese între reprezentarea copilului și poziția
de director; în ceea ce privește părinții firești, câtă vreme domiciliul copilului este diferit, este puțin
probabil ca aceștia să ia la cunoștință în termen, respectiv să îl poată reprezenta adecvat. Referindu-
ne la ultima teză, aceea care vizează alți reprezentanți legali ai copilului, aceștia se află într-o relație
angajat-angajator cu DGASPC (asistentul maternal profesionist, șeful de centru). Trebuie menționat,
în acest context, și avantajul beneficiilor de asistență socială pentru toate entitățile menționate la acest
ultim punct în cazul acordării unui certificat în grad de handicap, în sine, dar și din perspectiva
gradului acestuia (ușor, mediu, grav).

Concluzie: reprezentarea copilului cu dizabiliăți în procedura administrativă a emiterii unui


certificat de încadrare în grad de handicap este, fie inexistentă, fie lipsită de eficacitate, în special
pentru copiii aflați în măsuri de protecție specială. Accesul la căile de atac este, de asemenea,
problematic.

B. Copilul în procedurile judiciare

Regulile speciale de procedură aplicabile măsurilor de protecție specială pentru copii sunt
indicate în Capitolul X din Legea nr.272/2004 republicată.

Citarea

Astfel, art.134 prevede soluționarea în regim de urgență a acestor cereri, cu termene de judecată
ce nu pot fi mai mari de 10 zile, cu citarea:

 reprezentantului legal al copilului;


 direcției generale de asistență socială și protecția copilului, cu participarea obligatorie a
procurorului, completându-se în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură
civilă (instanța putând să citeze orice persoană care ar putea da relații cu privire la copil).

În ceea ce privește instanța competentă, aceasta este tribunalul de la domiciului copilului,


secția civilă. În cazul copilului găsit, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție a fost
găsit acesta.

În toate cauzele care privesc măsurile de protecție specială, direcția generală de asistență
socială și protecția copilului întocmește și prezință instanței raportul referitor la copil, care cuprinde
date privind:

135
a) personalitatea, starea fizică și mentală a copilului;
b) antecedentele socio-medicale și educaționale ale copilului;
c) condițiile în care copilul a fost crescut și a trait;
d) propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi plasat
copilul
e) orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului care pot servi soluționării cauzei
(art.139 din Legea nr.272/2004).

Instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în


considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
a) persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este
lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi;
b) modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;
c) decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) redarea exerciţiului drepturilor părinteşti (art.43 din Legea nr.272/2004).

Hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua în care au luat sfârșit
dezbaterile, putând interveni amânarea pentru cel mult două zile doar în situații pe care legea le
califică ca fiind „deosebite”. Acestea sunt executorii, putând fi atacate cu apel în termen de 10 zile
de la comunicare. Hortărârile se redactează și se comunică părților în termen de cel mult 10 zile de
la pronunțare.

N.B.: Legea prevede calea de atac a recursului, dar, făcând aplicarea art. 7, alin.1 și 2 din
Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă,
calea de atac devine apelul.

Rolul direcției generale de asistență socială și protecția copilului în cadrul procedurii judiciare

Persoana care reprezință direcția în cadrul procedurilor judiciare este consilierul juridic al
instuției, însoțit, de regulă, de managerul de caz al copilului. Direcția este acea entitate care, în
virtutea legii, deține datele relevante despre copil, familia acestuia, familia extinsă și orice alte
aspecte relevante cauzei, putând astfel să facă propuneri cu privire la persoana, familia sau serviciul
rezidențial în care ar putea fi plasat copilul (art.139 din Legea 272/2004)

Prin urmare, se poate concluziona că DGASPC nu are un interes personal în cauză ci este
acea instituție chemată să vegheze, în lipsa ocrotirii părintești de drept și/sau de fapt, la realizarea
interesului superior al copilului, fiind depozitara informațiilor relevante cu privire la copil, alături de
reprezentantul Ministerului Public și instanța de judecată. Aceasta nu este reprezentanta copilului și
nici a părinților în procedurile judiciare la care participă.

Audierea copilului

136
Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, cu aplicarea art.29 din
Legea nr.272/2004 republicată, comentariile asupra acestui articol găsindu-se la Secțiunea care
vizează transpunerea Conveției O.N.U. cu privire la drepturile copilului în legislația națională.

B1. Reprezentarea copilul în procedura plasamentului în regim de urgență dispus prin


ordonanță președințială (art.100 alin.3, art.101 coroborate cu art.134 alin.5)

În situația în care reprezentanții DGASPC stabilesc existența unei situații de pericol pentru
copil, datorată abuzului sau neglijării iar persoanele (fizice sau juridice) în custodia cărora se află
acesta refuză efectuarea de verificări, direcția sesizează instanța judecătorească pentru emitera unei
ordonanțe prezidențiale de plasare în regim de urgență a copilului la o persoană, la o familie, la un
asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial licențiat. În termen de 5 zile de la data
executării ordonanței, direcția sesizează din nou instanța pentru a decide cu privire la înlocuirea
plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea din drepturile părintești și
titularul acestora în viitor.

Prin excepție de la regula generală a audierii copilului cu vârsta mai mare de 10 ani, instanța
de judecată va aprecia dacă este necesară audierea copilului. Aceasta se face în prezența unui
psiholog, după o prealabilă pregătire a copilului. Rolul psihologului ar trebui să fie acela de sprijin
pentru copil dar și pentru instanță în cadrul audierii celui dintâi, pe mai multe planuri. Astfel,
psihologul ar trebui să fie o persoană de încredere pentru copil, ar trebui să traducă copilului într-un
mod prietenos întrebările judecătorului, să faciliteze exprimarea copilului în orice mod (desen,
verbală, scrisă), astfel încât scopul aflării opinei, dorințelor copilului și întelegere, în final, a ceea ce
este interesul său superior să rezulte fără dubii. Ținând cont de faptul că ne aflăm într-o procedură de
urgență, se pune, astfel, în discuție, dacă există timpul necesar pregătirii copilului în vederea audierii
ori a creării unei relații de încredere între psiholog și copil.

De asemenea, instanța poate aprecia dacă este nevoie, ca probă, de declarația scrisă a copilului
cu privire la cele întămplate. Declarația poate fi înregistrată, cu acordul acestuia, prin mijloace
tehnice audio-video, în prezența unui psiholog.

Conform art.134, alin. 5 din Legea nr. 272/2004, ordonanța președințială este dată în aceeași
zi, instanța pronunțându-se pe baza cererii și actelor depuse de reprezentanții direcției, fără
concluziile părților.

Titularii drepturilor și obligațiilor părintești, în acest moment al procedurii judiciare


(ordonanța președințială), sunt părinții/părintele firesc, asistentul maternal profesionist, familia de
plasament ori reprezentantul seviciului de tip rezidențial. Cu alte cuvinte, abuzul asupra copilului
poate interveni în familia naturală ori în alte tipuri de plasament dispuse anterior, fie de către instanță
fie de către comisia pentru protecția copilului, după caz.

137
În cazul în care copilul se află în familia naturală, reprezentanții legali sunt părinții/părintele.
În celelalte ipoteze, reprezentantul legal este directorul DGASPC.
Aceștia sunt citați, dar nu este obligatoriu să pună concluzii. Legea specială nu prevede nicio
sancțiune pentru lipsa reprezentanților legali, respectiv nereprezentarea copilului în instanță, textul
făcând referire doar la participarea obligatorie a procurorului.
Din perspectiva Codului de procedură civilă, articolele incidente cu privire la reprezentarea
minorului în procedurile judiciare, care ar trebui să completeze „tăcerea” legii speciale sunt:

 În cazul în care se prezintă părinții, dacă instanța și/sau reprezentantul Ministerului public
constată existența unui conflict de interese, ori în situația în care se prezintă directorul
DGASPC
Art.58- Curatela specială
(1)... De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentantul legal și cel reprezentat.

 În cazul în care minorul nu este reprezentat, instanța, din oficiu sau la propunerea
reprezentantului Ministerului Public
Art.80- Formele reprezentării
(4) Când legea prevede sau când circumstanțele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un
proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condițiile
art.58 alin.3. arătând în încheiere limitele și durata reprezentării.

Art.58, alin.3 prevede că numirea curatorilor speciali se face dintre avocații anume desemnați
de fiecare barou, având toate drepturile și obligațiile reprezentantului legal.
De altfel, lipsa reprezentării unui minor în procedurile judiciare ori apărarea sa cu viclenie
constituie un motiv de revizuire, conform art.509, alin.1, pct7. Desigur, se ridica problema
inaccesibilității unei astfel de căi extraordinare de atac în cazul unui copil lipsit de ocrotire
părintească. Cu toate că noul Cod de procedură civilă a prevăzut o astfel de cale de atac în cazul lipsei
de apărare a minorului, art.58 din același cod a omis situația în care un copil are reprezentant legal
dar acesta nu se prezintă.

 În situația în care se prezintă părinții, dar aceștia au nevoie de asistență avocațială, legea
specială (272/2004) nu prevede acordarea de ajutor public judiciar
Pe de altă parte, art. 8¹ din O.U.G nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,
prevede:

Ajutorul public judiciar se acordă, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, independent de starea
materială a solicitantului, dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistenţă judiciară sau dreptul
la asistenţă juridică gratuită, ca măsură de protecţie, în considerarea unor situaţii speciale, precum
minoritatea, handicapul, un anumit statut şi altele asemenea. În acest caz, ajutorul public judiciar se
acordă fără îndeplinirea criteriilor prevăzute la art. 8, dar numai pentru apărarea sau recunoaşterea

138
unor drepturi sau interese rezultate ori aflate în legătură cu situaţia specială care a justificat
recunoaşterea, prin lege, a dreptului la asistenţă judiciară sau la asistenţă juridică gratuită.

Cum legea specială nu prevede nicio vocație a părinților la ajutor public judiciar, art. 8¹ din
O.U.G nr. 51/2008 nu își gărește aplicabilitatea în ceea ce îi privește. Aceștia pot beneficia, totuși,
de ajutor public judiciar pentru plata onorariului avocațial numai în situația în care îndeplinesc
cerințele generale legate de veniturile familiei, prevăzute de art.7169 și 8170 din O.U.G nr. 51/2008, în
măsura în care au cunoștință de această posibilitate.
În ceea ce privește art. 8¹ din O.U.G nr. 51/2008 cu privire la acordarea de ajutor public
judiciar minorului, ca subiect al procedurii plasamentului în regim de urgență, deși acesta se află într-
o situație de dificultate extremă, în tăcerea legii speciale acesta nu este incident.
De altfel, întrucât pronunțarea se face fără concluziile părților doar pe baza actelor și cererilor
depuse de reprezentanții direcției, reprezentarea copilului în această procedură, cu sau fără asistența
avocațială, este practic imposbilă.
Cu atât mai mult, în acest context, apare de o importanță deosebită rolul asistentului social
(dar și a oricăror alți profesioniști din sistemul de protecție) chemat să examineze în concret situația
copilului a cărui plasament în regim de urgență se solicită. Acesta trebuie să depună toate diligențele
necesare în afla, anterior sesizării
În aceea ce privește calea de atac a ordonanței președințiale, apelul, acesta poate fi declarat
în termen de 5 zile de la pronunțare (art.999 Cpc coroborat cu art.134, alin.5 din Legea nr.272/2004).
În această privință se pune în discuție persoana care va declara apel în numele copilului, ipotezele de
lucru fiind părinții/părintele ori directorul DGASPC sau reprezentantul Ministerului Public.
În ceea ce îi privește pe părinți, termenul scurt de declarare a apelului coroborat cu ipoteza lipsei
resurselor materiale necesare pentru plata unui avocat îi poate conduce fie la situația neapelării fie la
propria redactare a motivelor de apel.
În situația în care reprezentantul legal al copilului este însuși directorul DGASPC, este puțin probabil
ca acesta să exercite calea de atac a apelului împotriva cererii inițiale a aceleiași instituții.
DE DISCUTAT DESPRE DIRECTOR

Concluzie: reprezentarea efectivă a copilului în procedura instituirii măsurii de plasament


în regim de urgență prin ordonanța președințială este puțin probabilă.

169
Ajutorul public judiciar se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6. Valoarea
ajutorului public judiciar acordat, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6 lit. a)-c), nu poate
depăşi, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului
în care a fost formulată cererea de acordare.
170
(1) Beneficiază de ajutor public judiciar în formele prevăzute la art. 6 persoanele al căror venit mediu net lunar pe
membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 300 lei. În acest caz,
sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în întregime de către stat.
(2) Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează
sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de
50%.

139
B3. Reprezentarea copilului în procedura plasamentului dispus de instanța judecătorească

Așa cum am arătat la Secțiunea 7.1.4 D, măsura plasamentului este dispusă de instanță în cazul:
 Copilului ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor
părintești sau cărora li s-a plicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub
interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
 Copilul abuzat sau neglijat;
 Copilul găsit sau copilul părăsit în unitățile sanitare,
În cele mai multe situații, această măsură de protecție specială a fost precedată de măsura
plasamentului în regim de urgență, caz în care, conform art.68, alin.5, a operat suspendarea de drept
a exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești, acestea fiind exercitate de către persoana, familia,
asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim
de urgență, în ceea ce privește persoana copilului, și de către directorul DGASPC cu privire la
bunurile copilului.

Citarea:
 Reprezentantul legal al copilului (persoana, familia, asistentul maternal profesionist, șeful
serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență);
 A direcției generale de asistență socială și protecția copilului;
 Șeful serviciului de tip rezidențial care urmează să primească copilul în plasament (aceasta
este o practică constantă a instanțelor);
 Părinții/părintele;
 Directorul DGASPC în situația în care există bunuri ale copilului asupra cărora instanța
urmează să se pronunțe, , cu participarea obligatorie a procurorului.

Părinții naturali nu au pierdut exercițiul drepturilor părintești (nu au fost decăzuți din aceste
drepturi) ci asupra acestuia a operat suspendarea până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Chiar
dacă reprezentarea legală a minorului aparține, la acest moment procedural, altor persoane, de regulă
părinții firești sunt citați.

Cât de efectivă este reprezentarea copilului. Ipoteze:

1. În situația în care reprezentantul legal al copilului este o persoană sau o familie, în măsura în
care au acceptat anterior plasamentul în regim de urgență și se prezință, odată făcută citarea,
este foarte posibil să acționeze conform a ceea ce consideră aceștia ca fiind interesul superior
al copilului. Acest lucru nu exclude modul în care este efectuat raportul de anchetă de către
reprezentanții DGASPC, informațiile relevante cuprinse în raport și felul în care aceștia
individualizează ceea ce este mai bine pentru copil la acel moment.

În măsura în care persoana sau familia nu se prezintă, dincolo de faptul că minorul rămâne
fără reprezentare, se poate pune în discuție de către instanța judecătoreasca și procuror

140
justețea măsurii propuse de reprezentanții direcției cu privire la măsura de plasament. De
asemenea procurorul poate solicita desemnarea unui curator special pentru minor, apărând, și
în acest fel, drepturile acestuia.

2. În situația în care reprezentantul legal al copilului este asistentul maternal profesionist, acesta
având în grijă copilul ca urmare a plasamentului în regim de urgență dispus anterior, iar acesta
se prezintă în procedura judecătorească, reprezentarea minorului este acoperită din punct de
vedere formal. Rămâne în discuție eficacitatea acestei reprezentări, din două perspective:
 asistentul maternal profesionist este angajatul DGASPC, prin urmare se pune în discuție
un potențial conflict de interese care ar putea determina instanța să aplice art. 58 Cod
procedură civilă privind curatela specială.
 asistentul maternal profesionist are, la acel moment procedural, puține date cu privire la
minor și familia acestuia.
În situația în care acesta nu se prezintă, ne aflăm într-o situație identică cu cea descrisă la
punctul 1.

3. În situația în care reprezentantul legal al copilului este șeful serviciului de tip rezidențial care
a primit copilul în plasament în regim de urgență, dacă acesta se prezintă, reprezentarea
copilului nu poate fi decât formală întrucât este aproape imposibil ca o persoană care are în
grijă un număr de aproximativ 30 de copii să cunoască în detaliu situația în concret a fiecărui
copil, respectiv să poată să cumpănească ceea ce este mai bine pentru acesta.
Pe de altă parte, și în această situație, șeful centrului de plasament în regim de urgență este
angajatul DGASPC, ceea ce ridică aceeași potențială problemă a conflictului de interese.
În situația în care acesta nu se prezintă, ne aflăm într-o situație identică cu cea descrisă la
punctul 1.

4. Șeful centrului de plasament care urmează să primească copilul este, de regulă, citat pentru
a-și spune punctul de vedere cu privire la măsura propusă de reprezentanții DGASPC,
respectiv în ce măsură aceasta este conformă cu interesul superior al copilului. Acest lucru
este, practic, extrem de dificil, această persoană neavând datele necesare cu privire la copil,
familia acestuia, etc.

5. Părinții/părintele, deși au exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești suspendat odată ce


este dispusă de către instanță măsura plasamentului în regim de urgență, sunt citați pentru a-
și spune punctul de vedere cu privire la situația copilului, conduita proprie și eventuale soluții
pentru remedierea situației.

Comentariu: ținând cont de situația extremă în care se află copilul, părinții ar trebui să
beneficieze fie de curatelă specială pe parcusul procedurii judiciare, cu aplicarea art.80, alin.4 Cod
procedură civilă, fie de ajutor public judiciar.

141
Instanța de judecată poate dispune:
 Încetarea măsurii plasamentului în regim de urgență și reintegrarea copilului în familia
naturală, dacă situația de pericol la adresa opilului nu mai subzistă;
 Înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu plasamentul (la persoană, familie, asistent
maternal ori serviciu de tip rezidențial);
 Decăderea din totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești;
 Persoana care exercită drepturile și obligațiile părintești.

Comentariu: singura situație171 în care legea specială face trimitere la „asistență juridică
gratuită” este cea a părinților care solicită redarea exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești,
care pot, astfel, beneficia de această facilitate; în acest fel își găsește aplicabilitatea directă art, 8¹
din O.U.G nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, în măsura în care părinții
vor fi informați de către reprezentanții direcției cu privire la acest lucru.

În ceea ce privește protecția alternativă la care are dreptul orice copil lipsit, permanent ori
temporar, de ocrotire părintească, aceasta presupune nu numai măsuri de protecție specială ci și
instituirea tutelei minorului ori adopția acestuia. De aceea, instanța de judecată, curatorul special și
procurorul trebuie să se asigure că măsura propusă de reprezentanții DGASPC este cea indicată având
în vedere interesul superior al copilului (inclusiv din perspectivă culturală ori lingvistică) dar și faptul
că măsura plasamentului este o măsură cu caracter temporar.

În ceea ce privește situația în care instanța este chemată să se pronunțe cu privire la


plasamentul unui copil cu vărsta mai mică de 3 ani, cu handicapuri grave (n.a. dizabilități), aceasta,
împreună cu procurorul și curatorul special (în măsura în care acesta a numit) trebuie să se asigure,
în cadrul cercetării judecătorești, că:
 înțeleg natura dizabilității, dincolo de incadrarea formală într-un anume cod de handicap;
 au convingerea că minorul are nevoie de îngrijiri permanente, acestea fiind enumerate explicit
în cerere;
 serviciul de tip rezidențial oferă, în concret (resurse materiale și umane) tipurile de servicii
de care are nevoie copilul și pentru care se solicită plasamentul.

În situația în care instanța este chemată să se pronunțe cu privire la înlocuirea unei măsuri de
plasament cu o alta (de pildă, înlocuirea plasamentului la asistent maternal cu plasamentul la un
centru de tip rezidențial) pentru un copil cu dizabilități cu vârsta mai mare de 10 ani (și nu numai),
aceasta, împreună cu procurorul și curatorul special (în măsura în care acesta a numit) trebuie să se
asigure, în cadrul cercetării judecătorești, că:
 audiază copilul încercând să afle opinia acestuia, în orice mod, indiferent de dizabilitate;

171
Art. 42, alin.2 din Legea nr.272/2004

142
 realizează un echilibru just între nevoia de afecțiune a unui copil și eventualele cerințe
educaționale speciale care necesită internarea într-un centru de plasament care are în
vecinatate o școală special;
 că orice copil are o vocație generală la învățământul de masa;
 că există o reprezentare efectivă a copilului

aplicând art.7 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin
Legea nr.221/2010, care susține:

Articolul 7- Copii cu dizabilităţi


1.Statele Părţi vor lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii cu dizabilităţi se bucură
pe deplin de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate cu ceilalţi
copii.
2. În toate acţiunile care privesc copiii cu dizabilităţi, va fi luat în considerare cu prioritate interesul
superior al copilului.
3. Statele Părţi vor asigura copiilor cu dizabilităţi dreptul de a-şi exprima liber opiniile în toate
aspectele care îi privesc, ţinând seamă de opiniile lor în funcţie de vârstă şi gradul de maturitate, în
condiţii de egalitate cu ceilalţi copii, şi că, în realizarea acestui drept, li se asigură asistenţa adecvată
dizabilităţii şi vârstei.

Accesibilitatea căilor de atac

În cadrul măsurii de protecție specială a plasamentului, persoana care este desemnată să


exercite drepturile și obligațiile părintești, în majoritatea cazurilor, este directorul direcției generale
de asistență socială și protecția copilului.
Se pune, astfel, în discuție, probabilitatea extrem de redusă ca acesta să exercite calea de atac
a apelului, ținând cont de faptul că
 măsura care trebuie apelată a fost propusă de direcția pe care o conduce;
 imposibilitatea practică de a ști, despre fiecare copil în parte pe care ar trebui să îl reprezinte,
situația acestuia și cele mai bune măsuri care pot fi luate cu privire la acesta.

Așa încât, singura entitate care poate juca un rol activ în aceste proceduri judiciare este
Ministerul Public, respectiv curatorul special, în măsura în care este numit de către instanță.

Speța 1 (2013), copil cu dizabilități

Cerea: Prin cererea adresată Tribunalului A, petiționara DGASPC A a solicitat înlocuirea măsurii de
plasament dispusă pentru minorul X (cu vârsta mai mica de 1 an, cu dizabilități) de la asistentul
maternal profesionist din raza DGASPC A, cu plasamentul la Centrul de plasament pentru copil cu
dizabilități aflat în raza DGASPC B, suspendarea drepturilor și obligațiilor părintești și delegarea

143
celor privitoare la minor șefului de Centru, iar pe cele privitoare la bunurile minorului în favoare
Președintelui Consiliului Județean din județul B.

Motivarea cererii: DGASPC A susține că minorul este părăsit de mamă într-o maternitate de pe raza
DGASPC A. Tatăl este necunoscut. Nu a fost vizitat niciodată de către mamă ori de către vreo altă
persoană din familia extinsă. Întrucât mama nu mai locuiește în circumscripția DGASPC A ci
DGASPC B, în temeiul art. 68172 din Legea 272/2004, DGASPC A solicită instanței înlocuirea
măsurii de protecție specială de la asistentul maternal profesionist la Centrul de plasament copil cu
dizabilități din raza DGASPC B, județ în care își are noul domiciul mama. Reprezentantul legal al
copilului este asistentul maternal profesionist. Mama nu a fost decăzută din drepturile părintești.

Citarea: Sunt citate DGASPC A (în calitate de reclamantă), DGASPC B (intimată), Centrul de
plasament pentru copil cu dizabilități (intimat), asistentul maternal profesionist (reprezentant legal)
și mama minorului (intimată). S-au prezentat consilier juridic pentru DGASPC A, asistentul maternal
și procurorul de ședință.

Concluziile: toate părțile prezente, procurorul de ședință, precum și DGASPC B, prin întămpinare,
susțin admiterea cererii ca urmare a schimbării domiciului mamei din județul A în județul B.

Soluția: este conformă cu solicitarea reclamantei. Nu a fost atacată cu apel.

1. Considerați că sentința este conformă cu principiul interesului superior al copilului?


2. Care este rolul DGASPC în genul acesta de proceduri judiciare? Este reprezentantul cuiva?
3. Era oportun ca PIP (planul individualizat de protecție) să fie adopția?
4. A fost minorul reprezentat efectiv în procedura judiciară?
5. Se impunea asistența avocațială a minorului și dacă da, care anume este temeiul legal pe care
se poate baza judecătorul?
6. Care credeți că este rolul procurorului în acest gen de proceduri judiciare?
7. Care este rolul tutelei minorului? Are aceasta prioritate in fața măsurilor de protecție specială
din Legea nr272/2004?

Speța 2 (2015), copil fără dizabilități

Cererea: Prin cererea adresată Tribunalului X de către reclamanta DGASPC X, impotriva pârâților
A și B, în calitate părinți, respectiv pârâții C și D, în calitate de familie de plasament, se solicită
dispunerea masurii de protecție specială a plasamentului fată de copilul... în vârstă de 5 ani la familia
formată din C și D, delegarea drepturilor părintești referitoare la persoana și bunurile copilului în
favoarea directorului DGASPC X (după cum urmează dreptul de a aproba deplasarea copilului în

172
Alin.1 - Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de comisia pentru
protecția copilului sau de instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcția generală de asistență
socială și protecția copilului.
Alin.2 - În cazul în care împrejurărrile prevăzute la alin 1 s-au modificat, direcția generală de asistență socială și
protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța
judecătoresacă, în vederea modificării, sau, după caz, a încetării măsurii.

144
străinătate, dreptul de a încuviința actele de dispozișie referitoare la bunurile copilului, dreptul de a
aproba schimbarea religiei copilului, dreptul de a aproba schimbarea felului învățăturii și/sau cel al
pregătirii profesionale), delegarea tuturor celorlalte drepturi și obligații părintești către familia
formată din C și D, stabilirea domiciliului la C și D, obligarea A și B la prestarea unui număr de 20-
40 de ore lunar de muncă în folosul comunității. Cererea este intemeiată pe art.55 alin.1, art.59 lit.
a), art.60 lit.c), art.62 alin.1 lit.a), art.63 alin.3, art.67, art.121. art 128 alin.1-4 din Legea 272/2004
republicată, art.30 alin.1 din NCC.

Motivarea cererii: DGASPC X susține că părinții A și B au dat dovadă de neglijență în îndeplinirea


obligațiilor părintești (nu rezultă în ce constă neglijența) iar numiții C și D au solicitat instituirea
plasamentului în familia lor, aceștia dipunînd de condiții materiale și de garanții morale necesare
ocrotirii corespunzătoare a copilului.... Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
admitere a cererii…

Situația de fapt: nu este descrisă. Minorul nu este audiat.

Citarea: DGASPC X, părinții A și B, viitoarea familie de plasament formată din C și D. Părinții nu


au fost prezenți la dezbateri, nu au depus întămpinare. C și D s-au prezentat la primul termen, au
solicitat admiterea acțiunii și judecarea cauzei în lipsa lor.

Soluția: Admite cererea așa cum a fost formulată. Nu a fost atacată cu apel.

1. Considerați că sentința este conformă cu principiul interesului superior al copilului?


2. Credeți că s-a efectuat o cercetare judecătoresacă efectivă?
3. Care este rolul DGASPC în genul acesta de proceduri judiciare? Este reprezentantul cuiva?
4. A fost minorul reprezentat în procedura judiciară? Cine erau reprezentanții săi legali la acel
moment? Ce putea face instanța în lipsa reprezentanților legali ai minorului?
5. Prevede legea posibilitatea partajării drepturilor și obligațiilor părintești între directorul
DGASPC X și familia de plasament?
6. Se impunea asistența avocațială a minorului și dacă da, care anume este temeiul legal pe care
se poate baza judecătorul?
7. Care credeți că este rolul procurorului în acest gen de proceduri judiciare?
8. Lipsa de detaliere a situației de fapt poate constitui un motiv de apel? Dacă da, avea minorul
vreo șansă la această cale de atac?

Speța 3 (2015), copil cu dizabilități intelectuale

Cererea: Prin cererea adresata Tribunalului X, reclamanta DGASPC X solicită, în contradictoriu cu


pârâții A, director DGASPC și reprezentant legal al copilului, respectiv asistentul maternal B și șeful
Complexului de servicii... solicită înlocuirea măsurii plasamentului de la asistentul maternal
profesionist B al minorului... în vârstă de 11 ani, la Complexul de servicii...

Motivarea cererii: DGASPC X susține că minorul este părăsit la naștere în maternitate. Ulterior a fost
instituită măsura plasamentului la asistentul maternal profesionist C, timp de 10 ani. Măsura a fost

145
revocată și s-a dispus reintegrarea minorului în familia mamei. Urmare abuzului și neglijenței mamei,
în același an s-a dispus plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist B. Acesta din urmă,
după 2 luni, a formulat cerere prin care arată că renunță la măsura plasamentului, motivat de faptul
că minorul este încadrat în grad mediu de handicap, având retard psihic. DGASPC X a constatat, în
cadrul procedurii de reevaluare, că acesta nu face față învățământului de masă, motiv pentru care a
fost emis Certificatul de orientare școlară și profesională de către Centrul Județean de Resurse și
Asistență Educațională.

Citarea: DGASPC X, Directorul DGASPC X, asistenta maternală B, șeful Complexului de servicii...


. Sunt prezenți consilier juridic din partea DGASPC X, procurorul de ședință, lipsă fiind pârâții.

Concluzii: Consilier juridic, pentru reclamantă, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,
reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a cererii.

Audierea minorului: Minorul este audiatăîn camera de consiliu, afirmând că este de acord cu nouă
măsură propusă, instanța subliniind că aceasta a conștientizat faptul că este în interesul ei să urmeze
cursurile Scolii speciale, în condițiile în care nu a mai putut face față cursurilor învățământului de
masă.

Soluția: Admite cererea. Dispune ca drepturile și obligațiile părintești să fi exercitate de către


Directorul DGASPC X. Sentința nu a fost atacată.

1. Considerați că sentința este conformă cu principiul interesului superior al copilului?


2. Consilierul juridic al DGASPC X poate ține locul reprezentantului legal al minorului,
Directorul DGASPC X?
3. A fost minorul reprezentat în procedura judiciară? Ce putea face instanța în lipsa
reprezentantului legal ai minorului?
4. A fost asistentul maternal profesionist B persoana potrivită pentru minor?
5. Comentanți sintagma „nu face față învățământului de masă”.
6. Îm măsura în care ar fi fost prezent reprezentantul legal al minorului, putea instanța să facă
aplicarea art.58, alin.1, teza a 2-a din Cpc?
7. Este credibilă susținerea minorului din timpul audierii?
8. Cum se poate face aplicarea în concret a art. 29 din Legea 272/2004 cu privire la
ascultarea/audierea copilului?

Speța 4 (2016), părinți cu dizabilități, un copil cu dizabilități

Cererea: Prin cererea adresată Tribunalului X, reclamanta DGASPC X, în contradictoriu cu pârâții


mama A, tatăl B și reprezentantul Primăriei comunei Y solicită înlocuirea măsurii de plasament în
regim de urgență la Centrul V, pentru minorii C (5 ani) și D (8 ani) cu măsura plasamentului la Casa
1 pentru minorul C și la Casa 2 pentru minorul D.

146
Motivarea cererii: DGASPC X susține că situația copiilor a fost sesizată de către Primăria comunei
Y ca urmare a unei situații conflictuale majore în familie (părinți aflați în procedură de divorț) și a
lipsei condițiilor igienico-sanitare. Susține, de asemenea, că ambii părinți sunt persoane cu handicap
deși se depune o singură scrisoare medicală cu privire la diagnosticul mamei (tulburare depresivă).
În ceea ce privește unul dintre frați, acesta este încadrat în gradul III de handicap cu diagnosticul
Întârziere în dezvoltare medie. În perioada șederii copiilor în centrul de plasament în regim de
urgență, aceștia su fost vizitați constant, dar separat, de către ambii părinți. Tatăl susține că este de
acord cu măsura plasamentului, deși reprezentanții DGASPC X au constatat o relație de atașament
între aceștia.

Citarea: DGASPC X, părinții, Primăria comunei Y. Se prezintă consilier juridic pentru DGASPC X,
mama A asistată de avocat numit în baza OUG 51/2008, procurorul de ședință, lipsă fiind tatăl și
reprezentantul Primăriei.

Concluzii: (al 2-lea termen) Pârâta mamă arată că martorul propus de ea nu poate fi prezent în instanță
la acest termen instanța decade pârâta din această probă. Avocatul numit al mamei arată că aceasta
dorește să își ia copiii acasă, că are lemne de foc și că este pregătită pentru iarnă (dar nu poate să
probeze aceste lucruri). Reclamanta și procurorul de ședință pun concluzii de admitere a cererii.

Instanța: Reține că din ancheta socială a Primăriei comunei Y s-a constatat că chiar dacă cei doi soți
locuiesc în camere separate, situația este destul de tensionată existând în permanență conflicte de
natură familială, că situația igienico-sanitară cât și comportamentul neadecvat în familie și în
comunitate a celor doi soți nu permit sub nicio formă reintegrarea în cadrul familiei a copiilor.

Soluție: Luând în considerare interesul superior al copiilor, instanța admite cererea și dispune
înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului în Casa 1 pentru minorul C și
la Casa 2 pentru minorul D. Drepturile și obligațiile părintești vor fi exercitate de către directorul
DGASPC X.

1. Considerați că sentința este conformă cu principiul interesului superior al copilului?


2. A fost minorul reprezentat în procedura judiciară? Cine erau reprezentanții săi legali la acel
moment? Ce putea face instanța în lipsa reprezentanților legali ai minorului?
3. Cum ați fi procedat dacă erați desemnat avocat pentru mama minorului? Cine plătește, în
asemenea condiții, avocatul numit?
4. Se impunea asistența avocațială a minorului și dacă da, care anume este temeiul legal pe care
se poate baza judecătorul?
5. Ce putea să facă Serviciul public de asistență socială din cadrul Primăriei Comunei Y pentru
familia, respectiv minorii C și D? Poate fi sărăcia sau igiena necorespunzătoare motive pentru
îndepărtarea copiilor din familie? Poate fi procedura de divorț un motiv pentru acest lucru?
6. Poate fi boala psihică a unuia dintre părinți, fără nicio altă circumstanțiere, un motiv pentru
instituționalizarea copiilor?

147
7.2 Accesul la justiție al persoanelor adulte cu dizabilități
În România, la data de 30 iunie 2018173, erau 18.061 de persoane cu dizabilități
instituționalizate în 489 de centre (dintre care 63 centre de zi), și 805.653 de persoane cu dizabilități
neinstituționalizate, beneficiare de prestații sociale sau de servicii sociale.

7.2.1 Legislație internațională- Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități


Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost ratificată de România prin
Legea nr. 221/2010. Această convenție aduce o revoluție a felului în care sunt privite persoanele cu
dizabilități, schimbând paradigma dinspre nevoile exclusiv medicale ori sociale ale acestora către
zona drepturilor omului.

Astfel, persoanele cu dizabilități trebuie să se bucure de toate drepturile și libertățile civile,


asemenea oricăror alte persoane, convenția recunoscând în preambul faptul că:174
 dizabilitatea este un concept în evoluţie şi că acesta rezultă din interacţiunea dintre persoanele
cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu care împiedică participarea lor deplină şi
efectivă în societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi,
 discriminarea oricărei persoane pe criterii de dizabilitate este o încălcare a demnităţii şi valorii
inerente a omului,
motiv pentru care a decis să aibă la bază următoarele principii:

a) respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile


alegeri şi a independenţei persoanelor;
b) nediscriminarea;
c) participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate;
d) respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a diversităţii umane
şi a umanităţii;
e) egalitatea de şanse;
f) accesibilitatea;
g) egalitatea între bărbaţi şi femei;
h) respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi respectul pentru dreptul
copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.

Cu incidență asupra accesului la justiție al persoanelor cu dizabilități se află art.12 din


Convenție intitulat „Recunoașterea egală în fața legii”. Astfel:

1. Statele părţi reafirmă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar afla, a
capacităţii lor juridice.
2. Statele părţi vor recunoaşte faptul că persoanele cu dizabilităţi se bucură de asistenţă juridică în
condiţii de egalitate cu ceilalţi, în toate domeniile vieţii.

173
http://www.mmuncii.ro/j33/images/buletin_statistic/2018/Dizab_sem_I_2018.pdf
174
Art.3 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități

148
3. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la
sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacităţii lor juridice.
4. Statele părţi se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacităţii juridice prevăd
protecţia adecvată şi eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislaţiei internaţionale privind
drepturile omului. O astfel de protecţie va garanta că măsurile referitoare la exercitarea capacităţii
juridice respectă drepturile, voinţa şi preferinţele persoanei, nu prezintă conflict de interese şi nu au
o influenţă necorespunzătoare, sunt proporţionale şi adaptate la situaţia persoanei, se aplică pentru
cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supun revizuirii periodice de către o autoritate competentă,
independentă şi imparţială sau de către un organ juridiciar. Măsurile de protecţie vor fi proporţionale
cu gradul în care asemenea măsuri afectează drepturile şi interesele persoanei.
5. În conformitate cu prevederile prezentului articol, statele părţi vor lua toate măsurile adecvate şi
eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilităţi de a deţine sau moşteni proprietăţi,
de a-şi gestiona propriile venituri şi de a avea acces egal la împrumuturi bancare, ipoteci şi alte forme
de credit financiar şi se vor asigura că persoanele cu dizabilităţi nu sunt deposedate în mod arbitrar
de bunurile lor.

Având în vedere importanța acestui articol, Comitetul ONU pentru protecția persoanelor cu
dizabilități a realizat un Comentariu General nr.1 (2014)175 prin care explicitează conținutul acestuia
pornind de la teza că egalitatea în fața legii este un principiu de bază al protecției drepturilor omului
și este indispensabil exercitării altor drepturi.
Necesitatea realizării acestui comentariu a reieșit și din împrejurarea că, marea parte a statelor
chestionate cu privire la acest articol nu a înțeles faptul că modelul de dizabilitate bazat pe drepturile
omului implică o schimbare la nivel de paradigmă de la substituția deciziei la decizia asistată. S-a
apreciat, de asemenea, că, din perspectivă istorică, persoanelor cu dizabilități le-a fost interzis dreptul
la capacitate juridică în mod discriminatoriu, folosindu-se regimuri de decizie substitutive cum ar fi
tutela ori legi de sănătate mintală care permit tratamentul forțat.

Comentariul general la art.12 precizează, la parag.8 și 9, faptul că:


 ceea ce numim capacitate juridică este atributul universal inerent tuturor persoanelor în
virtutea umanității lor,
 capacitatea juridică este indispensabilă pentru exercitarea drepturilor civile, politice,
economice, sociale și culturale,
 capacitatea juridică are o semnificație specială pentru persoanele cu dizabilități atunci când
trebuie să ia decizii fundamentale privind sănătatea, educația și munca lor,
 persoanele cu dizabilități cognitive sau psihosociale au fost și rămân afectate în mod
disproporționat de regimul de luare a deciziilor de tip substitutiv și de interzicerea capacității
lor juridice.

Prin urmare, art.12 pornește de la faptul că o persoană cu dizabilități trebuie recunoscută, mai
întâi, ca persoană în fața legii. Astfel, parag.11 din Comentariu susține că „acest lucru garantează

175
https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/G14/031/20/PDF/G1403120.pdf?OpenElement

149
respectarea fiecărei ființe umane ca persoană cu personalitate juridică, care este o condiție
prealabilă pentru recunoașterea unei capacități juridice a unei persoane”.
Comentariul realizează o disticție între capacitatea juridică, văzută ca o capacitate de a deține
drepturi și obligații și de a le exercita, față de capacitatea mentală, care se referă la abilitățile de luare
a deciziilor ale unei persoane, care, în mor natural variază de la o persoană la alta în funcție de de
mai mulți factori, inclusiv de mediu și sociali.
Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a constatat că sunt multe state
părți care au confundat conceptele de capacitate juridică și capacitate mentală. Aceasta din urmă a
fost decisă, fie:
 pe baza diagnosticului medical
 atunci cînd o anumită decizie a fost considerată a avea consecințe negative
 atunci când abilitățile unei persoane de luare a deciziilor sunt considerate deficitare

Această din urmă măsurare a capacității mentale a unei persoane de a lua decizii “ne-
deficitare”, se spune în Comentariu că este problematică întrucât:
 este în mod discriminatoriu aplicată persoanelor cu dizabilități
 presupune că este capabilă să evaluzeze cu exactitate lucrările interioare ale minții umane, iar
dacă persoana nu trece evaluarea i se respinge un drept fundamental, acela de recunoaștere
egală în fața legii.
Pe cale de consecință, la adresa persoanelor cu dizabilități, în special a celor cu dizabilități
mintale, funcționează o prezumție de lipsă de capacitate mentală (de discernământ), care nu
funcționează la adresa niciunei alte categorii de persoane, indiferent de mediul social din care provine
ori de educația pe care o are.
Ca atare, art.12, alin.3 din Convenție obligă statele părți (deci și România) de a asigura
persoanelor cu dizabilități asistența adecvată în luarea deciziilor, în exercitarea capacității lor de
exercițiu.
În ceea ce privește noțiunea de „sprijin în luarea deciziilor”, Comentariul, la parag 17 spune
că acesta trebuie să respecte drepturile, voința și preferințele persoanelor cu dizabilități, respectiv
să nu reprezinte decizii substitutive.
Acest lucru conduce, de fapt, la necesitatea de revizuire a legislațiilor naționale care permit
lipsirea de capacitate de exercițiu a unei persoane cu dizabilități (în special mintale), respectiv
substituirea deciziei acesteia de către un tutore ori curator.

Din perspectiva accesului la justiție, art.13 din Convenție precizează faptul că:

1. Statele părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu dizabilităţi, în condiţii
de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei,
pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi indirecţi, inclusiv ca martori, în toate
procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi alte etape preliminare.

150
2. Pentru a sprijini accesul efectiv la actul de justiţie al persoanelor cu dizabilităţi, statele părţi vor
promova formarea corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiţiei, inclusiv
a personalului din poliţie şi penitenciare.

Recunoașterea capacității juridice a persoanei cu dizabilități (a capacității de exercițiu)


presupune nu numai acces egal la justiție dar și
 dreptul acesteia de a trăi în comunitate
 dreptul de a-și alege locul de reședință, unde și cu cine să trăiască, în condiții de egalitate cu
ceilalți
 dreptul de a avea acces la servicii la domiciliu, rezidențiale, servicii comunitare și de suport,
inclusiv la asistenţă personală necesară vieţii şi integrării în comunitate, precum şi pentru
prevenirea izolării sau segregării de comunitate (art.19 din Convenție)

7.2.2 Perspectiva noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă

În ceea ce privește noul Cod civil român, deși acesta a intrat în vigoare după ratificarea de
către România a Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, respectiv în 2011,
reproduce vechile prevederi privind punerea sub interdicție, respectiv ocrotirea interzisului
judecătoresc, copiind foarte mult din Decretul nr.32/1954.
Astfel, continuă să opereze fie deplina capacitate de exercițiu a adultului fie anularea totală a
acesteia („moarte civilă a persoanei”) prin lipsirea cu totul a capacității de exercițiu. Motivele pentru
care poate interveni incapacitarea totală a persoanei sunt definite în art.164 alin.1 Cod civil astfel:

„Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească”.

Din perspectiva dicționarului explicativ al limbii române, termenii semnifică:

ALIENÁȚIE s. f. (Livr.) Termen generic pentru orice boală mintală; nebunie, demență
DEBILITATE D. mintală = dezvoltare insuficientă a inteligenței, caracterizată mai ales prin
tulburări de judecată, de perspicacitate, dificultăți de adaptare la situații noi, deși, câteodată, memoria
este foarte bună, iar atenția satisfăcătoare; nivelul intelectual se situează peste cel normal al vârstei
de 7 ani, niveluri inferioare acestui prag caracterizând idioția și imbecilitatea.

Din perspectivă medicală, această terminologie este depășită de clasificările internaționale ale
Organizației Mondiale a Sănătății (sistemul ICD-10, introdus și în România) ori ale Asociației
Psihiatrice Americane (sistemul DSM-IV).
Începând cu anul 1960 în SUA a apărut un curent care se opune psihiatriei clasice și
interpretează bolile mintale dintr-o perspectivă sociologică. Problema centrală ar fi constituită de
relativitatea noțiunilor de „normal și patologic”, anti-psihiatria având ca obiectiv invalidarea
dihotomiei bazate pe paradigme anatomice și sanitare. Se pune mai mult accentul pe variabilele

151
sociale, morale, filosofice și politice, decât pe obiectivul unei „salubrități publice”, propriu
psihiatriei tradiționale. Această mișcare a contribuit la „dezinstituționalizarea” psihiatriei, bolnavii
psihic fiind în marea lor majoritate externați din spitale și integrați în comunitatea socială cu un
tratament adecvat. Astfel, în prezent, în Statele Unite, doar 19% din bolnavii psihiatrici sunt tratați
în spitale.176

În sfârșit, în termeni moderni, alienația mintală își are echivalentul în „boală psihică” iar
debilitatea mintală în ceea ce generic se denumește „dizabilitate intelectuală”. Ambele terminologii
vor fi reunite sub denumirea de „dizabilitate mintală”.
În ceea ce privește termenul de dicernământ, definiția generală a acestuia, conform DEX este:
discernămấnt -Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și de a aprecia lucrurile la justa
lor valoare.

Din perspectiva procedurii judecătorești, punerea sub interdicție are la bază avizul unei
comisii de medici specialiști (art.937, alin.2 C. Pr.civ.).
Participarea procurorului este obligatorie, ea avîndu-și izvorul în Legea nr.207/2018 de modificare a
Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară care, la art.63, litg), prevede că Ministerul Public,
prin procurori, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

În ceea ce privește reprezentarea printr-un avocat a persoanei a cărei punere sub interdicție se
cere, aceasta nu este obligatorie, aflându-se la altitudinea instanței. Numirea unui curator special
devine obligatorie numai în cazul în care starea de sănătate a persoanei reprezentate o impiedică să
participe la ședință (art.937, alin.3 C. Pr.civ.).
În plus față de documentele medicale ale comisiei de medici specialiști, atunci când este cazul
(este necesară o observație mai îndelungată a persoanei a cărei interdicție se cere), instanța poate
dispune, ascultând concluziile procurorului, internarea provizorie, pe cel mult 6 săptămâni într-o
unitate spitalicească (art.938 C. Pr.civ.).
Instanța decide asupra măsurii după ascultarea celui în cauză, punându-i întrebări pentru a
constata starea sa mintală (art.939, alin.2 C. Pr.civ.).
Dacă hotărârea de punere sub interdicție a rămas definitivă, instanța de tutelă (n.a judecătoria)
numește un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție (art.941 C. Pr. civ.). Pe de altă parte,
art.170 C. civ. prevede că prin însăși hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutela numește
un tutore, prin urmare nu la un moment ulterior, printr-o altă procedură judiciară, ci odată cu hotărârea
de fond.

În ceea ce privește posibilitatea ridicării punerii sub interdicție, aceasta este apanajul
 persoanei puse sub interdicție
 tutorelui

176
https://ro.wikipedia.org/wiki/Psihiatrie

152
 persoanelor apropiate, administratorilor casei în care locuiește, instituțiilor de ocrotire,
organelor administrației publice locale,
numai dacă au încetat cauzele care au determinat luarea măsurii (art.117 C. civ.)

Prin urmare, analizând concordanța dintre prevederile art.12 din Convenție și cele cuprinse
în Codul civil și Codul de procedură civilă, rezultă că legislația națională
 pornește de la prezumția de lipsă de discernământ numai în cazul persoanelor cu dizabilități
mintale (cu boală psihică ori cu dizabilitate intelectuală)
 este discriminatorie față de persoanele cu dizabilități din perspectiva acestei prezumții
 pornește de la un diagnostic strict medical care prezumă, astfel, în afara oricăror alte date,
lipsa discernământului necesar pentru îngrijirea propriilor interese
 persoana nu are reprezentare din partea unui avocat în mod obligatoriu, cu toate că se află
într-o procedură extremă, cu consecințe tragice, urmînd a fi lipsită de orice drepturi civile,
economice (de pildă, dreptul la muncă) ori politice
 este total improbabil, ca odată pusă sub interdicție, persoana în cauză să reușească singură
ridicarea acestei măsuri
 este de discutat cum, fără o prealabilă pregătire, conform art.13 din Convenție, instanța va
reuși, pe baza întrebărilor, să își formeze o convingere obiectivă cu privire la discernământul
persoanei; același comentariu este valabil și pentru modul în care procurorul își
fundamentează concluziile.

7.2.3 Legea nr.448/2006 republicată privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor


cu handicap
Deși legea a suferit modificări până în anul 2018, aceasta nu a fost pusă în acord cu
prevederile Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități din perspectiva terminologiei
(„handicap” în loc de „dizabilitate”).
Definiția persoanelor cu handicap (pe care le vom numi, ulterior, cu dizabilități) din legea
internă este dată de art.2:

(1) Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor
fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul
cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și
incluziunii sociale.
(2) De dispozițiile prezentei legi beneficiază copiii și adulții cu handicap, cetățeni români,
cetățeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul ori
reședința în România.
Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
acordă drepturile prevăzute în lege pentru aceste persoane numai în măsura în care acestea posedă
un certificat de încadrare în grad de handicap.

Asistența juridică (Secțiunea 6, art.25 din Legea nr.448/2006)

153
(1) Persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului, indiferent de
locul unde acestea se află.
(2) În cazul în care persoana cu handicap, indiferent de vârstă, este în imposibilitate totală sau parţială
de a-şi administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecţie juridică sub forma curatelei
sau tutelei şi de asistenţă juridică.
(3) Odată cu preluarea tutelei, tutorele are obligaţia de a face un inventar al tuturor bunurilor mobile
şi imobile ale persoanei cu handicap şi prezintă anual un raport de gestiune autorităţii tutelare din
unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap are domiciliul sau reşedinţa.
(4) În cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanţa
judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz,
persoana juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap.
(5) Monitorizarea respectării obligaţiilor care revin tutorelui persoanei cu handicap este asigurată de
autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază îşi are domiciliul sau reşedinţa
persoana cu handicap.
(6) Părintele, reprezentantul legal, tutorele, precum şi organizaţia neguvernamentală al cărei membru
este persoana cu handicap o poate asista pe aceasta în faţa instanţelor judecătoreşti competente.
(7) Judecarea cauzelor care au ca obiect obţinerea de către persoanele cu handicap a drepturilor
prevăzute de prezenta lege se face cu celeritate.

H.G 89/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a


prevederiloe Legii nr.448/2006, la art.14, aduce următoarea precizare cu privire la exercitarea tutelei:
„În sensul prevederilor art. 25 alin. (4) din lege, în cazul în care instanta judecatoreasca numeste
ca tutore autoritatea administratiei publice locale, aceasta are obligatia de a desemna o persoana
sau o comisie din aparatul de specialitate al primarului, respectiv din cadrul compartimentului cu
atributii în domeniu, care sa duca la îndeplinire hotarârea instantei judecatoresti”.

Prin urmare, deși grupul țință al legii speciale este un grup vulnerabil, prin excepția de la
normele generale privind tutela și condițiile punerii sub interdicție, garanțiile aduse acestuia sunt mai
mici. Astfel:
 Protejează persoanele cu handicap numai împotriva abuzului și neglijării (nu și împotriva
încălcării altor drepturi) dar nu rezultă cum anume funcționează această protecție;
 Persoana cu handicap (adică beneficiara unui certificat de încadrare în grad de handicap) are
vocație la protecție juridică sunb forma tutelei ori curatelei numai daca subzistă motive de
ordin patrimonial (nu își poate administra bunurile), față de termenul „interese” din art.164
alin.1 Cod civil care este mult mai larg (cuprinzând drepturi patrimoniale dar și
nepatrimoniale); deși textul nu vorbește explicit despre punerea sub interdicție, menționarea
tutelei nu poate conduce decât la acest lucru;
 Termenul de asistență juridică folosit în alin. 2, care nu este explicitat, poate fi înțeles ca și
curatelă specială, în cazul procedurilor judiciare, dar și ca ajutor public judiciar în condițiile
art. 8¹ din O.U.G nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă;

154
 Prin derogare de la regula Codului civil care privește tutela ca pe o sarcină personală, legea
specială introduce tutela efectuată de o persoană de drept public (autoritatea administrației
publice locale) ori de o persoană juridică privată; deși numirea respectivei persoane juridice
(de drept public sau privat) se face prin hotărâre judecătorească, aceasta urmează a fi
„completată”, prin desemnarea de către entitatea numită de instanță a unei persoane fizice sau
a unei comisii care să ducă la îndeplinire hotărârea instanței;
 Alin. 6 al art.25 introduce posibilitatea asistării persoanei cu handicap în fața instanțelor
judecătorești de către tutore (celelalte situații sunt pentru minori), ceea ce face inaplicabil
textul privind motivul de revizuire cuprins în art.509, alin.1, pct.7 (dacă cei puți sub interdicție
ori sub curatelă nu au fost apărați de loc).

Concluzie: deși art. 25 ar trebui să se refere la asistența juridică a persoanei cu dizabilități


deținătoare a unui certificat de încadrare în grad de handicap (așa cum am precizat anterior, lipsa
acestui certificat atrage neaplicabilitatea legii, în ansamblul său), aceasta oferă doar o vocație la
asistență juridică, respectiv de acces la justiție, în lipsa oricărei detalieri a acesteia. În ceea ce
privește tutela persoanei fără aparținători (teza din alin.4), este foarte puțin probabil că, exercitată
fiind de o entitate juridică și delegată, subsecvent, către o persoană angajată a entității juridice ori
unei comisii, aceasta va răspunde rigorilor de protecție adecvată a persoanei.

Certificatul de încadrare în grad de handicap (Capitolul VI, Încadrarea în grad de handicap,


Legea nr.448/2006)

Art. 87 (1) Comisia de evaluare are următoarele atribuţii principale:


a) stabileşte încadrarea în grad şi tip de handicap şi, după caz, orientarea profesională a adultului cu
handicap;
b) stabileşte măsurile de protecţie a adultului cu handicap, în condiţiile legii;
c) reevaluează periodic sau la sesizarea direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti încadrarea în grad şi tip de handicap,
orientarea profesională, precum şi celelalte măsuri de protecţie a adulţilor cu handicap;
d) revocă sau înlocuieşte măsura de protecţie stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au
determinat stabilirea acesteia s-au modificat;
e) soluţionează cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist;
f) informează adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la măsurile de
protecţie stabilite şi obligaţiile ce le revin;
g) promovează drepturile persoanelor cu handicap în toate activităţile pe care le întreprinde.
(2) Comisia de evaluare îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
(3) Organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei de evaluare se reglementează prin hotărâre
a Guvernului.
(4) Încadrarea sau respingerea încadrării în grad şi tip de handicap se atestă prin certificat emis de
către comisiile de evaluare. Eliberarea certificatului este scutită de taxa de timbru.
(5) Certificatele emise potrivit prevederilor alin (4) pot fi contestate de titularii acestora, în termen
de 30 de zile calendaristice de la comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă,

155
potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,
cererile adresate instanței fiind scutite de taxa judiciară de timbru.

Comisia de evaluare funcționează în cadrul serviciului de evaluare complexă a persoanelor adulte cu


dizabilități, în cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (art.88 din Legea
nr. 448/2006).

De asemenea, odată cu eliberarea certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap, comisia


de evaluare stabilește programul individual de reabilitate și integrare socială (activitățile și serviciile
de care adultul are nevoie), pe baza cooperării dintre comisie și persoana cu dizabilități sau
reprezentantul său legal, program care va cuprinde și măsuri de protecție:
 asistent personal, asistent personal profesionist;
 servicii sociale la domiciliu;
 centre de zi;
 centre rezidențiale, publice sau private.

Pe cale de consecință, certificatul de încadrare în grad de handicap va cuprinde, dincolo de


incadrarea propriu-zisă (care va conduce la un anume tip de prestație socială) și propunerea unor
măsuri de admitere, de pildă, în centre rezidențiale. Cu toatea acestea, art.87 alin.5 permite atacarea
certificatului de încadrare în grad de handicap, conform art.87 alin.4, numai cu privire la încadrare
sau la respingerea acestuia, nu și cu privire la alte măsuri stabilite în anexele certificatului, lucru care
îngrădește grav accesul la justiție la persoanei cu dizabilități. Totuși, anexele fiind ele însele acte
administrative care produc efecte juridice, aplicând textul constituțional privind accesul liber la
justiție (art. 21 din Constituție), acestea pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Titulari ai dreptului de contestare a certificatul de încadrare în grad de handicap, respectiv a


măsurilor de protecție stabilite de către comisia de evaluare

a) În situația persoanei cu dizabilități care are deplină capacitate de exercițiu, aceasta este titulara
dreptului de a contesta încadrarea în grad de handicap ori a refuzul de încadrării în grad de
handicap. Pentru a face acest lucru, aceasta trebuie să fie încunoștințată cu privire la această
posibilitate, cât și cu privire la termenul legal în care se poate exercita acțiunea. Legea
specială nu prevede, în această ipoteză, ajutor public judiciar ori curatelă specială, dar acest
lucru nu ar trebui să impiedice instanța să numească un curator special, cu aplicarea art.80,
alin.4 Cod civil.

Categoria de persoane total vulnerabile în ceea ce privește accesarea sistemului judiciar în


ipoteza descrisă mai sus sunt persoanele cu dizabilități care nu au aparținători.

b) În situația în care, pentru o persoană cu dizabilități încadrată în grad de handicap, având


deplină capacitate de exercițiu, se stabilește de către comisia de evaluare o măsură de protecție
de tipul primirii într-un centru rezidențial al unui furnizor de servicii sociale pentru persoane
adulte cu handicap, se pune în discuție, conform art.12 din Convenție, în ce măsura persoana

156
respectivă a avut posibilitatea să aleagă unde dorește să locuiască, cu cine dorește să locuiască
și să fie informată în legătură cu opțiunile pe care le are. De regulă, măsura internării într-un
centru de adulți de tip rezidențial este o continuare a măsurii internării copilului cu dizabilități
într-un centru de tip rezidențial pentru copii cu dizabilități.

Și în această situația, titulara dreptului de a contesta măsura propusă este persoana cu


dizabilități, comentariul de la punctul anterior fiind valabil.

c) În ipoteza în care o persoană cu dizabilități este lipsită de capacitate de exercițiu dar are
aparținători și unul dintre aceștia exercită tutela, acesta din urmă, în calitate de reprezentant
legal, are posibilitatea de a contesta încadrarea în grad de handicap ori refuzul încadrării
decise de comisia de evaluare. În această situația, este de discutat în ce măsură este aplicabilă
sintagma „asistență juridică” de a art.25, alin.2 din Legea nr.448/2006 și sub ce formă.
Aceiași situație este și în cazul în care se pune în discuție contestarea unei măsuri de protecție.

d) În situația unei persoane cu dizabilități, lipsite de capacitate de exercițiu, fără aparținători,


pentru care instanța a decis, în baza Legii nr.448/2006, numirea ca tutore a autorității
administrației publice locale care, subsecvent, în baza Normelor de aplicare, a decis ca
ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de instanță să fie executate de către persoana sau
comisia din aparatul de specialitate, se pune în dicuție cine anume poate contesta certificatul
de încadrare în grad de handicap ori măsura de protecție stabilită de comisia de evaluare.
Tutorele, care ar trebui să exercite calea de atac a contestației este:
 Autoritatea adminsitrației publice locale desemnate de instanță
sau
 Persoana fizică ori comisia nominalizate ulterior de autoritate să exercite sarcinile
tutelei?

Oricare dintre variante s-ar alege, este puțin probabil ca autoritatea, persoana sau comisia să
aibă interesul și chemarea de a exercita sarcinile tutelei (incidentă fiind, în cazul de față,
reprezentarea) față de o persoană care nu are domiciliul la respectiva persoană, și, pe cale de
consecință nu întreține realții personale nu aceasta.

Trebuie subliniat faptul că măsurile de protecție ale persoanelor adulte cu dizabilități,


încadrate în grad de handicap, precum și acordarea acestui grad sunt măsuri exclusiv administrative.
Dacă în cazul copiilor, mare parte dintre măsurile de protecție sunt apanajul instanțelor de judecată,
în cazul adulților acest lucru nu există.

Categoria de persoane total vulnerabile în ceea ce privește accesarea sistemului judiciar în


toate ipotezele descrise mai sus sunt persoanele cu dizabilități care nu au aparținători.

Concluzie: se impune, așadar, modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și


promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și punerea acesteia în acord cu Convenția privind
drepturile persoanelor cu dizabilități, nu numai din perspectiva terminologiei folosite, dar, mai cu

157
seamă, din perspectiva ocrotirii efective a drepturilor acestora, accesul la justiție fiind un drept
fundamental.

Speță (2014)- apel împotriva măsurii punerii sub interdicție

Apel declarat de Consiliul Local al Municipiului X, Municipiul X împotriva senținței civile ... a
Judecătoriei X, intimați DGASPC X, Consiliul Județean X, tânăra A.B. Solicită schimbarea în parte
a hotărârii atacate în ceea ce privește numirea instituției ca tutore și numirea persoanei juridice de
drept privat care asigură protecția și îngrijirea tinerei A.B în această calitate.

Motivarea apelului: numirea de către instanța de fond ca tutore, în cadrul punerii sub interdicție a
tinerei A.B., la solicitarea DGASPC X, a Consiliului Local al Municipiului X- Serviciul de Autoritate
Tutelară este nelegală, contravenind Legii 215/2001 și art.119 Cod civil. Astfel s-a considerat că nu
poate fi numit tutore Consiliul Local Municipiului X- Serviciul de Autoritate Tutelară, întrucât
aceasta are rolul de a controla modul în care se efectuează tutela și, prin urmare, ar interveni un
conflict de interese. Învederează faptul că tutela este o sarcină personală. Cu toate acestea propune
ca tutore persoana juridică de drept privat care se ocupă de îngrijirea tinerei.

Prin întîmpinarea, DGASPC X susține că serviciul rezidențial nu deține personalitate juridică, acesta
aparținând DGASPC X.

Situația de fapt: Tânăra A.B. provine din sistemul de protecție a copilului. La vărsta majoratului a
fost cerută punerea sub interdicție pe baza raportului medico-legal. Reprezentanții DGASPC au
propus internarea într-o instituție de tip familial pentru adulți și numirea Consiliului Local al
Municipiului X- Serviciul de Autoritate Tutelară ca tutore, în baza art.25, alin.4 din Legea
nr.448/2006.

Citarea: apelanți, intimați, cu participarea obligatorie a procurorului.

Susțineri suplimentare reprezentantul Ministerului publoc solicită respingerea apelului ca


neîntemeiat.

Soluția: respinge cererea. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Motivarea: desemnarea ca tutore a Consiliului Local al Municipiului X- Serviciul de Autoritate


Tutelară este legală, fiind întemeiată pe art.25, alin.4 din Legea nr.448/2006. Tânăra nu are
aparținători ori persoane dornice să exercite tutela. Acordul tutorelui, autoritate publică, nu este
necesar pentru că legea specială nu prevede acest fapt. Nu există conflict de interese câtă vreme
Autoritatea Tutelară are posibilitatea să desemneze o persoană fizică care să exercite atribuțiile
tutelei.

1. Este măsura punerii sub interdicție necesară (a se vedea în vedere șederea tinerei într-un
serviciu de tip rezidențial)?
2. Care este motivul pentru care DGASPC X a solicitat punerea sub interdicție a tinei A.B.?

158
3. Ce ar fi trebuit să facă DGASPC X în conformitate cu Convenția privind drepturile
persoanelor cu dizabilități?
4. Ar fi trebuit ca tânăra A.B. să fie reprezentată? Dacă da, care este temeiul legal?
5. Dacă ar fi avut un curator special la fond, ce anume ar fi trebuit să facă/susțină acesta?
6. Ce ar fi trebuit să facă curatorul special în procedura apelului?
7. În lipsa curatorului, cine poate exercita recurs în numele tinerei A.B.?

7.3Accesul la justiție al victimelor violenței domestice


7.3.1. Legislație internațională
7.3.1.1 Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva
femeilor și a violenței domestice din 11 mai 2011- cunoscută drept Convenția de la
Instanbul

Vom insista, în analiza acestei Convenții, numai la articolele cu relevanță în ceea ce privește
tema acestui Capitol. Astfel, violența domestică este definită la art.3, lit.b) ca însemnând toate
acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial
sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a
împărţit acelaşi domiciliu cu victima.

Din perspectiva obligațiilor generale, Părțile vor lua măsuri legislative care să asigure:

 informarea victimelor (art.19)


 servicii de asistență generală (pentru recuperarea lor și, atunci când este necesar
servicii de consiliere juridică și psihologică, asistență financiară, găzduire)- art.20
 adăposturi (art.23)
 linii telefonice de urgență (art.24)
 protecție și asistență pentru martorii copii (art.26)

În ceea ce privește dreptul material, Statele Părți se vor asigura că violența psihologică,
violența psihică, hărțuirea, hărțuirea sexuală, violența sexuală, căsătoria forțată sunt prevăzute ca
infracțiuni în legislația penală proprie. De asemenea, înlesnirea sau complicitatea la aceste infracțiuni
atunci când sunt comise intenționat, ar trebui să constituie ele însele infracțiuni. În ceea ce privește
violența fizică, violența sexuală (inclusiv violul) ori căsătoria forțată, tentativa la aceste infracțiuni
ar trebui să fie incriminată.

Statele Părți se vor asigura că legislația națională va cuprinde oferirea de despăgubiri civile
adecvate victimei de către agresor și/sau compensații acelora care au suferit vătămări corporale grave
ori deteriorarea stării de sănătate (art.29, 30).

Din punct de vedere al cercetării, urmăririi judiciare, legislația procedurală și măsuri de


protecție, Statele Părți trebuie să se asigure că:

159
 cercetarea și procedurile judiciare se desfășoară fără întârzieri nejustificate (art.49, alin.1)
 agențiile guvernamentale responsabile de aplicarea legii răspund la toate formele de violență
într-o manieră promptă, oferind o protecție adecvată victimelor (art.50, alin.1)
 părțile vor lua toate măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că
autoritățile relevante realizează o evaluare a riscului de mortalitate, a gravității situației și a
riscului de violență repetată (art.51, alin.1)
 vor institui măsuri provizorii, în caz de pericol imediat, prin ordine de interdicție de urgență
(art.52) și/sau ordine de restricție sau de protecție (art.53)
 procedurile care vizează violența fizică, violența sexuală, căsătoria forțată nu sunt dependente
de o plângere ori declarație depusă de victimă; acestea procedurile pot continua chiar dacă
victima își retrage declarația sau plângerea (art.55)
 părțile vor stipula dreptul la asistență judiciară și la asistență judiciară gratuită pentru victime,
în condițiile legislației interne (art.57).

7.3.1.2 Directiva 2012/29/UE din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime
privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității

Directiva include în sfera sa de aplicare și victimele violenței domestice. Astfel, art.18 din
Preambul prevede că:

Atunci când violențele sunt săvârșite în cadrul unei relații apropriate, sunt săvârșite de o
persoană care este în prezent sau a fost soțul/soția victimei sau partenerul sau un alt membr de familie
al victimei, indiferent dacă autorul infracțiunii locuiește sau a locuit împreună cu victima- violențele
de acest tip ar putea include violențe fizice, sexuale, psihologice sau economice și pot avea drept
rezultat vătămarea fizică, mentală sau emoțională sau un prejudiciu economic. Violențele din cadrul
unor relații apropiate reprezintă o problemă socială gravă și adesea ascunsă care ar putea cauza
traume psihologice și fizice sistematice, cu consecințe severe din cauză că autorul infracțiunii este o
persoană în care victima ar trebui să poată avea încredere. Victimele violențelor din cadrul realțiilor
apropiate ar putea, în consecință, să necesite măsuri de protecție speciale.

Una dintre drepturile victimelor prevăzute în Convenție (ca și premise minimale), cu


incidență asupra victimelor violenței domestice, este dreptul la evaluare individuală a acestora pentru
identificarea nevoilor de protecție specifice, evaluare ca va conține caracteristicile personale ale
victimei, tipul și natura infracțiunii.

Măsurile de protecție specială, în cursul cercetărilor penale, includ (art.23, alin.2):

 audierea victimei în incinte special concepute și adaptate acestui scop


 audierea victimei se desfășoară de către sau prin intermediul unor profesioniști pregătiți în
acest scop

160
 toate audierile sunt realizate de aceleași persoane, de același sex cu victima (dacă victima
dorește acest lucru), cu excepția audierilor efectuate de un procuror sau un judecător (cu
obligația de formare a acestora, inclusiv a avocaților- art.25, alin.2 și 3).

În cursul procedurilor judiciare, sunt diponibile următoarele măsuri de protecție specială (art.23,
alin.3):

 măsuri de evitare a contactului vizual între victime și autorii infracțiunilor, inclusiv pe


parcursul depunerii mărturiei
 posibilitatea de audiere la distanță a victimei
 măsuri de evitare a adresării de întrebări inutile victimei privind viața privată, care nu sunt
legate de infracțiunea respectivă
 măsuri prin care să se permită derularea audierii în absența publicului.

Un drept distinct în Directiva este dreptul la protecție al victimelor-copii în cursul procedurilor


penale, cu incidență inclusiv în materia violenței domestice (ori, așa cum o denumește Directiva,
„violența în cadrul unor relații apropiate”). Astfel, art.24 prevede că, pe lângă măsurile din art.23,

 în cercetările penale, toate audierile victimei-copil pot fi înregistrate pe support audiovizual


iar acestea pot fi folosite ca probe în procedurile penale
 în cercetările și procedurile penale, autoritățile competente numesc un reprezentant special
pentru victimele-copii în cazul în care, conform dreptului intern, titularii răspunderii părintești
nu pot reprezenta victima-copil ca urmare a unui conflict de interes între aceștia și victima-
copil sau atunci când victima-copil este neînsoțită sau separată de familie.

În ceea ce privește dreptul la asistență juridică, art.13 din Directivă prevede faptul că Statele
membre se asigură că victimele au acces la asistență juridică (cand sunt parte în procedurile penale),
condițiile concrete de acces urmând a fi stabilite prin normele interne.

7.3.2.Ratificarea, respectiv transpunerea Convenției de la Istanbul și a Directivei 2012/29/UE


în dreptul intern
7.3.2.1.Legea nr.30/2016 pentru ratificarea Convenției de la Istanbul

Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, România a formulat câteva rezerve. De pildă,


și-a rezervat dreptul de a prevedea sancțiuni nepenale, în locul sancțiunilor penale, pentru
comportamentele menționate în art.33 și 34 din Convenție, respectiv pentru:

 violența psihologică, definit ca fiind comportamentul intenționat de prejudiciere a integrității


psihologice a unei persoane prin constrângere sau amenințări (art.34)
 hărțuirea, definită ca fiind comportamentul intenționat de angajare repetată într-un
comportament direcționat de către o persoană, determinând-o pe aceasta să se teamă pentru
siguranța sa (art.34).

161
O altă rezervă formultă de România vizează art.55, alin.1 din Convenție cu privire la art.35
referitor la infracțiuni minore (denumirea aparține Parlamentului, prin legea de ratificare). Astfel,
art.35 din Convenție, incident în cauză se referă la violența fizică: Părțile vor lua măsurile legislative
necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul de comitere de acte de violență
fizică împotriva unei alte persoane.

Art.55 din Convenție are în vedere proceduri ex parte și ex oficio, subliniind faptul că cercetarea
sau urmărirea penală a infracțiunilor stabilite în conformitate cu art.35, (...) nu va fi dependentă în
totalitate de o declarație sau plângere depusă de victimă, precum și că procedurile pot continua chiar
dacă victima îsi retrage plângerea.

Comentariu: Legiuitorul român a decis ca „violența psihologică”, ca formă a violenței domestice,


nu necesită tratamente de natură penală; în ceea ce privește hărțuirea descrisă ca infracțiune de
art.208 Cod penal, aceasta nu este incidentă infracțiunilor de violență în familie, enumerate în cadrul
art.199 Cod penal. Așadar, legiuitorul român a ales o formă mai ușoară de sancționare a faptelor
care, din perspectiva Convenției, ar trebui considerate infracțiuni, rămânând la ceea ce Codul penal
deja conținea ca fiind infracțiuni de violență în familie.

7.3.2.2.Transpunerea Convenției de la Istanbul prin Legea nr.174/2018 de modificare a


Legii nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice

N.B. Vom folosi denumirea de Legea nr.217/2003, republicată

Art. 3 din legea 217/2003, republicată, lărgește definiția violenței domestice în sensul Convenției:

Violența domestică înseamnă orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică,
sexuală, psihologică, economică, socială sau spirituală care se produce în mediul familial sau
domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă
agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima.

Drepturile victimei violenței domestice sunt descrise în art.6 din legea de transpunere. Astfel,
aceasta are dreptul:

a)la respectarea personalităţii, demnităţii şi a vieţii sale private;

b)la informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale;

c)la protecţie specială, adecvată situaţiei şi nevoilor sale;

d)la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum şi la asistenţă medicală gratuită, în
condiţiile prezentei legi;

e)la consiliere şi asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

162
Membru de familie, în sensul Legii nr.217/2003, republicată, înseamnă:

 ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, soţii şi copiii acestora, precum şi persoanele


devenite rude prin adopţie
 soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie
 fraţii, părinţii şi copiii din alte relaţii ai soţului/soţiei sau ai fostului soţ/fostei soţii
 persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii,
actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă acestea au locuit sau nu cu agresorul, ascendenţii şi
descendenţii partenerei/partenerului, precum şi fraţii şi surorile acestora
 tutorele sau altă persoană care exercită drepturile faţă de persoana copilului
 reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate
intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îngrijesc persoana fiindcă au o sarcină
profesională

Autoritățile administrației publice centrale și locale au obligația să asigure exercitarea dreptului


la informare al victimelor violenței domestice cu privire la:

a)instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale care asigură consiliere psihologică sau orice alte
forme de asistenţă şi protecţie a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;

b)organul de urmărire penală la care pot face plângere;

c)dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

d)condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;

e)drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale părţii civile;

f)condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat, potrivit legii.

g)măsurile ce pot fi dispuse prin ordinul de protecţie provizoriu şi, după caz, prin ordinul de protecţie,
demersurile necesare pentru emiterea acestora şi procedura de judecată177.

Comentariu: textul nu explicitează care anume sunt aceste autorități, însă, din lecturarea Capitolului
II care face trimitere la instituții cu atribuții în prevenirea și combaterea violenței domestice se poate
deduce că acestea sunt Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați,
Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, Direcțiile Generale de Asistență
Socială și Protecția Copilului, Direcțiile de asistență socială din subordinea consiilor locale ale
municipiilor și orașelor și Compartimentele de asistență socială de la nivelul comunelor.

177
Art.7, alin.2 din Legea nr.217/2003, republicată

163
Ce înseamnă instrumentarea cazurilor de violență domestică178?

 monitorizarea cazurilor la nivel unitate teritorială deservită, culegerea de informații,


întocmirea de evidențe și asigurarea accesului la informații la cererea organelor judiciare,
părților ori reprezentaților acestora
 informarea și sprijinirea lucrătorilor poliției care în cadrul activității lor întălnesc situații de
violență domestică
 identificarea situațiilor de risc și îndrumarea părților către servicii de specialitate
 instrumentarea cazului împreună cu asistentul social.

Cine face instrumentarea cazurilor de violență domestică179?

Desemnarea persoanelor care instrumentează cauzele de violență domestică se face de către


autoritățile publice cu atribuții în domeniu, dintre următoarele categorii de profesioniști (nelimitativ):

 asistenți sociali, psihologi și consilieri juridici sau persoane cu atribuții de asistență socială,
angajați ai DGASPC, direcțiilor de asistență socială sau compartimentelor de asistență socială
ori din cadrul organizațiilor neguvernamentale sau furnizori de servicii sociale autorizați
pentru această activitate;
 polițiști de proximitate.

Din coroborarea art.14 și art. 14¹ rezultă că nu lucrătorii poliției sunt pe primul plan în
instrumentarea cauzelor de violență domestică ci lucrătorii sociali, in special asistenții sociali. Mai
mult, lucrătorii poliției sunt cei care sunt sprijiniți de către persoanele desemnate de autoritățile
locale.

Comentariu: ținând cont că ne referim la „violență”, chiar domestică fiind aceasta, ea poate
reprezenta un grad de pericol pentru părțile însele dar și pentru lucrătorii sociali. Credem că
sarcinile ar trebui inversate, în sensul in care instrumentarea, în sensul de intervenție, să fie făcută
de polițist („ca reprezentant al legii”), însoțit, desigur, de unul sau mai mulți profesioniști. Acest
lucru ar lăsa o marjă de lucru mult mai mare în domeniul social, juridic or psihologic profesioniștilor
enumerați la art.14¹. Ar trebui elaborate proceduri de lucru foarte clare pentru fiecare persoană cu
atribuții de intervenție. În ceea ce privește HG nr.49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru
privind prevenirea și intervenția în echipa multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra
copilului si de violență în familie este axată, aproape exclusiv pe copil, și mai puțin pe violență
domestică, în sens larg.

178
Art.14 din Legea nr.217/2003, republicată
179
Art.14¹ din Legea nr.217/2003, republicată

164
Intervenția de urgență în cazuri de violență domestică se axează pe acordarea de servicii
sociale prin intermediul unei echipe mobile formate din reprezentanți ai Serviciului pubilc de
Asistență Socială, denumit în continuare SPAS.

Echipa mobilă are drept rol verificarea semnalărilor, evaluare inițială, realizare a demersurilor
pentru depășirea riscului imediat, constând în

 transport la unitatea medicală din proximitate


 sesizarea organelor de cercetare penală
 sesizarea organelor competente pentru emiterea unui ordin de protecție provizoriu
 orientarea către DGASPC ori SPAS pentru găzduire și aplicarea managementului de caz
pentru victime și agresori (managementul de caz se asigură de compartimentul violență
domsetică din cadrul DGASPC)

Reprezentanții SPAS, pentru verificarea semnalărilor privind violența domestică, au drept de


acces în sediile și punctele de lucru ale persoanelor juridice și la domiciliul persoanelor fizice.

Comentariu: se observă o suprapunere între autoritățile care instrumentează cauzele de violență


domestică și cele care fac intervenția de urgență, legiutorul nefacând precizări exacte cu privire la
cine sunt cele dintâi. În continuare, se pune problema cum poate echipa mobilă formată din lucrători
speciali să efectueze demersuri pentru depășirea riscului imediat în cazuri de violență domestică
fără ajutorul lucrătorilor poliției. De asemenea, se ridică întrebarea legată de managementul de
caz: de ce trebuie efectuat de DGASPC, stiut fiind ca această structură există la nivel județean și nu
la nivel local?

Serviciile sociale destinate victimelor violenței domestice

Serviciile sociale destinate victimelor violenței domestice180, organizate în regim rezidențial,cu


găzduire pe o perioadă determinată, sunt:

 centre de primire în regim de urgență (adăposturi a căror locație nu este publică)


 centre de recuperare
 locuințe protejate (secrete pentru publicul larg)

Serviciile sociale organizate în regim de zi, sunt:

 centre pentru prevenirea și combaterea violenței domestice


 centre pentru servicii de informare și sensibilizarea a populației
 centre de asistență destinate agresorilor

180
HG 867/2015 completată de HG 584/2016

165
Serviciile sociale cu program continuu, sunt:

 servicii de informare și consiliere pentru victime, de tip help-line (0800 500 333)
 servicii integrate de urgență destinate victimelor violenței sexuale.

Toate aceste servicii sunt înființate prin hotărâri ale consiliilor județene și locale, organizarea
acestora putând fi în sistem public sau în parteneriat public-privat, cu finațare de la bugetele locale,
finanțări nerambursabile ori de la bugetul de stat.

Atât adăposturile cât și centrele de recuperarea asigură gratuit găzduire, îngrijire, consiliere
juridică și psihologică victimelor violenței domestice. Consilierea juridică și psihologică este
disponibilă și în cadrul centrelor pentru pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.

Măsuri de protecție de natură juridică a victimelor violenței domestice


1. Ordinul de protecție provizoriu
Deși acesta este reglementat în Legea nr.174/2018 de modificare a Legii nr.217/2003, lege de
transpunere a Convenției de la Istanbul, acesta nu a fost pus în aplicare până la data apariției Ordinului
nr.146/11 decembrie 2018 al ministrului afacerilor interne și al ministrului muncii și justiției sociale
privind modalitatea de gestionarea a aczurilor de violență domestică de către polițiști.

Ordinul conține procedura de intervenția a polițiștilor în cazuri de violență domestică, formularul de


avaluare a riscului, metodologia de utilizarea a acestuia, conținutul ordinului de protecție provizoriu,
a modelui de proces-verbal de comunicare a acestuia victimei și agresorului, modelul declarației date
de victimă și a declarației date de agresor.

Procedura

Intervenția polițiștilor survine ca urmare a sesizărilor

 prin Sistemul național unic de apeluri de urgență (112)


 formulate în scris sau oral, direct ori telefonic la sediul unităților de poliție, de către
persoanele implicate în acte de violență domestică, persoane care asistent la astfel de acte sau
de orice persoană
 din oficiu.

Ordinul de protecție provizoriu se emite de către poliţişti, care, în exercitarea atribuțiilor de


serviciu, constată că există un risc iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să
fie pusă în pericol printr-un act de violență domestică. Existența riscului iminent se face pe baza
formularului de evaluare a riscului, care este Anexa 1 la Ordinul nr.146/11 decembrie 2018 al
ministrului afacerilor interne și al ministrului muncii și justiției sociale privind modalitatea de
gestionarea a aczurilor de violență domestică de către polițiști.

În măsura în care rezultă incidența unui risc iminent, polițistul emite ordinul de protecție provizoriu.

166
Ordinul de protecție provizoriu poate fi emis, fără formularul de evaluare a riscului (victima se
află în imposibilitatea obiectivă de a furniza informații), pe baza:

 probelor obținute ca urmare a verificării sesizărilor privind violența domestica


 probelor obținute potrivit Codului de procedură penală atunci când sunt indicii de săvârșire a
unor infracțiuni cuprinse în art.199 (Violența în familie) Cod penal.

Prin urmare, în situația în care faptele nu sunt de natură penală ori nu au trăsăturile unei
infracțiuni, probatoriul urmează regimul probelor conform Codului de procedură civilă. Înregistrările
audiovideo sau foto efectuate fără consimțământul persoanelor urmează regimul probelor181, după
caz, prevăzute de Codul de procedură civilă sau de Codul de procedură penală. Emiterea ordinului
de protecție provizoriu nu împiedică luarea unei măsuri preventive, în măsura în carea s-a săvârșit o
infracțiune care justifică o astfel de măsură.

Polițiștii, pentru verificarea sesizărilor și obținerea de probe, au dreptul de a pătrunde în domiciul


sau reședința persoanei, fără acordul acesteia, pot folosi forța și mijloacele din dotare pentru a
pătrunde în acestea.

Conținut

Prin ordinul de protecţie provizoriu se dispun, pentru o perioadă de 5 zile, una ori mai multe
măsuri de protecţie:

 evacuarea temporară a agresorului din locuinţa comună, chiar dacă acesta este proprietarul
locuinței
 reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor aceteia în locuinţa comună
 obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă și faţă de
membrii familiei acesteia, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ
 obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere
 obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute.
 Încălcarea oricăreia dintre măsurile dispuse constituie infracţiune și se sancționează cu
închisoarea de la o lună la un an.

Executarea ordinului de protecție provizoriu

Obligațiile și interdicțiile cuprinse în ordin sunt obligatorii imediat de la emitere, fără somație.
Polițiștii pot folosi forța pentru punerea în aplicarea a celor dispuse în ordinul de protecție provizoriu.
Termenul de 5 zile se calculează pe ore (120 de ore) de la momentul emiterii ordinului.

Confirmarea și contestarea ordinului de protecție provizoriu

181
Art.22² din Legea nr.217/2003, republicată

167
Ordinul de protecţie provizoriu se înaintează pentru confirmare parchetului de pe langă
judecătoria competentă în a cărei rază a fost emis, în termen de 24 de ore de la emitere, însoțit de
formularul de evaluare a riscului și de mijloacele de probă obținute (idiferent dacă sunt de natură
civilă sau penală). În termen de 48 de ore de la emiterea odinului, procurorul decide cu privire la
menținerea acestuia. Dacă acesta confirmă, aplică o rezoluție cu caracter administrativ pe exemplarul
original al ordinului. În caz contrar, dispune motivat încetarea măsurilor cu indicarea momentului la
care acestea încetează.

În situația confirmării ordinului de protecție provizoriu, procurorul înaintează dosarul


judecătoriei împreună cu o cerere de emitere a ordinului de protecție. Durata ordinului de protecție
provizoriu se prelungește de drept cu durata necesară soluționării cauzei, cu informarea agresorului.

Ordinul de protecție provizoriu poate fi contestat de agresor la judecătorie, în termen de 48 de


ore de la comunicare. Contestația se judecă cu citarea părților (neprezentarea nu împiedică judecata),
cu participarea obligatorie a procurorului, cu citarea organului constatator, în regim de urgență, în
camera de consiliu. Hotărârea este definitivă.

2. Ordinul de protecție
Ordinul de protecție poate fi solicitat instanței de judecată (judecătoria în a cărei circumscripție
își are domiciliul sau reședința victima) de victimă personal ori prin reprezentant legal, de către
procuror în cadrul procedurii descrise mai sus sau de reprezentanții autorității competente la nivelul
unității administrativ-teritoriale cu atribuții în protecția victimelor violenței domestice.

Formularul de cerere pentru emiterea ordinului de protecție se află în anexa la Legea nr.217/2003,
republicată.

Din perspectiva condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească victima violenței domestice, prin
comparație cu cele referitoare la obținerea ordinului de protecție provizoriu, în cazul ordinului de
protecție simplu, art.23 nu mai face referire „la risc iminent” ci doar la o stare de pericol generică.

Conținutul ordinului de protecție

 evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, chiar dacă acesta este proprietarul
 reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor victimei, în locuinţa familiei
 limitarea folosinţei de către agresor a locuinţei comune, atunci când aceasta poate fi astfel
partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima
 cazarea/plasarea victimei şi, după caz, a copiilor, într-un centru de asistenţă dintre cele
prevăzute la art. 17 din Legea 217/2003
 obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime faţă de victimă, faţă de copii sau faţă
de alte rude ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ
 interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone pe care victima le
frecventează ori le vizitează periodic

168
 obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere
 interzicerea agresorului a oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice
alt mod, cu victima
 obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute
 încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora

Prin aceeaşi hotărâre, judecătorul poate obliga agresorul la suportarea chiriei şi/sau a întreţinerii
pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează
să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

Judecătorul, poate, de asemenea, dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere


psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui
tratament ori a unor forme de îngrijire (de pildă în materia dependețelor).

De asemenea, judecătorul poate lua o măsură de control pentru respectarea ordinului de protecţie,
precum:

 obligarea agresorului de a se prezenta periodic, la un interval de timp, la secţia de poliţie


 obligarea agresorului de a da informaţii organului de poliţie cu privire la noua locuinţă, în
cazul în care prin ordin el a fost evacut din locuinţa familiei
 verificări periodice şi/sau spontane privind locul în care se află agresorul.

Durata

Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea
depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.

Soluționarea cererii

Cererea se judecă de urgenţă, în camera de consiliu cu participarea obligatorie a procurorului.


Citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente. Cu toate acestea, în caz de
urgență deosebită, ordinul de protecție poate fi emis fără citarea părților, chiar în aceeași zi, pe baza
cererii și a actelor din dosar. Soluționarea cererii nu poate depași 72 de ore de la depunerea cererii
(excepție făcând situația în care s-a emis anterior un ordin de protecție provizoriu). Motivarea
ordinului se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Împotriva hotărârii care cuprinde ordinul se poate face apel, în termen de 3 zile de la
pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor. Instanța
de apel poate suspenda executarea ordinului numai cu plata unei cauțiuni de către agresor.

Legea nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii prin care s-a respins ordinul de protecție,
dar opinăm că, în virturea accesului la justiție și această hotărâre poate fi atacată cu apel.

169
Executarea ordinului de protecție

Ordinul de protecție se pune în executare de îndată, sub supravegherea poliției (polițistul


poate intra în locuința familiei cu consimțământul persoanei protejate). Aceasta, în exercitarea
atribuțiilor de supraveghere a respectării ordinului de protecție, pot efectua vizite inopinate la lucuința
persoanei vătămate, pot să apeleze telefonic agresorul sau victima, pot solicita informații din partea
vecinilor, colegilor, etc.

Nerespectarea obligațiilor și măsurilor cuprinse în ordinul de protecție de către agresor (cele


prevăzute la art.23 alin.1 și 4 lit.a) și b) din Legea nr. 217/2003, republicată) constituie infracțiune și
se pedepsește cu închisoarea de la o lună la un an.

În situația în care persoana vătămată încalcă dispozițiile ordinului de protecție, aceasta va fi


obligată la plata cheltuielilor generate de emiterea și punerea în executare a ordinului.

La expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate cere un nou ordin de protecţie,
dacă există indicii că, fără aceste măsuri de protecţie îi este pusă în pericol viaţa, integritatea fizică
sau psihică ori libertatea.

Agresorul poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse în anumite
condițiile art.34 din Legea nr.217/2003, republicată.

Asistența juridică în cadrul procedurii emiterii ordinului de protecție

Așa cum am arărat anterior, unul dintre drepturile vitimei violenței domestice este dreptul la
consiliere și asistență juridică gratuită, în condițiile legii (art.6, lit.e din Legea nr.217/2003,
republicată).

Astfel, art.27 din lege, cu referire la procedura de emitere a ordinului de protecție, precizează:

(...)

(2)La cerere, persoanei care solicită ordinul de protecţie i se poate acorda asistenţă sau reprezentare
prin avocat.

(3)Asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie.

Deși art.6 folosește termenul de „asistență juridică gratuită” iar art.27, alin.2 de „asistență
sau reprezentare”, considerăm că este o formă de acordare a ajutorului public judiciar, reglementat
de OUG 51/2008 privind ajutorul publci judiciar în materie civilă. În concret, considerăm că este o
aplicare a art.8¹ din OUG 51/2008 care statuează o excepție de la regula generală care care
condiționează acordarea ajutorului public judiciar de anumite norme de venit:

170
Art. 81

Ajutorul public judiciar se acordă, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, independent de starea
materială a solicitantului, dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistenţă judiciară sau
dreptul la asistenţă juridică gratuită, ca măsură de protecţie, în considerarea unor situaţii speciale,
precum minoritatea, handicapul, un anumit statut şi altele asemenea (...).

Convenția de la Istanbul stabilește dreptul la asistență judiciară pentru victimele violenței


domestice și nu pentru agresori. Cu toatea acestea, prin legea de transpunere a Convenției în legislația
internă, asistența juridică a agresorului este obligatorie în vreme ce pentru victima aceasta este
asigurată doar la cerere. Cu toate că procedura care se defășoară în fața instanței este una civilă, statul
are obligația de a asigura agresorului asistență juridică, asemenea situațiilor specifice procedurii
penale.

De altfel, în ceea ce privește asistența acordată victimei, formularul, Anexă la Legea


nr.217/2003, republicată, care conține modelul de Cerere privind emiterea ordinului de protecție,
prevede, ca și terminologie: „Doresc/Nu doresc acordarea de asistență juridică prin avocat desemnat
din oficiu”. Or, termenul „oficiu” este specific dreptului procesual penal fiind reglementat de art.91
Cod procedură penală.

Pe de altă parte, victima violenței domestice, pentru a putea beneficia de asistența judiciară
(indiferent cum se numește aceasta) la cerere, aceasta trebuie să fie informată cu privire la acest drept.
Această informare ar trebui să o facă oricare dintre autoritățile/instituțiile care intră în contact cu o
astfel de persoană: poliția, lucrătorii sociali, autoritățile adminsitrației publice centrale și locale182,
procurorul, instanța de judecată atunci când este chemată să decidă asupra ordinului de protecție.
Deși legea prevede o vocație largă a victimei la asitență juridică gratuită (art.6), Capitolul III¹ care
vizează dispunerea ordinului de protecție provizoriu nu indică o astfel de posibilitate.

Comentariu: terminologia utilizată în ceea ce privește asistența juridică acordată victimei, în sens
larg, trebuie unificată și explicitată în tot corpul Legii nr.217/2003, republicată, în concordanță cu
OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar (care, la rândul ei, ar trebui să țină seama de
terminologia din Codurile de procedură civilă, respectiv, penală). Acest lucru ar conduce la
înțelegerea și accesibilitatea serviciului acordat victimei. De asemenea, s-ar impune rediscutarea
asistenței la cerere/obligatorii în relația victimă/agresor, care nu este conformă cu termenii
Convenției de la Istambul.

Consilierea juridică gratuită

182
Art.7, alin.2, lit.c) prevede în sarcina acestor autorități obligația de informare cu privire la dreptul la asistență
juridică gratuită și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept

171
Așa cum am arătat anterior, aceasta constituie un drept al victimei violenței domestice
prevăzut de art.6, lit.e) din Legea nr.217/2003, republicată.

În ceea ce privește exercitarea în concret a acestui drept, art.13, alin.1, lit.h) prevăd, în sarcina
autorităților administrației publice locale (acestea nu sunt indicate, ca atare) obligația de a suporta
din bugetul local, pentru cazurile luate în evidență de către serviciile publice de asistență socială,
cheltuielile cu întocmirea actelor juridice și pentru obținerea certificatelor medico-legale.

Astfel, în cazul centrelor de primire în regim de urgență (adăposturi), acestea asigură gratuit, asistență
medicală, hrană, cazare, consiliere psihologică și consiliere juridică potrivit instrucțiunilor elaborate
de autoritate (art.17, alin.2). Același lucru este valabil și în cazul victimelor găzduite în locuințe
protejate (art.18¹, alin.1). De asemenea, conform art. 20, centrele de zi pentru prevenirea și
combaterea violenței domestice asigură inclusiv consiliere juridică.

Comentariu: întrucât legea nu lămurește sintagma de autoritate, din coroborarea tuturor articolele
mentionate anterior rezultă că finanțarea costurilor consilierii juridice este realizată din bugetele
locale, fie acestea județene, orășenești ori comunale, în funcție de entitatea care înființează
respectivele centre. Prin urmare, nefiind o finanțare de la bugetul statului, nu se poate circumscrie
noțiunii de ajutor public judiciar, așa cum este acesta descris în OUG 51/2008. Dacă “autoritatea”
menționată la art.17, alin.2 nu este o autoritate centrală ci una locală, s-ar putea concluziona ca
metodologia de acordare a consilierii juridice pentru victime nu este una uniformă la nivel național.

7.3.3 Transpunerea Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind


drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității
Transpunerea Directivei s-a realizat prin Legea nr.97/2018 care aduce modificări Legii
nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Pentru
simplificare, ne vom referi la Legea nr.211/2004, republicată.

Art. 14 din Legea nr.211/2004 face trimitere la condițiile în care se poate acorda asistență juridică
gratuită, respectiv la:

 categorii de infracțiuni: tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat (art.188-189),


vătămare corporală (art. 194), o infracțiune intenționată care a avut ca urmare vătămarea
corporală a victimei, o infracțiune de viol (art.218), act sexual cu un minor (art.220)
 persoane calificate ca beneficiare ale asistenței juridice gratuite: victimele, soțul, copiii și
persoanele aflate în întreținerea persoanei decedate prin săvârșirea infracțiunilor de la art.188-
189 precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea persoanei.
 locul săvârșirii infracțiunii: teritoriul României sau în afara teritoriului României dacă victima
este cetățean român sau străin care locuiește legal în România și procesul penal are loc în
România.

172
Comentariu: art.14 din Legea nr.211/2004 nu a fost modificat prin legea de transpunere a Directivei,
astfel încât acesta conține trimitere la infracțiunile vechiului Cod penal. Transpunerea infracțiunilor
conform noului Cod penal reprezintă opinia autorului.

În ceea ce privește victimele altor categorii de infracțiuni, art.15 prevede acordarea, la cerere,
a asistenței juridice gratuite numai dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult
egal cu salariul de bază minim brut pe țară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de
asistență juridică gratuită.

Infracțiunile de violență în familie sunt prevăzute de art.199 Cod penal, astfel:

1) Dacă faptele prevăzute în art.188 (omorul), art.189 (omorul calificat) și art.193 (lovirea sau
alte violențe), art.194 (vătămare corporală), art.195 (lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte) sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute
de lege se majorează cu o pătrime.
2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art.193 (lovirea sau alte violențe) și 196 (vătămarea
corporală din culpă) săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă
în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Din coroborarea art.14 și 15 din Legea nr.211/2004, republicată, cu art.199 Cod penal, rezultă
că victimelor infracțiunilor de violență în familie, respectiv soțul, copiii, alte persoane aflate în
întreținere, au dreptul la asistență juridică gratuită numai dacă sunt victime ale infracțiunilor de omor
(art.188), omor calificat (art.189), vătămare corporală (art.194). Pentru infracțiunea de loviri și alte
violențe (art.195), victima nu are dreptul la asistență juridică gratuită, în schimb are vocație la
asistență juridică gratuită în măsura în care i se aduce la cunoștință acest lucru și întrunește condițiile
de venit prevăzute la art.15.

Art.16 face referire la alte condiții pe care victima infracțiunii trebuie să le îndeplinească pentru
a avea acces la asistența juridică gratuită

 sesizarea organelor de urmărire penală sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile de la


data săvârşirii infracţiunii.
 dacă victima s-a aflat în imposibilitatea, fizică sau psihică, de a sesiza organele de urmărire
penală, termenul de 60 de zile se calculează de la data la care a încetat starea de imposibilitate.

În ceea ce privește victimele care sunt minore ori puse sub interdicție judecătorească, sesizarea
organelor de urmărire penală poate fi făcută de reprezentantul legal al minorului sau al persoanei
puse sub interdicţie.

Cererea pentru acordarea asistenței juridice gratuite se depune la tribunalu în a cărui


circumscripţie domiciliază victima. Aceasta se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei
pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor unor infracţiuni, prin încheiere, în termen de
15 zile de la data depunerii. În același mod de procedează și în situația în care, de pildă, victima

173
violenței în familie îndeplinește condițiile de venit prevăzute la art.15. Detalierea procedurii este
cuprinsă în art.18 din Legea nr.211/2004.

Asistenţa juridică gratuită se acordă pe tot parcursul procesului, în limita unei sume echivalente
cu două salarii de bază minime brute pe ţară, stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea
de asistenţă juridică gratuită, fondurile fiind asigurate prin bugetul Ministerului Justiției. Victimele
infracțiunilor prevăzute la art.14 din Legea nr.211/2004 vor urma aceeași procedură descrisă anterior
și pentru acordarea sumei necesare punerii în executare a hotărârii judecătoreşti prin care au fost
acordate despăgubiri civile victimei infracţiunii.

Atât cererea de acordare a asistenței juridice gratuite cât și cea pentru acordarea sumei necesare
punerii în executare sunt scutite de taxa de timbru.

CAPITOLUL VIII - ACCESUL LA JUSTIȚIE ÎN MATERIA DREPTULUI


MUNCII
Isabela Delia POPA

8 Categoriile de persoane vulnerabile vizate, în ceea ce privește accesul la justiție, din


perspectiva legislației muncii

În baza dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu
modificările și completările ulterioare („Codul muncii”), beneficiază de protecția conferită de
prevederile Codului muncii următoarele categorii de persoane:
 cetățenii români încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă în
România;
 cetățenii români încadrați cu contract individual de muncă și care prestează activitatea
în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția
cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de
muncă este mai favorabilă;
 cetățenii străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează
muncă pentru un angajator român pe teritoriul României;
 persoanele care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual
de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii; și
 ucenicii care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă.
Accesul la justiție în vederea soluționării conflictelor de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă sau, după
caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii este recunoscut următoarelor categorii de
persoane183:

183
A se vedea Art. 267 din Codul muncii.

174
 salariaților, precum și oricărei alte persoane titulară a unui drept în temeiul Codului
muncii, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
 altor persoane fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau ale Codului
de procedură civilă.

Având în vedere cele mai sus expuse, rezultă că principalele categorii de persoane
vulnerabile, în ceea ce priveşte accesul la justiție, din perspectiva legislației muncii sunt:
1. victimele traficului de persoane pentru exploatare în muncă;
2. copiii exploatați în muncă;
3. persoanele/grupurile de persoane discriminate, refugiații și solicitanții de azil.

8.1. Accesul la justiție în materia dreptului muncii

8.1.1. Accesul la justiție – drept fundamental

Liberul acces la justiție este recunoscut legislativ ca un drept menit a garanta exercitarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, privit atât ca o premisă esențială a existenței
statului de drept, cât și ca un principiu care guvernează organizarea și funcționarea justiției.
Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental:
»Prin art.10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului:
Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către
un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penala îndreptată împotriva sa.

»Prin art. 14, pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice:
Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are dreptul ca
litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent,
independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri
penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu
caracter civil. Ședința de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a
desfășurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securității naționale
într-o societate democratică, fie dacă interesele vieții particulare ale părților în cauză o cer, fie
în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanțelor
speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiției; cu toate acestea, pronunțarea
oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul
minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la
tutela copiilor

»Prin art. 6, pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:

175
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen
rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod
public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității
naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții
private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

»Precum și prin art. 21 din Constituția României:

(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a
intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.

În conformitate cu prevederile constituționale din România, accesul liber la justiție este


conceput ca un drept fundamental al oricărei persoane de a se putea adresa în instanța de înfăptuire a
justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că
exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.

Reala provocare inevitabilă pentru Stat este aceea de a lua măsuri prin care să își asume
responsabilități pentru: reglementare și finanțare, domeniul de aplicare al drepturilor pe care le
recunoaște și să exercite competențele legislative în domeniul în discuție.

Avocații au un rol esențial în apărarea drepturilor persoanelor vulnerabile și în prevenirea


victimizării secundare. Mai mult decât atât, ei trebuie să se asigure că în cadrul procedurilor specifice
din cadrul sistemului judiciar, acestea sunt tratate într-o manieră sensibilă și profesională,
asigurându-se că beneficiază de cea mai bună apărare.

8.1.2. Facilități acordate de lege în materia conflictelor de muncă - scutirea de la plata


taxelor judiciare de timbru

Potrivit art. 270 din Codul Muncii, „Cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa
judiciară de timbru și de timbrul judiciar.” Acestea se referă la soluționarea conflictelor de muncă
cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale
sau, după caz, colective de muncă prevăzute de Codul Muncii, precum și a cererilor privind
raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit Codului Muncii.

176
Textul exprimă caracterul protectiv al normelor dreptului muncii, în special în ceea ce privește
pe angajați – care, de regulă, au calitatea de reclamanți în conflictele de muncă. Evident că scutirea
operează și în cazul celorlalți participanți în proces (de exemplu: intervenienții etc.).

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de astfel de taxe „orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin
legi speciale, scutiri de taxe judiciare de timbru”. Art. 29 alin. (4) din același act normativ dispune:
„Acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor
publici cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor de
muncă.”

Exceptarea de la plata taxei judiciare de timbru a cererilor având ca obiect soluționarea


conflictelor individuale de muncă se aplică indiferent de titularul acțiunii și de natura cauzei. Nu intră
însă în ipoteza textului și acele speze specifice parcurgerii procedurii jurisdicționale, cum ar fi plata
onorariilor de expert judiciar, interpret, curator special. Acestea sunt datorate de către partea care
solicită proba cu expertiză judiciară sau care beneficiază de serviciile interpretului ori ale curatorului
special. Nu sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru nici cererile care, deși sunt în legătură cu
soluționarea unui conflict individual de muncă, nu reprezintă ele însele un astfel de conflict (cum ar
fi contestațiile la executare în cazul în care titlul executoriu îl constituie o hotărâre judecătorească
pronunțată în soluționarea unui conflict individual de muncă).

8.2. Terminologie

1. Angajatorul184: este orice persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță
de muncă, în baza unui contract individual de muncă ori raport de serviciu. Legea permite și
anumitor entități fără personalitate juridică să aibă calitatea de angajator, în timp ce altora le
interzice în mod expres185.
2. Categorie defavorizată186: este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de
inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de
majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare.
3. Contractul colectiv de muncă187: reprezintă convenția încheiată în formă scrisă între
angajator sau organizația patronală și reprezentanții angajaților, prin care se stabilesc clauze
privind drepturile și obligațiile ce decurg din relația de muncă. Prin încheierea contractelor

184
Art. 1 lit. e) din Legea Dialogului Social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 625 din 31 august
2012, cu modificările și completările ulterioare („Legea nr. 62/2011”).
185
De exemplu, potrivit prevederilor art. 28 alin. (4) din Ordonanța de Urgență Guvernului nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile
familiale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările și completările ulterioare,
„Întreprinderea familială nu poate angaja terțe persoane cu contract de muncă”.
186
Art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,
republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 07 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare („O.G.
nr. 137/2000”).
187
Art. 1 lit. i) din Legea nr. 62/2011.

177
colective de muncă se urmărește promovarea și apărarea intereselor părților semnatare,
prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale.
Se poate încheia la nivelul unității sau al unui grup de unități, la nivelul sectoarelor de
activitate.
4. Contractul individual de muncă: este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită
salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică
sau juridică, în schimbul unei remunerații denumită salariu188.
5. Discriminarea189: reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de
rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie
defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a
libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic,
social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
6. Discriminarea directă190: descrie situația în care actele și faptele de excludere, deosebire,
restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele criterii: sex,
orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie,
religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială,
apartenență ori activitate sindicală, au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori
înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.
7. Discriminarea indirectă191: descrie situația în care actele şi faptele întemeiate în mod aparent
pe alte criterii decât sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă
naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau
responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, produc efectele unei
discriminări directe.
8. Discriminarea multiplă192: este orice discriminare bazată pe două sau mai multe criterii de
discriminare.
9. Egalitatea de remunerare: vizează lipsa oricărei discriminări pentru aceeași muncă sau
pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală193.
10. Egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă194: reprezintă
accesul nediscriminatoriu la: (a) alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activități;
(b) angajare în toate posturile sau locurile de muncă vacante și la toate nivelurile ierarhiei
profesionale; (c) venituri egale pentru muncă de valoare egală; (d) informare și consiliere

188
Art. 10 din Codul muncii.
189
Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
190
Art. 5 alin. (2) și (3) din Codul muncii.
191
Art. 5 alin. (2) și (4) din Codul muncii.
192
Art. 4 lit. h) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 326 din 05 iunie 2013, cu modificările și completările ulterioare („Legea nr. 202/2002”).
193
A se vedea Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de
lucru masculină și a mâinii de lucru feminină, pentru o muncă de valoare egală, publicată în Buletinul Oficial nr. 4 din
18 ianuarie 1958.
194
Art. 7 din Legea nr. 202/2002.

178
profesională, programe de inițiere, calificare, perfecționare, specializare și recalificare
profesională, inclusiv ucenicia; (e) promovare la orice nivel ierarhic și profesional; (f) condiții
de încadrare în muncă și de muncă ce respectă normele de sănătate și securitate în muncă,
conform prevederilor legislației în vigoare, inclusiv condițiile de concediere; (g) beneficii,
altele decât cele de natură salarială, precum și la sistemele publice și private de securitate
socială;
(h) organizații patronale, sindicale și organisme profesionale, precum și la beneficiile
acordate de acestea; (i) prestații și servicii sociale, acordate în conformitate cu legislația în
vigoare. De egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă
beneficiază toți lucrătorii, inclusiv cei care exercită o activitate independentă.
11. Hărțuirea195: descrie situația în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul
persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității persoanei în cauză și crearea unui
mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.
12. Hărțuirea psihologică196: este orice comportament necorespunzător care are loc într-o
perioadă, este repetitiv sau sistematic și implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris,
gesturi sau alte acte intenționate și care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau
integritatea fizică ori psihologică a unei persoane.
13. Hărțuirea sexuală197: este orice formă de comportament nedorit cu conotație sexuală,
exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei
persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau
jignitor.
14. Libertatea muncii: presupune dreptul la alegerea profesiei, meseriei sau a ocupaţiei şi a
locului de muncă, în ţară sau în afara ei, precum şi dreptul de a refuza o muncă198.
15. Munca de valoare egală199: desemnează activitatea remunerată care, în urma comparării, pe
baza acelorași indicatori și a acelorași unități de măsură, cu o altă activitate, reflectă folosirea
unor cunoștințe și deprinderi profesionale similare sau egale și depunerea unei cantități egale
ori similare de efort intelectual și/sau fizic.
16. Munca forţată200: desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare
ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber. Nu constituie muncă
forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice:
a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe
precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de

195
Art. 4 lit. c) din Legea nr. 202/2002.
196
Art. 4 lit. d¹) din Legea nr. 202/2002. Definiția hărțuirii psihologice a fost reglementată prin Legea nr. 229/2015 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 202/2002, și a intrat în vigoare la data de 10 octombrie 2015.
197
Art. 4 lit. d) din Legea nr. 202/2002.
198
A se vedea art. 3 din Codul muncii.
199
Art. 4 lit. f) din Legea nr. 202/2002.
200
Art. 4 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii.

179
animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau
condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.
17. Principiile fundamentale ale dreptului muncii: redau ideile de bază, diriguitoare în această
materie, pe care se fundamentează instituțiile juridice specifice acestui domeniu.
18. Salariatul201: este persoana fizică ce se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea
unui angajator, în schimbul unei remunerații, denumită salariu. Angajatul este persoana fizică,
parte a unui contract individual de muncă ori raport de serviciu, care prestează muncă pentru
și sub autoritatea unui angajator și beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege, precum
și de prevederile contractelor sau acordurilor colective de muncă aplicabile.
19. Salariul: reprezintă contravaloarea muncii prestate de către salariat, pentru și în subordinea
angajatorului său.
20. Subiectele relației sociale individuale de muncă: sunt angajatorul (patronul) și angajatul
(salariatul).
Prin prezentul material dorim să analizăm succint în ce măsură persoanele defavorizate au acces la
asistență juridică și reprezentare în România. Astfel, vom cuprinde o descriere a cadrului legal, vom
aborda atât provocările cât și oportunitățile pentru îmbunătățirea situației existente și vom încheia cu
o serie de recomandări concrete.

8.3. Traficul de persoane pentru exploatare în muncă

8.3.1. Ce este traficul de persoane pentru exploatare în muncă?


Prin «trafic de persoane pentru exploatare prin muncă» se înțelege recrutarea, transportul,
transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare de recurgere sau prin recurgere la
forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o
situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține
consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul exploatării, inclusiv muncă
forțată202.

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Codul muncii, „Munca forțată este interzisă. Termenul
«muncă forţată» desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori
pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber”. Principiul interzicerii muncii
forțate este consacrat și de art. 42 din Constituția României.

Este irelevant dacă persoana care prestează munca sau serviciul este sau nu remunerată.
Așadar, în aprecierea unei anumite situații ca fiind muncă forțată este esențial a se stabili dacă, în
absența amenințării sau a consimțământului exprimat în mod liber, persoana în cauză ar fi desfășurat
munca respectivă ori ar fi prestat serviciul respectiv.

201
Art. 1 lit. g) din Legea nr. 62/2011.
202
Articolul 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și
copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 813 din 08/11/2002.

180
Traficul de persoane pentru exploatare prin muncă este întâlnit în cadrul practicilor de
subcontractare, de detașare, cu locuri de muncă temporare sau sezoniere, cu precădere în domenii
precum construcții, servicii de curățenie, silvicultură, agricultură, logistică etc.

8.3.2. Accesul la instanțele competente în materia dreptului muncii

Situațiile de trafic de persoane pentru exploatare în muncă pot fi deferite instanțelor de dreptul
muncii, în vederea recuperării drepturilor salariale cuvenite și de care victimele au fost private,
precum și pentru obținerea unor eventuale daune morale menite a repara prejudiciul nepatrimonial
cauzat prin fapta ilicită.

Legislația românească acordă categoriilor de victime (inclusiv victimelor traficului de


persoane) numeroase drepturi, între care se numără și dreptul la asistență juridică gratuită.

În ceea ce privește legislația Uniunii Europene, atât „Directiva Victimelor” (2012/29/UE)203


cât și Directiva privind despăgubirea victimelor infracțiunilor (2004/80/EC)204 au fost transpuse în
legislația națională. Același lucru este valabil și pentru Directiva împotriva traficului de persoane10
(2011/36/UE)205. România a mai ratificat și Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva
traficului de persoane206, Convenția ONU privind drepturile copilului207 și Convenția OIM privind
interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor208.

Atât Directiva UE împotriva traficului de persoane, cât și Convenția Consiliului Europei


menționată mai sus prevăd dreptul victimelor la un avocat care să le informeze cu privire la rolul lor
în cadrul procedurilor penale și civile.

Asistența juridică trebuie furnizată fără întârzieri, de la primul contact cu organele


judiciare.

Legislația națională referitoare la protecția drepturilor victimelor traficului de


persoane:

203
Prescurtare folosită în acest text pentru Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25
octombrie 2002 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor, criminalității și
de înlocuire a Deciziei cadru 2001/220/JAI a Consiliului, transpusă prin Ordonanța de Urgență nr. 18/2016 (https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32012L0029)
204
Directiva Consiliului 2004/80/EC din 29 Aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracțiunilor, transpusă prin
legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor (https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32004L0080)
205
Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei cadru 2002/629/JAI a Consiliului
(https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:32011L0036)
206
https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/rms/090000168008371d
207
https://www.ohchr.org/EN/ProfessionalInterest/Pages/CRC.aspx
208
http://www.ilo.org/dyn/normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:12100:0::NO::P12100_INSTRUMENT_ID:312327

181
 Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane prevede o serie de
măsuri menite a răspunde nevoilor victimelor, inclusiv informarea acestora cu privire la
drepturile pe care le au, consiliere psihologică, asistență juridică gratuită.
 Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimeor infracțiunilor
stipulează dreptul victimelor de a accesa servicii de protecție, inclusiv asistență juridică și
psihologică.
 Ordinul 335 din 29 Octombrie 2007 pentru aprobarea unui mecanism național de identificare
și referire a victimelor traficului de persoane.

8.4. Copiii exploatați în muncă

8.4.1. Protecția acordată de lege copiilor în materie de încadrare în muncă

Potrivit legislației muncii, persoana fizică dobândește capacitate deplină de a încheia


un contract de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Cu toate acestea, este vorba de
desfășurarea unor munci ușoare, adică de activități care, prin natura proprie sarcinilor pe care
le presupun și a condițiilor specifice în care acestea sunt afectate, nu pot prejudicia securitatea,
sănătatea sau dezvoltarea copilului (tânărului) și nu sunt de natură să prejudicieze frecvența
școlară, participarea la programe de orientare ori de formare profesională, aprobate de
conducerea unității de învățământ sau capacitatea acestora de a beneficia de instruirea primită.

Începând cu vârsta de 15 ani și până la 16 ani, legea recunoaște persoanei o capacitate


biologică cu muncă parțială, ceea ce determină recunoașterea capacității restrânse de a se
încadra în muncă. Încadrarea tinerilor sub 16 ani se poate face numai cu acordul părinților sau
al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea și pregătirea profesională.

Aspectele care justifică încadrarea în muncă a persoanelor în vârsta cuprinsă între 15 și


16 ani doar în anumite condiții nu contravin dispozițiilor constituționale, ci ele reprezintă
veritabile măsuri de protecție a celor în cauză.

Pentru a-și da acordul, părinții trebuie să analizeze condițiile în care munca va fi


prestată, felul ei, precum și dacă încadrarea este în interesul dezvoltării ulterioare a tânărului.

Durata legală a timpului de lucru în cazul angajatului minor este de maxim 6 ore/zi, 30
ore/săptămână, fără a avea posibilitatea de a efectua ore suplimentare sau muncă de noaptea.

În situația în care tânărul cumulează mai multe funcții în baza unor contracte individuale
de muncă, timpul de muncă efectuat se însumează şi nu poate depăși, cumulat, maxim 6 ore/zi
și 30 ore/săptămână.

Angajații minori beneficiază de o pauză de masă de cel puțin 30 de minute consecutive,


în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore și jumătate.

182
Între două zile de muncă, angajații minori beneficiază de o perioadă minimă de repaus
de 12 ore consecutive, iar dacă au între 15-16 ani, beneficiază de o perioadă minimă de repaus
de 14 ore consecutive.
8.4.2. Accesul la instanțele competente în materia dreptului muncii

Cu certitudine, prima măsura de protecție ce poate fi acordată unui copil exploatat o


constituie apelarea numărului de telefon Telefonul Copilului, spre a încunoștința serviciile
sociale cu privire la cazul de abuz. Ca secvențialitate în timp, adresarea către instanțele de
dreptul muncii este un pas final, de reparare a încălcărilor suferite în materie de dreptul muncii,
exercitat după restabilirea, pe cât posibil, a dezechilibrului emoțional și social cauzat de abuz.

8.5. Persoanele/grupurile de persoane discriminate

8.5.1. Cadrul legal aplicabil – directive UE și norme de transpunere

Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 iulie 2010 privind


aplicarea principiului egalității de tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate
independentă și de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene seria L nr. 180 din 15.07.2010209

Actul normativ de transpunere: Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de


tratament între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 326 din 05 iunie 2013,
cu modificările și completările ulterioare.

Obiectivul directivei: Directiva 2010/41/UE pune în aplicare principiul egalității de


tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate independentă (art. 1 para. (1)).

Domeniul de aplicare: Directiva 2010/41/UE acoperă toți lucrătorii independenți


(persoanele care exercită o activitate lucrativă pe cont propriu) și soțiile/soții sau
partenerele/partenerii lor de viață (art. 2).

Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea
în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în
materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene seria L nr. 204 din 26.07.2006210

209
Disponibilă în limba română la adresa de internet http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=celex:32010L0041, accesată ultima oară la data de 18 septembrie 2018.
210
Disponibilă în limba română la adresa de internet http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=celex:32006L0054, accesată ultima oară la data de 18 septembrie 2018.

183
Actul normativ de transpunere: Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de
tratament între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 326 din 05 iunie 2013,
cu modificările și completările ulterioare.

Obiectivul directivei: Directiva 2006/54/CE pune în aplicare principiul șanselor egale și al


egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă (art. 1
para. (1)).

Domeniul de aplicare: Directiva 2006/54/CE se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul


public, cât și în sectorul privat, în ceea ce privește:

(a) accesul la muncă, inclusiv promovare, și la formarea profesională;

(b) condițiile de muncă, inclusiv remunerația;

(c) sistemele profesionale de securitate socială (art. 1).

Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în
favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de
muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 303 din 02.12.2000211

Actul normativ de transpunere: Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și


sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din
07 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

Obiectivul directivei: Directiva 2000/78/CE are ca obiectiv să asigure că persoanele cu o


anumită apartenență religioasă sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap sau cu o anumită
vârstă sau orientare sexuală, nu suferă din cauza discriminării, ci se bucură de egalitate de tratament
la locul de muncă (art. 1).

Domeniul de aplicare: Directiva 2000/78/CE se aplică în cazul tuturor persoanelor,


indiferent dacă lucrează în sectorul public sau în cel privat, în ceea ce privește:

(a) condițiile de acces la activități salariate sau nesalariate, inclusiv criteriile de selecție și
condițiile de recrutare și inclusiv în materie de promovare;

(b) formarea profesională;

(c) condițiile de încadrare și de muncă (inclusiv condițiile de concediere și de remunerare);

(d) afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau a patronatului, sau orice altă
organizație ai cărei membri exercită o anumită profesie (art. 3 para. (1)).

211
Disponibilă în limba română la adresa de internet http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=celex:32000L0078, accesată ultima oară la data de 18 septembrie 2018.

184
Directiva nu se referă la tratamentul diferențiat bazat pe cetățenie sau la plățile de orice
natură efectuate de regimurile publice, inclusiv de regimurile publice de securitate socială sau de
protecție socială (art. 3 para. (2) și (3)).

Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a
principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 180 din 19 iulie 2000212

Actul normativ de transpunere: Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și


sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din
07 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

Obiectivul directivei: Directiva 2000/43/CE are ca obiectiv stabilirea unui cadru pentru
combaterea discriminării pe baza rasei sau originii etnice, în vederea punerii în aplicare în statele
membre a principiului egalității de tratament (art. 1).

Domeniul de aplicare: Directiva 2000/43/CE se aplică în cazul tuturor persoanelor,


indiferent dacă lucrează în sectorul public sau în cel privat, în ceea ce privește:

(a) condițiile de acces la locurile de muncă, activități independente sau autonome, inclusiv
criteriile de selecție și condițiile de recrutare, indiferent care este ramura de activitate și
avându-se în vedere toate nivelele ierarhiei profesionale, inclusiv promovarea;

(b) accesul la toate tipurile și la toate nivelele de orientare profesională, formare profesională,
perfecționare și recalificare, inclusiv experiența practică de lucru;

(c) condițiile de angajare și condițiile de muncă, inclusiv concedierile și remunerarea;

(d) afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau patronatului sau în orice
organizație ai cărei membri aparțin unei anumite profesii, inclusiv beneficiile oferite de
asemenea organizații;

(e) protecția socială, inclusiv securitatea socială și îngrijirea medicală;

(f) avantajele sociale;

(g) educația;

(h) accesul la bunuri și servicii și furnizarea acestora, la dispoziția publicului, inclusiv în ceea
ce privește locuința (art. 3 para. (1)).

Directiva 2000/43/CE nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduce


atingere dispozițiilor și condițiilor legate de intrarea și rezidența cetățenilor din terțe țări și a

212
Disponibilă în limba română la adresa de internethttp://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=celex:32000L0043, accesată ultima oară la data de 18 septembrie 2018.

185
persoanelor apatride, pe teritoriul statelor membre, precum și la orice tratament care izvorăște din
statutul legal al cetățenilor din terțe țări și al persoanelor apatride (art. 3 para. (2)).

8.5.2. Mijloace de protecție recunoscute de lege împotriva discriminării

În baza prevederilor legale aplicabile, pot fi identificate multiple mijloace de protecție


recunoscute de lege împotriva discriminării:

i. Mijloace de protecție existente la nivelul angajatorului, manifestate prin:

- Rolul și importanța regulamentului intern în prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare

- Rolul activ al comitetului pentru securitate și sănătate în muncă constituit la nivelul angajatorului

- Rolul reprezentanților salariaților sau, după caz, al sindicatelor împotriva faptelor de discriminare

ii. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării - garantul respectării și aplicării


principiului nediscriminării
iii. Inspecția Muncii – prin rolul și atribuțiile pe care le are în ceea ce privește prevenirea și
sancționarea faptelor de discriminare
iv. Accesul la instanțele de dreptul muncii

Un tratament specific – care să includă consiliere preliminară – trebuie să fie acordat, prin
legislație corespunzătoare, grupurilor celor mai vulnerabile.

Cu privire la legislația in dreptul muncii, trebuie luate măsurile necesare pentru a se aplica
mecanisme adecvate care să permită identificarea cât mai devreme a victimelor, precum și acordarea
de asistență și sprijin, în cooperare cu autoritățile competente și organizațiile de sprijin relevante.

8.6. Cazuistică de referință în materie de discriminare la locul de muncă

A. Decizii ale Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 12 mai
2014, s-au arătat următoarele:
„[...] dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum
şi a locului de muncă şi dreptul la protecţie socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, în
concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale
şi generale. Curtea a reţinut că acestea nu sunt însă drepturi absolute, ci presupun îndeplinirea
cerinţelor impuse de lege cu privire la exercitarea respectivei profesii, meserii sau ocupaţii. [...] Prin
urmare, profesia de consilier juridic, nefiind o profesie liberală asemenea celei de avocat, nu poate

186
fi exercitată decât în limitele cadrului legal al raportului de serviciu (în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici) sau al raportului juridic de muncă (în urma
încheierii unui contract individual de muncă în conformitate cu prevederile Codului muncii)”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1154 din 13 septembrie 2011 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii - în prezent, în
contextul renumerotării articolelor, art. 283 alin. (1) lit. a), publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 790 din 08 noiembrie 2011, s-au arătat următoarele:
„[...]"discriminarea" presupune a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane
aflate în situaţii similare. O asemenea situaţie intervine în cazul în care distincţia în cauză nu
urmăreşte un scop legitim sau nu există o raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele
utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.”.

Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, fiecare
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a
constatat că:
„prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt
neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au
competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând
că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi
cuprinse în alte acte normative”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 689 din 12 iunie 2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. e) din Codul muncii – în prezent abrogate, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, s-au arătat următoarele:
„[...] potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, el semnificând
însuşi dreptul pe care îl are o fiinţă umană de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin
munca sa. Astfel, dispoziţiile constituţionale consacră libertatea alegerii profesiei, meseriei sau
ocupaţiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse,
dreptul la negocieri şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor
negocieri”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 05 februarie 2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) - în prezent, în contextul renumerotării articolelor,
art. 62 alin. (3), art. 267 - în prezent, în contextul renumerotării articolelor, art. 251 - şi art. 268 din
Codul muncii - în prezent, în contextul renumerotării articolelor, art. 252, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 28 februarie 2008, s-au arătat următoarele:
„[...] raporturile juridice de muncă trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal, pentru a fi
respectate drepturile şi îndatoririle, precum şi interesele legitime ale ambelor părţi”.

187
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 04 octombrie 2005 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) - în prezent, în contextul renumerotării
articolelor, art. 62 alin. (3), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 04
noiembrie 2005, s-au arătat următoarele:
„Întreaga legislaţie a muncii se bazează pe principii generale care au menirea să asigure
desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios şi echitabil, apărarea
deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât şi ale salariaţilor. Reglementările legale
adoptate pe baza acestor principii generale trebuie să asigure accesul liber al persoanei la o
activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii, garantate de art. 45
din Constituţie, precum şi exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă şi la protecţia socială a
salariaţilor, consacrat de art. 41 din Constituţie”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 05 iulie 2005 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, s-au arătat următoarele:
„[...] în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat -
există o discrepanţă vădită din punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea
celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor
contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România
în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o
poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din
prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie [...]”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380 din 30 septembrie 2004 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul muncii, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1015 din 03 noiembrie 2004, s-au arătat următoarele:
„[...] statului îi revin o serie de obligaţii pentru asigurarea dezvoltării economice, a aplicării
principiilor economiei de piaţă, a unui nivel de trai decent, a măsurilor de protecţie socială pentru
diferite categorii de persoane, precum şi a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Pentru îndeplinirea acestor obligaţii este necesară elaborarea unor acte normative de reglementare
a diferitelor domenii de activitate. În acest sens, dintre asemenea acte normative, o importanţă
deosebită o au cele referitoare la raporturile de muncă, la drepturile şi îndatoririle părţilor
raporturilor de muncă. Pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime şi uniforme a raporturilor
de muncă, actele normative în materie prevăd drepturi şi obligaţii minimale, respectiv maximale,
care vor trebui respectate la încheierea atât a contractelor colective de muncă, cât şi a celor
individuale”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 379 din 30 septembrie 2004 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Codul muncii, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 25 octombrie 2004, s-au arătat următoarele:

188
„[...] dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a
locului de muncă şi dreptul la protecţia socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, republicată,
în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi
fundamentale şi generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se
încadreze în muncă fără să fie forţată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau
ocupaţie, pentru care se pregăteşte şi se califică în mod corespunzător, precum şi pentru un loc de
muncă dorit. Curtea reţine că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar
putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea
şi aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupaţii pentru care are calificarea şi aptitudinea
necesare. Astfel, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice
comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a
condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă”.

B. Hotărâri prealabile
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2015213 privind examinarea sesizării
formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.886/113/2013, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:
„în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea
în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi
salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.”

C. Decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

I. Despăgubiri pentru prejudiciul suferit în cazul încălcării egalității de tratament între bărbați
și femei la încadrarea în muncă

Cauza Arjona Camacho214


La 1 iulie 2012, doamna Arjona Camacho a fost angajată de Securitas Seguridad España, în
calitate de agent de securitate, pentru a lucra cu normă întreagă în cadrul unui centru de detenție
pentru minori din Cordoba (Spania) și a fost concediată la data de 24 aprilie 2014. Doamna Arjona
Camacho a contestat în instanță concedierea sa, susținând că aceasta trebuie declarată nulă, în
principal, pe considerentul că concedierea sa constituia, printre altele, o discriminare pe criteriul
sexului. Ea a solicitat acordarea de daune interese în valoare de 6 000 de euro pentru prejudiciul
suferit.

213
Pronunțată în ședință publică în data de 19 ianuarie 2015, disponibilă la adresa de internet
http://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=118648, accesată ultima oară la data
de 27 august 2016.
214
Hotărârea Curții (Camera a patra) din 17 decembrie 2015 – Cauza C-407/14

189
Instanța națională a reținut că concedierea doamnei Arjona Camacho constituie o
discriminare pe criteriul sexului și a apreciat că suma de 3 000 de euro, cu titlu de daune interese,
este suficientă pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de doamna Arjona Camacho ca
urmare a concedierii sale. Cu toate acestea, instanța națională ridică problema dacă, în aplicarea
articolului 18 din Directiva 2006/54, potrivit căruia prejudiciul trebuie reparat sau despăgubit într‑o
manieră care să descurajeze, aceasta trebuie să îi acorde doamnei Arjona Camacho daune interese
care depășesc despăgubirea integrală pentru prejudiciul pe care l‑a suferit, sub formă de daune
interese punitive, pentru a servi drept exemplu fostului său angajator, precum și altora.
CJUE a arătat că Articolul 18 din Directiva 2006/54/CE trebuie interpretat în sensul că, pentru
ca prejudiciul suferit din cauza unei discriminări pe criteriul sexului să fie efectiv reparat sau
despăgubit într-o manieră care să descurajeze și care să fie proporțională, acest articol impune
statelor membre care aleg forma pecuniară să introducă în dreptul intern, potrivit modalităților pe
care acestea le stabilesc, măsuri care să prevadă plata către persoana lezată a unor daune interese
care să acopere integral prejudiciul suferit.

II. Discriminare pe motiv de obezitate – se solicită CJUE să stabilească, pentru prima dată, care
sunt dispoziţiile dreptului Uniunii care se aplică în cazul discriminării pe motiv de obezitate,
dacă acestea există

Cauza FOA215
Domnul Kaltoft a lucrat ca asistent maternal pentru autorităţile publice din Billund
(Danemarca), însă contractul de muncă a fost reziliat din cauza obezităţii sale. Domnul Kaltoft a
contestat decizia de concediere, apreciind concedierea sa ca fiind o discriminare pe motiv de
handicap. În cadrul procedurii contencioase, domnul Kaltolf este reprezentat de sindicatul din care
face parte, Fag og Arbejde (denumit în continuare „FOA”). Domnul Kaltoft a arătat că, în perioada
în care a fost angajat al comunei Billund, nu a cântărit niciodată mai puţin de 160 kg, el având
înălţimea de 1,72 m. Niciuna dintre părțile litigiului nu contestă faptul că, pe toată durata raportului
său de muncă de 15 ani în calitate de asistent maternal în cadrul comunei Billund, domnul Kaltoft a
fost obez în sensul definiţiei OMS.
Instanța națională a ridicat două probleme principale: dacă (i) în virtutea legislației
europene, salariații sunt protejați împotriva discriminării pe criteriul obezității în baza principiului
general de nediscriminare, și dacă (ii) obezitatea poate fi asimilată noțiunii de handicap.
CJUE a arătat că Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității
de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie
interpretată în sensul că starea de obezitate a unui lucrător consituie un „handicap”, în sensul
acestei directive, în cazul în care această stare cauzează o limitare care rezultă în special din
afecțiuni fizice, mentale sau psihice pe termen lung, a căror interacțiune cu diferite bariere poate
împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de

215
Hotărârea Curții (Camera a patra) din 18 decembrie 2014 – Cauza C-354/13

190
egalitate cu ceilalți lucrători. Este de competența instanței naționale să verifice dacă aceste condiții
sunt îndeplinite în cauza principală.

III. Discriminare pe motiv de vârstă la încadrarea în muncă a agenților poliției locale

Cauza Mario Vital Perez216


La 8 aprilie 2013, domnul Vital Pérez a formulat o acțiune în justiție referitor la condițiilor
specifice prevăzute de un anunț de concurs pentru ocuparea a cincisprezece posturi de agenți ai
poliției locale. Domnul Vital Pérez contestă legalitatea cerinței din anunțul de concurs care impune
candidaților să nu depășească vârsta de 30 de ani. În opinia reclamantului, o atare condiție nu este
nici justificată, nici întemeiată, întrucât condiția fizică adecvată pentru exercitarea atribuțiilor este
garantată de probele fizice impuse de anunțul de concurs.
CJUE a subliniat că prevederile legislației europene în materie se opun unei reglementări
naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește o vârstă maximă de 30 de ani
pentru recrutarea agenților poliției locale.

IV. Egalitatea de tratament între sexe în materie de muncă

Cauza Napoli217
Doamna Napoli a fost primită la concursul organizat la 20 aprilie 2009 de subcomisar în
cadrul personalului cu funcții de conducere ordinare din poliția penitenciară. Doi ani mai târziu, a
fost admisă să participe la cursul de formare care trebuia să înceapă la data de 28 decembrie 2011.
La data de 7 decembrie 2011, doamna Napoli a născut și a beneficiat, în conformitate cu legislația
națională, de concediu de maternitate obligatoriu de 3 luni. În luna ianuarie 2012, doamna Napoli
este anunțată de angajator că după primele 30 de zile din perioada de concediu de maternitate,
aceasta ar fi exclusă de la cursul în discuție și că plata remunerației sale ar fi întreruptă, urmând a
fi admisă de drept la următorul curs organizat. Doamna Napoli a contestat măsura dispusă.
CJUE a subliniat că prevederile legislației europene în materie se opun unei reglementări
naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude, din motive care ţin de interesul
public, o femeie aflată în concediu de maternitate de la o formare profesională care este parte
integrantă a locului său de muncă şi care este obligatorie pentru a putea pretinde o numire definitivă
pe un post de funcţionar, precum şi pentru a beneficia de ameliorarea condiţiilor sale de încadrare
în muncă, garantându-i însă dreptul de a participa la următoarea formare organizată, dar a cărei
dată este incertă.

V. Nu constituie discriminare pe motive de sex refuzul de a acorda un concediu de maternitate


unui mame beneficiare care a avut un copil datorită unui contract de reproducere umană
asistată prin intermediul unei mame surogat

Cauza Z/A218

216
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 13 noiembrie 2014 – Cauza C-416/13
217
Hotărârea Curții (camera întâi) din 6 martie 2014 - Cauza C-595/12
218
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 martie 2014 - Cauza C-363/12

191
Doamna Z. este angajată în calitate de profesor în învățământul secundar în cadrul unei școli
municipale. Doamna Z. suferă de o afecțiune rară și se află în incapacitate de a duce o sarcină. În
cursul anilor 2008 și 2009, doamna Z. și soțul acesteia au decis să recurgă la maternitatea de
substituție, adresându‑se unei agenții specializate cu sediul în California (Statele Unite), stat în care
legislația reglementează în mod detaliat sarcinile și nașterile care au loc în cadrul unei astfel de
maternități. La 7 aprilie 2010, doamna Z. s‑a deplasat în California pentru a lua parte la nașterea
copilului, o fată, la 28 aprilie 2010. Copilul este copilul genetic al doamnei Z. și al soțului său, fiind
creat din gameții acestora.
Condițiile de încadrare în muncă a doamnei Z. prevăd dreptul la un concediu de maternitate
și la un concediu de adopție plătite. În cazul în care un profesor căruia i se aplică aceste condiții de
încadrare în muncă beneficiază de unul dintre aceste concedii, plata acestuia, în majoritatea
cazurilor, este suportată de angajator, restul fiind plătit de Ministerul Protecției Sociale, sub forma
unei indemnizații de maternitate. La 10 februarie 2010, doamna Z. a solicitat angajatorului
acordarea unui concediu echivalent unui concediu de adopție. La 5 martie 2010, acesta a respins
cererea pentru motivul că persoana interesată nu îndeplinea condițiile prevăzute de regimurile
existente în materie de concedii de maternitate sau de adopție. Doamna Z a contestat decizia în fața
instanțelor de judecată naționale.
CJUE a subliniat că prevederile legislației europene în materie trebuie interpretate în sensul
că nu constituie o discriminare pe motive de sex faptul de a refuza unei lucrătoare, în calitatea sa de
mamă beneficiară care a avut un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin
intermediul unei mame surogat, acordarea unui concediu plătit echivalent cu concediul de
maternitate. Situaţia unei astfel de mame beneficiare în ceea ce priveşte acordarea unui concediu de
adopţie nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78/CE.

VI. Interzicerea discriminării pe motive de orientare sexuală

Cauza ACCEPT219
Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între Asociația Accept
(denumită în continuare „Accept”), pe de o parte, și Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării (denumit în continuare „CNCD”), pe de altă parte, în legătură cu decizia CNCD prin
care s‑a respins în parte o plângere depusă ca urmare a unor declarații publice, făcute de o persoană
care se prezenta și care era percepută de opinia publică drept conducătorul unui club de fotbal
profesionist, de excludere a recrutării de către acest club a unui fotbalist prezentat ca fiind
homosexual.
CJUE a arătat că Articolul 2 alineatul (2) şi articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE
de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în
muncă şi ocuparea forţei de muncă trebuie să fie interpretate în sensul că faptele de natura celor
aflate la originea litigiului principal pot fi calificate drept „fapte care permit prezumţia existenţei
unei discriminări” în ceea ce priveşte un club de fotbal profesionist în cazul în care declaraţiile
vizate sunt făcute de o persoană care se prezintă şi este percepută în media şi în societate ca fiind

219
Hotărârea Curții (camera a treia) din 25 aprilie 2013 - Cauza C-81/12

192
principalul conducător al acestui club, fără să aibă totuşi în mod necesar capacitatea juridică de a
angaja clubul sau de a-l reprezenta în materie de recrutare.
De asemenea, Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78 trebuie să fie interpretat în
sensul că, în ipoteza în care faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal ar fi
calificate drept „fapte care permit prezumţia existenţei unei discriminări” pe motive de orientare
sexuală săvârşite cu ocazia recrutării jucătorilor de către un club de fotbal profesionist, sarcina
probei nu conduce la impunerea unei probe care este imposibil să fie prezentată fără a se aduce
atingere dreptului la respectarea vieţii private.

VII. Un partener de viață de același sex poate avea dreptul la o pensie de soț supraviețuitor
acordat în cadrul unui sistem de asigurare profesională

Cauza Tadao Maruko220


În anul 2001, domnul Maruko a stabilit, în temeiul legii germane relevante, o uniune
consensuală înregistrată cu un creator de costume de teatru. Din 1959, acesta era afiliat la
Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen, organismul responsabil cu administrarea asigurărilor
pentru limită de vârstă și a asigurărilor de viață ale personalului artistic din teatrele germane.
Partenerul de viață al domnului Maruko a decedat în 2005, iar domnul Maruko a solicitat
Versorgungsanstalt să îi acorde dreptul la o pensie de soț supraviețuitor. Cererea acestuia a fost
respinsă pentru motivul că statutele Versorgungsanstalt nu prevăd un astfel de drept pentru
partenerii de viață supraviețuitori.
Instanța națională trebuie să verifice dacă un partener de viață supraviețuitor se află într-o
situație asemănătoare celei a unui soț beneficiar al pensiei de urmaș în cauză.
CJUE a considerat că refuzul de a acorda partenerilor de viață dreptul la pensia de urmaș
reprezintă o discriminare directă bazată pe orientarea sexuală, în condițiile în care se presupune că
soții supraviețuitori și partenerii de viață supraviețuitori se află într-o situație asemănătoare în ceea
ce privește această pensie. Instanța națională are sarcina de a verifica dacă această condiție este
îndeplinită.

220
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din data de 1 aprilie 2008 – Cauza C-267/06

193
CAPITOLUL IX – CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Accesul la justiție este un drept al persoanei, de care aceasta se poate bucura numai dacă
reglementarea este suficient de bine articulată, clară, predictibilă, egală și protectivă cu cei aflați în
situații vulnerabile.

Justiția nu este un serviciu public în interesul profesioniștilor dreptului (judecătorilor,


avocaților, procurorilor, grefierilor etc.), ci în folosul oamenilor care au nevoie de activitatea
judiciară, fie că sunt victime, fie că sunt acuzați, fie că se află într-o altă poziție. Actul de justiție este
o activitate importantă de interes social. Pe scurt, justiția este a oamenilor!

La baza unei justiții eficiente trebuie să stea grija statului și responsabilitatea funcționarilor
publici și a tuturor participanților la activitatea judiciară. Dacă lipsește responsabilitatea factorilor
implicați în opera de înfăptuire a justiției, consecința imediată produsă va fi o încredere redusă în
sistemul judiciar, cu repercusiuni asupra bunului mers al societății.

Așadar, o societate matură trebuie să-i protejeze pe toți cetățenii și în special pe cei aflați în
situații dificile sau grele.

Accesul la justiție trebuie privit ca o parte vitală a reducerii sărăciei, bunăstării economice și
întăririi oricărei guvernări democratice. În contextul larg al reformei justiției, o nișă specifică constă
în susținerea justiției și a sistemelor conexe astfel încât aceștea să lucreze și pentru cei săraci,
dezavantajați și marginalizați. Accesul la justiție trebuie să reprezinte mai mult decât îmbunătățirea
accesului unui individ la instanțe sau garantarea acestui drept prin Constituție și legi. Accesul la
justiție trebuie să devină o facilitate pentru ca toți cetățenii să poată cere și să obțină un remediu prin
instituții formale sau informale de justiție pentru încălcarea drepturilor și libertăților lor fundamentale
în conformitate cu standardele de protecție ale drepturilor omului. 221

Accesul la justiție presupune claritatea reglementărilor și protecția juridică a drepturilor


fundamentale, conștientizare juridică, ajutor public judiciar și accesul la un avocat. Integritatea,
independența și imparțialitatea justiției sunt condiții esențiale pentru a se garanta bunăstarea
economică a societății și protecția eficientă a drepturilor omului. În plus, independența judecătorească
este o condiție prealabilă pentru preeminența legii și o garanție fundamentală a unui proces echitabil.
Asigurarea egalității de tratament pentru toți în fața instanțelelor este o condiție esențială pentru
îndeplinirea corespunzătoare a funcțiilor judiciare222.

221
Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite (UNDP), Programul pentru Justiție: Acces pentru toți - un Ghid Practic
pentru Drepturile Omului privind Accesul la justiție – Bangkok, 2005;
222
Egalitatea este definită în conformitate cu Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară cuprinse în Proiectul
de la Bangalore al Codului de conduită judiciară din 2001 adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii
magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal,care a avut loc la Palatul Păcii din
Haga, 25 -26 noiembrie 2002 (http://www.avasdr.ro/index.php/blog/107-legislatie/legislatie-internationala/139-
principiile-de-la-bangalore-cu-privire-la-conduita-judiciara)

194
Nu există acces la justiție dacă cetățenii, în special grupurile marginalizate, vulnerabile, se
tem de sistemul judiciar, nu îl înțeleg, îl percep ca ostil sau innaccesibil din punct de vedere financiar,
dacă nu au acces la apărare calificată, dacă nu au cunoștință despre drepturile lor, sau dacă justiția
este inconsecventă, slabă sau târzie.

După cum s-a arătat în capitolele anterioare ale manualului, limitările accesului la justiție sunt
permise doar în cazul în care acestea au un scop legitim, sunt proporționale și nu afectează însăși
esența dreptului.

O parte dintre limitările accesului la justiție au făcut obiectul unor hotărâri ale CEDO sau ale
CJUE și pot fi descrise ca fiind circumstanțe de fapt - de exemplu, întârzierile sau formalismul
excesiv – în timp ce altele rezultă din prevederile legale – de exemplu, termenele de prescripție,
imunitățile și limitele sarcinii probei. Alte limitări includ calitatea procesuală sau durata excesivă a
procedurii. Fără a întocmi o listă exhaustive, Agenția Europeană Pentru Drepturi Fundamentale și
Consiliul Europei în Manualul privind Accesul la Justiție din 2016 indică următoarele limitări:223

- taxele și costurile judiciare pot constitui o limitare nelegală a dreptului de acces la justiție, în
cazul în care acestea sunt prea mari, deoarece pot priva persoanele de dreptul de acces la
instanță;
- formalismul excesiv (o interpretare riguroasă a normelor de procedură) poate devein uneori
o barieră în accesul persoanelor la instanță;
- standardele ridicate în materie de probe pot limita accesul la instanță; uneori prezumțiile de
fapt sau de drept pot ajuta persoanele fizice să-și urmărească obiectivele în justiție;
- termenele de prescripție trebuie să fie proporționale și să servească unui interes legitim - cum
ar fi buna administrare a actului de justiției sau prevenirea inechităților ce ar rezulta din
acțiunile anterioare;
- imunitățile pot fi permise în cazul în care acestea servesc unui scop legitim – de exemplu,
protejarea libertății de exprimare a parlamentarilor sau îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de
către funcționarii publici.
Nota: Acest capitol va fi completat în varianta finală a Manualului prin asimilarea și a propunerilor
și concluziilor din cadrul sesiunilor de formare.

223
Op. cit. pag. 124

195