Sunteți pe pagina 1din 7

Analiza discursului

Analiza discursului se bazează pe elemente ale teoriei comunicării şi are ca unităţi


fundamentale actele de vorbire, entităţi minimale ale unui dialog care reprezintă acţiuni
întreprinse de interlocutor prin intermediul formulărilor sale. Discursul depăşeşte câmpul
disciplinar al lingvismului întrucât nu se limitează doar la analiza frazei. De analiza
discursului se leagă noţiuni şi concepte precum: comunicare, funcţii ale limbajului,
subiect psihologic si social, dialogism, (co)enunţare, acte de limbaj, coeziune si coerenţă,
limbaj-acţiune-interacţiune, statut, rol, competenţe şi strategii discursive, conversaţie,
operatori retorici, operatori argumentativi, referenţiere etc.

Germenii analizei discursului au apărut în două curente culturale: explicaţia de texte şi


studiul lexdicului. Discursul depaşeşte cu mult nivelul ligvistic, fiind strâns legat de
indici de persoană, de timp, de aspect şi de modalităţi care structurează discursul.
Aprofundarea analizei discursului a scos la iveală relaţii între forme şi funcţii, rolul
anaforelor şi al operatorilor transfrastici (conjuncţii, adverbe) în oragnizarea textuală,
repere pedagogice de facilitare a înţelegerii textelor (indici iconici, formali, tematici,
enunşiativi, etc.). „Forţa ilocuţionară” reprezintă un concept nou care subliniază
importanţa relaţiilor dintre interlocutori în procesul enunţării, iar teoria actelor
performative susţine că sensul unui enunţ este dependent de actul material al enunţării.

Discursul se raportează la 3 factori:


- limba: ca ansamblu finit de semne şi reguli;
- textul: ca ansamblu organizat de enunţuri;
- discursul propriu-zis: ca ansamblu infinit de fraze posibile, factori pe care-i
vehiculează locutorul într-o anume organizare şi în împrejurări care să-i
favorizeze intenţiile de a influenţa auditorul, polul opus al contextualităţii.1

Termenul discurs cunoaşte o pluralitate de accepţii complementare şi chiar contradictorii:


- discurs în opoziţie cu fraza. Discursul constituie o succesiune de fraze.
- discurs în opoziţie cu enunţ. Pe lângă caracterul de unitate lingvistică (enunţ),
discursul constituie o unitate de comunicare care ţine de un gen discursiv
specializat (roman, articol de ziar, prospect turistic).
- discurs în opoziţie cu limbă. Limba , definită ca sistem propriu membrilor unei
comunităţi, se opune discursului ca realizare individuală.2
Analiza discursului nu se referă la organizarea textuală sau la la situaţia de comunicare.
Scopul ei este identificarea şi interpretarea legăturii între regularităţile lingvistice
(conectori, scheme, macrostructuri) şi semnificaţii ţi finalităţi care ies în evidenţă prin
intermediul discursului.3

1
Vişinescu, Victor – „Stilistica Presei”, Editura Victor, Bucureşti, 2003, pag. 34.
2
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag. 64.
3
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag.12.

2
Discursul ţine de 3 dimensiuni: domeniul, situaţia şi textualitatea. Pentru a genera un
discurs, individul trebuie să deţină anumite competenţe de ordin lingvistic, socio-cultural,
enciclopedic şi generic.

Competenţa lingvistică se referă la capacitatea vorbitorului de a construi şi recunoaşte


frazele corecte ale limbii lui naturale, de a da interpretare proprie unor fraze ambigue şi
de a crea fraze originale.

Competenţa socio-culturală ţine de statutul interlocutorilor, de raportul de forţe. In


funcţie de acest raport se conturează şi un anume stil de comunicare. Raportul de forţe
poate fi definit ţinându-se cont de 3 axe:
- simetrie/asimetrie: cand un raport este simetric avem de-a face cu o situaţie de
egalitate intre interlocutori. Raportul asimetric presupune o anumită ierarhie,
mesaje diferite, o poziţie înaltă şi una joasă.
- distanţă/proximitate: se face o distincţie clară între relaţiile intime cu cei apropiaţi
şi relaţiile oficiale cu străinii.
- convergenţă/divergenţă: se referă la opoziţii precum: acord/dezacord,
cooperare/competiţe, atracţie/repulsie, simpatie/antipatie, dragoste/ură.

Competenţa enciclopedică ţine de cunoaşterea lumii. Reprezintă un ansamblu nelimitat


de cunoştinţe. Ajută la producerea şi înţelegerea enunţurilor ulterioare. Cuprinde
cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi practice.

Competenţa generică are in vedere stăpânirea legilor discursului (legea cooperării


comunicative, legea politeţii) şi a genurilor discursive.

Textul este cel care ajută la analizarea discursului, investigarea discursului nefiind
posibilă decât prin intermediul urmelor lăsate de text. Trebuie luate in considerare
standardele de textualitate: coeziunea, coerenţa, intenţionalitatea, acceptabilitatea,
informativitatea, situaţionalitatea şi intertextualitatea.

Activitatea discursivă este studiată prin intermediul textului. Există, aşadar mai multe
tipuri discursive structurale:
- Tipul narativ: desfăşurare temporală şi logică a cauzalităţii.
- Tipul descriptiv: desfăşurare spaţială.
- Tipul expozitiv: analiza şi sinteza reprezentărilor conceptuale.
- Tipul instructiv: are menire explicativă (prospecte farmaceutice, fişe tehnice etc)
- Tipul argumentativ.
Rezultă deci o dominantă structurală a discursului, conturându-se 3 dimensiuni:
- Narativul (discurs organizat secvenţial)
- Descriptivul (discurs organizat spaţial)
- Argumentativul (discurs ce cuprinde idei considerate adevărate, pozitive. Are
nuanţe de motivare, valorizare sau opoziţie.)

In contextul social, analiza discursului are o funcţie critică şi terapeutică: studierea


discursului rasist sau sexist în mass-media, reprezentarea puterii în şi prin discursul

3
autorităţilor etc. Discursul joacă un rol crucial în formularea ideologică a acestor
probleme, în reproducerea lor mediatică, în procedurile de decizie politică şi mediatizarea
deciziilor, în managementul innstituţional.4

Există 3 tipuri de discursuri:


1. discursul mediatic.
2. discursul publicitar.
3. discursul ştiinţific.

Discursul mediatic

Are un caracter comercial. Are în vedere următoarele caracteristici: actualitatea,


proximitatea şi psihoafectivitatea. Mesajul mediatic poate fi înţeles ca un discurs general.

Discursul mediatic actualizează fenomene de mediere specifice: operaţii lingvistice de


schematizare, selectare, modalizare etc., o instanţă mediatoare (martorul, expertul,
moderatorul, politicianul, etc.), un suport de mediatizare, o intenţionalitate comunicativă
(argumentare, explicare, precizarem, narare.).5

Nu întotdeauna discursul mediatic operează cu realitatea, de aceea, textul mediatic


intruneşte caracteristici ale mitului, legendei şi povestirii folclorice. Discursul mediatic
creează anumite direcţii pozitive sau negative, în ceea ce priveşte viziunea indivizilor
asupra experienţelor lor.

In prezent există anumite tendinţe ale jurnalismului: legitimarea perspectivării,


personalizarea afectivă, cordializarea comunicării. Există tendinţe clare spre juvenilizare,
feminizare, privatizare, sexualizare, domesticizare etc.

Discursul publicitar

Este un discurs al seducţiei si al persuasiunii. El reuşeşte să atragă prin imaginar şi


divertisment, creând posibilitatea de a evada din contingent. Discursul publicitar seduce
prin crearea unei lumi a imaginii si a spectacularului.

Publicitatea face parte din estetica cotidianului şi este un motor al societăţii de consum,
informând consumatorul despre un produs şi determinând un anumit comportament al

4
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag. 104.
5
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag. 110.

4
acestuia in raport cu produsul dat. Publicitatea a devenit unul dintre principalele
simboluri culturale ale societăţii industriale, fiind omniprezentă şi utilizând o gamă largă
de tehnici ale sociologiei şi psihologiei în sens utilitar.

La nivel lingvistic, publicitatea opereaza cu mesaje publicitare ca generatoare de


sloganuri şi clişee. Mesajul publicitar este cel menit să suscite anumite dorinţe şi nevoi le
consumatorului cu privire la produsul promovat. Actul cumpărării este prezentat din doua
perspective: una materială şi una afectivă. Produsul este văzut ca un obiect util pe de o
parte dar şi ca un obiect tămăduitor, prin care consumatorul se eliberează de frustrări şi
reuşeşte să-şi reconstruiască imaginea şi stima de sine.

Enunţurile publicitare nu există solitare, izolate. Ele constituie un gen discursiv aparte
caracterizat prin:
- sincretismul codurilor semiotice;
- densitatea intertextuală (fenomene de reciclare, prelucrare, subminare, deturnare
de discursuri anterioare sau contemporane ale aceleiaşi firme, ale aceluiaşi gen –
în speşă publicitar, dar şi ale unor câmpuri discursive diferite:ştiinţific, cotidian,
ficţional);
- varietate a interacţiunilor discursive (interpelare ludică sau sau didactică a
consumatorului, demisia subiectului şi presiunea obiectului antromorfizatşi
mitologizatetc.)6

Discursul ştiinţific

Este un discurs care necesită un anumit grad de pregătire din partea vorbitorilor dar şi din
partea ascultătorilor, care trebuie să fie în primul rând receptivi şi preocupaţi de subiecte
de angoasă colectivă precum poluarea, pericolul nuclear, toxicomania, sida, marile
migraţii colective etc.

Orice discurs ştiinţific este în egală măsură reprezentare a realului şi prezentare a unei
problematici de către un locutor calificat unui interlocutor de asemenea bine pregătit. Ca
reprezentare a realului, discursul ştiinţific operează cu scheme, tabele, diagrame etc., care
să redea realitatea în date cât mai exacte.

Discursul ştiinţific implică selecţia şi articulaţia tipurilor de semne non-verbale şi operaţii


cognitive de instituire a referentului discursiv (denumiri, definiri, descrieri). De
asemenea, sunt utilizate strategii discursive de informare şi persuadare a interlocutorului
(mecanisme figurale, acte de limbaj, articulări intertextuale etc.).7

O clasificare simplă a discursurilor ştiinţifice ne ajută să înţelegm mai bine


caracteristicile fiecăruia.

6
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag 142.
7
Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag. 170.

5
Discursul ştiinţific specializat are 2 forme: explicativă şi argumentativă. Utilizează coduri
semiotice simbolice şi operează cu concepte, ipoteze, teorii şi modele. Ca operaţii
retorice, utilizează frecvent metafora grafică şi lingvistică generală şi ca acte de limbaj –
argumentarea şi polemica.

Discursul ştiinţific didactic are de asemenea 2 forme: definiţională şi descriptivă.


Utilizează coduri semiotice iconice şi simbolice şi operează cu denumiri, definiri,
clasificări şi exemplificări. Utilizeză atât metafora grafică cât şi metafora lingvistică
idiolectală. În ceea ce priveşte actele de limbaj, foloseşte numirea şi argumentarea, fără
polemică.

Discursul ştiinţific vulgarizator are o singură formă, cea descriptivă şi utilizează coduri
semiotice iconice. Operează cu denumiri, descrieri şi explicări, iar pe plan retoric cu
metafore lingvistice idiolectale. Utilizează aserţiunea şi definirea ca acte de limbaj.

După Foucault există 3 tipuri de proceduri care controlează şi delimitează discursul într-o
societate: proceduri externe de excludere, interne de clasificare, ordonare şi distribuţie şi
proceduri de rarefiere a subiecţilor vorbitori.

1. Proceduri de excludere
Cea mai cunoscută procedură de excludere este interdicţia sau vorbirea interzisă.
Discursul nu este doar ceea ce manifestă dorinţa ci este şi obiectul dorinţei. O altă
procedură de excludere este respingerea sau partajul nebuniei. Să luăm ca exemplu
discursul nebunului care nu circulă la fel ca discursul celorlalţi. Este considerat nul , fără
importanţă şi fără valoare în faţa justiţiei. Pe de altă parte se crede că discursul nebunului
scoate la iveală adevăruri ascunse. Se face o distincţie foarte clară între raţiune şi
nebunie. Astăzi, discursul nebunului este analizat, căutându-i-se un sens. Al treilea sistem
de excludere este opoziţia dintre adevăr şi neadevăr sau voinţa de adevăr. Discursul
adevărat inspiră inspiră respect şi putere şi face dreptate; este un discurs pronunţat de
cineva în drept să o facă. Astăzi, discursul adevărat nu mai este preţios şi dezirabil
deoarece nu mai este legat de actul puterii. Voinţa de adevăr este cea care exercită o
anumită presiune şi putere de constrângere asupra discursului.

2. Proceduri de clasificare, ordonare şi distribuţie


Prima procedură de clasificare este comentariul; el se constituie în texte, formule,
ansambluri ritualizate de discursuri care sunt recitate în circumstanţe bine determinate.
Când vorbim despre comentariu, vorbim despre un decalaj între textul original şi textul
secund. El permite construirea de noi discursuri. „Comentariul nu are alt rol, oricare ar fi
tehnicile întrebuinţate, decât acela de a spune în sfârşit ceea ce era articulat în tăcere
acolo”.8 Prin comentariu sunt spuse lucruri noi faţă de textul original fără a se pierde însă
legătura cu acesta.

8
Foucault, Michel – „Ordinea discursului”, Edit. Eurosong & Book, 1998, pag .25.

6
Autorul nu trebuie înţeles ca persoana care a scris textul sau care pronunţă textul, ci ca
cel responsabil de organizarea discursurilor, ca unitate şi origine a semnificaţiilor
acestora. Pe de altă parte, avem de-a face cu limbajul cotidian, decrete, contracte care nu
„cer” un autor. Discursul ştiinţific pe de altă parte, necesită atribuirea unui autor care
trebuie să dea seamă de unitatea textelor care sunt adunate sub numele lui.

Disciplinele sunt o altă procedură de clasificare şi se opun principiului comentariului şi


autorului. O disciplină este un domeniu de obiecte, un corpus de propoziţii, un joc de
reguli şi definiţii, de tehnici şi de instrumente care stau la la dispoziţia oricui, fără a
presupune un anume autor. Diferenţa faţă de comentariu se bazează pe faptul că
disciplina nu presupune un sens care trebuie descoperit. O disciplină oferă baza
construirii de noi enunţuri dar nu reprezintă suma a tot ceea ce poate fi spus adevărat cu
privire la ceva. Fiecare disciplină cuprinde atât propoziţii false cât şi adevărate.
„Disciplina este un principiu de control al procedurii discursului. Ea îi fixează acestuia
din urmă limite prin jocul unei identităţi care are forma unei reactualizări permanente a
regulilor.”9

3. Proceduri de rarefiere a subiecţilor vorbitori


Aceste proceduri se referă la o selecţie riguroasă a indivizilor implicaţi în actul discursiv.
Nimeni nu intră în ordinea discursului dacă nu îndeplineşte anumite exigenţe şi dacă nu
este calificat să o facă. Unele zone sunt deschise tuturor vorbitorilor (limbajul cotidian),
altele însă, nu (limbajul ştiinţific).

Ritualul se referă la calificarea necesară indivizilor care vorbesc (trebuie să ocupe o


anumită poziţie şi să formuleze un anumit tip de enunţuri). Se referă la un întreg
ansamblu de semne, gesturi, comportamente şi circumstanţe care însoţesc discursul
(discursul religios, judiciar, terapeutic).

„Societăţile de discurs” conservă şi produc discursuri care circulă într-un spaţiu închis.
Au un caracter constrângător exercitând forme de apropiere a secretului şi de non-
interşanjabilitate. Numărul de vorbitori este limitat.

Doctrinele (religioase, politice, filosofice) sunt opuse „societăţilor de discurs”. Ele tind să
propage iar indivizii, care pot fi cât mai mulţi, au în comun acelaşi ansamblu de
discursuri. Indivizii se diferenţiază de toţi ceilalţi prin faptul că sunt legaţi de acelaşi tip
de enunţuri.

Apropierea socială a discursului. Chiar dacă educaţia permite accesul la orice tip de
discurs, există o a numită manieră de distribuire a discursurilor care să le apropie.
„Nu putem spera că vom înţege limbajul dacă nu înţelegem discursul. Nu putem aspira să
înţelegem discursul dacă nu ţinem contul de scopul comunicării şi dacă nu încercăm să
determinăm modul în care contextul enunţului afectează ceea ce se spune.”10

9
Foucault, Michel – „Ordinea discursului”, Edit. Eurosong & Book, 1998, pag. 32.
10
Strawson 1970:32

7
Bibliografie

Dospinescu, Vasile – „Semiotică şi discurs didactic”, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1998.

Foucault, Michel – „Ordinea discursului: un discurs despre discurs”, Editura


Eurosong & Book, Bucureşti, 1998.

Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze.”, Editura


Tritonic, Bucureşi, 2004.

Vişinescu, Victor – „Stilistica presei”, Editura Victor, Bucureşti , 2003.