Sunteți pe pagina 1din 17

LEGENDA IZVORULUI DE LA ŞENDRICENI

Era o zi potolită de toamnă. O linişte odihnitoare îmbrăţişase păduricea de pe dealul


„La Steag”. Pete de soare se împrăştiau pe iarbă, pe burieni, pe frunzele moarte. Dacă te uitai
în sus, zăreai printre luminişurile crengilor gâze mici, prinse într-o horă sărbătorească.
Deodată se auziră glasuri proaspete de copii.
- Am găsit! Am găsit! Am găsit!... şi Măricuţa sărea în sus ţinând între palmele
împreunate ceea ce găsise.
Ceilalţi copiii se apropiară de dânsa: Toma, lung şi deşirat, în salturi mari, Domnica,
alergând cu sufletul Ia gură, iar Toader, greoi, păşind liniştit.
- Ce-ai găsit? O întreabă Domnica, însufleţită de alergătură şi cu ochii rotunjiţi de
curiozitate.
- Hei, o nucă, ce-ai fi vrut să găsească? Grăi Toader, dând din umeri cu oarecare
dispreţ.
El era cel mai mare dintre toţi: avea 12 ani, Măricuţa şi Domnica avea 10 ani, Toma,
11.
Porniră îndată după masa de prânz-profitând de faptul că cei mari îşi făcea siesta-spre
păduricea de Ia marginea parcului. Acolo se aflau doi nuci, crescuţi aşa de capul lor. Nucii din
livadă fuseseră bătuţi şi nucile culese erau întinse pe pod la uscat. Dar nucii de aici rămăseseră
a-şi împărţi roadele cu vietăţile pădurii. Pe jos însă puteai găsi printre frunze galbene amastecate
cu ierburi încă verzi, nuci proaspete căzute, cu miezul alb şi fraged. Pentru aceste nuci plecaseră
copiii în grabă de la conac.
Măricuţa era fata vornicului Gavril Dobrenchi, care stăpânea pe vremea aceea o parte
din moşia Şendriceni. Fetiţa asta venise pe lume târziu, când Aniţa Dobrenchi nu bănuia să mai
poată odrăsli. Jupâneasa Aniţa mai avea trei băieţi mari -Ioan, Dumitraşcu şi Iordache- dintr-o
primă căsătorie cu Dumitraşcu Gherghel, medelnicer. Acesta murise, iar cei trei feciori fuseseră
trimişi la învăţătură, care în târgul Ieşilor, care în îndepărtata Francie. Căci Aniţa dorea să aibă
feciori învăţaţi că să poată ocupa mai târziu slujbe mari pe lângă domnie.
Se spune că jupâneasa Aniţa Dobrenchi se ruşinase foarte când colanul cu pafta de
argint al rochiei a început s-o strângă. Acum la bătrâneţe... un copil! Dar Dobrenchi umbla fălos
de colo colo, zâmbind în barbă. Pentru a-şi linişti jupâneasa, îi şopti blând:
- Şi dacă are să fie copilă? Tu totdeauna ţi-ai dorit o fată.
Jupâneasa se roşea, dar în sinea ei cugetă că bine ar fi să fie fată. Şi fată a fost. L s-a
pus numele de Maria, dezmierdată Măricuţa, după numele Măriei Cârcu, fata lui Onciu Iuraşcu,
rudă şi binefăcătoarea lui Dobrenchi.
Măricuţa, puţintică la trup, dar ageră la minte, îşi alesese prieteni dintre copiii de la
curte care erau de vârsta ei. Toma era fiul bucătăresei, Toader şi Domnica ai spălătoresei. Şi că
fiică a boierului, cuvântul ei era luat în seamă în lume de pitici a copiilor. Ea hotărâse expediţia
în pădure.
- Da, dar să stăm departe de iaz, pusese condiţia Toader ca mai mare şi mai înţelept.
Jupâneasa Aniţa dăduse straşnică poruncă să nu care cumva copiii să se apropie de iaz.
Îi era frică de o nenorocire. Se mai înecaseră copii în iazul Şendricenilor.
- Hei, unde-i iazul şi unde-s nucii! Îi potolise Măricuţa. Nici măcar de departe nu ne
uităm la iaz. Toma era cel mai cuminte. Cel mai ascultător, dar şi cel mai fricos.
- Şerpii! Murmură o dată stins Toma.
- Hei, şerpii! Le venim noi de hac, că doar nu intrăm în pădure fără băţ, răspunse
Toader cu sumeţie. ^
Şi aşa se face că acum cei patru copii, târşindu-şi anume picioarele -plăcerea lor-căutau
cu băţul nucile din care unele erau învelite în coajă verde, puţin crăpată într-o parte. Din când
în când, se auzea un strigăt de izbândă: „am găsit o nucă, am găsit o nucă, am găsit o nucă”...

1
Dar acum toţi se aflau lângă Măricuţa care zâmbea tainic.
- Ghiciţi!
- Am spus, o nucă! Repetă Toader.
- O buburuză? Întrebă Domnica.
- Un buratec! Se cutremură Toma, care cunoştea patima Măricuţei pentru toate vietăţile
pământului.
- O stea, rostea triumfător Măricuţa.
Luând seamă la neîncrederea copiilor, mai scăzu din preţ:
- O steluţă.
Numai Domnica a crezut-o.
- S-o vedem, şopti aceasta nerăbdătoare.
Măricuţa îşi desprinse mâinile. Acolo, în căuşul palmei trandafirii, era o piatră
strălucitoare şi străvazie ca o lacrimă de izvor.
- Aaaa...! Oooo...!
Patru perechi de ochi cercetau acum piatră frumos şlefuită pe toate feţele, ceea ce o
făcea şi mai strălucitoare.
Măricuţa o luă apoi între degete şi o aşeză în dreptul unei raze de soare, mişcând-o
într-o parte şi-n alta, făcând să apară fulgerări de curcubeu. Ce minunată era! Ce frumos
strălucea!
- S-o văd şi eu, s-o văd şi eu!
Măricuţa o aşeză cu grijă în palma grăsulie a lui Toader.
- Nu-i stea, decretă acesta. Steaua e de foc şi frige. Dă-i o piatră scumpă.
- Dă-o la mine! Domnica o luă în mâna brună şi nu prea curată.
- Tare-i frumoasă.
Timid, întinse mâna şi Toma. Acum el privea prin ea ca prin lupă. După ce piatra cea
frumoasă a trecut din mână în mână, Domnica întrebă:
- Unde ai găsit-o?
- Aici, la poalele dâmbului, oleacă mai sus, sub tufa aceea. Copiii se aburcară spre
locul arătat. Era acolo un dâmb înalt şi abrupt. Domnica, smulgând câteva frunze verzi din tufa
cu pricina, le duse la nas şi apoi mestecându-le, spuse:
- Mentă rece.
Apoi începură a căuta prin jur cu firava nădejde că vor găsi şi ei o piatră strălucitoare.
Măricuţa îi privea zâmbind. Ştia că nu vor găsi nimic. De ce ştia? Nu-şi dădea seama.
Dar ştia..
Într-un târziu dezamăgirea se citea pe chipul lor. Nu găsiseră nimic. Toma, cu
picioarele lui lungi, ajunse chiar pe creasta dâmbului. De acolo se vedea iazul.
- Şarpele! Răcni el deodată, rostogolindu-se la vale şi luând-o la fugă. Ceilalţi îl
urmăriră cu privirea râzând, până ce acesta dispăru.
- Ne întoarcem, hotăra Măricuţa.
- Ajunşi la conac, ţinând strâns în pumnul drept piatra strălucitoare, Măricuţa se duse
întins la mumă-sa, ca să-i arate ce-a găsit.
- Mămuţă, ghici!
Chipul fetiţei era rumen de alergătură şi emoţie, iar părul cârlionţat sta răvăşit în jurul
obrazului.
- Iar ai găsit vreun buratec sau cine ştie ce gânganie.
- Nu! O stea... o steluţă, o piatră scumpă! Şi-şi deschise pumnul. Jupâneasa Aniţa luă
piatra strălucitoare în mână şi-şi chemă soţul, care se afla în odaia alăturată.
- Uite ce-a găsit fii-ta.
Acesta luă piatra, o întoarse pe toate feţele, apoi se uită la ea în zare.
- E sticlă? Întrebă cu îndoială jupâneasa.

2
- Nu-i sticlă. E prea meşteşugit şlefuită. Poate cristal de stâncă.
- Ce-i acela „cristal de stâncă”? Întrebă Măricuţa curioasă de a afla ce anume găsise.
Tatăl o dumiri. Iar mumă-sa adăugă şi alte amănunte.
- Ştii tunelul acela de la bunică-ta cu piatra liliachie. E cristal de stâncă şi se numeşte
ametist.
- Dar a mea nu-i liliachie.
- Cele de culoare liliachie sunt mai scumpe. Gavrilaş! Te rog, când te-i duce dumneata
la târg la Dorohoi, ia piatra şi arat-o lui Şmilovici giuvaergiul. El îţi va spune sigur ce-i.
Dobrenchi tot avea treabă la târg, aşa că a doua zi luă piatra cu el, fii-sa rugându-l să
aibă mare grijă de ea. Când se întoarse nici n-apucă taică-su să se dea jos din rădvan, că
Măricuţa îi sări înainte împresurându-l cu întrebări. Acesta nu-i răspunse. De-abia ajuns în
odăile de sus, se răsuflă în preajma jupânesei Aniţa:
- Safir alb! Asta-i!
- Dar safirul este albastru, îngăimă jupâneasa.
- Da, dar acesta este alb. E o piatră rară. Şi Şmilovici nu greşeşte niciodată.
Măricuţa asculta uimită: deci steluţa ei era un safir alb, o piatră rară.
- Dar unde ai găsit-o? Catadicsi abia acum a o întreba pe copilă.
- Ştii domnia ta, tătuţă, acolo în pădure sunt doi nuci. Ne-am dus după nuci.
- N-aveţi destule nuci acasă? Care „ne-am”?
- Păi eu, Domnica, Toader şi Toma.
- Prietenii tăi... că alţii nu ţi-ai găsit! Pufni Dobrenchi.
- Ei, lasă, îs de-o samă cu dânsa şi-s tare cuviincioşi. Cu cine să se joace fata? Fraţii ei
îs plecaţi fiecare la treburile lor. Doar ştii şi domnia-ta.
- Şi acolo, nu departe de nuci, se află un dâmb, un dâmb înalt de unde se vede iazul.
- Şi te-ai urcat pe dâmb să caşti gura la iaz?
- Nu, Toma s-a urcat. Eu am găsit piatra la poalele dâmbului, lângă o tufă de mentă
rece. Pământul era reavăn.
- La poalele dâmbului, spuse Dobrenchi gânditor. Şi pământul era reavăn. Eu cred că
acolo, sub pământ, trebuie să fie o vână de apă. Dacă s-ar săpa... Dar n-am timp pentru asta.
Acum mă întreb: cine o fi pierdut piatră acolo? Să fie una din fetele lui Suma, fratele Iui
Şendrică Toloacă? Vasutca, Neacşa? După cum bine se ştie de la Şendrică acesta se trage
numele moşiei Şendricenilor. El era strănepotul lui Vlad Toloacă, poreclit astfel pentru că avea
multe toloace pentru vite, atât pe valea Buhaiului, cât şi în preajma Iezerului. Şi aşa cum
ziceam... ce ziceam? Adăugă Dobrenchi pierdut în genealogie.
- Fratele Iui Şendrică, îi aminti jupâneasa Aniţa, a avut două fete.
- A, da? Cine a pierdut piatra? Marele vornic Vasile Oraş a avut o fată, Anghelina. Pe
urmă mai era Maria, Fata Onciului.
Deci a mai fost o Marie, gândi Măricuţa. Asta trebuie să fi pierdut safirul alb, mai ales
dacă-i semăna ei şi se ducea în pădure după nuci.
- Ei, şi acum să vă spun ce m-a sfătuit Şmilovici. Să-i dau nişte aur să toarne un inel
cum nu s-a mai văzut, care atunci când Măricuţa va împlini cinsprezece ani să-I poarte pe deget.
E păcat, a mai zis el, să se piardă aşa un giuvaer de piatră. Ei, ce spui Măricuţa?
- Până oi împlini cu cinsprezece ani... răspunse aceasta tărăgănat...
Tare i se părea îndepărtaţi cei cinsprezece ani ai săi.
- Nu se poate acum? Adăugă ea iute.
Amândoi părinţii râseră.
- La vârsta ta nu se poartă inel sau podoabe, o mustră cu blândeţe mumă-sa. Numai
cercei ai voie să porţi. Şi ai în urechi cerceii dăruiţi de naşă-ta, jupâneasa Dubău. Care cercei îs
frumoşi şi au piatră de diamant. Pentru safirul alb să mai aştepţi.

3
Măricuţa îşi strânse buzele a supărare, dar de îndată se însenină, gândindu-se la cele
ce vor afla de la ea prietenii săi. Aşa că, învârtindu-se pe călcâie, dispăru îndată, fugind afară,
în uşa şoprului o aşteptau Domnica, Toader şi Toma. Cu însufleţire spuse tot ce ştia, mai
înflorind pe ici pe colo. Că o fată, tot Măria o chema, sau poate una Neacşa, Vasutca sau
Anghelina a avut un inel cu safir alb -piatra cea mai scumpă şi mai rară de pe lumea asta, crezu
de cuviinţă să adauge cu de la sine putere- pe care l-a pierdut, l-a pierdut în pădure. S-a speriat
de un şarpe -ba nu- un şarpe i-a spus că dacă nu-i dă inelul o omoară. Şi Măria sau Neacşa, sau
care o fi fost, i-a aruncat inelul. Piatra s-a desprins de pe inel şi şarpele, luând-o în gură, a
îngropat-o sub un dâmb şi a tot păzit-o...
- Cum a îngropat-o? Ceru Toader să afle.
- În gaura lui, nu ştii că şerpii îşi fac gaură şi stau acolo toată iarna?
Toader tăcu, dar nu crezu nici un cuvânt din cele ce turuia Măricuşa.
Domnica, dar mai ales Toma, ascultau cu gura căscată şi credeau întreaga poveste.
Zărit-a el, Toma, un şarpe acolo la iaz? Poate era tot cel care cerea piatra înapoi. Multă vreme
au discutat copiii despre safirul alb, căruia Maricuţa se încăpăţâna să-i spună steaua ei.
- Eu tot cred că din cer a căzut, zise ea.
- Sau îi piatră sau îi stea, grăi Toader cu bunul lui simţ de ţăran.
Într-o zi când nu mai erau frunze pe copaci şi începuse a fulgui, Gavril Dobrenchi sosi
din târg cu inelul, aşezat într-o frumoasă cutie de piele neagră, căptuşită cu piele roşie. Când a
deschis-o, Jupâneasa Aniţa şi Maricuţa exclamară într-un glas:
- Aaa! Ce frumos!
Piatra, în inelul de aur, strălucea atât de străvezie şi curată, aidoma unei stele. Fetiţa
ceru îndată să-l încerce. Bineînţeles era mult prea larg pentru degetele ei de copil.
- Când ai să împlineşti cinsprezece ani, îi aminti mumă-sa.
- Să-l vadă şi ceilalţi, se rugă ea.
Până la urmă părinţii îi îngăduiră. Luând cu grijă cutioara, se duse în cuhnie, unde-l
găsi pe Toma, chircit pe laiţa de lângă cuptor. Dar văzând-o s-a dus să-i cheme şi pe ceilalţi doi.
Şi acum iată-i admirând minunea. Apoi fiecare îşi petrecu pe deget inelul. Se adunară şi unele
slugi. Maria bucătăreasă, îşi şterse mâinile de şorţ şi luând inelul cu băgare de seamă îl încercă
pe degetul cel mic. Dar nu-i venea. Era admirat de fiecare. Maricuţa spuse oftând şi aşezând
inelul la loc:
- Când am să am cinsprezece ani!
- Anii trec repede o liniştiră slugile mai bătrâne. Acuşi te vedem fată de măritat.
Se spune că în vara următoare, după această întâmplare, copiii se aflau în curtea
conacului. Deodată ca din senin, se ivi un nor negru, care scutură asupra pământului, cu fulgere
şi tunete, o pânză deasă de apă.
Copiii se refugiară sub şopru, privind de acolo cum şiroia apa de pe acoperiş. Dar
aversa trecu repede. Apăru soarele şi, spre marea încântare a copiilor, se ivi un curcubeu cum
nu le mai fuseseră dat să vadă. Căci curcubeul pornea din marginea pădurii, arcuindu-se spre
iaz.
Curcubeele se arătau întotdeauna în depărtare şi cuprindeau o jumătate de cer. Dar
acesta era mititel, ca o jucărie. Un curcubeu pentru pitici.
Măricuţa, plină de însufleţire ca de obicei, strigă:
- Mergem la capătul curcubeului, mergem la capătul curcubeului! Şi începu a alerga
spre pădurice.
Acolo... altă minune! Descoperiră capătul curcubeului deasupra unui izvor. Chiar în
locul unde Maricuţa găsise toamna trecută safirul alb, era acum un izvor care susura încet.
Curcubeul părea a se adăpa din izvor, oglindindu-şi culorile în apă limpede.
Maricuţa se apropie încet cu oarecare teamă şi-şi petrecu mâinile prin tremurarea
străvezie a curcubeului fermecat. Se apropiară şi ceilalţi. Dar curând culorile păliră, se stinseră

4
încet. Copiii rămaseră mult timp acolo, tăcuţi şi întristaţi de dispariţia a ceea ce credeau ei că
este o minune a minunilor.
- Vedeţi, spuse într-un târziu Măricuţa, avea dreptate mătuşa Marghioală când spunea
că întotdeauna un curcubeu se opreşte într-o apă.
- Şi dacă te dai de trei ori peste cap la capătul curcubeului, dacă eşti fată te faci băiat
şi şi dacă eşti băiat te faci fată, adăugă Domnica.
- Şi de ce nu te-ai dat de trei ori peste cap? O întrebă frate-su Toader.
- Nu mi-a venit în gând.
- Eu nu vreau să mă fac fată, spuse Toma.
- Nici eu, întări Toader.
- Asta-i poveste, adăugă Măricuţa. Dar o minune tot s-a petrecut. Unde am găsit eu
safirul alb s-a născut un izvor. Am să-i spun tătuţei. Şi curcubeul anume s-a făcut să ştiţi voi.
Copiii o ascultau şi nici unul nu îndrăzni a mai scoate un cuvânt. Erau cu toţii cuprinşi
de o teamă nelămurită ca în faţa unei adevărate minuni.
Da, cugetau ei, Măricuţa avea dreptate. Curcubeul a fost fermecat şi izvorul tot
fermecat este. Domnica rupse tăcerea izbucnind:
- Aista-i izvorul tău! Izvorul Măricuţei.
- Izvorul meu, izvorul meu! Strigă Măricuţa cu patimă.
Aplecându-se luă apa în pumni şi sorbi.
- Ce bună apă are izvorul meu. Sorbiră cu toţii, spunând că aşa apă bună nu mai băuseră
nici o dată. Apoi, în ceată veselă şi gălăgioasă, se îndreptară spre conac pentru a povesti tuturor
celor ce vor dori să-i asculte minunata întâmplare a curcubeului care bea apă dintr-un izvor nou
născut.
Măricuţa se duse întins la mumă-sa. Jupâneasa Aniţa o asculta cu luare aminte. Zărise
şi ea curcubeul care pornea din marginea păduricii şi se arcuia spre iaz.
- Şi zici că acolo ai găsit un izvor?
- Da, mămuţă... şi dacă ai şti ce apă bună are. Îi izvor fermecat, care a izvorât acolo
unde am găsit eu safirul alb. Chiar în locul acela. Apa lui străluceşte...
Jupâneasa cunoştea puterea închipuirii copilei. „Iar îmi va născoci o poveste întreagă”,
gândi ea. Ca s-o potolească, răspunse:
- Bine, bine, fermecat, nefermecat, am să-i vorbesc Iui taică-tu. Chiar a spus cândva
dumnealui că acolos-ar putea să fie o vână de apă.
Gavril Dobrenchi aflând ceea ce Măricuţa credea a fi o minune, nu s-a mirat prea mult
şi ducându-se la faţa locului, a dat de izvor. I s-a părut şi lui a fi o apă tare bună. De aceea a dat
poruncă pentru construirea unui şipot: o zidire de piatră lipită de peretele dâmbului din care
printr-un uluc să se scurgă apa. Apa era aşa de bună, de limpede, curată şi rece, încât cei de la
curte aduceau la masă apă numai din acel izvor. Măricuţa se umfla în pene văzând câtă căutare
are izvorul ei. Timpul a trecut, nici nu se ştie când. Şi iat-o pe Măricuţa de şaisprezece ani,
numai bună de măritat. Căci în vremurile acelea de demult, fetele se măritau la vârstă fragedă
Pe deget strălucea acum inelul cu safirul alb, începuse să viseze Ia Făt-Frumosul care într-o
bună zi va descăleca de pe calu-i negru cu zăbala de argint, în faţa scărilor conacului, ca să vină
s-o peţească. Şi a venit... Bogdan Crudeanu.
Fiind prieten cu Gavril Miclescu, ginerele lui Tudose Dubău, stăpân pe cealaltă
jumătate din moşia Şendricenilor, tânărul boier a auzit de faţa lui Dobrenchi. Cu ajutorul Măriei
Dubău, naşa fetei, a căpătat învoire de la jupâneasa Aniţa să vină „la vedere” Bogdan Crudeanu,
bărbat frumos, înalt şi mândru, cu chipul dăltuit bărbăteşte, părea un crai din poveşti.
Măricuţa era vioaie şi plină de vino-ncoace. Tinerii s-au plăcut de cum s-au văzut.
Şi... nuntă mare a fost Ia Şendriceni.

5
Măricuţa a plecat apoi ca stăpână în casa soţului ei. Dar fericirea celor doi n-a durat
mult. Nu se ştie ce vrăjitoare rea, mânioasă pe norocul oamenilor, a aruncat blestem asupra lui
Bogdan şi asupra jupânesei sale. Căci se spune că au murit curând, de moarte năprasnică.
Prietenii din copilărie ai Măricuţei au plâns-o mult timp. În amărăciunea lor, o simţeau
mereu lângă dânşii.
Într-un amurg rece de toamnă, Domnica s-ar fi dus după apă, în preajma izvorului, s-
a oprit cu inima bătând. Ar fi zărit-o acolo pe Măricuţa alături de Bogdan. Se ţineu de mână şi-
şi zâmbeau unul altuia. Măricuţa a întins o mână străvezie spre apă şi safirul alb a strălucit o
clipă ca o stea. Să se fi întors îndrăgostiţii de altă dată la izvorul fermecat? Domnica a povestit
mai târziu şi în mare taină fratelui său şi lui Toma ceea ce văzuse.
Uneori, când Domnica şi Toader se apropiau de izvor, s pre seară, li se părea că văd în
strălucirea apei o steluţă.
- Tu eşti Măricuţă? Întrebau atunci sfielnici.
Nu răspundea nimeni. Se auzea doar foşnetul frunzelor şi şopotul apei.
Izvorul a dăinuit peste vreme. Descoperit întâia oară de nişte copii şi-n care un
curcubeu de pace s-a adăpat, a continuat să curgă liniştit, ostoind fară deosebire setea omului
bun şi a omului rău.
Curcubeul de altă dată s-a făcut arc peste timp şi astăzi fecioraşii de ţărani veniţi Ia
învăţătură sorb din pumni apa rece şi limpede ţâşnită de sub dâmb. Alte prietenii se încheagă şi
se ţes visuri de viaţă nouă.
Uneori, vara, vin şi foştii elevi ai Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” să-şi depene
amintirile şi să bea apă din izvorul şcolii lor. Căci aşa apă bună, curată şi limpede, mai rar se
află prin părţi.
(Partea a-II-a, Vol. II, din „Legendele Dorohoiului", pag. 250-278, Elena şi Octav
Guţic)

LEGENDA IZVORULUI DE LA ŞENDRICENI


Partea a II-a

Se spune că într-o zi însorită, în cerdacul larg al conacului de la Şendriceni, jupâneasa


Aniţa cu cartea deschisă în poale, privea departe peste copacii de la capătul parcului. Cartea o
făcuse uitată.
Gânduri pline de griji, ca nişte ţânţari neostoiţi o împresurau. Şi toate gândurile erau
pentru Măricuţa, fiica ei şi a lui Drobenchi. Căci Măricuţa împlinise 16 ani şi încă niciun peţitor
nu le călcase pragul.
Tot aici, în cerdacul acesta, îşi amintea dumneaei, cu şase ani în urmă - ce repede trece
timpul! Măricuţa apăruse, deodată, rumenă de alergătură şi emoţie, arătându-i în căuşul
palmelor trandafirii, o piatră străvezie şi curată, ca o lacrimă de izvor. Piatra s-a dovedit a fi un
safir alb din care s-a făcut mai apoi un prea frumos inel, care acum străluceşte pe degetul inelar
al fetei. Piatra fusese găsită de Măricuţa pe dâmbul din faţa conacului, sub o tufă de mentă rece.
Tot acolo, un an mai târziu, a ţâşnit un izvor, pe care Măricuţa l-a numit izvorul ei, susţinând
că este izvor fermecat, aprobată întru totul de tovarăşii ei de joacă, copii de la curte, Domnica,
Toader şi Toma.
Jupâniţa Aniţa oftă cu obidă. Cum adică, să rămâie Măricuţa noastră nemăritată şi asta
din cauza fraţilor ei mai mari? Încruntându-se mânioasă făcu o mişcare şi cartea căzu pe podele.
O culese de jos şi o aruncă într-un colţ al divanului unde dormita un motan roşcat care-i îi
aruncă o privire mustrătoare.

6
Cei trei feciori ai Aniţei din prima căsătorie cu răposatul Dumitrache Gherghel,
deveniseră oameni în toată firea. Cel mai mare, Ioan, întors de la învăţătură din Francia, râvnea
la o funcţie înaltă pe lângă domnie, la Iaşi. Nici cei doi mai tineri, nu voiau să se lase mai prejos.
Deci sfătuindu-se ei înde ei, s-au înţeles să-l convingă pe tatăl lor vitreg să le împartă
moşia, adică să hotărască fiecăruia din timp, partea lui.
Gavril Dobrenchi, ajuns în pragul bătrâneţii, s-a învoit nedorind ca după moartea lui
să se ivească neînţelegeri şi gâlceava între copii. Aşa că fiecăruia i-a hotărât cât anume avea să
moştenească, pământ bun pentru arătură, fâneaţă, pădure, livadă. Numai pe Măricuţa a uitat-o.
Lăcomia şi vicleşugul fraţilor ei au lăsat-o cu fără parte de moştenire.
Făcând împărţeala peste capul Aniţei şi fără ştiinţa acesteia, aflând cele săvârşite,
jupâneasa Dobrenchi s-a mâniat foarte.
- Dar Măricuţa? A întrebat ea, răstindu-se cu supărare şi durere la dumnealui
Dobrenchi.
Gavrilaş a dat din umeri cu neputinţă. Feciorii îl luaseră c-am repede şi nu mai avea
putinţă sau nu voia a da înapoi de la cele hotărâte.
- Nu se poare aşa! Izbucni jupâneasa Aniţa, cum să rămâie Măricuţa noastră fără
zestre?
Feciorii, luaţi la întrebări de muma lor, au încercat s-o scalde.
Măricuţa noastră, e fată frumoasă, se poate mărita cu fără moşie, a răspuns Ioan, cel
mai mare dintre fraţi.
De ce să n-o trimitem la mănăstire? Îşi dădu cu părerea Dumitraşcu.
Iordache, mezinul, mai cu dreptate fiind, a zis că fiecare să rupă dintr-ale lui, să-i lase
şi ei o geană de pădure şi o dungă de fâneaţă.
Drept care cu toţii s-au învoit spre deplina mulţumire a lui Dobrenchi şi marea scârbă
a jupânesei sale.
Nu-i vorbă, aceasta din urmă strânsese din timp zestre pentru Măricuţa: covoare de
lână alese la Mănăstirea Agafton şi ştergare ţesute tot acolo, cu borangic în două, cu fel de fel
de flori în ţesătură. Mai cumpărase de la bucovinence ştergare cu mărgele, înafară de cele ţesute
în casă. Feţe de masă cu horbotă de un laţ de mână, erau pregătite de mult. Perne de puf,
oghealuri, macatul şi câte altele se aflau rânduite în lăzi. Dar toate acestea alcătuiau o zestre
firavă, pe atunci, pentru o fată de boier, mai ales că vornicul Dobrenchi era un om de vază,
cunoscut nu numai în ţinutul Dorohoiului, dar chiar mai departe, în părţile Botoşanilor.
Şi biata jupâneasă Aniţa se frământa cu gândul cum ar fi s-o mărite cât mai bine pe
Măricuţa, frumoasă nu-i vorbă, dar cu zestre puţină.
Ori nu atât frumuseţea, cât zestrea avea căutare în vremea aceea, moşie cât mai întinsă
şi galbeni cât mai mulţi.
Măricuţa habar n-avea de necazul mamei ei. Îşi trăia anii cei tineri în care mai stăruia
zburdălnicia copilăriei, cu privire limpede şi frunte senină. Purta cu mândrie inelul cu safirul
alb care sclipea asemeni apei izvorului de sub dâmb. Căci izvorul era al ei, ea îl descoperise şi
era un izvor fermecat.
Începuse să viseze la Făt - Frumos, care într-o bună zi va descăleca în faţa scărilor
conacului, ca să vină s-o peţească. Ba nu, astfel va fi. Va veni cu rădvanul împreună cu fratele
ei mai mare, Ioan, se va înclina în faţa ei... Nu, nu va veni cu rădvanul. Dar atunci cum?
Până la urmă închipuirea ei s-a statornicit la izvor. Se va duce după apă. Va găsi în
preajma izvorului un tânăr înalt şi svelt. O pală de vânt îi va răvăşi părul negru. De ce negru?
Ar putea fi blond său castaniu ca al ei. Dar ea hotărâse că va fi negru. Aşa îi plăcea ei.
Domnica era singura care îi destăinuise visările sale. Aceasta rămăsese la curte ca fată
în casă. De faţă cu alţii îi spunea „jupâniţă", aşa cum dăduse porunca jupâneasă Aniţa, dar când
se aflau numai ele două singure, şoptindu-şi taine, Domnica îi spunea tot Măricuţa, ca în trecut.

7
Măricuţa, eu n-aş vrea ca să te măriţi cu un străin care să te ducă peste
Nouă ţări, să nu te mai văd.
Nu, fii pe pace. Mă mărit cu cel care mă va aştepta la izvor. Căci
Izvorul este fermecat şi nu va îngădui cu ursitul meu să nu fie cel mai frumos, cel
Mai bun, cel mai,... mă rog, să-i fiu eu lui cea mai dragă.
Dar şi ţie să-ţi fie drag.
De bună seamă, îmi va fi şi mie drag. Altfel nu se poate. Apoi
Schimbând vorbă o întrebă pe Domnica:
Dar ţie Domnica cine ţi-e drag?
Hei, mă gândesc şi eu. Este unul Vasile...
Şi aşa fetele îşi şoşoteau una tainele unor neîntinate iubiri, ca şi cum ai scutura crengile
înflorite ale unui copac, să vadă cum curg petaleli în jurul lor.
Se mai spune că urmând acel obicei al timpurilor, Bogdan Crudeanu din Botoşani,
bărbat falnic şi îndeajuns de înstărit a luat de nevastă fata unui armean. Fata, înaltă, slabă şi
negricioasă era departe de a fi frumoasă. Numai cât, jupâniţa Nastasia, cum o chema pe
armeanca, avea o mătuşă văduvă şi fără copii. Mătuşa era bogată, având moşie întinsa, un rând
de case în Botoşani şi conac la ţară cu acareturi, pe care la moartea ei avea să le lase toate
moştenire Nastasiei, care era şi fină ei. Mătuşa era bătrână dar încă în putere. Oricum, nu putea
trăi cât lumea.
Bogdan Crudeanu, supunându-se fără prea multă cârtie voinţei tatălui său, care râvnea
pentru fecior la averea aceea a mătuşei, a cărei vârstă înaintată îi dădea mari nădejdi, s-a însurat
cu fata armeanului.
Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg întotdeauna.
Nastasia, nici la un an după nuntă, s-a înbolnăvit de oftică. De fapt, era mai de
Mult bolnavă, dar nimeni n-a ştiut. Pielea întunecată a obrazului a pălit, ochii mari s-
Au făcut şi mai mari şi spre durerea părinţilor şi a tuturor neamurilor armeneşti şi mai
Ales a mătuşei sale, s-a săvârşit din viaţă.
Cozma Crudeanu, tatăl lui Bogdan, a rămas cumplit dezamăgit, căci odată cu moartea
nurorii sale se dusese pe apa sâmbetei şi moştenirea mult visată din partea mătuşei. Aceasta îşi
aflase alt moştenitor.
Bogdan Crudeanu a îndrăznit a grăi către tatăl său:
- Domnia - ta mi-ai ales mireasă cu zestre şi eu m-am supus. Dar de acum
Înainte îmi voi alege singur mireasa.
La care tatăl n-a îndrăznit a-i întoarce cuvântul.
Fiind prieten cu Gavril Miclescu, ginerele lui Tudose Dubău, stăpân pe cealaltă
jumătate din moşia Şendricenilor, Bogdan a auzit de faţa lui Dobrenchi. Iar Măricuţa - frumos
nume - abia împlinise 16 ani. Cică era frumoasă şi vioaie, plină de vino-ncoace.
Prin una din acele femei, care pun la cale căsătoriile, în număr mare pe atunci, s-a ajuns
cu jupâneasa Aniţa şi a primit învoire de la părinţii fetei să vină „la vedere".
Tânărul Crudeanu, cum s-a mai spus, era un bărbat frumos: obrazul alb ca laptele şi un
păr negru ca păcura. Purta mustaţă şi o barbă lungă, unduită care era foarte mândru. Jupânesele
îl priviseră întotdeauna cu multă bunăvoinţă şi chiar multe îi urmăreau făptura înaltă şi podoaba
bărbii, cu ochi galeşi. De aceea nu se îndoia că n-ar putea fi pe plac acelei jupâniţe - Măricuţa.
Slugile de la curtea Şendricenilor, nu se ştie cum, aflaseră că va veni un boier s-o ceară
pe jupâniţa lor. Un „văduvoi" şopteau între ele nedumerite şi supărate.
Cum, jupâniţa noastră aşa tânără şi frumoasă să se ducă după un văduvoi?
- „N-are zestre "! Răspundeau cu înţelepciune femeile bătrâne. Şi dacă n-are
Zestre...
- Şi ce dacă n-are, se sumeţeau cele tinere, decât urâtă şi un sac de galbeni,
Mai bine tânără şi frumoasă. Ar putea găsi bărbat pe potriva ei.

8
Prietenii Măricuţei dintotdeauna, Domnica, Toader, Toma, ascultau ce se discută în
cuhnie şi la grajduri. Domnica mai ales, se gândea la destăinuirile pe care i le făcuse Măricuţa.
Şi acum iată.. un văduvoi.
Măricuţa atâta ştia, că va veni „la vedere" un june care mai fusese căsătorit o dată.
Bogdan Crudeanu apăru într-o după amiază caldă de vară, la conacul Şendricenilor cu
rădvanul tatălui său. Armăsarii negri, struniţi de vizitiu, se opriră pe alee în faţa treptelor.
Tânărul cobora sprinten, fiind întâmpinat de Gavril Dobrenchi, care-l pofti în salonul
răcoros, unde-l aştepta jupâneasa Aniţa, zâmbitoare. Aceasta dintr-o singură privire, îl cântări.
Îi plăcu. Frumos bărbat, îşi zise ea. Şi tânăr încă. De altfel ştia că avea 32 de ani, neîmpliniţi.
După un timp, hotărât dinainte, trebuia să apară jupâniţa Măricuţa cu dulceţuri.
Uşa se deschide - Domnica o deschisese - şi Măricuţa apăru, mândră cu tablaua pe care
se aflau rânduite două chisele cu dulceaţă, una cu cireşe amare, alta de trandafir, linguriţele de
argint şi paharele aburinde. Ţinea cu grijă tablaua, călcând încet şi o depuse pe măsuţa din faţa
părinţilor şi a musafirului. De-abia atunci ridică ochii. Zări doar o barbă mare, neagră, atât de
neagră de parcă întuneca totul înjur.
Măricuţa nu era fricoasă. Dar barba aceea o înspăimântă. Nu văzuse niciodată o barbă
atât de mare şi neagră. Tatăl ei purta barbă dar mai scurtă şi căruntă. Şi mai la toată urma era
tatăl ei. Un tată se cuvine să poartă barbă. Fratele ei Ioan avea doar o mustaţă subţire iar ceilalţi
doi fraţi pe lângă mustaţa subţire, purtau o barbă scurtă, frumos tuşinată, care le îmbrăca o parte
din bărbie, lăsând să li se vadă obrazul neted şi alb. Dar barba aceasta...
Jupâniţa noastră păli deodată şi se avântă repede spre uşă. Părinţii şi musafirul dădură
vina acestei ieşiri cam repezite, sfioşeniei fireşti a unei fecioare.
După uşă, aştepta Domnica.
Hei! Fu întrebată scurt.
Barbe-Blue, borborosî Măricuţa. Barbă-Albastră.
Ce vrei să spui?
- Nu-ţi aduci aminte de povestea aceea, pe care o ştiu de la bunica, povestea aceea cu
Barbă-Albastră, care a avut şapte femei, pe care le-a ucis şi le-a agăţat apoi în odaia întunecoasă
de sub scară? Şi pe jos era numai sânge închegat.
Domnica îşi aduse aminte. O cutremurase atunci această poveste.
- N-am văzut decât o barbă mare, lungă şi albastră. Şi acestui boier i-a murit
Nevasta dintâi. Deci a ucis-o el, cu mâna lui?
Domnica înfiorată, nu ştia ce să creadă, ce să spună.
Dar Măricuţa trebuia să-şi facă o a doua apariţie în salon, cu cafelele. De astă dată, cu
gura strânsă, cu privirea sfidătoare, a intrat cu tablaua de alamă. În niciun caz nu se va mărita
cu Barbă-Albastră. Aşeză tablaua încet şi săgetând cu ochii pe musafir se retrase, călcând
apăsat. Nu răspunse nimic acelui: „Mulţumim domniei-tale, jupâniţă Măricuţă", a lui Crudeanu.
Lui Bogdan i-a plăcut fata nespus. Năltuţă şi subţirică, apăruse în rochie lungă cu
broderii la poale şi mâneci, al cărui decolteu mic, lăsa să i se vadă gâtul alb de porumbiţă. Părul
cârlionţat de culoare castanie era prins într-un conci înalt la spate. Ochii căprui străluceau sub
sprâncenele frumos arcuite.
- Frumoasă fată, îşi zicea în sinea lui Crudeanu. Frumoasă şi mândră. Cum m-a săgetat
cu privirea! Oare i-am plăcut, se mai întrebă el, mângâindu-şi frumoasă
Barbă.
Jupâneasa Aniţa, atentă la musafir, luase doar seama că acestuia îi plăcuse fata.
Prietenii Măricuţei rămăseseră aceiaşi prieteni de altă dată, cu toată stavila pe care
părinţii încercaseră s-o aşeze între o „jupâniţă" şi nişte „umilite slugi". Toma, care cu greu se
dezlipea de lângă cuptor era de mare folos şi ajutor, mamei sale Măria, bucătăriţa. Toader,
grăsuliu şi voinic, lucra la grajduri. Ajunsese ajutor de vizitiu.

9
Cu toţii doreau din inimă pentru jupâniţă lor, un soţ pe potriva ei. De aceea erau foarte
atenţi la tot ceea ce se spunea despre „văduvoi" căutând a desprinde ceea ce era drept şi adevărat
din pălăvrăgeala cu multe adăugaşuri şi înflorituri ale slugilor.
Când rădvanul cu Bogdan Crudeanu a oprit la curte, Toader s-a apropiat şi a intrat în
vorbă cu cei doi oameni de pe capră. Luându-i cu binişorul, admirând frumuseţea armăsarilor,
lăudând hamurile, care străluceau din toate alămurile, a încercat să afle câte ceva despre stăpân.
Îi om de omenie, i-a răspuns vizitiul cel bătrân, bun la suflet şi cumpănit la
Vorba. Atâta tot că nu trebuie să-l mânii.
Cum adică?
Cere ca treaba să fie făcută acătării, nu de mântuială. Nu suferă nici lenea, nici
minciuna şi mai cu seamă necinstea.
Dacă ai greşit cumva, interveni cel mai tânăr, să-i spui cinstit că ai greşit şi te iartă.
Numai că nu iartă de mai multe ori la rând, adăugă el, parcă amintindu-şi de o păţanie de-a lui
mai veche.
- Şi-i chipeş bărbat. Ai văzut ce barbă frumoasă are?
- Hâm, îngână Toader, care zărise de departe fluturând o barbă neagră. Nu i se păruse
un adaos de frumuseţe. Dar nu îndrăzni a întreba mai mult. Oare cum i s-o fi părut acest boier
jupâniţei noastre, gândi el cu îngrijorare. Domnica, soru-sa, avea să-l lămurească îndată. Îi
povesti basmul acela înfricoşător, pe care-l ascultaseră chiar din gura Măricuţei cu ani în urmă.
Măricuţă îl asemuise pe junele peţitor cu Barbă - Albastră din poveste, întrebându-se dacă nu
cumva şi-a ucis nevasta.
Toader nu credea. Avea o barbă neagră, nu-i vorbă, dar auzise numai despre musafir.
Las' că află el.
Jupâneasa Aniţa, care petrecuse pe musafir, alături de Dobrenchi, până la capul scărilor
rea nerăbdătoare să afle părerea fetei despre tânărul care le călcase pragul, cu gânduri de
însurătoare.
O găsi în iatacul ei, împreună cu Domnica. Aceasta din urmă se făcu pe dată nevăzută.
Măricuţa părea mânioasă.
Nu mă mărit cu Barbă-Albastră, izbucni ea.
Ce vorbeşti fată, care Barbă-Albastră?
- „Barbe-Blue" adăugă ea. Nu ţii minte povestea aceea luată dintr-o carte franţuzească,
pe care bunicuţa mi-a povestit-o, când eram mică? Ştii, boierul acela din poveste avea o barbă
aşa de neagră, încât părea albastră şi care şi-a ucis una după alta şapte neveste, atârnându-le
apoi într-o odăiţă sub scară?
Dar, draga mea copilă, ceea ce spui tu e un basm, s-a petrecut de mult. De fapt
Nu s-a petrecut niciodată. E o poveste. Tu mai crezi în zmei, balauri şi în baba Cloanţa? Te
credeam mai coaptă la minte. Are barbă neagră, ei şi? Şi apoi e o barbă foarte
Frumoasă.
Frumoasă! Auzi frumoasă! Parcă ar fi părintele Sofronie de la Mănăstirea Dragomirna.
Părintele Sofronie era călugăr fioros la înfăţişare, de sub comanacul căruia se revărsa
o coamă neagră şi a cărui barbă stufoasă îi acoperea obrazul până sub ochi.
Jupâneasa începu să râdă. Bogdan cu obrazul său alb, privirea blândă, conversaţia
aleasă şi barba frumos pieptănată, comparat cu acea sălbăticiune de călugăr.
Când are să mai vină pe la noi...
Cum, are să mai vină fiorosul istă?
Când are să mai vină, continuă jupâneasa Aniţa, fără a lua în seamă întreruperea
necuviincioasă, fă-te a nu-i vedea barba. Uită-te la ochi, la fruntea lui... iar barba... e foarte
frumos pieptănată.
- Mămuţă, mămuţă, se jeli alintat Măricuţa, doar nu vrei să mă dai după un „văduvoi"
cu barbă albastră.

10
- Ce-i vinovat bietul boier dacă jupâneasa lui dintâi a fost bolnavă? De altfel, după câte
am auzit, era urâtă foc.
- Taci fată, nu grăi prostii, se mânie de-a binelea Aniţa şi părăsi odaia trântind uşa.
„Are dreptate dumnealui Gavrilaş. Prea am alintat-o pe muieruşca asta de fată.
- Auzi, Barbă-Albastră! Cine a pus-o pe mumă-mea să-i împuieze capul cu atâtea
poveşti. Doamne, mă iartă!" şi se bătu cu mâna peste gură.
Când a venit Bogdan Crudeanu din nou la conacul din Şendriceni, tot cu rădvanul lui
tătâne-su, Toader s-a şi înfiinţat să ajute la strunirea armăsarilor, care băteau cu copita în pământ
şi înălţau capetele nechezând.
Bogdan cobora din rădvan şi Toader i se înclină adânc. Boierul răspunse cu plecăciune
şi urcă scările, unde îl aştepta Dobrenchi.
Jupâneasa Aniţa, gătită şi mai zâmbitoare ca oricând, îl aştepta în salon, unde o vază
cu trandafiri, împrăştia în juru-i o mireazmă plăcută.
Crudeanu era bine dispus. Adusese cu el o cutie mare, frumos învelită cu hârtie de
mătase, plină cu cofeturi.
- Pendru jupâniţa Măricuţa, se scuză el, poate-i plac dulciurile.
După mulţumiri cu schimb de amabilităţi de o parte şi de alta şi câteva aluzii la timpul
frumos, jupâneasa Aniţa bătu din palme şi îndată apăru Domnica. Cu o singură privire aceasta
cuprinse barba musafirului.
- Dulceţurile!
Şi iată din nou pe Măricuţa, într-o rochie nouă, stracojie, făcându-şi apariţia cu
dulceţurile.
După sfatul mamei sale, Măricuţa caută să-şi mute ochii ceva mai sus, peste barba
musafirului şi-i întâlni privirea care exprimă o admiraţie neprefăcută.
Ce apă minunată, exclamă el bând cu nesaţ din pahar.
Îi apă din izvorul fermecat! Ţâşni răspunsul mândru al Măricuţii.
A, da, murmură nedumerit Bogdan.
Gavril Dobrenchi îşi încruntă sprâncenele, gata să-i facă semn să plece. Dar jupâneasa
îi arată cutia cu cofeturi.
- Iată ce ţi-a adus boierul Crudeanu, mulţumeşte-i cum se cuvine.
Mulţumesc, sună răspunsul rece al Măricuţei, aruncând o privire nepăsătoare spre cutia
cu pricina.
Hâm! Făcu jupâneasa Aniţa. Atunci Măricuţa adăugă mai moale:
Mulţumesc domniei - tale.
După care, făcând o scurtă plecăciune, se mistui din odaie.
- Copil alintat! Pufni Gavril Dobrenchi. Mezină. Nu eu am alintat-o, mai adăugă
el
Privind către jupâneasa domniei- sale.
Crudeanu se mulţumi să zâmbească îngăduitor. Apoi ceru lămuriri cu „izvorul
fermecat".
Copila noastră încă nu s-a desprins din lumea poveştilor, lămuri jupâneasa Aniţa.
Jucându- se cu ani în urmă în pădurice a găsit o piatră rară sub dâmb. Era un safir alb.
Întâmplarea a făcut ca în locul acela să apară mai târziu un izvor.
De mult bănuiam eu o vână de apă acolo sub dâmb, adăugă bătrânul Dobrenchi şi chiar
mă gândeam să pun oamenii mei să sape. Dar izvorul a ţâşnit singur, drept care am zidit un
şipot. Apă mai bună şi mai curată nu găseşti nicăieri în împrejurimi. Copila noastră, cu mintea
ei crudă îi spune „izvorul fermecat"
Ce frumos, murmură Crudeanu. Cred că jupâniţa Măricuţa are toată dreptatea.
Apa acelui izvor m-a fermecat şi pe mine, adăugă el cu înţeles.

11
Dar iată şi cafelele aburinde. Măricuţa îi păru bietului îndrăgostit, mai frumoasă ca
oricând. Ce bine o prindea culoarea stracojie! Şi ce mijloc subţirel. Câteva inele de păr i se
legănau pe fruntea albă.
Am aflat povestea „izvorul fermecat", i se adresă ei, în timp ce Măricuţa aşeza
Tablaua pe masă.
E chiar fermecat şi-mi va aduce norocul pe care-l vreau eu, spuse ea voit apăsat.
Părinţii, uimiţi de îndrăzneală, îi făcură semn să plece. Lui Bogdan nu-i displăcu
semeţia fetei. În timp ce boierii se firitiseau în salon, Toader se împrietenise cu cei doi vizitii ai
musafirului. Astfel află el totul despre răposata jupâneasă a lui Crudeanu, fata armeanului.
Jupâneasă s-a prăpădit de boală, aflându-se mai târziu că boala asta năpăstuise şi alte rude ale
armeanului. Toader a luat o hotărâre plină de îndrăzneală. Dacă îşi va duce cu bine planul până
la capăt, jupâniţa lui va fi mulţumită.
Când Bogdan îşi luă ziua bună de la gazde, Toader se repezi să-I deschidă uşa
rădvanului.
„îmi place de flăcăul acesta" îşi spuse Crudeanu în sinea lui. Apoi îşi mută gândurile
spre Măricuţa, mângâindu-şi barba despre care nu ştia că ar fi albasrtă.
La puţine zile după această vizită la Şendriceni, Crudeanu se trezi cu Toader în ogradă.
ÎI recunoscu îndată. Închipuindu-şi că fusese trimis de Dobrenchi, îl chemă în cerdac.
- Ce veşti aduci? Fu întrebat flăcăul.
Toader, cu pălăria răsucind-o în mână, nu ştia cum să înceapă. Pe drum, îşi făcuse el
socoteală despre tot ce avea de spus. Acum însă, cu gândurile împrăştiate, parcă îi pierise graiul.
Domnia-ta, începu şovăielnic, eu vin pentru jupâniţa noastră. Lui Crudeanu îi sări
inima din loc. Poate un răvaş de taină de la Măricuţa.
Jupâniţa Măricuţa e sănătoasă? Căută să-l încurajeze pe băiat.
Aaaa! Îi sănătoasă. Noi, adică eu şi soru-mea şi Toma de la cuhnie o cunoaştem pe
jupâniţa de când eram copii.
Urmă o pauză.
- Da, şi?
- Păi... eram prieteni de joacă cu jupâniţa Măricuţa. Domnia-ta are o barbă tare
frumoasă adăugă fără nici o legătură Toader.
- Oare unde vrea să ajungă băiatul acesta? Se întrebă nedumerit Crudeanu.
- Şi jupâniţei noastre de nimic nu-i este frică, nici de şarpe fără cât numai barba
domniei - tale a înfricoşat-o. Zice că-i albastră.
Junele Bogdan se rezemă de speteaza jilţului şi ridică ochii în sus oftând. „Deci asta
era". Nu ştia dacă trebuie să râdă sau să se mânie.
Toader, prinzând dintr-odată curaj dădu drumul la tot ce ştia. Cum jupâniţa Măricuţa
le spunea lor poveşti auzite de la bunica domniei-sale care le citea din nişte cărţi franţuzeşti. Şi
le-a spus povestea aceea cu un boier Barbă-Albastră care a avut şapte jupânese şi pe toate le-a
ucis, atârnându-le apoi într-o cămară întunecoasă.
De astă dată Crudeanu rămase o clipă năucit. „Auzi, Barbă-Albasrtă!". „Până unde s-
o ducă pe jupâniţa aceea, încât să-l asemene pe dânsul Bogdan Crudeanu, om cu o oarecare
vază, cu Barbă - Albastră". S-o fi înspăimântat până întratâta barba Iui?
Dar Toader nu se lăsă. Continuă.
- Dacă domnia-ta... Feciorul cel mai mare al boierului nostru nu poartă barbă deloc.
Numai o mustaţă subţirică. Şi-i sade tare bine. Dacă domnia-ta...
Cum te cheamă flăcăule? Îl întrerupse Crudeanu.
Toader, domnia-ta, Toader de la grajduri.
Ascultă Toader, jupâniţa Măricuţa te-a trimis să-mi spui toate astea?
- Nu, domnia-ta. Dar am aflat de la soru-mea, care lucrează la odăi, cât de necăjită e
jupâniţa noastră din cauza bărbii domniei tale. Dacă aţi tuşuna-o oleacă... sau aţi rade-o de tot...

12
Bogdan Crudeanu se ridică ameninţător din jilţ. Asta era prea de tot.
Toader se dădu cu un pas înapoi, gata s-o ia la fugă. Dar Bogdan îşi reveni repede în
fire. Flăcăul fusese cinstit şi dăduse dovadă de curaj.
- Îţi mulţumesc, îi zise potolit Crudeanu, întizându-i un galben zimţuit.
Toader, mândru, nu voi să primească. Era mulţumit că-şi descărcase sufletul. După
plecarea flăcăului, Bogdan se aşeză în faţa oglinzii din iatacul său. Îşi privi îndelung chipul
barba-i neagră. O răsfiră pe piept. Cum de-a văzut-o Măricuţa albastră? O fi având totuşi
dreptate. Copilă de 16 ani abia împliniţi, n-a ieşit încă în lume. Ce juni întâlnise ea până atunci?
Iar fraţii ei, vorba Iui Toader, nici unul nu purta o barbă ca a lui. Nu-şi amintea de această barbă
de care era atât de mândru să fi înspăimântat vreo jupâneasă. Dimpotrivă. Chiar cândva, nişte
degete subţirele...
Alintată şi năzarnică fată, Măricuţa asta! Dar ce gingaşă şi plină de vino încoace! Ce
bine-i state în rochia aceea stracojie, care prindea trupul svelt, cu arcuiri ademenitoare.
Crudeanu oftă. Să-şi tuşuneze barba? De fapt cam aşa era moda timpului. Numai
boierii cei mai bătrâni mai purtau bărbi lungi. S-o radă de tot?
În noaptea aceea nu s-a prins somnul de el. O iubea pe Măricuţa. O dragoste care s-a
ivit aşa, deodată, de cum a văzut-o. Ar fi dorit ca şi ea să-l iubească. Dar vezi bine, barba a
înspăimântat-o.
Să sacrifice frumuseţea de barbă pe altarul zeului înaripat? Oare?
Spre ziuă a adormit.
Bogdan Crudeanu urma să meargă pentru a treia oară la conacul Şendricenilor. De data
aceasta se hotăra căsătoria. Fusese poftit la masă.
Jupâneasă Aniţa se încruntase pe sine în gătitul bucatelor. De două zile se învârtea în
cuhnie, în jurul oalelor cu sarmale şi a altor bunătăţi, care fierbeau şi se coceau.
Bogdan Crudeanu încă nu era hotărât ce soartă să hărăzească frumoasei sale bărbi. Pe
drum poruncise lui Vasile, vizitiul cel bătrân ca, de cum vor sosi la conacul şendrenilor, să caute
un băiţaş cu numele de Toader. La plecare avea a grăi ceva cu dânsul.
Şi acuma iată-i pe toţi în jurul mesei: Gavril Dobrenchi cu jupâneasă domniei -sale,
Iordache Gherghel mezinul, Măricuţa şi musafirul.
Bucatele erau aduse pe rând de Domnica, încinsă peste fusta creaţă cu un şorţ mai alb
decât zăpada, ales anume pentru o zi aşa însemnată ca aceasta. Rumănă la faţă de emoţie, păşea
repegior şi cu grijă să nu facă vreo poznă, tot trăgând cu coada ochiului la boierul cel cu barbă
pe care în sinea ei îl găsea nespus de impunător şi nicidecum fioros.
Măricuţa în rochiţă cafenie, închisă până la gât, sta cuminte la locul ei, cu nasul în
farfurie. Avea ochii plânşi. Privind-o, Crudeanu îşi zise: „Se pare că a fost dăscălită. Vor s-o
mărite cu de-a sila", şi o milă plină de duioşie îl cuprinse. Pe dată se hotăra, cu atât mai mult cu
cât barba scurtă a tânărului Iordache era ca o imputare mută a propriei sale bărbi, în care luase
seama că se prinseseră câteva firimituri de pâine, pe care le înlătură discret cu mâna.
Măricuţa aproape că nu se atinsese de bucate, iar Crudeanu le frunzărea discret, obligat
totuşi să le aducă laudele cuvenite. Vinul era bun dar mai mult gusta din el, decât bea. Gavril şi
Iordache în schimb mâncau vârtos şi beau cu sârguinţă.
La masă s-a discutat despre multe şi de toate fără să se atingă încă pricina pentru care
se afla între ei Bogdan Crudeanu. Despre aceasta se va vorbi la urmă, pe îndelete, la cafea şi
ciubuc.
Măricuţa ridicase ochii doar de vreo două ori spre musafir, privindu-l mustrător. De
fapt ea nu mai credea în Barbă-Albastră. Nici nu crezuse cu adevărat. Aceasta fusese doar o
părere ivită din spaima pe care i-o trezise aşa o barbă neobişnuită, când a dat ochii pe ea.
Nimeni însă, se gândea Măricuţa, nu putea să înţeleagă, nici măcar Domnica, prietena
ei dintotdeauna, că visul ei se năruise:... tânărul acela înalt şi svelt, aşteptând-o la izvorul
fermecat... Era ca şi cum izvorul o trădase, ca şi cum puterea lui de vrajă secase. Venise vremea

13
- şi-şi dădea seama de aceasta - să treacă din lumea minunată a visărilor feciorelnice, în lumea
cea adevărată, neiertătoare şi rea.
I se spusese, printre altele, că n-are zestre şi că o fată fără zestre să fie mulţumită dacă
o cere fie şi un „văduvoi".
Nu se gândise niciodată la zestre. Deci zestrea, averea avea trecere.
Gavril Dobrenchi se ridicase de la masă şi se mutară cu toţii în salon ale cărui ferestre
larg deschise dădeau spre grădină. Câte o boare de aer cald cu miros de fân cosit, pătrundea în
răcoarea odăii.
Bărbaţii îşi pregăteau ciubucurile. Măricuţa adusese cafelele. Când ceşcuţele fură
golite, Bogdan Crudeanu aduse vorba cu îndemânare despre ceea ce-l făcuse să vină la
Şendriceni. Apoi în cuvinte simple, bine aduse, ceru mâna jupâniţei Măricuţa.
După oarecare prefăcută şovăială, cum că, printre altele, Măricuţa ar fi prea tânără, ar
putea să mai aştepte... cererea i-a fost primtă. Urmă acum discuţia cea mai însemnată: zestrea
fetei.
Atunci Gavril Dobrenchi şi Iordache Gherghel, ca şi cum ar fi fost înţeleşi, se ridicară
deodată, făcându-se a-şi aminti de ceva care nu suferă amânare. Cerându-şi cuvenitele scuze,
se făcură nevăzuţi, nu înainte de a spune că îndată se vor întoarce.
Simţindu-se vinovaţi, nu voiau să fie faţă la dezbateri, lăsând-o pe jupâneasa Aniţa să
se descurce singură, cum o putea.
Crudeanu răsuflă uşurat, văzându-i dispărând pe uşă. Singur cu jupâneasa, se simţea
mai în largul său pentru destăinuiri. Întrebă dacă jupâniţa Măricuţa cunoaşte intenţiile sale şi
dacă cele puse la cale i-ar fi pe plac.
- Parcă-i după voia ei! Îl întrerupse Aniţa, cu oarecare năduf. În ceea ce priveşte
zestrea fetei... continuă această.
Dar Crudeanu întinse mâna cu un gest de apărare.
Lăsaţi zestrea. Eu nu mă însor cu zestrea, ci cu o fată. M-am însurat odată cu o zestre,
spre a da ascultare tatălui meu şi cunoşti şi dumneata cele ce au urmat. Eu atât aş dori să ştiu.
Este ceva în înfăţişarea mea, continuă el cu diplomaţie, care nu i-ar fi pe plac jupâniţei? Poate...
barba?
Vai boier Crudeanu, cum să bănuieşti domnia -ta... o barbă aşa de frumoasă!
- Totuşi, aşa este sau mi s-o fi părut, dar jupâniţa Măricuţa pare oarecum înfricoşată
De barba mea, aşa frumoasă, cum spui domnia -ta.
Încurcată, jupâneasa Aniţa nu ştia cum s-o aducă.
- Vezi domnia-ta, Măricuţa noastră e cam crudă la minte. Abia a împlinit 16 ani.
Poveştile din copilărie îi bâzâie în cap ca nişte bondari. La început v-a asemuit, ca un copil
Prost şi răsfăţat, cu, Barbe-Blue"; nu ştiu dacă domnia-ta ai ştiinţă de acest basm
Franţuzesc, urmă ea oarecum ruşinată.
- Ba da, am ştiinţă. Să nu credeţi că n-am citit şi eu cândva nişte poveşti
franţuzeşti.
Biata mumă-mea, fie-i ţărâna uşoară c-o pomenesc a vrut numaidecât să învăţ franţuzeşte.
Am învăţat şi nu prea, dar cunosc alte basme. N-aş vrea ca Măricuţa să mă asemene cu
Acel crud feudal, poreclit Barbă-Albastră.
Jupâneasa Aniţa, presimţind că frumoasa barbă a lui Crudeanu se afla în primejdie, îl
întrerupse.
- Boier Crudeanu, Măricuţa noastră are să se obişnuiască.
- Eu doresc cu totul altceva. Printre acele poveşti de demult mi-am amintit de povestea
prinţului „Deşir".
- Prinţul Deşir?
- Da un prinţ, care datorită unei vrăji, s-a născut cu un nas neobişnuit de lung. Părinţii
erau foarte amărâţi. Dar curtenii, pentru a fi pe plac regelui şi reginei, au început a lăuda

14
lungimea nasului, ca fiind semn de mare frumuseţe. Prinţul a crescut, încredinţat fiind că-i cel
mai frumos bărbat din tot regatul. Vraja nu se putea rupe decât dacă prinţul îşi va da seama de
nefericirea unui asemenea nas. Îndrăgostindu-se de o frumoasă prinţesă şi încercând să-i sărute
mânuţa, s-a împiedicat de naşul său. Atunci mânios, dându-l la o parte cu mâna, a strigat tară
sine: „Vai, ce nas lung am!" Şi pe loc vraja cea rea s-a rupt.
Aniţa a înţeles îndată unde bate Crudeanu dar n-a răbdat-o inima să nu ofteze.
- Aşa o barbă frumoasă!
Problema zestrei care s-a pus din nou, îndată după aceea, a fost rezolvată repede, spre
mulţumirea amândurora. Bogdan Crudeanu fără a fi socotit bogat, avea din ce trăi. Şi apoi,
bătrânul Cozma, tatăl domniei -sale, cam zgârcit de felul său, strânsese galben de galben, aşa
că nici în viitor nu era pricină de îngrijorare.
Când bătrânul Dobrenchi a apărut în uşa salonului, urmat de Iordache Gherghel,
jupâneasa Aniţa l-a întâmpinat îmbujorată de mulţumire.
„Deşteaptă muiere" cugetă în sinea lui Dobrenchi. „Drept am făcut lăsând-o singură
cu acest boier cumsecade."
După ce Gavrilaş l-a îmbrăţişat pe Crudeanu ca pe un ginere ce avea să-i fie, iar
Iordache i-a strâns mâna, părinţii au vrut să i-o înfăţişeze pe Măricuţa. Dar Crudeanu a socotit
că încă n-a venit timpul şi chiar i-a rugat să nu-i spună nimic despre cele puse la cale.
Dacă care, musafirul petrecut până la rădvanul tras la scară, a plecat. Dar, nu mult după
ce a ieşit pe poarta curţii, vizitiul a oprit la locul hotărât dinainte, unde, sub un plop înalt aştepta
oarecum nedumerit, Toader.
Crudeanu, coborî. Şi amândoi o porniră pe o cărare, spre iaz. Bogdan voia să vadă
izvorul despre care auzise atâtea şi din a cărui apă băuse. Pe drum îl ispiti pe Toader cu atâta
iscusinţă, încât acesta nu-i ascunse nimic. Ştia de la soru-sa şi chiar de la Măricuţa însăşi, despre
o dragoste, ce avea să vină, întrupată în acel tânăr, care avea s-o aştepte la izvor. Şi astfel se
urzi un complot în care trebuiau să intre Domnica, Toader, Toma şi mult nefericitul îndrăgostit,
gata de orice sacrificiu pentru Măricuţa.
Ajuns acasă, fără a mai sta mult pe gânduri, Bogdan Crudeanu îşi chemă bărbierul,
cerându-i să-i radă barba. Acesta rămase înmărmurit, nevenindu-i a crede. Oare boierul a
înnebunit?
- Cum se poate, domnia-ta, chiar s-o radem? N-ar fi mai cu cale s-o tuşinăm aşa,
oleacă?
- O radem!
Oftând şi cu greu stăpânindu-şi părerea de rău pentru aşa o barbă bogată, bărbierul o
rase. Subţire şi mustaţa.
Când Bogdan Crudeanu se privi în oglindă, îl întâmpină chipul de acum 10-20 ani.
Întinerise. Nu mai era falnicul bărbat cu barbă impunătoare, după care lunecau privirile galeşe
ale jupâneselor, ci un tinerel cu ochi visători, cu obrazul alb şi curat.
Îşi zâmbi în oglindă. Era mulţumit. Numai bărbierul, care îşi strângea uneltele, părea
adânc tulburat.
După această ispravă, rămas singur, Bogdan îngână nişte stihuri închinate acelui copil
şăgalnic, ce zboară încolo şi încoace, săgetând tară deosebire pe muritorii de rând şi pe zeii
Olimpului. Nu mai ştia cine a scris cândva aceste stihuri. Dar îi plăceau.
„Eros, Eros, cu păr de aur şi dalbe aripi de lebădă!
Cine se poate împotrivi ţie, o, cel mai zburdalnic şi mai temut dintre zei"!
Ca să-i treacă timpul mai repede, nerăbdător a-şi întâmpina jupâniţa cu noua lui
înfăţişare, trase o fugă până la un moş de-al său, văr drept cu bătrânul Cozma Crudeanu, a cărui
zărăşie, mult răşluită de lăcomia unor venetici de boieri, se afla nu departe de Ipoteşti. Căci
neamul Crudenilor se trăgea dintr-o veche stirpe de răzeşi. Puţini dintre aceştia îşi păstraseră
pământul moştenit, alţii neputându-şi afla dreptate, au căzut în grea robie, pe moşiile unor

15
boieri, luându-li-se dijmă din toate, iar alţii în număr mic asemenea lui Cozma Crudeanu, se
chivernisiseră ajutaţi de împrejurări şi de propria lor iscusinţă, ridicându-se până la a râvni spre
boierie.
Ion Crudeanu, îmbrăcat în albe straie ţărăneşti, îl primi zâmbind, poftindu-l în cerdacul
căsuţei sale. Curând, un miros plăcut de plăcinte calde se ivi odată cu Frăsâna, noru-sa, nevasta
lui Costache Crudeanu, mezinul.
Mai scoase moş Ion nişte vin rubiniu din pivniţă, care se potrivea întru totul cu
plăcintele, aşa că, deschizându-şi inima. Bogdan îi povesti moşului său, întâmplările din urmă.
Moş Ion nu purta barbă ci doar nişte plete lungi, cărunte şi o mustaţă groasă, frumos
răsfirată de o parte şi de alta a gurei.
- Pot să-ţi spun acum, grăi el într-un târziu, că niciodată nu mi-a plăcut barba ta. O
înţeleg pe jupâniţa aceea, că s-a speriat, văzând-o.
Cam la o săptămână după plecarea lui Bogdan Crudeanu de la Şendriceni, Domnica
Pătrunse fără a bate la uşă în iatacul Măricuţei, care stătea gânditoare pe divan, cu mâinile
În poală.
- Hai cu mine, Măricuţă, la izvor. Maria de la cuhnie, vrea numaidecât să-i aduc nişte
apă. Mi-a spus Toma.
- De la izvor? De ce tocmai de la izvor?
- Nu ştiu. Aşa mi-a spus Toma. Hai Măricuţă, nu mai sta aici singură. De-ai şti ce
frumos e afară. Hai în pădurice cu mine. S-auzi cum cântă mierlele!
Măricuţă se învoi, fără a arăta o plăcere. Nu mai era copilă plină de voioşie şi
neastâmpăr de altă dată.
O urmă tăcută pe prietena ei. Coborâră scările. Domnica luase un urcior mare de lut.
Se îndreptă spre pădurice. Dar n-apucă a intra sub umbra copacilor că Domnica, punând ulciorul
jos, zise:
- Vai de mine, am uitat! Mă întorc îndată. Du-te cu ulciorul c-am să te ajut din urmă.
Şi o luă la fugă, îndărăt. Măricuţă, nepăsătoare, dădu din umeri şi luând ulciorul se îndreptă
agale spre izvor.
Această după amiază de sfârşit de vară, era plină de lumină, miresme şi foşnete tainice.
Cosaşi nevăzută ţârâiau în iarbă. O albină bâzâia, atârnându-se de o floare.
Dar Măricuţă nu părea a vedea şi auzi nimic.
Apâropiindu-se de izvor se opri în loc, tresărind. Lângă izvor, un tânăr înalt, părea a o
aştepta. Soarele strecurat printre crengi îi lumina părul negru, unduit. Faţa albă şi netedă era
îndreptată către dânsa.
- Jupâniţă Măricuţă, o întâmpină un glas cunoscut, tare îmi era dor să te văd. De mult
stau şi te aştept aici la izvor.
Uimită, neştiind ce să creadă, se apropie şovăitor.
Tânărul zâmbea de sub mustaţa subţire. Ochii o învăluiau cu o privire blândă.
- Boier Bogdan! Exclamă ea, recunoscându-l. Cum... domnia-ta eşti? Dar...
- Jupâniţă Măricuţă, nu mai sunt căpcăunul, care te-a speriat aşa de tare. După cum
vezi... şi-şi mângâie bărbia rotundă, proaspăt rasă, care mai păstra o umbră întunecată.
Bogdan Crudeanu, cu chipul dăltuit bărbăteşte, era frumos. Aşa cum arăta acum, înalt
şi mândru, părea un crai din poveşti. Măricuţă intui sacrificiul, pe care-l făcuse omul acesta,
pentru a-i fi pe plac. Parcă i-ar fi fost milă, parcă ar fi vrut să-i ceară iertare, parcă... dar ce
frumos era! Închipuirile ei prindeau viaţă, aievea.
- Mi-i sete, şopti tânărul, dar n-am îndrăznit să beau din acest izvor, rară voia domniei
tale. Îmi dai voie?
- Cum să nu răspunse Măricuţa, în ochii căreia se ivi o licărie vicleană. Fă-ţi domnia-
ta mâinile căuş.

16
- Vai jupâniţă Măricuţă, mâinile mi-s murdare. De ce n-ai face domnia-ta mânuşiţele
căuş?
- Ai să bei domnia-ta din ulcior! Hotărî Măricuţă, prefăcându-se supărată. Aplecându-
se supărată asupra izvorului umplu ulciorul.
Crudeanu o privea admirându-i mlădierea trupului tânăr, ceafa albă unde fluturau
inelele subţiri ale părului castaniu.
Fata îi întinse ulciorul.
- Minunată apă! Am auzit că domnia-ta ai descoperit acest izvor.
- De unde ştii?
- Ştiu şi despre steluţa, care a căzut din cer sub o tufă de mentă rece şi care străluceşte
în degetul domniei-tale.
Sfios, Bogdan îi luă mâna cu inelul între mâinile sale.
- Ce-ar fi dacă pe lângă acest ineluş cu safir alb, ar mai străluci şi un alt inel?
Măricuţa nu răspunse dar roşi. Nu-i era neplăcută atingerea mâinilor lui Crudeanu.
- Nu ştiu, răspunse ea într-un târziu.
- Şi acum, dacă nu te mai înspăimânt, îmi dai voie să te duc până acasă? Duc eu
ulciorul.
Măricuţa, nu se ştie cum, dar privindu-i obrazul bărbierit, de unde dispăruse cu totul
barba aceea aşa de mare şi neagră, începu să râdă, râs nestăpânit, care-i alungă dintr-odată
povara de pe suflet.
Râse şi Crudeanu, fericit de râsul ei.
Mână în mână, el ducând ulciorul, se îndreptară spre conac.
Şi nuntă mare s-a făcut la Şendriceni.. Cine umbla mândru şi fălos nevoie mare în
ograda conacului tixită de rădvanurile, caii şi vizitii musafirilor, lăudând din toată inima pe
dumnealui, boier Bogdan - mirele- care a venit s-o fure pe jupâniţa lor? Toadere! Iar la cuhnii
cine vorbea cu însufleţire despre mireasă? Toma! Domnica înbujorată de fericire, ajuta femeile
care serveau la masă. Când şi când, îşi aruncau ochii spre mireasă, zâmbind tainic.
Nici Toma, nici Toader n-aveau ce căuta în odăile de sus, unde erau întinse mesele.
Dar nu-i răbda inima să nu se strecoare până acolo şi din prag să arunce o privire fugară spre
draga lor Măricuţa.
Şi totuşi o undă de tristeţe învăluia inima celor patru tineri care trăiseră împreună o
copilărie atât de minunată. S-a dus copilăria cu farmecul ei neîntinat.
Toate schimbările, chiar şi cele mai dorite, au melancolia lor, căci ceea ce părăsim este
o parte din noi înşine.
Măricuţa a plecat la casa soţului ei. Toader şi Domnica au rămas la conac. Şi când se
duceau pe rând la şipotul care-şi trăgea apa dint-un izvor fermecat, întrebau în şoaptă, cu o
lacrimă strivită între gene: „Unde eşti Măricuţa?".

Din Legendele Dorohoiului, vol. II, Elena şi Octav Guţic, pag.250, Ed. GEEA, Botoşani, 1995.

17

S-ar putea să vă placă și