Tămăduitorul

de la Șuștra și
porunca din
ceaslov
Autor: GeorgetaPetrovici30
august 2018
Ioan Bobescu
crește albine ca pe
vremea dacilor și
are în prisacă stupi
ca acum mai bine
de 2.000 de ani. Cu leacuri străvechi, ținute sub jurământ, spune că a
alinat multe suferințe.
Zilele trecute am nimerit într-o poveste cu zâne, la Șuștra, județul Timiș. Niște albine au
crezut că sunt sora lor, după ce m-am îmbrăcat într-o alifie magică, și, în loc să înțepe
dușmanul intrat violent în prisacă, au executat dansul prieteniei pe mâna goală. Am
învățat cum făceau dacii miere și cum au inventat un soi de GPS de ajutor în identificarea
stupilor. Și, peste toate, am văzut cum leacuri străvechi, atât de vechi încât unele au fost
scrise pe piei de animale, primite sub jurământ de confidențialitate de cel ales, salvează,
zilnic, vieți. Ioan Bobescu poartă ie cusută cu modele în culorile pământului, jeans negri
și adidași de aceeași culoare. Are 66 de ani și e, probabil, ultimul apicultor din Europa
care încă are în prisacă stupi ca acum mai bine de 2.000 de ani.

De frapt, nu e apicultor. El e tămăduitorul. Tămăduitor e termenul la care am ajuns după

ce am dezbătut diverse variante. Cu miere, polen, lăptișor de matcă și ceară de albine,
plus „buruieni” medicinale, după rețete străvechi, prepară leacuri care au întors din
calea morții o sumedenie de oameni. Ține, așa cum a fost învățat de mătușa – străbunică
ce l-a inițiat în aceste taine, „caiete de mulțămire”, care stau chezășie pentru faptele
bune făcute. Un șef de poliție-i mulțumește că a slăbit zeci de kilograme și, în ani de la
tratament, nu a pus înapoi un gram. E drept, după cum ne-a explicat, leacul folosit
ajută organismul să se „reseteze”. Și nici măcar nu e rău la gust. Îmi pare că are gust de
mărar.
Dar sunt oameni cărora leacurile lui Ioan Bobescu le-au luat anumite boli „cu
mâna”. Tămăduitorul, însuși, spune că înainte de toate s-a vindecat pe sine de diabet.
 „M-am gândit să împing un bolovan mai
mare”
Din moși strămoși, din tatăn fiu și din
mamă-n fiică, familia lui Ioan Bobescu a
fost una de apicultori, bârgari și
tămăduitori.
„Aveam doar 6 ani când tata a început
să mă lase paznic la stupi, în pădure. În
casa noastră nu s-a vorbit niciodată
despre fotbal sau filme, ci despre
medicina naturistă. De la tata și prietenii
lui am învățat teorie”, povestește Ioan Bobescu. Adolescent fiind și-a însușit o idee fixă:
că nu voia un serviciu în adevăratul sens. Citisem „Mitul lui Sisif” și m-am gândit să
împing un bolovan mai mare, dar când vreau eu și cum vreau eu. Am decis să mă fac
„particular„”, povestește omul.

Chemarea destinului
Ce nu știa micul Ioan era că soarta îi fusese
decisă de forțe necunoscute, înainte să
intre la adolescență. La 17 ani a fost pus în
fața faptului împlinit.
Era vacanța și a mers, cu familia, în vizită la
rudele mamei. Mătușa mamei le-a spus
doar atât: „El e potrivit”. Și anume, să
preia rețetarele străvechi ale altei
străbunice, cu leacuri tămăduitoare pentru orice boală: rețetele de doftoroaie ale țaței
Sanda. „Nu prea eram de acord, m-a pus să jur, pe Biblie. M-a întrebat de trei ori
„Promiți că le iei?” Iar eu nu eram sigur că pricepeam ce mi se întâmplă. Am jurat că voi
respecta poruncile din acele rețete și abia după aceea mi s-au dat niște ceasloave
imense, scrise pe piei de animale, pe pergament și pe pânză cusută pe margini. Multe
rețete erau în chirilice vechi și noi, altele în alfabet latin, dar fără să îl pot înțelege”, își
amintește Ioan Bobescu.

„Oprit vă este vouă să vă strigați priceperea”

De atunci le-a ținut ferecate. Încet, încet, a învățat să le citească și apoi a memorat
fiecare rețetă, ca și fiecare poruncă ce o însoțește. Trecuse deja de 30 de ani, adică mai
trăise încă o dată până în momentul în care a primit rețetele de doftoroaie, când a
aplicat pe el primul leac, vindecându-se de diabet. A dat leacul și unui prieten și l-a
rugat să nu spună nimănui. Evident că secretul nu a putut fi ținut. Mai apoi, era și o
poruncă în ceasloave: „Oprit vă este vouă să alungați pe orișicine bătându-vă la poarta
voastră și cerând ajutor, chiar dacă vă este dușman. Veți deschide oricui”. „Porunca
aceasta m-a îngrozit”, își amintește tămăduitorul. „Asemeni, oprit vă este vouă să vă
strigați priceperea în meșteșugul tămăduirii prin târguri. Veți răspunde totdeauna corect
 când sunteți întrebat”, continuă
aceasta. „Am zis că asta e salvarea:
dacă nu mă laud, nu se află. Dar cei
care au apelat la mine au spus altora,
iar tăvălugul a început acum 10 – 15
ani”, mărturisește Ioan Bobescu.

GPS-ul dacic PS-ul dacic

La Șuștra, Ioan Bobescu are o prisacă
cu 200 de stupi, unii în coșnițe, ca pe
vremea dacilor, alții într-o formă pe
care singur a inventat-o. Mai are, amenajat, un muzeu al apiculturii, în care toți care trec
pragul învață despre albine câte-n lună și stele.
Pe lângă diverse unelte de apicultori vechi de sute de ani, Ioan Bobescu explică
vizitatorilor cum găseau dacii fagurii cu miere în păduri, folosind ceea ce numește
„primul GPS”.
În fapt, un corn de animal, cu vârful deschis. Procedura era anevoioasă, dar
interesantă. Căutătorul trebuia neapărat să fie cineva cu un văz ascuțit. Așternea într-
un loc o pătură înflorată cu ceva dulce, pentru a atrage albinele, care apoi erau închise
în corn. Elibera o albină după ce pe gaura îngustă din vârful cornului presăra făină.
E știut că albinele, după ce au găsit mâncare, merg la stup să anunțe și să cheme
ajutoare pentru a o colecta. Albina ieșea din corn albă, din cauza făinii, și era urmărită în
drumul spre stup. Când ieșea din raza de vedere a căutătorului, preocedeul se repeta cu
alta.
Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, Timiş

"Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi

magice"

- Pe lângă ştiinţa vindecării cu plante, despre care aţi

vorbit într-un număr trecut al "Formulei AS", sunteţi şi un
renumit prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a
determinat să vi le faceţi tovarăşe de viaţă? Există un
mister care v-a fermecat?

- Viaţa albinelor este cu adevărat fascinantă. Noi ştim

despre ele destul de multe, dar cu siguranţă că nu ştim
totul. E suficient să le urmăreşti o zi din viaţă, ca să devii
captiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care
o mâncăm e adunată cu multe riscuri şi trudă, iar valoarea
ei pentru sănătate este inestimabilă.

- Cum arată o zi din viaţa lor?

- O zi în stup începe diferit, în funcţie de vreme şi anotimp.

Dacă vremea este bună, de dimineaţă pleacă mai întâi
doar cercetaşele să caute flori. Dacă nu se întorc cu veşti
bune, culegătoarele nu pleacă. În fiecare dimineaţă, circa
100 de albine tinere, viguroase, îşi umplu burţile cu miere,
un fel de merinde pentru drum, şi pleacă să caute hrană.
Se întorc apoi în stup, într-un soi de ring de dans, unde
încep să se bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac
mişcări aparent ciudate. De fapt, ringul de dans este... o
sală de conferinţe, şi prin acest dans, cercetaşele comu-
nică cu celelalte albine. Cercetătorul Karl von Frisch a luat
Premiul Nobel pentru că a tradus în termenii noştri ceea
ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe
care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa
transmite stupului informaţii extrem de precise. De
exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim,
înseamnă că sursa de cules este departe şi este nevoie de
multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Se poate şi
calcula exact distanţa, în funcţie de numărul mişcărilor
făcute de cercetaşă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care
se mişcă ea este un raport între răsăritul soarelui, poziţia
lui în acel moment şi locul unde se află plantele! Von Frisch
explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că
albinele au un anumit limbaj prin care îşi transmit cu
precizie toată informaţia - distanţa până la flori, calitatea
lor, locul exact. La sfârşitul dansului, cercetaşele le oferă
să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci
se ia decizia de a pleca la cules sau nu, şi începe o zi de
muncă.

- După o viaţă trăită împreună, se creează o relaţie de

ataşament între albine şi om?
Ion Bobescu
- Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se
ataşa emoţional, în jur de 40 de zile, totuşi am văzut
câteva situaţii care spun multe despre sentimentele lor.
De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării
zborului era să cadă de pe scândurica din faţa stupului
unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi
(albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a
mers, l-a ridicat de unde căzuse şi s-a întors la postul său.
M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre două
gâze. Stupul este conceput în zilele noastre după cum a
crezut omul, cu o uşă la nivelul solului, dar albinele aveau,
de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod obişnuit, ele
îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solidari-
tatea albinelor este ceea ce impresionează cel mai mult.
Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru că o înţepătură
a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar
şi atunci când mor de moarte bună, când simt că li se
apropie sfârşitul, ele zboară departe de stup şi mor printre
florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împovăreze
stupina cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mân-
carea nu ajunge, ultima picătura de miere îi este oferită
reginei. Ea moare ultima în stup.

- Albinele aflate în acelaşi stup au "meserii" diferite...

Gardienii
Urdinişul
- Da, rolurile lor sunt foarte bine delimitate. De exemplu,
chiar şi albinele culegătoare sunt împărţite, la rândul lor,
în culegătoare de nectar, albine culegătoare de polen sau
de propolis. Există apoi albine sacagii, care aduc apă în
stupi, atunci când nu este destul nectar, sau albine sa-
nitar, care nu fac altceva toată ziua decât să aibă grijă de
curăţenia şi sănătatea stupului. Albinele gardieni sunt cele
care păzesc intrarea sau urdinişul şi nu lasă să pătrundă
în stup decât albinele care au acelaşi miros. Apoi, există
albinele din garda reginei, care o însoţesc pe aceasta
oriunde şi au grijă în permanenţă de ea, şi mai sunt şi
albinele-doici, care au rolul de a hrăni regina. Deşi pare
incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte bine
structurată şi duc o viaţă foarte virtuoasă, de la care şi
noi, oamenii, am avea de învăţat.

- Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trântorii?

- Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt

toleraţi şi după aceea, în funcţie de bogăţia stupinei. Dacă
stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa
trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i
avea.

- Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era

renumită în Antichitate. Există informaţii legate de această
îndeletnicire a lor?

- Asta este ceva foarte interesant! Deşi apicultura acum s-

a modernizat, înainte cu mii de ani, dacii aveau nişte
tehnici uimitoare! Herodot spunea în scrierile sale că prin
plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea,
din cauza numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau
mierea de la albinele sălbatice atât de abil, încât nu
pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup
trăitor într-o scorbură. Pe atunci existau "bârcarii" sau
"vânătorii de stupi". Aceştia aveau un corn de bou, cu un
dop la capătul ascuţit, găurit cât să iasă o albină pe acolo.
Puneau în scobitura largă fagure cu miere şi aşteptau să
vină albinele să se aşeze pe el. Atunci bârcarii le prindeau
în corn. Aveau asupra lor o punguţă din piele de berbec,
în care ţineau făină. Luau un pic din ea, o presărau pe
vârful subţire al cornului, după care scoteau dopul. Prima
albină care ieşea se umplea de acea făină albă. Era albă
ca un fulg de nea. Dacă, în mod obişnuit, albina nu o prea
poţi vedea, aia albă, plină de făină, strălucea! Şi mergea
bârcarul pe direcţia zborului ei o mie de paşi, să zicem.
Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, şi mai
făcea o mie de paşi. În felul ăsta, din aproape în aproape,
albinele îl conduceau pe bârcar la stupul lor din pădure, pe
care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica
de aflare a locaţiei, dar aveau şi tehnici ingenioase de
recoltare a mierii din stup. În aşa fel procedau, că tăiau
fagurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp
ce albinele erau adormite cu fumul unei ciuperci speciale.
Ce să vă spun... Albinăritul este o preocupare de o
complexitate fantastică... Am şase meserii cu diplomă, dar
niciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de
intensitatea apiculturii. Este o meserie paradoxală:
eminamente intelectuală, dar care poate să fie făcută şi
de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă,
care cere multă energie mentală.
Prisăcarul
Albină încărcată
- De ce oamenii nu îşi pot lua singuri polenul de la flori şi
recurg la cel adunat de albine?

- Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe

pământ, conţine 200 de tipuri de enzime, vitamine, fibre,
practic, este cel mai complex aliment existent! Polenul
florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât
noi nu îi putem vedea cu ochiul liber. Şi aceşti sâmburi
sunt atât de tari, încât pot rezista în pământ sau în
turbării, milioane de ani. De aceea geologii, dacă vor să
vadă ce a fost într-un anumit sol, în urmă cu 10 milioane
de ani, analizează ce sâmburi din polen sunt existenţi în
acel sol. Dacă oamenii ar mânca polenul direct, acei
sâmburi nu pot fi asimilaţi de organismul nostru, nu se
desfac. În schimb, albinele, când pun polenul la păstrare
pe rame, îl înmoaie mai întâi cu saliva lor, sau mai bine-
zis cu nişte enzime digestive şi îl tasează bine cu capul.
Din fericire pentru noi, acele enzime sunt atât de
puternice, încât topesc sâmburii din polen şi îi fac
asimilabili pentru corpul nostru. În felul acesta, avem
acces la ceea ce este în interiorul lor - amigdalina sau
caisina, cu vitamina B17, cel mai puternic antitumoral
cunoscut. Vedeţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii
legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute, magice...

Hrisoavele ţaţei Sanda

O descântătoare pe la 1800
- În satul bănăţean Şuştra, Ion Bobescu, unul dintre
cei mai buni apicultori din Europa, vindecă aproape
orice boală. Leacurile pe care le foloseşte au fost
moştenite de la o străbunică ce le-a păstrat cu preţul
vieţii. Ascultaţi povestea extraordinară a unui
prisăcar tămăduitor şi a unui tezaur de medicină
populară care salvează vieţi cu puterea plantelor -

"Vă mulţumesc că m-aţi sculat din morţi"

Pe masa din sufragerie a domnului Ion Bobescu, printre

borcane cu miere şi plante de leac, găsesc un caiet cu
catarame. Îl deschid şi, pe măsură ce îl răsfoiesc, îmi dau
seama că am în faţă cronica unor supravieţuiri fabuloase,
mărturiile scrise de mână ale unor oameni salvaţi de la
moarte cu leacurile albinarului bănăţean, care stă modest
şi liniştit, lângă mine. "Aveam cancer în fază terminală.
Doctorii îmi mai dăduseră de trăit câteva zile. În două luni,
am fost sănătoasă! Doamne, mulţumim pentru acest
dar!"; "Am venit aici cu şase metastaze. După 30 de
intervenţii chirurgicale, nu mai aveam nicio şansă. Aduc
mulţămire domnului doctor Bobescu, că m-am vindecat
total!"; "Cu un glioblastom de gradul patru, în urma trata-
mentelor cu miere şi plante, în doar patru zile am fost mai
bine, şi după două săptămâni, conduceam maşina! Vă
mulţumesc că m-aţi sculat din morţi!"; "Aveam glicemie
400 când am ajuns aici, şi după două luni de tratament,
fără pastile şi fără regim, sunt cu glicemia la 110." În
lunga listă de boli, pe care orice medic le-ar declara
incurabile, de la cancere de diferite tipuri, în faze
avansate, şi până la ciroze extreme sau diabet, mai apar,
din când în când, şi probleme mai puţin grave, dar la fel
de miraculos rezolvate: "Timp de 20 de ani am trăit cu
gândul să ne lăsăm de fumat. Încercările au fost foarte
multe şi toate s-au soldat cu eşec. Mă culcam şi mă
trezeam cu gândul la ţigări. Am urmat cura cu plante
prescrisă de domnul Bobescu, atât eu, cât şi pritenul meu,
şi după două săptămâni şi jumătate, amândoi am renunţat
la fumat. Nu ne mai gândim la fumat, şi când vedem un
fumător, îl compătimim." Sau o fetiţă de nouă ani, care a
notat, cu scrisul ei de şcolăriţă: "Aveam mereu dureri de
burtă din cauza stresului de la şcoală. Acum sunt bine şi
somnurile mele sunt din nou pline de vise." Sau mărturia
unui cuplu care a reuşit să aibă copii: "După ani de zile de
chin şi 40 de mii de euro cheltuiţi în clinici, într-o singură
lună, am reuşit să rămîn însărcinată, datorită leacurilor
dumneavoastră extraordinare. Eu şi soţul meu vă suntem
recunoscători."
Îl privesc, uimit şi încurcat, pe bărbatul din faţa mea. Nu-
mi vine să cred că este adevărat. Caietul din mâinile mele
este, însă, concret şi convingător.
- Cum se explică astfel de vindecări incredibile, într-o casă
din marginea satului Şuştra, din Banat?, întreb.
Domnul Bobescu zâmbeşte şi dă din mână: "Ştiţi, oamenii
cred că sunt doctor, dar nu sunt. Povestea acestor
tămăduiri miraculoase începe de fapt în Isaccea, în urmă
cu aproape un secol, cu ţaţa Sanda, străbunica mea".

Ţaţa Sanda
Ion Bobescu
"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa
noastră", a spus ţaţa Sanda, privind pe fereastră, cum un
armator grec se apropia de ograda ei. Armatorul venise cu
vaporul până la pontonul din Isaccea şi coborâse din el în
caleaşcă, să nu se prăfuiască, până la casa femeii. Era
însoţit de un copil! Urmat de o armată de curioşi desculţi,
armatorul s-a oprit la casa ţaţei Sanda şi, prezentându-i-l
pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaşte ca doftoroaie.
Am venit la dumneata cu lacrimi de părinte în ochi. Uite,
băiatul meu a fost la pescuit şi s-a tăiat într-o scoică, fără
să-şi dea seama. Musca a pus ou în rana lui şi toţi medicii
la care am fost spun că nu e altă cale decât să îi taie
piciorul. Salvează-l şi îţi voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la piciorul băiatului: "Trimite la piaţă să
cumpere o pisică neagră, da' să nu se târguiască pentru
ea. Să o taie şi să o aducă, pentru că eu nu omor animale.
Până atunci, scrie pe hârtia asta cât eşti dispus să plăteşti
şi pune-i sigiliu. Copilul rămâne aici, tu du-te şi întoarce-
te peste patru zile". Când s-a întors armatorul, fiul său
juca fotbal în curtea femeii. De două zile era vindecat. Tot
ce a putut să spună a fost că ţaţa Sanda i-a pus carne din
pisica neagră pe rană şi l-a uns apoi cu tincturi.
- Cât să-ţi plătesc, ţaţă Sanda?, a întrebat armatorul,
fericit că băiatul nu şi-a pierdut piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai
scris aici. Şi desfăcând foaia citi: zece kilograme de aur.
Armatorul i-a dat cinci, şi astfel, faima ei de vindecătoare
s-a întins şi mai mult decât înainte. Oameni din toată ţara
veneau la ea cu felurite boli ce nu aveau leac şi ţaţa Sanda
îi vindeca.
Apoi a început războiul, şi toţi ai ei au plecat de frica
ruşilor spre Banat. Ţaţa Sanda a rămas în Isaccea: "De
mine toţi au nevoie, nu o să păţesc nimic", a spus. O
vreme, aşa a şi fost. Şi-a văzut mai departe de doftorelile
ei şi la 118 ani mergea singură cu căruţa în pădure, îşi tăia
lemnele, le încărca şi le aducea acasă. Îşi săpa singură
grădina şi dacă vreun vecin se oferea să o ajute, îl refuza:
"Vezi-ţi de treburile tale, că nu am ajuns să mă ajuţi tu pe
mine." Dar într-o zi, ţaţa Sanda s-a trezit în bătătură cu
câţiva soldaţi ruşi. Auziseră că bătrâna îşi păstrează scrise
în nişte ceasloave leacurile ce vindecă orice boală şi le
voiau pentru ei.
- Unde-s caietele, babo? Dă caietele!
- Acelea nu-s de dat.
- Dă-le, sau te împuşcăm!
- S-aşteptaţi voi să-mi fie mie frică de moarte!
Soldaţii au început să o îmbrâncească pe bătrână şi să o
lovească. Şi atunci ea i-a scuipat. Au împuşcat-o pe loc, în
casa ei din Isaccea, pe care nu voise s-o părăsească în nici
un chip.
Jurământul
La dezgropat rădăcini
Culegătoare de flori
Treizeci de ani mai târziu, mătuşa Varvara şi-a primit
nepoata venită în Isaccea, cu cei doi băieţi ai săi, să
viziteze locurile copilăriei, de unde plecase de frica
războiului. După bucuria revederii şi masa îmbelşugată cu
peşte proaspăt, Varvara i-a zis nepoatei:
- Didino, o mai ţii minte pe ţaţa Sanda? Caietele ei sunt la
mine. Mi le-a lăsat cu binecuvântare de tăinuire, nu de
folosinţă. Va trebui să le iei tu, altfel poruncile îmi spun să
le ard.
- Nu le iau. Ştiu ce sunt caietele alea: sunt o greutate pe
care nu o pot duce.
Dar unul dintre băieţii Didinei a acceptat să ia caietele.
- Uite, Ţata Sanda a lăsat nişte caiete cu leacuri, i-a spus
Varvara. Le iei în păstrare şi dacă vrei, le foloseşti, dacă
nu vrei, nu le foloseşti. Dar ţi le dau ca să nu le ard, că ar
fi un păcat cumplit ca o înţelepciune de mii de ani să se
ardă.
Erau trei ceasloave uriaşe. Băiatul, adolescent ce încă nu
ajunsese la vârsta majoratului, a cumpărat o sacoşă mare
de papură, ca să încapă în ea cărţoaiele acelea ciudate.
Erau scrieri pe piei de animale sau pe pânză ţesută, pe
bucăţi de hârtie groasă şi pe scoarţe moi de copac. Literele
erau ciudate, multe chirilice, notate şters, cu creionul, sau
clar, cu cerneală şi peniţă.
- Promiţi că le iei?, a întrebat mătuşa Varvara încă o dată.
- Păi am promis.
- Juri să le iei?
- Jur!
- Atunci stai în genunchi.
Atras la început de aspectul misterios al ceasloavelor,
băiatul s-a trezit brusc într-un adevărat ritual, cu Biblia în
braţe, şi mătuşa care îi spunea: "Zi după mine! Jur să
respect poruncile...", iar poruncile erau scrise pe primele
pagini ale celui dintâi ceaslov, într-o chirilică pe care
mătuşa începu să o buchisească. "Oprit vă este vouă să
vă strigaţi puterea şi priceperea lecuirii prin târguri...
Asemeni oprit vă este vouă să daţi leacurile celor ce au
mână de luat, că puţin bine vor face şi nici să alungaţi pe
orişicine vă bate la poarta voastră cerând ajutorul, chiar
de mare duşman vă este...". Tânărul s-a speriat de
poruncile acelea neînţelese, dar Varvara l-a liniştit: "Poţi
să nu deschizi caietele şi nimeni nu va veni să îţi ceară
ajutorul". Băiatul s-a consolat cu acest gând şi a luat
traista grea, cu ceasloave. Pe acel tânăr, ce credea atunci
că nu va deschide niciodată caietele ţaţei Sanda, îl chema
Ion Bobescu şi Didina era mama sa.

Leacuri magice
Tradiţii ancestrale de Sânziene, ziua când plantele au cea
mai mare putere de peste an
Domnul Bobescu stă în faţa mea confortabil, în fotoliul din
salonul casei sale. Zâmbeşte când îşi aminteşte prin câte
a trecut: "Ani de zile nu m-au interesat caietele alea.
Aproape că uitasem de ele. Nu îmi dădusem seama că
atunci, la Isaccea intrasem în casta tămăduitorilor. Eu îmi
vedeam de albinele mele când, într-un an, s-a întâmplat
însă un lucru ciudat. Eram deja în pragul diabetului, şi
medicul meu insista să trec pe insulină. Am plecat în
pastoral cu albinele şi am fost obligat de vremea ploioasă
să stau trei săptămâni în autobuzul-casă. A plouat atunci
trei săptămâni încontinuu, încit citisem toate cărţile luate
cu mine, până şi ziarele în care îmi împachetasem
lucrurile. Şi, tot făcând ordine în autobuz, am dat peste
unul dintre caietele ţaţei Sanda. Cum a ajuns acolo, nu
ştiu. L-am luat şi am început să îl răsfoiesc. Mi-au căzut
ochii pe o pagină scrisă mai citeţ, unde era notat aşa:
«Leac în contra bolii de... şi numele bolii era şters de timp.
Apoi erau câteva rânduri scrise foarte clar: Dacă în o
petică înmuiată în udul omului se adună furnică de pădure
din cea mică şi neagră, e semn că leacul de mai sus nu îi
e de trebuinţă, ci numaidecât ceea ce urmează să se făp-
tuiască, ca să îţi fie ţie şi celui ce-ţi cere ajutorul bine».
Dacă nu eram stupar şi bolnav de diabet, nu înţelegeam
nimic din toate astea. Dar ştiam că furnica neagră de pă-
dure este mare amatoare de dulce. Deci dacă glicemia e
mare, peste 200, se transmite în urină şi atunci o vrea
furnica. Aşa am înţeles eu că ceea ce urma era un
tratament din plante pentru diabet. A doua zi, la prima
rază de lumină, am încuiat tot şi am plecat pe jos. Am
făcut tratamentul, şi în două luni scăpasem de diabet.
Doctorul meu nu mai înţelegea nimic. Aşa am ajuns cu
glicemia la 80, deşi mâncam orice."
Abia când d-l Bobescu însuşi s-a vindecat de diabet a
înţeles importanţa ceasloavelor pe care jurase în ado-
lescenţă. Le-a luat şi a început să le descifreze cu grijă,
deşi în anumite locuri, scrisul era şters sau unele cuvinte
nu le înţelegea, fiind pierdute din limba română. Numele
de boli sau de plante necunoscute însemnau că acel
tratament e pierdut. Cuvinte precum ghihuială, berbincă
sau neprun îşi pierduseră înţelesul şi, odată cu el, şi
puterea vindecătoare. De exemplu, leacul în contra
sohotelor s-a păstrat, însă nimeni nu mai ştie ce sunt
acelea sohotele: "Leac în contra sohotelor. Se face
pruncilor născuţi fără de viaţă. Ăstor prunci să li se facă
trei scăldări. În dimineaţa zilei întâia, lângă fereastră, la
prânzul zilei celei de-a doua, sub lampă, şi în seara celei
de-a treia, lângă uşă. Pruncii cărora li se vor face aceste
trei scăldări nicicând nu vor pieri, viaţă lungă vor avea şi
lipsită de boală."
Biblia plantelor
Între foile groase, cusute, a descoperit însă şi multe lea-
curi, purtând diferite adnotări: "Ăste leacuri slobode sunt
de dat din gură oricui voieşte cu ajutorul lor să se lecuie
de orişice boală" sau "Ăste leacuri numai în tainiţă, cu
mare pază să se ţie, ca nicând, nimeni, să nu le vază".
Iată cum sună, de exemplu, un leac de păstrat ca o taină,
îmi spune domnul Bobescu: "Leac în contra făcăturii de
despărţanie. Femei rele pe arginţi făceau astă răutate şi
despărţeau familii. Luau 24 de aripi de (n-avem voie să
spunem că sunt jurăminte... şi facem aşa şi aşa) şi le
amestecăm cu colb din drum, de la o răspântie mică. Se
amestecă totul cu apă neîncepută de la şapte fântâni. Se
aruncă muruiala pe jos, în casa unde se doreşte
despărţania. Practic acea muruială se usca şi praful se
ridica în aer, cu acel colb foarte fin, din aripile măcinate.
Odată respirat, membrii familiei se certau, apoi se băteau
şi, cu siguranţă, se despărţeau. Apoi, bătrâna dădea şi
leacul împotriva acestei făcături: afuma casa cu trei buru-
ieni. «Ăste afumări, totdeauna opresc făcătura, dar e bine
să se facă şi la vreme de boleştină, ciumă, bubă neagră şi
altele, ca nicicând boleştina să nu se puie»".
"Vă daţi seama ce însemna să ai leac pentru ciumă şi bubă
neagră?!", mă întreabă domnul Ion. "Pentru că eu nu sunt
o fire prea mistică, am studiat acest excipient făcut din
aripioarele insectei respective şi mi-am dat seama că, de
fapt, ele conţin o neurotoxină foarte puternică. Există,
deci, o explicaţie logică pentru acest fel de descântece.
Asta mi s-a confirmat şi după ce am studiat reţeta prin
care bătrâna l-a salvat pe băiatul armatorului. Reţeta
aceea suna aşa: «Leac în contra vermilor din carne. La
vreme de războiu mult puroiu, verme şi supărare era în
trupurile oamenilor, şi în bube adânci, musca punea ou şi
se umpleau de vermi. Ăşti vermi nu se puteau scoate din
carne nicicum altcum, ci numa să se ieie carne dintr-o pisi-
că neagră şi să se puie peste bubă. Să se lase acolo de la
6 la 12 ore, apoi carnea să se arunce şi la nevoie să se
mai pună o dată». Este o simplă observare a naturii. Am
repetat şi eu experienţa. Am pus carne de vită, de peşte,
de porc şi o mâţă lovită de o maşină. Toţi viermii erau pe
carnea de pisică! Pur şi simplu, viermii trec singuri, de la
orice fel de carne, pe cea de pisică. Că pisica trebuie să fie
neagră, asta este pentru impresia artistică. După ce
viermii treceau în carnea de pisică, se intervenea cu nişte
tincturi pentru vindecare. Aşa mi-am dat seama că în acele
note era adunată o uriaşă experienţă de viaţă, de reţete
din observaţii empirice, de sute, poate de mii de ani! Pe
măsură ce m-am apropiat de acele însemnări am înţeles
tot mai bine importanţa lor, un adevărat tezaur de
cunoaştere, strâns în timp".
Odată ce a deschis caietele cu reţete străvechi ale ţaţei
Sanda şi a început să vindece cu ele, oameni din toată ţara
au început să vină la poarta domnului Bobescu, punându-
şi speranţa în leacurile sale. A trebuit să le deschidă şi
celor ce-i făcuseră rău, pentru că jurase. A trebuit să
refuze sume uriaşe de bani, pentru a vinde reţetele sau
leacurile, înţelegând marea responsabilitate asumată: "A
venit cineva la mine să îi vând reţetele sau toată producţia
mea de leacuri, pentru că eu nu ştiu să le vând. «Cum să
rezolvi un cancer, cu cinci milioane?», mi-a zis. «Un cancer
se rezolvă cu cinci sute de milioane!». «Şi dacă oamenii
nu au?», am întrebat. Treaba lor, a zis domnul, şi atunci
am înţeles de ce străbunica Sanda scrisese pe ceasloave
să nu ajungă la oameni cu «mână de luat», că puţin bine
vor face."

Mai întâi au fost plantele

Muzeul din cămară
Medicina sătească, veche de sute, poate de mii de ani, s-
a transmis prin hârtiile acelea scrise şi păstrate de ţaţa
Sanda. Domnul Bobescu le-a studiat şi a înţeles puterea
vindecătoare a plantelor, întocmai ca un şaman.
"Cunoaşterea asta extraordinară vine, poate, de la daci, şi
poate mai înainte de ei. Şamanii vorbesc de «plante-
maestru» şi «plante-învăţători». Noi, în popor, le spunem
plante sfinte, şi avem cam o sută de astfel de plante.
Grâul, de exemplu, nu este o plantă-învăţător, dar noi o
considerăm sfântă şi el face minuni împotriva cancerului.
Am învăţat, în timp, când trebuie culeasă o plantă, în
funcţie de anotimp, de poziţia soarelui sau de vreme, şi
am înţeles că nicio buruiană nu acţionează pe o singură
boală. Toate au acţiune pe 3 până la 16 boli. Borcanul
ăsta, de exemplu, e pentru gastrită şi aciditate. Cine a fă-
cut leacul l-a făcut pentru stomac. O plantă din el, coada-
calului, merge însă şi pe cancer, şi pe respiraţie, şi
antibiotic. Unele plante sunt sinergice, adică unele merg
pe boală direct, altele le asistă şi le ajută pe alea care
merg pe boala respectivă. Este o plantă numită căptălan.
Ea în sine nu acţionează pe nicio boală, dar împreună cu
păducelul, îl ajută să acţioneze mult mai bine. Am avut
timp în pastoral să mă gândesc la toate astea. Combinând
doar 6 plante, am ajuns la 30 de afecţiuni tratate", mi-a
mai spus domnul Bobescu.
De mii de ani, oamenii se tratează cu plante. Înainte de-a
exista medicamente, buruienile erau singurul sprijin al
oamenilor în faţa bolilor. Am văzut, personal, vindecări
impresionante la şamanii din Peru, am descoperit leacuri
simple şi eficiente la călugări, poţiuni simple şi salvatoare
la vraci. Dar niciodată nu am înţeles cum se explică
această comuniune dintre oameni şi plante. Care este
legătura primară şi ultimă ce explică această complemen-
taritate uimitoare? Care este misterul ultim? I-am pus
domnului Bobescu această întrebare, pe cât de simplă, pe
atât de grea: "De ce plantele ajută omul? Care credeţi că
este legătura tainică dintre noi şi plante?".
"Este foarte simplu", a răspuns interlocutorul meu.
"Dumnezeu mai întâi a făcut lumea aşa cum o ştim, şi
după aceea animalele şi omul. Mai întâi, pe lume au fost
plantele. Lumea este guvernată de plante, ele au format
apoi viaţa animală. Când a făcut plantele, Dumnezeu le-a
creat să fie hrană şi medicament. Plantele, în adaptarea
lor la mediu, au produs nişte substanţe care să le apere
de boli. De exemplu, pătlagina, iarba-mare, usturoiul etc.
îşi produc singure antibioticul. Nu o să vedeţi niciodată o
plantă de rostopască sau de vâsc având cancer. Pentru că
ele au deja în interior nişte anticancerigene care sunt
valabile şi pentru noi. Stejarul sau dudul fac cancer, foarte
multe plante fac, au acele umflături care sunt tumori.
Podul cu minuni
Plantele sunt inteligente, comunică între ele, şi asta e
demonstrat ştiinţific, nu e o idee poetică. Unul dintre
experimente a arătat că un om care a distrus o plantă într-
o încăpere stârnea isterie între celelalte plante, de fiecare
dată când intra din nou. Apoi au fost aduse şi alte plante,
din alt loc, şi au fost puse împreună. Şi noile plante
deveneau nervoase când intra acel om, deşi ele nu
fuseseră martore la violenţă, dar li s-a comunicat de
plantele ce văzuseră agresiunea asupra surorii lor.
Plantele comunică, numai că mişcările lor sunt foarte lente
şi prea subtile pentru noi. Plantele văd. O viţă-de-vie sau
o iederă care are un stâlp de lemn în apropiere ştie să se
îndrepte către el ca să se caţere. Plante distruse de viermii
fluturilor au început să dezvolte pe frunze nişte puncte
asemănătoare cu acele ouă şi în felul acesta fluturele nu
mai depune acolo. Există un nivel de inteligenţă al
plantelor surprinzător. Ele au cunoscut bolile noastre
înaintea noastră şi, spre deosebire de noi, s-au adaptat
mai repede şi au deja în ele antidotul. Când noi consumăm
plantele, consumăm şi acel antidot. Noi avem un sistem
imunitar slăbit pentru că ne-am schimbat de capul nostru
hrana. Carnea, de exemplu, nu este un aliment pentru om.
Carnea ne scurtează viaţa, de la minimum 200 de ani, cât
ar trebui să trăim, la cât o ducem noi acum. De fapt, în
mod normal, ar trebui să trăim în jur de 400 de ani.
Plutarh spunea că grecii din antichitate se hrăneau numai
cu fructe, şi fiecare generaţie atingea vârsta de 200 de
ani. Ăsta este adevărul. Şi ceea ce se spune în Biblie, că
trăiau oamenii 600-700 de ani, nu este o metaforă, şi o
putem demonstra ştiinţific, matematic, prin biologie
comparată sau prin evidenţe, cazuri rezolvate. Iată o
explicaţie simplă. Toate mamiferele de pe suprafaţa
pământului trăiesc de cel puţin 10-15 ori perioada de
maturizare. Un şoarece e matur într-o lună, şi trăieşte
până la 2 ani. O vacă se maturizează în doi ani şi trăieşte
până la 30 de ani. Un elefant se maturizează în 4 ani, şi
trăieşte până la 80 de ani. Singurul mamifer de pe faţa
pământului care nu respectă regula asta este omul. Omul,
dacă mănâncă numai carne, cum este cazul la boşimani,
tuaregi sau inuiţi, se maturizează în 20 de ani şi moare la
40, de două ori perioada de maturizare. Noi trăim până pe
la 70. Japonezii care nu mănâncă carne, dar mănâncă
proteină animală din peşte şi brânză, o duc până la 80 de
ani. În medie, noi avem în corpul nostru 75 de mii de
miliarde de celule. Fiecare celulă moare şi se regenerează
după o anumită perioadă. De exemplu, la fiecare 3 zile,
avem o mucoasă stomacală absolut nouă, la fiecare 30 de
zile toată pielea se schimbă, la 1,5 ani, avem un ficat nou,
la 4 ani, un pancreas nou, la 7 ani, un schelet absolut nou.
Celulele se rearanjează şi se adaptează, asta este evo-
luţia. Nu se poate ca dintr-o întâmplare să se fi creat viaţa.
O celulă este o entitate, un Dumnezeu care nu poate să
fie înţeles. Luăm numai o fagocită, o celulă care le
recunoaşte pe toate celelalte 75 de mii de miliarde! Şi e
suficient ca una să damblagească sau să devină hoaţă, şi
imediat este mâncată! Cum este şi cazul celulelor cance-
roase, la care dacă ADN-ul se schimbă numai un pic, este
imediat atacată şi distrusă. Noi am fost creaţi vegetarieni
şi ne-am adaptat să mâncăm carne, oarecum, pentru că
nu este o adaptare propriu-zisă.
La cules de Sânziene în Banat
Omul a fost creat vegetarian, are mâini de culegător, nu
de prădător, şi dacă şi-ar păstra acest statut, chiar şi
acum, cu toată mâncarea toxică, tot ar trăi 200 de ani."
Am plecat din satul Şuştra plin de răspunsuri şi întrebări
noi, cu o traistă de leacuri în spate şi cu speranţa că voi
trăi şi eu măcar o sută de ani. În plină primăvară, Banatul
era înflorit şi bântuit de miresme, iar aerul îşi lua stră-
lucirea din floarea pomilor. Parcă pentru prima dată
vedeam cum natura se străduieşte să îmi dea speranţă şi
bucurie, să mă tragă cu orice preţ în dragostea ei de viaţă.
Aşa a fost, probabil, dintotdeauna. Dar eu descoperisem
abia acum câteva picături din dragostea pământului,
transformate în cuvintele ceasloavelor vechi, din tainiţa
unui prisăcar.
20 de generaţii de apicultori într-un sat
din Banat
Luni, 06 Aprilie 2015
Nelu Bobescu este urmaşul a aproape 20 de generaţii de apicultori. A venit pe
lume în mijlocul albinelor şi continuă să trăiască în mijlocul lor.

Alte legături

Domnul Bobescu este un timişean cu dragoste pentru nobilele vietăţi care menţin viaţa
pe Terra și vrea să le dedice un muzeu.

Cunoscut pentru preparatele sale de leac, apicultorul s-a gândit să le ofere străinilor
care îi calcă pragul o poveste a indeletnicirii sale. A construit o clădire pe care a
început să o doteze cu diferite piese şi unelte esenţiale apiculturii.

Şi-a început propria afacere cu 20 de familii de albine şi a dezvoltat stupina în timp.

Mierea, propolisul, polenul şi preparatele din plante combinate cu produse apicole şi-au
găsit repede cumpărători. Vin la el acasă din toata ţara.

Punctul forte al muzeului apicol la care lucrează acum timişeanul vor fi exponatele vii.
Albinele vor fi aşezate într-un acvariu de sticlă, cu stupi primitivi, dar şi de generaţie
nouă.

Apicultorul timişean doreşte ca muzeul său să spună povestea muncii albinelor de

acum sute de ani şi până în prezent şi să-i ajute pe vizitatori să pătrundă în lumea
dulce şi parfumată a mierii.
Cum luptă mierea cu marile companii farmaceutice

Mierea, leacul din bătrâni, este uitată de generaţia actuală În vremuri tot mai „bio”,
produsele apicole nu reuşesc să se ridice deasupra celor sintetice. Mierea,
propolisul sau lăptişorul de matcă rămân în urma produselor marilor companii, care
au acelaşi efect, dar sunt create în laboratoare.

Apiterapia este terapia tradiţională care foloseşte mierea, polenul, ceara, lăptişorul
de matcă, propolisul, veninul albinelor şi alte produse ce ţin de complexa alchimie a
stupului, pentru a menţine sănătatea corpului omenesc. Deşi în unele cazuri
tratamentele naturale dau rezultate cel puţin la fel de bune, produsele farmaceutice
sunt mai degrabă căutate de bolnavi pentru orice, de la o banală răceală până la
probleme mai grave. Dintr-un stup de albine pot ieşi zeci de produse, începând de la
sirop de tuse şi oţet, până la săpun, loţiuni sau creme, iar „partizanii albinelor”
consideră că efectele acestora le depăşesc pe cele ale substanţelor de sinteză.
„Produsele din miere pot înlocui cu succes pastilele, propolisul, de exemplu, este un
foarte bun antibiotic. Însă este cel mai indicat ca acestea să fie consumate în fazele
de început ale bolii, la primele simptome”, a spus Adriana Stoian, specialist şi
gestionar la o firmă apicolă. Leacul minune ignorat de lume Specialiştii consideră că
mierea poate înlocui cu succes orice medicament care se poate găsi în farmacii.
„Produsele apicole au un efect extraordinar, unele sunt chiar medicamente în
adevăratul sens al cuvântului. Aproape toate bolile pot fi tratate prin apiterapie,
începând de la răceală şi până la cancer. Eu însumi sunt un diabetic vindecat cu
produse apicole”, Ion Bobescu, considerat a fi unul dintre cei mai buni apicultori din
Banat. „Orice fel de miere, pusă pe o rană sau arsură, cicatrizează foarte bine.
Calciul sau magneziul din miere se asimilează mult mai bine decât cel luat sub
formă de pastile, care este în mare parte eliminat imediat. Polenul este cea mai
bună proteină pentru corpul uman, mierea ne dă absolut toate vitaminele, de la A la
P”, a exemplificat Ion Bobescu.

Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică viaţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tinereţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu s-a
născut, acum 64 de ani, într-o familie de apicultori, iar discuţiile se purtau, cum
altfel?, în jurul familiilor de albine. În perioadele de repaos, în special iarna, ascultau
muzică populară, mergeau la clacă şi spuneau snoave. Viaţa era grea; tatăl abia
prididea ca, din tâmplărie, să adune bani cât să ajungă pentru nevoile casei. Mama
muncea pe rupte, mai abitir decât orice bărbat. Asta l-a pus pe gânduri. După
terminarea şcolii gimnaziale, tatăl l-a îndemnat să se facă instalator, dar el a văzut
cât de greu se lucra în meseria asta şi ce murdari erau după o intervenţie la o
instalaţie sanitară. Mama i-a sugerat să se angajeze în telecomunicaţii, ca fratele
său. El a cerut să meargă la „Electromotor”, să vadă ce lucrează oamenii acolo. I-ar
fi plăcut să devină sculer-matriţer. A dat examen la şcoala profesională, dar comisia
medicală l-a respins. A urmat liceul „C.D.Loga” din Timişoara, cel mai bun, cu
gândul ca el însuşi să devină cel mai bun în profesie. Încă din şcoală, a încercat să-
şi facă un heleşteu. Avea nevoie de bani, şi nu puţini, pentru a reuşi. A urmat un
curs de calificare, s-a angajat strungar la Uzina Mecanică Timişoara şi, dintr-un
salariu de 640 de lei a scos... 5.000 de lei. După ce a adunat bani să-şi deschidă
drum spre marea reuşită, în peregrinările sale prin câteva sate de munte, a întâlnit o
localitate părăsită, pe nume Topla. Doar o familie de bătrâni a mai rămas; semn că
satul nu murise de tot. Multe case vechi, fermecător de frumoase şi ieftine, erau
încă în picioare. Şi acum îi pare rău că nu le-a cumpărat, în ideea amenajării unui
sat de vacanţă. Fiecare casă, gândea el atunci, va avea stupi, capre, ouă în cuibar
şi o grădină cu de toate. Era în vara lui 1977. S-a întors la Timişoara, a cumpărat
toate ziarele şi a citit ce vindeau oamenii la vremea aceea. Un anunţ i-a atras în
mod special atenţia. Într-o oră a ajuns la casa cu pricina, în comuna Săcălaz. De
cum a intrat, stăpânul casei l-a întrebat: Ce doreşti? Stupi. Dragă, tu n-ai venit
pentru asta! Arată-mi-i!, i-a zis. Peretele întreg al unei dependinţe din lemn, situată
în spatele casei, era stupină. Una atât de dichisită cum nu mai văzuse până atunci.
A deschis un stup şi a rămas uluit. Era blocat cu miere. Cât ceri pe stupina asta?
Pentru prima dată în viaţă m-am înşelat!, i-a spus cel în cauză. Tu chiar vrei s-o
cumperi. Dacă îţi cer 10.000 de lei e mult? Nu-i am. Dar las 1.000 de lei avans.
Dacă nu vin în câteva zile, banii rămân ai dumitate. Câţi bani ai de toţi? 2.500. Am
strâns de la prieteni diferenţa până la 9.000. Tatăl nu i-a dat niciun ban. Întâi să-i
câştigi, apoi să ceri împrumut pentru pornire. După trei zile s-a înfiinţat la
proprietarul stupinei, un neamţ dintr-o bucată şi, cu inima strânsă, i-a spus că a
adunat cei 9.000 de lei, dar nu şi mia pentru transport. Promit că, într-o săptămână,
aduc diferenţa. Nu-i nevoie să mai vii. Să ai noroc de ei! Ajuns acasă, tatăl l-a ajutat
să stoarcă mierea, dar i-a cerut să pornească în pastoral, că dacă i se prăpădesc
stupii nu va avea bani nici să-i înmormânteze. Mama doar ce fusese externată, cu
un diagnostic sever; au externat-o să nu moară în spital. În halul acela de suferinţă,
l-a ajutat să încarce stupii şi l-a însoţit dincolo de Băile Herculane, pe nişte
povârnişuri de munte. Aşa a început apicultura. În scurt timp, atinsese performanţe
greu de înţeles, prin îmbunătăţiri şi adaptări la nivelul stupului şi al ustensilelor de
lucru. Albinele lui Realitatea de lângă noi S`n`tate [i vigoare din t`ria stupului sunt
dresate să se comporte civilizat; nu foloseşte mască sau fum spre a le pune sub
ascultare. E răspunsul lor la gentileţea comportamentului său cu ele. Le cere să-i
îndeplinească, întocmai, comenzile. De pildă, le-a învăţat când să roiască, apoi să
lucreze „în forţă”, spre a aduce stupul nou format la nivelul unuia gata consolidat.
Stupii săi au un sistem cu balamale, cât să poată lucra la ei fără să deranjeze
albinele, mulţi având coşuri împletite, unde albinele îşi construiesc, degrabă, fagurii.
Albinele mele îmi îndeplinesc toate dorinţele. Iată una dintre ele! Îmi arată un borcan
plin cu faguri, pe care chiar ele i-au construit înlăuntrul său. Altfel cum i-aş fi putut
eu clădi la modul acesta? Sunt 15 kg de miere aici. Vă place? Este de-a dreptul
uimitor. Eu mă raportez la stupărit ca la o artă. Ceea ce fac eu este dincolo de
practică şi de corectitudine. Este un mod distins de a preţui albinele. A combinat
câteva plante cu produse ale stupului şi i-a dat mamei să le ia ca medicament.
Miracol! În trei zile, s-a pus pe picioare. Reţineţi: Trei zile a durat perioada sa de
convalescenţă! A moştenit de la bunica din partea tatălui câteva cărţi vechi cu reţete
şi proceduri pentru o mulţime de boli. Sunt scrise într-o limbă arhaică, mai mult
slavonă decât română. A gândit o listă cu alimente potrivite fiecărei luni. A făcut
mulţi bani încă din primul an. Şi-a cumpărat un ARO, apoi un... autobuz, pe care l-a
transformat în casă pentru albine şi doar cabina din faţă era a lor. După trei ani, a
renunţat la serviciu şi s-a dedicat, cu zi - cu noapte, s t u p ă r i t u l u i . Şi-a
cumpărat o locuinţă la Şuştra, pe care a amenajat-o cu suflet şi pricepere, să se
simtă, cu adevărat, acasă. Dar veniturile din vânzarea mierii scăzuseră simţitor, aşa
că s-a văzut nevoit să diversifice producţia. Oferea kilogramul de miere cu acelaşi
preţ, laolaltă cu 100 g polen. În doi ani, a crescut producţia de polen de la 300 kg la
3, 5 tone. Vinde produse apicole direct de acasă: 15 tipuri de miere (25-50 lei/kg), 5
de polen (60 lei/ kg), propolis (600 lei/kg şi tinctură la 1 leu/ml), păstură (300 lei/kg),
lăptişor de matcă (3 lei/g), apilarnil (2, 5 lei/g). Dar, mai presus de toate, sunt
remediile obţinute în baza vechiului reţetar al bunicii. Le prepară în condiţii bune, cu
aparatură modernă şi personal calificat. Vin oameni din toată lumea, cu sănătatea la
pământ, având speranţa că mama natură, dimpreună cu devoţiunea celui rânduit a-i
ajuta pe marii disperaţi, fac minuni în a-şi redobândi vigoarea şi puterea de viaţă. El,
Ioan Bobescu, mare iubitor de albine şi de oameni, le spune aşa: Fraţilor, nu vă
uitaţi la mine ca la un vrăjitor! Eu sunt un om ca voi toţi. Poate doar pasiunea
înnăscută de a făuri leacuri din plante şi din stup sămi confere harul de a transforma
lacrimi amare în lacrimi de bucurie. Ochii mei au strălucit, cu 50 de ani în urmă,
lacrimi mari şi ostenite, lacrimi neplânse, la vestea că mama mea se prăpădeşte.
Amândoi am trăit o străluminare tainică, dar şi o tristeţe topită-n lacrimi de mâhnire.
Ceva ne îndemna să nu disperăm, iar altceva, dacă nu cumva Cineva, ne întărea în
credinţa că viaţa va renaşte cu mai multă vigoare; fie şi sub semnul jertfei. Părea o
confuzie, o amăgire, un balans între lumină şi întuneric. Dar, mai presus de toate, în
final, o rază de lumină urma să împrăştie umbra morţii. Am simţit la fel, amândoi,
fără să ne-o spunem. Credinţa aceasta, întărită de o viziune desprinsă, pare-se, din
lumea de dincolo de noi, ne-a ajutat să răzbim. Gândiţi-vă că mama mea a continuat
să trăiască o jumătate de veac şi să-mi fie alături, de mare ajutor! Credeţi, aşadar,
că veţi putea birui pasărea umedă a morţii şi începeţi să vă acordaţi spiritul şi fizicul
la nevoia de schimbare! Doar astfel veţi învinge boala! Să simţiţi aburii biruinţei! Atât
de mult să vă schimbaţi, până în cel mai ascuns ungher al fiinţei voastre! De la gând
pornesc toate. Schimbaţi, aşadar, alimentaţia, faceţi mişcare, beţi suficientă apă,
oferiţi-vă condiţii pentru somn odihnitor. Ele toate alcătuiesc un întreg. Pe fondul
acesta, produsele mele vă vor veni ca o mănuşă. Altfel, veţi încerca, dar reuşita
rămâne doar o iluzie. Atâta vreme cât nu îi daţi viaţă. Pentru că vindecarea vine de
la Dumnezeu, iar lucrarea Lui se face prin oameni; prin dvs., cei care veniţi la mine
şi îmi cereţi ajutorul. Dacă aceşti doi factori se întâlnesc şi acţionează împreună, vă
vindecaţi. Miracolele nu cad din cer. Ele se produc dacă omul e pregătit pentru asta.
Toate ni se întâmplă după cum merităm. Aşadar, ajutaţi-mă să vă ajut! Se ridică de
pe scaun cu rapiditatea unui atlet şi ia un borcan cu miere de păducel. Îmi dă să
gust. Nu vă pot descrie cât de parfumată este. O păstrează în bidoane ceruite, spre
a nu lua contact cu aluminiul, metal toxic. Scoate din congelator trei caserole cu
polen. Este atât de plăcut la gust, încât cred că visez. Îi cer un preparat care să mă
ajute să pot dormi şi un altul, pentru un prieten drag, să renunţe la viciul fumatului.
Îmi arată stupina, laboratorul, muzeul apicol. Fac poze, răsfoiesc registrul cu mesaje
de la oameni care s-au vindecat de boli grele: anxietate, varice, ulcer varicos,
infertilitate, zona zoster, pietre la fiere şi la rinichi, insuficienţă renală, hipertensiune
arterială, diabet zaharat, hepatită, psoriazis, cancer. La poartă, se anunţă cinci
persoane de la Bucureşti şi cer să fie primite de Ioan Bobescu, omul care îi poate
ajuta, aşa cum a făcut-o cu atâţia alţii. Îi strâng mâna şi citesc în privirea lui un licăr
de încredere că viaţa triumfă. Dacă înţelegem să ne unim forţele şi să invităm zorii
sănătăţii să răsară acolo unde fantasma morţii şi-a întins, ameninţător, ca iminentă,
fiara neadormită. Să nu-i îngăduim a îndesa încă o fiinţă în genunea de dincolo de
viaţă! La bună vedere, domnule Ioan Bobescu! Aveţi nădejde, oameni buni, există
vindecare! Să aveţi parte de bine! Dar, mai presus de orice, aveţi grijă de sănătate,
că-i mai bună decât toate! C. TOPOLEANU

Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică viaţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tinereţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu s-a
născut, acum 64 de ani, într-o familie de apicultori, iar discuţiile se purtau, cum altfel?,
în jurul familiilor de albine. În perioadele de repaos, în special iarna, ascultau muzică
populară, mergeau la clacă şi spuneau snoave. Viaţa era grea; tatăl abia prididea ca,
din tâmplărie, să adune bani cât să ajungă pentru nevoile casei. Mama muncea pe
rupte, mai abitir decât orice bărbat. Asta l-a pus pe gânduri. După terminarea şcolii
gimnaziale, tatăl l-a îndemnat să se facă instalator, dar el a văzut cât de greu se lucra
în meseria asta şi ce murdari erau după o intervenţie la o instalaţie sanitară. Mama i-
a sugerat să se angajeze în telecomunicaţii, ca fratele său. El a cerut să meargă la
„Electromotor”, să vadă ce lucrează oamenii acolo. I-ar fi plăcut să devină sculer-
matriţer. A dat examen la şcoala profesională, dar comisia medicală l-a respins. A
urmat liceul „C.D.Loga” din Timişoara, cel mai bun, cu gândul ca el însuşi să devină
cel mai bun în profesie. Încă din şcoală, a încercat să-şi facă un heleşteu. Avea nevoie
de bani, şi nu puţini, pentru a reuşi. A urmat un curs de calificare, s-a angajat strungar
la Uzina Mecanică Timişoara şi, dintr-un salariu de 640 de lei a scos... 5.000 de lei.
După ce a adunat bani să-şi deschidă drum spre marea reuşită, în peregrinările sale
prin câteva sate de munte, a întâlnit o localitate părăsită, pe nume Topla. Doar o
familie de bătrâni a mai rămas; semn că satul nu murise de tot. Multe case vechi,
fermecător de frumoase şi ieftine, erau încă în picioare. Şi acum îi pare rău că nu le-
a cumpărat, în ideea amenajării unui sat de vacanţă. Fiecare casă, gândea el atunci,
va avea stupi, capre, ouă în cuibar şi o grădină cu de toate. Era în vara lui 1977. S-a
întors la Timişoara, a cumpărat toate ziarele şi a citit ce vindeau oamenii la vremea
aceea. Un anunţ i-a atras în mod special atenţia. Într-o oră a ajuns la casa cu pricina,
în comuna Săcălaz. De cum a intrat, stăpânul casei l-a întrebat: Ce doreşti? Stupi.
Dragă, tu n-ai venit pentru asta! Arată-mi-i!, i-a zis. Peretele întreg al unei dependinţe
din lemn, situată în spatele casei, era stupină. Una atât de dichisită cum nu mai
văzuse până atunci. A deschis un stup şi a rămas uluit. Era blocat cu miere. Cât ceri
pe stupina asta? Pentru prima dată în viaţă m-am înşelat!, i-a spus cel în cauză. Tu
chiar vrei s-o cumperi. Dacă îţi cer 10.000 de lei e mult? Nu-i am. Dar las 1.000 de lei
avans. Dacă nu vin în câteva zile, banii rămân ai dumitate. Câţi bani ai de toţi? 2.500.
Am strâns de la prieteni diferenţa până la 9.000. Tatăl nu i-a dat niciun ban. Întâi să-i
câştigi, apoi să ceri împrumut pentru pornire. După trei zile s-a înfiinţat la proprietarul
stupinei, un neamţ dintr-o bucată şi, cu inima strânsă, i-a spus că a adunat cei 9.000
de lei, dar nu şi mia pentru transport. Promit că, într-o săptămână, aduc diferenţa. Nu-
i nevoie să mai vii. Să ai noroc de ei! Ajuns acasă, tatăl l-a ajutat să stoarcă mierea,
dar i-a cerut să pornească în pastoral, că dacă i se prăpădesc stupii nu va avea bani
nici să-i înmormânteze. Mama doar ce fusese externată, cu un diagnostic sever; au
externat-o să nu moară în spital. În halul acela de suferinţă, l-a ajutat să încarce stupii
şi l-a însoţit dincolo de Băile Herculane, pe nişte povârnişuri de munte. Aşa a început
apicultura. În scurt timp, atinsese performanţe greu de înţeles, prin îmbunătăţiri şi
adaptări la nivelul stupului şi al ustensilelor de lucru. Albinele lui Realitatea de lângă
noi S`n`tate [i vigoare din t`ria stupului sunt dresate să se comporte civilizat; nu
foloseşte mască sau fum spre a le pune sub ascultare. E răspunsul lor la gentileţea
comportamentului său cu ele. Le cere să-i îndeplinească, întocmai, comenzile. De
pildă, le-a învăţat când să roiască, apoi să lucreze „în forţă”, spre a aduce stupul nou
format la nivelul unuia gata consolidat. Stupii săi au un sistem cu balamale, cât să
poată lucra la ei fără să deranjeze albinele, mulţi având coşuri împletite, unde albinele
îşi construiesc, degrabă, fagurii. Albinele mele îmi îndeplinesc toate dorinţele. Iată
una dintre ele! Îmi arată un borcan plin cu faguri, pe care chiar ele i-au construit
înlăuntrul său. Altfel cum i-aş fi putut eu clădi la modul acesta? Sunt 15 kg de miere
aici. Vă place? Este de-a dreptul uimitor. Eu mă raportez la stupărit ca la o artă. Ceea
ce fac eu este dincolo de practică şi de corectitudine. Este un mod distins de a preţui
albinele. A combinat câteva plante cu produse ale stupului şi i-a dat mamei să le ia
ca medicament. Miracol! În trei zile, s-a pus pe picioare. Reţineţi: Trei zile a durat
perioada sa de convalescenţă! A moştenit de la bunica din partea tatălui câteva cărţi
vechi cu reţete şi proceduri pentru o mulţime de boli. Sunt scrise într-o limbă arhaică,
mai mult slavonă decât română. A gândit o listă cu alimente potrivite fiecărei luni. A
făcut mulţi bani încă din primul an. Şi-a cumpărat un ARO, apoi un... autobuz, pe care
l-a transformat în casă pentru albine şi doar cabina din faţă era a lor. După trei ani, a
renunţat la serviciu şi s-a dedicat, cu zi - cu noapte, s t u p ă r i t u l u i . Şi-a cumpărat
o locuinţă la Şuştra, pe care a amenajat-o cu suflet şi pricepere, să se simtă, cu
adevărat, acasă. Dar veniturile din vânzarea mierii scăzuseră simţitor, aşa că s-a
văzut nevoit să diversifice producţia. Oferea kilogramul de miere cu acelaşi preţ,
laolaltă cu 100 g polen. În doi ani, a crescut producţia de polen de la 300 kg la 3, 5
tone. Vinde produse apicole direct de acasă: 15 tipuri de miere (25-50 lei/kg), 5 de
polen (60 lei/ kg), propolis (600 lei/kg şi tinctură la 1 leu/ml), păstură (300 lei/kg),
lăptişor de matcă (3 lei/g), apilarnil (2, 5 lei/g). Dar, mai presus de toate, sunt remediile
obţinute în baza vechiului reţetar al bunicii. Le prepară în condiţii bune, cu aparatură
modernă şi personal calificat. Vin oameni din toată lumea, cu sănătatea la pământ,
având speranţa că mama natură, dimpreună cu devoţiunea celui rânduit a-i ajuta pe
marii disperaţi, fac minuni în a-şi redobândi vigoarea şi puterea de viaţă. El, Ioan
Bobescu, mare iubitor de albine şi de oameni, le spune aşa: Fraţilor, nu vă uitaţi la
mine ca la un vrăjitor! Eu sunt un om ca voi toţi. Poate doar pasiunea înnăscută de a
făuri leacuri din plante şi din stup sămi confere harul de a transforma lacrimi amare în
lacrimi de bucurie. Ochii mei au strălucit, cu 50 de ani în urmă, lacrimi mari şi ostenite,
lacrimi neplânse, la vestea că mama mea se prăpădeşte. Amândoi am trăit o
străluminare tainică, dar şi o tristeţe topită-n lacrimi de mâhnire. Ceva ne îndemna să
nu disperăm, iar altceva, dacă nu cumva Cineva, ne întărea în credinţa că viaţa va
renaşte cu mai multă vigoare; fie şi sub semnul jertfei. Părea o confuzie, o amăgire,
un balans între lumină şi întuneric. Dar, mai presus de toate, în final, o rază de lumină
urma să împrăştie umbra morţii. Am simţit la fel, amândoi, fără să ne-o spunem.
Credinţa aceasta, întărită de o viziune desprinsă, pare-se, din lumea de dincolo de
noi, ne-a ajutat să răzbim. Gândiţi-vă că mama mea a continuat să trăiască o jumătate
de veac şi să-mi fie alături, de mare ajutor! Credeţi, aşadar, că veţi putea birui pasărea
umedă a morţii şi începeţi să vă acordaţi spiritul şi fizicul la nevoia de schimbare! Doar
astfel veţi învinge boala! Să simţiţi aburii biruinţei! Atât de mult să vă schimbaţi, până
în cel mai ascuns ungher al fiinţei voastre! De la gând pornesc toate. Schimbaţi,
aşadar, alimentaţia, faceţi mişcare, beţi suficientă apă, oferiţi-vă condiţii pentru somn
odihnitor. Ele toate alcătuiesc un întreg. Pe fondul acesta, produsele mele vă vor veni
ca o mănuşă. Altfel, veţi încerca, dar reuşita rămâne doar o iluzie. Atâta vreme cât nu
îi daţi viaţă. Pentru că vindecarea vine de la Dumnezeu, iar lucrarea Lui se face prin
oameni; prin dvs., cei care veniţi la mine şi îmi cereţi ajutorul. Dacă aceşti doi factori
se întâlnesc şi acţionează împreună, vă vindecaţi. Miracolele nu cad din cer. Ele se
produc dacă omul e pregătit pentru asta. Toate ni se întâmplă după cum merităm.
Aşadar, ajutaţi-mă să vă ajut! Se ridică de pe scaun cu rapiditatea unui atlet şi ia un
borcan cu miere de păducel. Îmi dă să gust. Nu vă pot descrie cât de parfumată este.
O păstrează în bidoane ceruite, spre a nu lua contact cu aluminiul, metal toxic. Scoate
din congelator trei caserole cu polen. Este atât de plăcut la gust, încât cred că visez.
Îi cer un preparat care să mă ajute să pot dormi şi un altul, pentru un prieten drag, să
renunţe la viciul fumatului. Îmi arată stupina, laboratorul, muzeul apicol. Fac poze,
răsfoiesc registrul cu mesaje de la oameni care s-au vindecat de boli grele: anxietate,
varice, ulcer varicos, infertilitate, zona zoster, pietre la fiere şi la rinichi, insuficienţă
renală, hipertensiune arterială, diabet zaharat, hepatită, psoriazis, cancer. La poartă,
se anunţă cinci persoane de la Bucureşti şi cer să fie primite de Ioan Bobescu, omul
care îi poate ajuta, aşa cum a făcut-o cu atâţia alţii. Îi strâng mâna şi citesc în privirea
lui un licăr de încredere că viaţa triumfă. Dacă înţelegem să ne unim forţele şi să
invităm zorii sănătăţii să răsară acolo unde fantasma morţii şi-a întins, ameninţător,
ca iminentă, fiara neadormită. Să nu-i îngăduim a îndesa încă o fiinţă în genunea de
dincolo de viaţă! La bună vedere, domnule Ioan Bobescu! Aveţi nădejde, oameni buni,
există vindecare! Să aveţi parte de bine! Dar, mai presus de orice, aveţi grijă de
sănătate, că-i mai bună decât toate! C. TOPOLEANU
Secretul sănătății veșnice
– Propolisul în miere
• Este „combinația de aur” din medicina naturistă, utilă în mai mult de 300 de boli. Cu o eficiență
a principiilor active incredibilă, propolisul în miere constituie medicamentul pe care cu toții tre-
buie să îl avem acasă. Și nu doar să-l avem în casă, ci să-l și consumăm •

Propolisul poate avea culori de la galben deschis și până la brun închis, în funcție de plantele de pe
care a fost colectat. Inițial, s-a crezut despre propolis că este un simplu material de construcții pentru
stup. Savanții greci ai antichității sunt cei care l-au botezat astfel, pro însemnând partea din față, iar
polis însemnând cetate. În traducere liberă, așadar, propolis s-ar traduce ca: apărătorul cetății. A-
ceasta, deoarece albinele folosesc acest produs pentru izolarea stupului de infecții, apă și pentru astu-
parea stricăciunilor. Egiptenii au observat primii că albinele, pur și simplu, mumifică insectele,
rozătoarele și șerpii care le invadează stupul, cu ajutorul acestui produs apicol. Ca atare, medicii lor au
folosit propolisul pentru dezinfectare, dar și pentru îmbălsămarea mumiilor. Ulterior, medicii greci și
romani l-au folosit ca produs de igienă orală, ca antiseptic și vindecător în tratamentul rănilor. De
acum mii de ani, propolisul era prescris pentru terapia locală a arsurilor cutanate, dar și pentru
vindecarea leziunilor mucoaselor.

Efectele vindecătoare ale propolisului în epoca modernă

Încă din al doilea Război Mondial, medicii ruși au observat proprietățile antibiotice uimitoare ale
propolisului. Ei l-au folosit în premieră, cu un succes surprinzător, în tratarea unor infecții, de la
tuberculoza pulmonară și până la dizenterie. În anii 70, s-a observat că propolisul distruge aproape
orice microorganism, nu doar bacteriile. Virușii, fungii patogeni sau chiar paraziți periculoși, cum ar fi
protozoarele ori amibele, nu rezistă acțiunii propolisului.

La sfârșitul secolului XX, cercetările au mers mai departe și au demonstrat că imunitatea oamenilor
devine mai eficientă atunci când sunt tratați cu propolis. Mai mult, acest produs atacă selectiv celulele
canceroase. Practic, el distruge doar celulele maligne, lăsându-le neafectate pe cele sănătoase.

Tinctura de propolis

Este cea mai cunoscută formă de extracție din acest produs apicol. Casnic, se obține din 100 ml de
alcool alimentar cât mai pur, în care se pun 20 grame de propolis. Industrial, tinctura se obține dintr-
un alcool alimentar cu un grad de puritate foarte apropiat de 100%. În aceste condiții, se poate dizolva
propolis și într-o proporție de 2-2,5 ori mai mare decât casnic, ceea ce îi crește considerabil forța
terapeutică. Din păcate, toate tipurile de tinctură sunt dificil de administrat la copii, persoane cu
probleme hepatice, care sunt sub tratament cu antibiotice ori au diverse contraindicații la alcool. Mai
mult, această tinctură se ia de regulă în apă (o linguriță în 100 ml de apă), ceea ce inactivează
propolisul într-o foarte mare măsură. De aceea, cea mai bună formă de administrare internă a
propolisului este în miere, după cum vom vedea.

Propolisul fără alcool, diluat în miere

 Propolisul în miere se obține,
de regulă, prin dizolvarea
tincturii în miere, rezultând o
mixtură cu conținut mai mic de
alcool. Dar deși tinctura
dizolvată în miere este mai ușor
tolerată de organism, are, la
rândul ei, dezavantaje majore:
concentrația scăzută de
propolis și faptul că, pusă în
cantități mari, tinctura se
separă de miere. De curând a
apărut, însă, propolisul în miere
fără alcool. Acesta se obține pe
cale industrială, printr-un pro-
ces sofisticat de amestecare în
vid înaintat, la temperaturi scăzute și constant controlate. Prin acest proces, alcoolul din tinctură este
eliminat complet și rezultă o mixtură cu o proporție ridicată de propolis. În magazinele și farmaciile
naturiste, găsim propolis în miere cu o concentrație de 5%. De curând, a apărut și un propolis în miere
cu o concentrație de 10%, adică foarte ridicată. Propolisul în miere 10% are un gust de taninuri și ră-
șini extrem de pronunțat, dificil de suportat de copii și de persoanele sensibile. Pe de altă parte, are o
forță terapeutică cu totul remarcabilă.

Tratamente interne cu propolis în miere 10%

Dureri de gât și răceală

De la primele simptome, cum ar fi durerile de gât,
curgerea nasului (rinoree) sau frisoane, trebuie
administrat câte un sfert de linguriță de propolis în
miere, din oră în oră sau chiar mai des. Această com-
binație se ține în gură cât mai mult timp și se lasă să
alunece pe gât, așa încât să-și exercite efectele
antivirale și antibiotice direct. După acest tratament
simplu, am văzut multe cazuri în care infecția gripală a
dispărut în câteva ore de tratament repetat. Pacienții
spun că, în mai puțin de 24 de ore de folosire
intensivă, durerile de gât se diminuează și apoi dispar, la fel și curgerea nasului sau inflamația la
nivelul sinusurilor.

Gripa și complicațiile sale

În cazul gripelor, activarea imunitară produsă de propolisul în miere este de mare ajutor pentru
scurtarea duratei bolii și ușurarea simptomelor. Se administrează câte o linguriță cu propolis în miere,
de 4-6 ori pe zi, până la vindecare. Tratamentul intern reduce durerile de cap și musculare, are efect
antiinflamator la nivelul sinusurilor, laringelui și conductului auditiv. Pe de altă parte, propolisul în
miere previne complicațiile gripei. Pe fondul slăbirii imunitare date de răceală sau gripă, organismul
este infectat de bacterii ce afectează puternic căile respiratorii. Astfel, se ajunge de la o simplă infecție
gripală, la bronșite, pneumonie, tuse convulsivă etc. Un studiu făcut în 2016, sub conducerea
medicului italian Francesco di Pierro, arată că infecțiile bacteriene în fază incipientă sunt localizate și
stopate cu ajutorul propolisului. Așadar, în cele mai multe cazuri, dacă luăm propolis în miere, durata
gripei este scurtată, simptomele sunt ușurate, iar eventualele complicații bacteriene sunt stopate în
fașă. De altfel, propolisul mai are un secret în lupta cu supra-infectările bacteriene: „colaborează” sur-
prinzător de bine cu antibioticele de sinteză, așa cum vom vedea.

Infecții rezistente la antibiotice

Încă din anii ‘70, înainte să apară criza bacteriilor care nu răspund la tratament, oamenii de știință au
testat propolisul ca antibiotic. Astfel, s-a demonstrat că propolisul este un antibacterian natural
eficient. Mai târziu, s-a observat un lucru neașteptat: efectul antibioticelor de sinteză este mult
amplificat de ingerarea propolisului. Se vorbește chiar de o sinergie dintre antibiotice și propolis.
Bacteriile rezistente la doze foarte mari dintr-un antibiotic de sinteză sunt distruse atunci când, pe
lângă antibioticul respectiv, luat în doze normale, este adăugat și propolisul. Așadar, pe perioada
tratamentului cu antibiotice, este recomandat să luăm câte o linguriță cu propolis în miere, de patru
ori pe zi. Nu se recomandă tinctura de propolis, alcoolul concentrat din aceasta putând inactiva
antibioticele. Combinația antibiotice + propolis se recomandă în cazul cistitelor, nefritelor, bronșitelor
sau pneumoniilor rezistente la tratament. În cazul infecțiilor stafilococice ale pielii, propolisul în miere
se poate aplica direct pe locul afectat.

Candidoze și infecții fungice

În cazul candidozelor bucale și digestive, se ia câte o jumătate de linguriță cu propolis în miere, de 6-8
ori pe zi. Se ține în gură cât mai mult timp și se lasă să alunece pe gât, exercitându-și efectul anti-fungic
direct. În candidozele genitale, propolisul în miere se poate aplica local, având un efect puternic chiar
și în cantități mici. Asupra mucoaselor bucale și genitale, mierea cu propolis are un efect triplu:

* distruge candida și alți fungi patogeni (diferite specii de Aspergillus, de exemplu);

* reduce inflamația mucoasei și implicit senzația de usturime, arsură sau mâncărime;

* stimulează refacerea rapidă a mucoaselor, împiedicând supra-infectările bacteriene sau recidivele

infecțiilor fungice.

Herpes

În anul 2018, sub conducerea profesorului Petr Arenberger, de la Universitatea de Medicină din Praga,
a fost făcut un studiu care demonstrează efectul excepțional al propolisului contra herpesului. Un
preparat cu 0,5% propolis s-a dovedit a fi mult mai eficient decât crema cu substanța de sinteză
aciclovir 5% (care este tratamentul standard contra herpesului). Propolisul în miere administrat
intern, câte jumătate de linguriță, de patru ori pe zi, stimulează imunitatea, accelerează procesul de
vindecare și previne recidiva herpesului. Local, propolisul în miere se aplică direct pe zona afectată de
herpes în strat de grosime medie, de mai multe ori pe zi (cât mai des). Propolisul în miere folosit
extern are efecte excepționale contra acestei afecțiuni virale: în primul rând, distruge toate tulpinile
de herpes cunoscute, apoi împiedică extinderea herpesului și afectarea unor zone sensibile, cum ar fi
cea oculară. Propolisul în miere determină cicatrizarea rapidă și estetică a leziunilor herpetice. Foarte
important, fiind în miere, această combinație apicolă produce minimum de dureri și usturimi la
aplicare. Ca atare, poate fi folosit pe zone sensibile, cum ar fi cea bucală, labială, peri-oculară (inclusiv
pleoape) etc. Poate fi aplicat și pe răni deschise, prevenind suprainfectarea.
Cancer

Zeci de studii făcute în ultimele decenii demonstrează efectul propolisului contra cancerului în diferite
forme. Administrat intern sau pe culturi de celule, propolisul și-a dovedit eficiența și utilitatea în
cancerul cervical, pulmonar, intestinal, cutanat, mamar, hepatic etc. Se țin cure de 21 de zile, timp în
care se administrează propolisul în miere cu concentrația de 10%: câte o linguriță, de trei ori pe zi.
După fiecare cură de o lună, se face o pauză de 5-7 zile, după care administrarea se reia. Pacienții
oncologici care se confruntă cu inapetență și accese de vomă, inclusiv cei care urmează chimioterapia,
vor ingera propolisul în miere rapid, înghițindu-l cu multă apă cu lămâie. În cazul pacienților care
urmează radioterapia și care se confruntă cu afte bucale, propolisul în miere va fi ținut cât mai mult
timp în gură, pentru a-și exercita efectele terapeutice cicatrizante și antiinflamatoare asupra mucoa-
selor.

Studiile științifice demonstrează existența unor acțiuni terapeutice incredibil de variate ale pro-
polisului în lupta contra cancerului.

* Contribuie la intrarea în remisie a bolii canceroase, prin activarea programului de auto-distrugere

(apoptoza) a celulelor maligne.

* Împiedică formațiunile tumorale să se extindă, prin blocarea ciclurilor de replicare.

* Potențează acțiunea și diminuează reacțiile adverse ale unor medicamente chimio-terapeutice

folosite în terapia anti-cancer, cum ar fi metotrexatul. Administrat împreună cu lăptișorul de matcă,
face mai eficientă acțiunea terapeutică și reduce efectele adverse ale altor citostatice, cum ar fi:
temozolomida, cisplatina sau taxolul.

* Împiedică eventualele recidive ale cancerului, printr-o activare imunitară masivă.

Aplicații externe în cancer

Are efecte anti-tumorale în toate tipurile de cancer de piele, de la carcinomul bazocelular și spi-
nocelular, până la periculosul și greu tratabilul melanom malign. Spre deosebire de tinctura de
propolis, propolisul în miere se poate aplica și pe ulcerații sau sângerări, fără a produce dureri și us-
turimi. Mai mult, propolisul în miere are un efect antiinflamator și anti-durere. El protejează zona
afectată de suprainfectare, formând o peliculă pe suprafața tratată. Pe leziunile canceroase ale pielii se
aplică propolisul în miere de 2-3 ori pe zi, lăsându-se minimum o oră pentru a-și exercita efectul
terapeutic direct.

În cazul expunerii îndelungate la soare, ca factor preventiv contra cancerului de piele, se aplică
propolis în miere, în peliculă subțire, pe zonele arse. După aplicare, se lasă vreme de 3 ore să-și
exercite efectul calmant și anti-tumoral, după care se îndepărtează prin spălare cu infuzie de mușețel.

În cazul leziunilor produse de radioterapie, dar și în cazul tumorilor exteriorizate (la sân, de exemplu)
se fac aplicații cu miere cu propolis, întinsă în strat de grosime medie. În aceste cazuri, preparatul se
aplică o dată pe zi, vreme de 3 ore. În restul timpului, se recomandă aplicarea cremelor cu propolis și
ceară curată de albine, care au o acțiune antiinflamatoare excepțională. Ambele produse au efect anti-
tumoral, radioprotectiv și stimulent imunitar local. În plus, diminuează mirosurile extrem de
neplăcute ale ulcerațiilor în cancer.
În cazul cancerului bucal (inclusiv cancer la limbă), propolisul în miere se ia de 6-8 ori pe zi, câte
jumătate de linguriță, care se ține în gură cât mai mult timp, pentru a-și exercita acțiunea terapeutică.
Și în această categorie de afecțiuni, propolisul în miere are și o acțiune inodorizantă.

Accident vascular

Și în acest domeniu s-a observat o acțiune puternică a propolisului, administrat în cure de lungă
durată. Repetate, ele ajută la restabilirea parțială a circulației cerebrale. Un studiu de medicină ex-
perimentală din 2017 evidențiază că acest produs apicol atenuează daunele oxidative induse la nivelul
creierului de către reducerea irigării cu sânge. Se ia câte o linguriță cu propolis în miere, de trei ori pe
zi, în cure de 28 de zile, urmate de 7 zile de pauză. Dacă se adaugă la tratamentul cu această
combinație apicolă și lăptișorul de matcă în miere (30%), acțiunea de recuperare post-accident
vascular este mult accelerată. Sunt ameliorate funcții cognitive cum ar fi: memoria, atenția, capa-
citatea de asociere. Apar și îmbunătățiri ale tonusului psihic și ale comportamentului. În asociere cu
kinetoterapia, pot fi recuperate în mare măsură funcțiile motorii.

Hepatită și steatoză hepatică

Administrarea zilnică a propolisului în miere dă rezultate foarte bune în tratarea hepatitelor, fie ele
acute, cronice sau cronice-evolutive. În hepatitele produse de factori diverși s-a observat creşterea
raportului albumină/globulină, scăderea transaminazelor, îmbunătăţirea stării generale a pacientului.
În hepatitele virale, propolisul în miere îmbunătățește imunitatea, ajutând organismul să lupte cu
infecția virală. În steatoza hepatică, administrarea propolisului în miere contribuie la reducerea
proporției de țesut gras din ficat și susține funcțiile acestuia. Se fac tratamente cu o durată de 90 de
zile, timp în care se ia câte o linguriță cu propolis în miere, de două ori pe zi, dimineața și seara,
înainte de a mânca. După o cură, se face o pauză de 15 zile, după care administrarea se reia.

Precauții și contraindicații

Principala precauție a administrării propolisului este alergia la produsele apicole. Se iau, în primele 3
zile de tratament, cantități foarte mici din acest produs, adică un vârf de cuțit zilnic, oprindu-se
administrarea propolisului în miere dacă pacientul observă simptome cum ar fi mâncărimi în zona
buco-faringiană, tulburări digestive, dificultate în respirație şi hipersecreție pe căile respiratorii,
erupţii cutanate.

Pe piele și mucoase, propolisul în miere se aplică, de asemenea, în doze mici la început. Pe o porțiune
mică de piele mai sensibilă (cum ar fi cea de la articulații) se aplică o picătură de propolis în miere și
se lasă vreme de 15-30 minute. Dacă apar înroșirea și umflarea pielii în zona respectivă, eventual
senzații de usturime sau mâncărime, aplicarea externă a propolisului în miere va fi oprită. În cazul
alergiei la propolis sau la alte produse apicole se recomandă, pe lângă oprirea administrării, și
ingerarea unor doze mari de vitamina C.
Chipurile luminii culori si simboluri

La inceput a fost Cuvantul, dar oranduirea materiei, Facerea, Geneza sau

Cosmogonia au insemnat, intai de toate, o despartire a intunericului de lumina, atat
in lumea crestina, cat si in mitologia hindusa ori chineza. Pentru Hermes
Trismegistul (in Tabula Smaragdina, lucrare considerata de alchimisti un soi de
Tabla a Legii), cuvantul insusi este o aratare a luminii: Mai intai se ivi lumina
cuvantului lui Dumnezeu.

Sa fie lumina! Si a fost lumina, iar o data cu ea au coborat in lumea noastra culorile.
Lumina si culorile ce o alcatuiesc au nascut spatiul (precum in Cabala), au intemeiat
lumea, au scos-o din tenebre (Post tenebras lux), i-au restituit formele si i-au insuflat
viata. Jean-Paul Roux citeaza marturia unui calugar tibetan potrivit careia oamenii
de la inceputul vremurilor se inmulteau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul
barbatului si patrundea in matricea femeii, fecundand-o. Iata de ce culorile au,
poate, intre toate insusirile materiei, cel mai bogat simbolism universal, nu doar la
nivel geografic, ci la toate palierele fiintei umane si ale cunoasterii: cosmologic,
psihologic, mistic, religios, biologic sau etic.

In afara culorilor fundamentale care construiesc lumea vizibila, ochiul uman mai
poate distinge inca cel putin 700 de nuante. In functie de epoca sau de tara, oamenii
le-au interpretat insa in chipuri diferite si, uneori, le-au conferit valori contradictorii.
Negrul, bunaoara, este, in multe culturi, o culoare a doliului si alimenteaza credintele
magice: animalele cu blana neagra sunt considerate nefaste – un caine negru
aduce moartea, gaina neagra este folosita in vrajitorie. Negrul semnifica insa la
egipteni viata eterna, inceputul dinaintea nasterii sau germinatia. In lumea islamica,
steagurile negre ale abbasizilor inseamna revolta si demnitate. Pentru musulmanii
din Spania, culoarea doliului este albul. Tot asa, verdele evoca in general natura,
prospetimea, vigoarea. In Evul Mediu, insa, el era culoarea diavolului. ?

Alb
lbul este culoarea supunerii, a disponibilitatii si a puritatii. O culoare a pacii, dar si a
mortii si renasterii. Albul – candidus – este culoarea candidatului, adica a celui care
isi va schimba conditia. Pentru criticii pictorilor impresionisti (care, dorind sa capteze
lumina, amestecau alb in fiece culoare), albul era insa cel mai palid dintre griuri.
Imaginati-va o sala de chirurgie. Tot blocul operator este alb, curat, aseptizat,
imaculat. Albul este culoarea puritatii, dar, la origine, nu era o culoare pozitiva, ci
doar una neutra, aratand ca nimic nu s-a intamplat: acesta este sensul albului
virginal – neutru, pasiv. Bisturiul chirurgului va face sa tasneasca sangele vital si va
pata cearsafurile si halatele. Tot asa, rasaritul Soarelui inroseste albeata zorilor,
moment al neutralitatii si al inceputului nedefinit. Rochia de mireasa este, de fapt,
vesmantul celei care merge spre casatorie: odata ritualul implinit, albul va lasa loc
rosului.
Negru
Negrul, ca si albul, poate insemna absenta culorii sau suma tuturor culorilor. Este,
cu alte cuvinte, o negare sau o sinteza. Dupa cum isi inchipuie infernul la nord sau
la sud, popoarele considera una dintre aceste directii ca fiind neagra. Nordul era
negru pentru azteci sau chinezi, in vreme ce, pentru mayasi, negru era sudul. Cel
mai adesea, aceasta culoare este inteleasa sub aspectul ei rece, negativ. Este
simbol al doliului resemnat, fara speranta, o culoare a penitentei si a renuntarii la
bucuriile acestei lumi. Calugarii se imbraca insa, din toate timpurile, in negru si ca
sa-si proclame credinta. Calaretul din Apocalipsa sta pe un bidiviu negru, in
crestinism Printul Intunericului este negru. Un caine rau este negru in cerul gurii, un
pesimist „isi face ganduri negre“, iar scolarii din Anglia numesc Black Monday
(Lunea neagra) ziua reinceperii cursurilor. Negru este insa si pamantul fertil,
pamantul cu mormintele din el, salas al mortilor, dar pregatind renasterea acestora.
Cuvintele din Evanghelie „Daca samanta nu va muri“ nu pot fi inchipuite fara
aceasta matca neagra, capabila sa redea viata. Negrul este sfarsit, dar si inceput.

Rosu
retutindeni, rosul este considerat un simbol al fortei, al principiului vital, al bogatiei.
El este culoarea focului si a sangelui si, la fel ca acestea, contine o ambivalenta
simbolica. Focul incalzeste, dar si mistuie, arde. Sangele inseamna viata, dar este si
durere, pentru ca da culoare ranilor. Rosul deschis este diurn, masculin, tonic, in
vreme ce rosul inchis este nocturn, feminin, tainic. Primul insufleteste, incurajeaza,
da aripi, precum rosul drapelelor, al firmelor, al ambalajelor publicitare, al fundelor
aniversare, cel de-al doilea indeamna la vigilenta sau chiar la neliniste – vezi rosul
semafoarelor ori al becului ce interzice intrarea intr-un studio foto sau
cinematografic. Tot asa, felinarul rosu de la bordelurile de pe vremuri putea sa para
o invitatie, dar implica si incalcarea unei interdictii fixate de epoca respectiva, anume
infranarea impulsurilor sexuale, a libidoului. In toate tarile comuniste, rosul a fost
recuperat drept culoare a celor oprimati, a luptei pentru propasire. Pentru cei care
au scapat de acest regim, el este, acum, sinonim al terorii. Pentru locuitorii vechii
Rome, rosul era Culoarea prin excelenta, purpura imperiala. Prin comparatie,
albastrul era pentru ei un simbol al barbariei, al natiilor neevoluate.

Albastru
intre toate culorile, albastrul este cea mai adanca (privirea patrunde in el fara sa
intalneasca vreun obstacol si poate rataci la nesfarsit), dar si cea mai imateriala,
pentru ca este alcatuita dintr-un vid acumulat (aer, apa, cristal). Vidul este rece si tot
asa este si albastrul, cea mai rece dintre culori. Oropsit de romani (care nici nu
aveau un cuvant propriu pentru a-l desemna), albastrul a fost numit in limbile
neolatine prin cuvinte imprumutate din germana (blau) sau araba (lazurd – azur). Si
in Evul Mediu, aceasta culoare a avut aceeasi soarta trista, dar incet-incet a prins sa
se afirme. Straiele Sfintei Fecioare au inceput sa fie figurate in albastru. A devenit o
culoare a Divinitatii, prin asociere cu Cerul, si multe case regale l-au folosit
emblematic. In epoca noastra, este o culoare a invingatorilor si a celor alesi (sange
albastru). Nu trebuie uitat insa ca, in multe situatii, isi pastreaza conotatiile negative.
Spunem „o frica albastra“, vorbim de faptul ca situatia a „devenit albastra“. In
germana, „a fi albastru“ inseamna a-ti pierde cunostinta. In lupta simbolica a Cerului
cu Pamantul, albastrul si albul se aliaza impotriva rosului si a verdelui.

Verde
e se intampla daca amestecam, pe o paleta, galbenul si albastrul? Galbenul reflecta
lumina rosie, verde si galbena, iar albastrul – pe cea verde, violeta si albastra. Cum
se poate observa, singura lumina comuna reflectata este verdele. Prin urmare,
amestecul rezultat va fi verde. Verdele este culoarea regnului vegetal, culoarea
primaverii si a renasterii naturii. El are o valoare mitica, e culoarea pasunilor terestre
dar si ceresti. „Erin cea verde“ era, inainte de a deveni numele Irlandei, numele
insulei preafericitilor din lumea celtica. In zilele noastre, verdele este un simbol al
dezindustrializarii, al lumii ecologice, al mediului sanatos. Greenpeace salveaza nu
doar natura, ci si oamenii. Specialistii in marketing si in comunicare au ajuns la
concluzia ca verdele este cea mai linistita culoare, neemanand bucurie sau tristete.
In societatea culorilor, verdele este ceea ce e burghezia in societatea oamenilor: o
lume satisfacuta, nemiscata. A fi verde inseamna a fi tanar; a fi roman verde nu
inseamna insa nimic bun, iar vina o poarta, cum va puteti imagina, Miscarea
Legionara. Sa nu uitam insa ca eroii omenirii sunt incoronati dintotdeauna cu frunze
verzi de laur. Divinitatile poarta aceiasi lauri, dar poleiti cu galben de aur.

Galben
ea mai calda si mai expansiva dintre culori, galbenul este culoarea aurului, a
regimului solar, culoarea in care erau invesmantati zeii. Vishnu are straie galbene,
iar oul cosmic al lui Brahma straluceste ca aurul. Galbenul este culoarea vesniciei,
asa cum aurul este metalul nemuririi. Galbenul auriu acopera solemn patrafirele
preotilor, anafornita, cadelnita si crucea. Icoanele, ca sa-si vesteasca mesajul divin,
folosesc graiul galbenului auriu. Ambivalenta culorii este insa pregnanta. Este cazul
islamului, pentru care galbenul auriu inseamna intelepciune, in timp ce galbenul
palid inchide in sine tradarea si dezamagirea. Limbajul comun a ajuns sa rastoarne
complet simbolul: sindicalistii il numesc „galben“ pe muncitorul care isi tradeaza
confratii. Acelasi izvor simbolic negativ a nascut steaua galbena aplicata evreilor in
timpul celui de-al Doilea Razboi (evreii valorizau invers semnul, in care vedeau
lumina binefacatoare a lui Iahve). In traditiile teatrale chineze, este limpede, de
asemenea, functia negativa a galbenului. Actorii se machiau in galben ca sa indice
cruzimea si fatarnicia. De altfel, in simbolistica chineza, galbenul se naste din negru.
Foto: Guliver, Corel, Photoland, Mediafax
Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică via- ţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tine- reţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu a
avut un parcurs sinuos în viaţă, ca urmare a vitregiilor pe care le-a îndurat familia şi
a hotărârilor de multe ori riscante pe care şi le-a asumat în mo- mente dificile, riscând
totul pe o singură carte. Produce şi comercializează miere pură, neal- terată de
interese pecuniare necinstite, polen, propolis, păstură, lăptişor de matcă, apilarnil.
Dar, mai presus de toate, pe baza unor hrisoave vechi de 200 de ani, moştenite de la
o străbunică din partea mamei, ea însăşi tămăduitoare. Începutul întru alinarea
suferinţei i-a adus chiar mamei sale, aflată pe picior de plecare în lumea drepţilor din
cauza unei boli necruţătoare, în doar câteva zile. Părea că un mister făcea să ridice
vălul neputinţei şi să îi întremeze mama, redându-i tăria de a se pune din nou şi
definitiv pe picioare. Dar nu pe seama misticii punem noi înzdrăvenirea mamei, ci în
capacitatea tămăduitoare a preparatelor pe care fiul ei le-a plăsmuit, cu energie
binefăcătoare, plante şi produse ale stupului. Desigur, alimentaţia, încrederea în
reuşită şi credinţa în ajutorul divin i-au adus vindecarea. A mai trăit 30 de ani de atunci,
iar forţa fizică recuperată şi-a pus-o în slujba vindecării atâtor mii de oameni, care vin
la Şuştra să-i ceară ajutorul în cazul unor boli diferite, de la migrene, alergii, fiere
leneşă, varice, hemoroizi, viermişori intestinali, până la afecţiuni ucigătoare: hepatite
şi ciroze hepatice, disfuncţii renale, psoriazis, diabet zaharat şi, nu în ultimul rând,
temutul cancer. Aveţi nădejde, oameni buni, există vindecare! Grijiţi de sănătatea
dvs., nu vă lăsaţi pradă deznădejdii! Vindecarea vine din interior, din nevoia de a-ţi
curăţa mintea de zgura unui mod greşit de a gândi, a vă alimenta, a crede şi a vă
redobândi sănătatea. Toate acestea vi le spune şi vi le dă în scris Ioan Bobescu, omul
care înfruntă bolile de temut ale civilizaţiei. Îl găsiţi în localitatea Şuştra, comuna
Topolovăţu Mare; vă răspunde la telefon: 0721.156.187.
 Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din
Suştra, Timiş

"Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi magice"

- Pe lângă ştiinţa vindecării cu plante, despre care aţi vorbit

într-un număr trecut al "Formulei AS", sunteţi şi un renumit
prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a determinat să vi le
faceţi tovarăşe de viaţă? Există un mister care v-a fermecat?

- Viaţa albinelor este cu adevărat fascinantă. Noi ştim despre ele destul de multe,
dar cu siguranţă că nu ştim totul. E suficient să le urmăreşti o zi din viaţă, ca să devii
captiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adunată cu
multe riscuri şi trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este inestimabilă.

- Cum arată o zi din viaţa lor?

- O zi în stup începe diferit, în funcţie de vreme şi anotimp. Dacă vremea este bună,
de dimineaţă pleacă mai întâi doar cercetaşele să caute flori. Dacă nu se întorc cu
veşti bune, culegătoarele nu pleacă. În fiecare dimineaţă, circa 100 de albine tinere,
viguroase, îşi umplu burţile cu miere, un fel de merinde pentru drum, şi pleacă să
caute hrană. Se întorc apoi în stup, într-un soi de ring de dans, unde încep să se
bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mişcări aparent ciudate. De fapt, ringul de
dans este... o sală de conferinţe, şi prin acest dans, cercetaşele comunică cu
celelalte albine. Cercetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus
în termenii noştri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe
care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa transmite stupului informaţii
extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă
că sursa de cules este departe şi este nevoie de multe bătăi din aripi pentru a
ajunge la ea. Se poate şi calcula exact distanţa, în funcţie de numărul mişcărilor
făcute de cercetaşă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mişcă ea este un raport
între răsăritul soarelui, poziţia lui în acel moment şi locul unde se află plantele! Von
Frisch explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că albinele au un
anumit limbaj prin care îşi transmit cu precizie toată informaţia - distanţa până la
flori, calitatea lor, locul exact. La sfârşitul dansului, cercetaşele le oferă să guste
celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a pleca la cules
sau nu, şi începe o zi de muncă.

- După o viaţă trăită împreună, se creează o relaţie de ataşament între albine şi om?

Ion Bobescu
- Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se ataşa emoţional, în jur de
40 de zile, totuşi am văzut câteva situaţii care spun multe despre sentimentele lor.
De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării zborului era să cadă de pe
scândurica din faţa stupului unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi
(albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde
căzuse şi s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre
două gâze. Stupul este conceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o uşă
la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod
obişnuit, ele îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solidaritatea albinelor
este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru
că o înţepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar şi atunci
când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârşitul, ele zboară departe de
stup şi mor printre florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împovăreze stupina
cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mâncarea nu ajunge, ultima picătura de
miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.

- Albinele aflate în acelaşi stup au "meserii" diferite...

Gardienii

Urdinişul
- Da, rolurile lor sunt foarte bine delimitate.
De exemplu, chiar şi albinele culegătoare
sunt împărţite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine cu-
legătoare de polen sau de propolis. Există apoi albine sacagii, care aduc apă în
stupi, atunci când nu este destul nectar, sau albine sanitar, care nu fac altceva toată
ziua decât să aibă grijă de curăţenia şi sănătatea stupului. Albinele gardieni sunt ce-
le care păzesc intrarea sau urdinişul şi nu lasă să pătrundă în stup decât albinele
care au acelaşi miros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o însoţesc pe
aceasta oriunde şi au grijă în permanenţă de ea, şi mai sunt şi albinele-doici, care
au rolul de a hrăni regina. Deşi pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte
bine structurată şi duc o viaţă foarte virtuoasă, de la care şi noi, oamenii, am avea
de învăţat.

- Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trântorii?

- Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt toleraţi şi după aceea, în funcţie
de bogăţia stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa
trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.

- Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există
informaţii legate de această îndeletnicire a lor?

- Asta este ceva foarte interesant! Deşi apicultura acum s-a modernizat, înainte cu
mii de ani, dacii aveau nişte tehnici uimitoare! Herodot spunea în scrierile sale că
prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza
numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau mierea de la albinele sălbatice atât de
abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup trăitor într-o
scorbură. Pe atunci existau "bârcarii" sau "vânătorii de stupi". Aceştia aveau un corn
de bou, cu un dop la capătul ascuţit, găurit cât să iasă o albină pe acolo. Puneau în
scobitura largă fagure cu miere şi aşteptau să vină albinele să se aşeze pe el.
Atunci bârcarii le prindeau în corn. Aveau asupra lor o punguţă din piele de berbec,
în care ţineau făină. Luau un pic din ea, o presărau pe vârful subţire al cornului,
după care scoteau dopul. Prima albină care ieşea se umplea de acea făină albă.
Era albă ca un fulg de nea. Dacă, în mod obişnuit, albina nu o prea poţi vedea, aia
albă, plină de făină, strălucea! Şi mergea bârcarul pe direcţia zborului ei o mie de
paşi, să zicem. Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, şi mai făcea o
mie de paşi. În felul ăsta, din aproape în aproape, albinele îl conduceau pe bârcar la
stupul lor din pădure, pe care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica
de aflare a locaţiei, dar aveau şi tehnici ingenioase de recoltare a mierii din stup. În
aşa fel procedau, că tăiau fagurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp
ce albinele erau adormite cu fumul unei ciuperci speciale. Ce să vă spun... Al-
binăritul este o preocupare de o complexitate fantastică... Am şase meserii cu
diplomă, dar niciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de intensitatea
apiculturii. Este o meserie paradoxală: eminamente intelectuală, dar care poate să
fie făcută şi de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă, care cere multă
energie mentală.

Prisăcarul

Albină încărcată
- De ce oamenii nu îşi pot lua singuri
polenul de la flori şi recurg la cel adunat de albine?

- Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conţine 200 de tipuri
de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Polenul
florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu
ochiul liber. Şi aceşti sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pământ sau în
turbării, milioane de ani. De aceea geologii, dacă vor să vadă ce a fost într-un
anumit sol, în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din polen sunt
existenţi în acel sol. Dacă oamenii ar mânca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi
asimilaţi de organismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul
la păstrare pe rame, îl înmoaie mai întâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu nişte
enzime digestive şi îl tasează bine cu capul. Din fericire pentru noi, acele enzime
sunt atât de puternice, încât topesc sâmburii din polen şi îi fac asimilabili pentru
corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în interiorul lor -
amigdalina sau caisina, cu vitamina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Ve-
deţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute,
magice...
Hrisoavele ţaţei Sanda

O descântătoare pe la 1800
- În satul bănăţean Şuştra, Ion Bobescu, unul dintre cei
mai buni apicultori din Europa, vindecă aproape orice
boală. Leacurile pe care le foloseşte au fost moştenite de
la o străbunică ce le-a păstrat cu preţul vieţii. Ascultaţi povestea extraordinară
a unui prisăcar tămăduitor şi a unui tezaur de medicină populară care
salvează vieţi cu puterea plantelor -

"Vă mulţumesc că m-aţi sculat din morţi"

Pe masa din sufragerie a domnului Ion Bobescu, printre borcane cu miere şi plante
de leac, găsesc un caiet cu catarame. Îl deschid şi, pe măsură ce îl răsfoiesc, îmi
dau seama că am în faţă cronica unor supravieţuiri fabuloase, mărturiile scrise de
mână ale unor oameni salvaţi de la moarte cu leacurile albinarului bănăţean, care
stă modest şi liniştit, lângă mine. "Aveam cancer în fază terminală. Doctorii îmi mai
dăduseră de trăit câteva zile. În două luni, am fost sănătoasă! Doamne, mulţumim
pentru acest dar!"; "Am venit aici cu şase metastaze. După 30 de intervenţii chi-
rurgicale, nu mai aveam nicio şansă. Aduc mulţămire domnului doctor Bobescu, că
m-am vindecat total!"; "Cu un glioblastom de gradul patru, în urma tratamentelor cu
miere şi plante, în doar patru zile am fost mai bine, şi după două săptămâni,
conduceam maşina! Vă mulţumesc că m-aţi sculat din morţi!"; "Aveam glicemie 400
când am ajuns aici, şi după două luni de tratament, fără pastile şi fără regim, sunt cu
glicemia la 110." În lunga listă de boli, pe care orice medic le-ar declara incurabile,
de la cancere de diferite tipuri, în faze avansate, şi până la ciroze extreme sau
diabet, mai apar, din când în când, şi probleme mai puţin grave, dar la fel de
miraculos rezolvate: "Timp de 20 de ani am trăit cu gândul să ne lăsăm de fumat.
Încercările au fost foarte multe şi toate s-au soldat cu eşec. Mă culcam şi mă
trezeam cu gândul la ţigări. Am urmat cura cu plante prescrisă de domnul Bobescu,
atât eu, cât şi pritenul meu, şi după două săptămâni şi jumătate, amândoi am renun-
ţat la fumat. Nu ne mai gândim la fumat, şi când vedem un fumător, îl compătimim."
Sau o fetiţă de nouă ani, care a notat, cu scrisul ei de şcolăriţă: "Aveam mereu
dureri de burtă din cauza stresului de la şcoală. Acum sunt bine şi somnurile mele
sunt din nou pline de vise." Sau mărturia unui cuplu care a reuşit să aibă copii:
"După ani de zile de chin şi 40 de mii de euro cheltuiţi în clinici, într-o singură lună,
am reuşit să rămîn însărcinată, datorită leacurilor dumneavoastră extraordinare. Eu
şi soţul meu vă suntem recunoscători."
Îl privesc, uimit şi încurcat, pe bărbatul din faţa mea. Nu-mi vine să cred că este
adevărat. Caietul din mâinile mele este, însă, concret şi convingător.
- Cum se explică astfel de vindecări incredibile, într-o casă din marginea satului
Şuştra, din Banat?, întreb.
Domnul Bobescu zâmbeşte şi dă din mână: "Ştiţi, oamenii cred că sunt doctor, dar
nu sunt. Povestea acestor tămăduiri miraculoase începe de fapt în Isaccea, în urmă
cu aproape un secol, cu ţaţa Sanda, străbunica mea".
 Ţaţa Sanda

Ion Bobescu
"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa noastră", a
spus ţaţa Sanda, privind pe fereastră, cum un armator grec se
apropia de ograda ei. Armatorul venise cu vaporul până la
pontonul din Isaccea şi coborâse din el în caleaşcă, să nu se
prăfuiască, până la casa femeii. Era însoţit de un copil! Urmat
de o armată de curioşi desculţi, armatorul s-a oprit la casa ţaţei
Sanda şi, prezentându-i-l pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaşte ca doftoroaie. Am venit la dumneata cu
lacrimi de părinte în ochi. Uite, băiatul meu a fost la pescuit şi s-a tăiat într-o scoică,
fără să-şi dea seama. Musca a pus ou în rana lui şi toţi medicii la care am fost spun
că nu e altă cale decât să îi taie piciorul. Salvează-l şi îţi voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la piciorul băiatului: "Trimite la piaţă să cumpere o pisică neagră,
da' să nu se târguiască pentru ea. Să o taie şi să o aducă, pentru că eu nu omor
animale. Până atunci, scrie pe hârtia asta cât eşti dispus să plăteşti şi pune-i sigiliu.
Copilul rămâne aici, tu du-te şi întoarce-te peste patru zile". Când s-a întors
armatorul, fiul său juca fotbal în curtea femeii. De două zile era vindecat. Tot ce a
putut să spună a fost că ţaţa Sanda i-a pus carne din pisica neagră pe rană şi l-a
uns apoi cu tincturi.
- Cât să-ţi plătesc, ţaţă Sanda?, a întrebat armatorul, fericit că băiatul nu şi-a pierdut
piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai scris aici. Şi desfăcând
foaia citi: zece kilograme de aur. Armatorul i-a dat cinci, şi astfel, faima ei de
vindecătoare s-a întins şi mai mult decât înainte. Oameni din toată ţara veneau la ea
cu felurite boli ce nu aveau leac şi ţaţa Sanda îi vindeca.
Apoi a început războiul, şi toţi ai ei au plecat de frica ruşilor spre Banat. Ţaţa Sanda
a rămas în Isaccea: "De mine toţi au nevoie, nu o să păţesc nimic", a spus. O
vreme, aşa a şi fost. Şi-a văzut mai departe de doftorelile ei şi la 118 ani mergea
singură cu căruţa în pădure, îşi tăia lemnele, le încărca şi le aducea acasă. Îşi săpa
singură grădina şi dacă vreun vecin se oferea să o ajute, îl refuza: "Vezi-ţi de
treburile tale, că nu am ajuns să mă ajuţi tu pe mine." Dar într-o zi, ţaţa Sanda s-a
trezit în bătătură cu câţiva soldaţi ruşi. Auziseră că bătrâna îşi păstrează scrise în
nişte ceasloave leacurile ce vindecă orice boală şi le voiau pentru ei.
- Unde-s caietele, babo? Dă caietele!
- Acelea nu-s de dat.
- Dă-le, sau te împuşcăm!
- S-aşteptaţi voi să-mi fie mie frică de moarte!
Soldaţii au început să o îmbrâncească pe bătrână şi să o lovească. Şi atunci ea i-a
scuipat. Au împuşcat-o pe loc, în casa ei din Isaccea, pe care nu voise s-o
părăsească în nici un chip.

Jurământul
 La dezgropat rădăcini

Culegătoare de flori
Treizeci de ani mai târziu, mătuşa Varvara şi-a primit nepoata
venită în Isaccea, cu cei doi băieţi ai săi, să viziteze locurile
copilăriei, de unde plecase de frica războiului. După bucuria
revederii şi masa îmbelşugată cu peşte proaspăt, Varvara i-a zis nepoatei:
- Didino, o mai ţii minte pe ţaţa Sanda? Caietele ei sunt la mine. Mi le-a lăsat cu
binecuvântare de tăinuire, nu de folosinţă. Va trebui să le iei tu, altfel poruncile îmi
spun să le ard.
- Nu le iau. Ştiu ce sunt caietele alea: sunt o greutate pe care nu o pot duce.
Dar unul dintre băieţii Didinei a acceptat să ia caietele.
- Uite, Ţata Sanda a lăsat nişte caiete cu leacuri, i-a spus Varvara. Le iei în păstrare
şi dacă vrei, le foloseşti, dacă nu vrei, nu le foloseşti. Dar ţi le dau ca să nu le ard,
că ar fi un păcat cumplit ca o înţelepciune de mii de ani să se ardă.
Erau trei ceasloave uriaşe. Băiatul, adolescent ce încă nu ajunsese la vârsta
majoratului, a cumpărat o sacoşă mare de papură, ca să încapă în ea cărţoaiele
acelea ciudate. Erau scrieri pe piei de animale sau pe pânză ţesută, pe bucăţi de
hârtie groasă şi pe scoarţe moi de copac. Literele erau ciudate, multe chirilice,
notate şters, cu creionul, sau clar, cu cerneală şi peniţă.
- Promiţi că le iei?, a întrebat mătuşa Varvara încă o dată.
- Păi am promis.
- Juri să le iei?
- Jur!
- Atunci stai în genunchi.
Atras la început de aspectul misterios al ceasloavelor, băiatul s-a trezit brusc într-un
adevărat ritual, cu Biblia în braţe, şi mătuşa care îi spunea: "Zi după mine! Jur să
respect poruncile...", iar poruncile erau scrise pe primele pagini ale celui dintâi
ceaslov, într-o chirilică pe care mătuşa începu să o buchisească. "Oprit vă este vouă
să vă strigaţi puterea şi priceperea lecuirii prin târguri... Asemeni oprit vă este vouă
să daţi leacurile celor ce au mână de luat, că puţin bine vor face şi nici să alungaţi
pe orişicine vă bate la poarta voastră cerând ajutorul, chiar de mare duşman vă
este...". Tânărul s-a speriat de poruncile acelea neînţelese, dar Varvara l-a liniştit:
"Poţi să nu deschizi caietele şi nimeni nu va veni să îţi ceară ajutorul". Băiatul s-a
consolat cu acest gând şi a luat traista grea, cu ceasloave. Pe acel tânăr, ce credea
atunci că nu va deschide niciodată caietele ţaţei Sanda, îl chema Ion Bobescu şi
Didina era mama sa.

Leacuri magice

Tradiţii ancestrale de Sânziene, ziua când plantele au cea mai

mare putere de peste an
Domnul Bobescu stă în faţa mea confortabil, în fotoliul din
salonul casei sale. Zâmbeşte când îşi aminteşte prin câte a
trecut: "Ani de zile nu m-au interesat caietele alea. Aproape că
uitasem de ele. Nu îmi dădusem seama că atunci, la Isaccea
intrasem în casta tămăduitorilor. Eu îmi vedeam de albinele mele când, într-un an,
s-a întâmplat însă un lucru ciudat. Eram deja în pragul diabetului, şi medicul meu in-
sista să trec pe insulină. Am plecat în pastoral cu albinele şi am fost obligat de
vremea ploioasă să stau trei săptămâni în autobuzul-casă. A plouat atunci trei săp-
tămâni încontinuu, încit citisem toate cărţile luate cu mine, până şi ziarele în care îmi
împachetasem lucrurile. Şi, tot făcând ordine în autobuz, am dat peste unul dintre
caietele ţaţei Sanda. Cum a ajuns acolo, nu ştiu. L-am luat şi am început să îl
răsfoiesc. Mi-au căzut ochii pe o pagină scrisă mai citeţ, unde era notat aşa: «Leac
în contra bolii de... şi numele bolii era şters de timp. Apoi erau câteva rânduri scrise
foarte clar: Dacă în o petică înmuiată în udul omului se adună furnică de pădure din
cea mică şi neagră, e semn că leacul de mai sus nu îi e de trebuinţă, ci numaidecât
ceea ce urmează să se făptuiască, ca să îţi fie ţie şi celui ce-ţi cere ajutorul bine».
Dacă nu eram stupar şi bolnav de diabet, nu înţelegeam nimic din toate astea. Dar
ştiam că furnica neagră de pădure este mare amatoare de dulce. Deci dacă
glicemia e mare, peste 200, se transmite în urină şi atunci o vrea furnica. Aşa am
înţeles eu că ceea ce urma era un tratament din plante pentru diabet. A doua zi, la
prima rază de lumină, am încuiat tot şi am plecat pe jos. Am făcut tratamentul, şi în
două luni scăpasem de diabet. Doctorul meu nu mai înţelegea nimic. Aşa am ajuns
cu glicemia la 80, deşi mâncam orice."
Abia când d-l Bobescu însuşi s-a vindecat de diabet a înţeles importanţa ceasloave-
lor pe care jurase în adolescenţă. Le-a luat şi a început să le descifreze cu grijă,
deşi în anumite locuri, scrisul era şters sau unele cuvinte nu le înţelegea, fiind pier-
dute din limba română. Numele de boli sau de plante necunoscute însemnau că
acel tratament e pierdut. Cuvinte precum ghihuială, berbincă sau neprun îşi
pierduseră înţelesul şi, odată cu el, şi puterea vindecătoare. De exemplu, leacul în
contra sohotelor s-a păstrat, însă nimeni nu mai ştie ce sunt acelea sohotele: "Leac
în contra sohotelor. Se face pruncilor născuţi fără de viaţă. Ăstor prunci să li se facă
trei scăldări. În dimineaţa zilei întâia, lângă fereastră, la prânzul zilei celei de-a doua,
sub lampă, şi în seara celei de-a treia, lângă uşă. Pruncii cărora li se vor face aceste
trei scăldări nicicând nu vor pieri, viaţă lungă vor avea şi lipsită de boală."

Biblia plantelor
Între foile groase, cusute, a descoperit însă şi multe leacuri,
purtând diferite adnotări: "Ăste leacuri slobode sunt de dat din
gură oricui voieşte cu ajutorul lor să se lecuie de orişice boală"
sau "Ăste leacuri numai în tainiţă, cu mare pază să se ţie, ca
nicând, nimeni, să nu le vază". Iată cum sună, de exemplu, un
leac de păstrat ca o taină, îmi spune domnul Bobescu: "Leac în contra făcăturii de
despărţanie. Femei rele pe arginţi făceau astă răutate şi despărţeau familii. Luau 24
de aripi de (n-avem voie să spunem că sunt jurăminte... şi facem aşa şi aşa) şi le
amestecăm cu colb din drum, de la o răspântie mică. Se amestecă totul cu apă
neîncepută de la şapte fântâni. Se aruncă muruiala pe jos, în casa unde se doreşte
despărţania. Practic acea muruială se usca şi praful se ridica în aer, cu acel colb
foarte fin, din aripile măcinate. Odată respirat, membrii familiei se certau, apoi se
băteau şi, cu siguranţă, se despărţeau. Apoi, bătrâna dădea şi leacul împotriva
acestei făcături: afuma casa cu trei buruieni. «Ăste afumări, totdeauna opresc
făcătura, dar e bine să se facă şi la vreme de boleştină, ciumă, bubă neagră şi
altele, ca nicicând boleştina să nu se puie»".
"Vă daţi seama ce însemna să ai leac pentru ciumă şi bubă neagră?!", mă întreabă
domnul Ion. "Pentru că eu nu sunt o fire prea mistică, am studiat acest excipient
făcut din aripioarele insectei respective şi mi-am dat seama că, de fapt, ele conţin o
neurotoxină foarte puternică. Există, deci, o explicaţie logică pentru acest fel de
descântece. Asta mi s-a confirmat şi după ce am studiat reţeta prin care bătrâna l-a
salvat pe băiatul armatorului. Reţeta aceea suna aşa: «Leac în contra vermilor din
carne. La vreme de războiu mult puroiu, verme şi supărare era în trupurile oame-
nilor, şi în bube adânci, musca punea ou şi se umpleau de vermi. Ăşti vermi nu se
puteau scoate din carne nicicum altcum, ci numa să se ieie carne dintr-o pisică
neagră şi să se puie peste bubă. Să se lase acolo de la 6 la 12 ore, apoi carnea să
se arunce şi la nevoie să se mai pună o dată». Este o simplă observare a naturii.
Am repetat şi eu experienţa. Am pus carne de vită, de peşte, de porc şi o mâţă
lovită de o maşină. Toţi viermii erau pe carnea de pisică! Pur şi simplu, viermii trec
singuri, de la orice fel de carne, pe cea de pisică. Că pisica trebuie să fie neagră,
asta este pentru impresia artistică. După ce viermii treceau în carnea de pisică, se
intervenea cu nişte tincturi pentru vindecare. Aşa mi-am dat seama că în acele note
era adunată o uriaşă experienţă de viaţă, de reţete din observaţii empirice, de sute,
poate de mii de ani! Pe măsură ce m-am apropiat de acele însemnări am înţeles tot
mai bine importanţa lor, un adevărat tezaur de cunoaştere, strâns în timp".
Odată ce a deschis caietele cu reţete străvechi ale ţaţei Sanda şi a început să
vindece cu ele, oameni din toată ţara au început să vină la poarta
domnului Bobescu, punându-şi speranţa în leacurile sale. A trebuit să le deschidă şi
celor ce-i făcuseră rău, pentru că jurase. A trebuit să refuze sume uriaşe de bani,
pentru a vinde reţetele sau leacurile, înţelegând marea responsabilitate asumată: "A
venit cineva la mine să îi vând reţetele sau toată producţia mea de leacuri, pentru că
eu nu ştiu să le vând. «Cum să rezolvi un cancer, cu cinci milioane?», mi-a zis. «Un
cancer se rezolvă cu cinci sute de milioane!». «Şi dacă oamenii nu au?», am
întrebat. Treaba lor, a zis domnul, şi atunci am înţeles de ce străbunica Sanda
scrisese pe ceasloave să nu ajungă la oameni cu «mână de luat», că puţin bine vor
face."

Mai întâi au fost plantele

Muzeul din cămară

Medicina sătească, veche de sute, poate de mii de ani, s-a

transmis prin hârtiile acelea scrise şi păstrate de ţaţa Sanda.
Domnul Bobescu le-a studiat şi a înţeles puterea vindecătoare
a plantelor, întocmai ca un şaman. "Cunoaşterea asta
extraordinară vine, poate, de la daci, şi poate mai înainte de ei.
Şamanii vorbesc de «plante-maestru» şi «plante-învăţători».
Noi, în popor, le spunem plante sfinte, şi avem cam o sută de
astfel de plante. Grâul, de exemplu, nu este o plantă-învăţător, dar noi o considerăm
sfântă şi el face minuni împotriva cancerului. Am învăţat, în timp, când trebuie
culeasă o plantă, în funcţie de anotimp, de poziţia soarelui sau de vreme, şi am
înţeles că nicio buruiană nu acţionează pe o singură boală. Toate au acţiune pe 3
până la 16 boli. Borcanul ăsta, de exemplu, e pentru gastrită şi aciditate. Cine a fă-
cut leacul l-a făcut pentru stomac. O plantă din el, coada-calului, merge însă şi pe
cancer, şi pe respiraţie, şi antibiotic. Unele plante sunt sinergice, adică unele merg
pe boală direct, altele le asistă şi le ajută pe alea care merg pe boala respectivă.
Este o plantă numită căptălan. Ea în sine nu acţionează pe nicio boală, dar
împreună cu păducelul, îl ajută să acţioneze mult mai bine. Am avut timp în pastoral
să mă gândesc la toate astea. Combinând doar 6 plante, am ajuns la 30 de afecţiuni
tratate", mi-a mai spus domnul Bobescu.
De mii de ani, oamenii se tratează cu plante. Înainte de-a exista medicamente,
buruienile erau singurul sprijin al oamenilor în faţa bolilor. Am văzut, personal,
vindecări impresionante la şamanii din Peru, am descoperit leacuri simple şi
eficiente la călugări, poţiuni simple şi salvatoare la vraci. Dar niciodată nu am înţeles
cum se explică această comuniune dintre oameni şi plante. Care este legătura
primară şi ultimă ce explică această complementaritate uimitoare? Care este
misterul ultim? I-am pus domnului Bobescu această întrebare, pe cât de simplă, pe
atât de grea: "De ce plantele ajută omul? Care credeţi că este legătura tainică dintre
noi şi plante?".
"Este foarte simplu", a răspuns interlocutorul meu. "Dumnezeu mai întâi a făcut
lumea aşa cum o ştim, şi după aceea animalele şi omul. Mai întâi, pe lume au fost
plantele. Lumea este guvernată de plante, ele au format apoi viaţa animală. Când a
făcut plantele, Dumnezeu le-a creat să fie hrană şi medicament. Plantele, în
adaptarea lor la mediu, au produs nişte substanţe care să le apere de boli. De
exemplu, pătlagina, iarba-mare, usturoiul etc. îşi produc singure antibioticul. Nu o să
vedeţi niciodată o plantă de rostopască sau de vâsc având cancer. Pentru că ele au
deja în interior nişte anticancerigene care sunt valabile şi pentru noi. Stejarul sau
dudul fac cancer, foarte multe plante fac, au acele umflături
care sunt tumori.

Podul cu minuni
Plantele sunt inteligente, comunică între ele, şi asta e
demonstrat ştiinţific, nu e o idee poetică. Unul dintre
experimente a arătat că un om care a distrus o plantă într-o
încăpere stârnea isterie între celelalte plante, de fiecare dată când intra din nou.
Apoi au fost aduse şi alte plante, din alt loc, şi au fost puse împreună. Şi noile plante
deveneau nervoase când intra acel om, deşi ele nu fuseseră martore la violenţă, dar
li s-a comunicat de plantele ce văzuseră agresiunea asupra surorii lor. Plantele
comunică, numai că mişcările lor sunt foarte lente şi prea subtile pentru noi. Plantele
văd. O viţă-de-vie sau o iederă care are un stâlp de lemn în apropiere ştie să se
îndrepte către el ca să se caţere. Plante distruse de viermii fluturilor au început să
dezvolte pe frunze nişte puncte asemănătoare cu acele ouă şi în felul acesta
fluturele nu mai depune acolo. Există un nivel de inteligenţă al plantelor surprinzător.
Ele au cunoscut bolile noastre înaintea noastră şi, spre deosebire de noi, s-au
adaptat mai repede şi au deja în ele antidotul. Când noi consumăm plantele,
consumăm şi acel antidot. Noi avem un sistem imunitar slăbit pentru că ne-am
schimbat de capul nostru hrana. Carnea, de exemplu, nu este un aliment pentru om.
Carnea ne scurtează viaţa, de la minimum 200 de ani, cât ar trebui să trăim, la cât o
ducem noi acum. De fapt, în mod normal, ar trebui să trăim în jur de 400 de ani.
Plutarh spunea că grecii din antichitate se hrăneau numai cu fructe, şi fiecare
generaţie atingea vârsta de 200 de ani. Ăsta este adevărul. Şi ceea ce se spune în
Biblie, că trăiau oamenii 600-700 de ani, nu este o metaforă, şi o putem demonstra
ştiinţific, matematic, prin biologie comparată sau prin evidenţe, cazuri rezolvate. Iată
o explicaţie simplă. Toate mamiferele de pe suprafaţa pământului trăiesc de cel
puţin 10-15 ori perioada de maturizare. Un şoarece e matur într-o lună, şi trăieşte
până la 2 ani. O vacă se maturizează în doi ani şi trăieşte până la 30 de ani. Un
elefant se maturizează în 4 ani, şi trăieşte până la 80 de ani. Singurul mamifer de pe
faţa pământului care nu respectă regula asta este omul. Omul, dacă mănâncă
numai carne, cum este cazul la boşimani, tuaregi sau inuiţi, se maturizează în 20 de
ani şi moare la 40, de două ori perioada de maturizare. Noi trăim până pe la 70.
Japonezii care nu mănâncă carne, dar mănâncă proteină animală din peşte şi
brânză, o duc până la 80 de ani. În medie, noi avem în corpul nostru 75 de mii de
miliarde de celule. Fiecare celulă moare şi se regenerează după o anumită pe-
rioadă. De exemplu, la fiecare 3 zile, avem o mucoasă stomacală absolut nouă, la
fiecare 30 de zile toată pielea se schimbă, la 1,5 ani, avem un ficat nou, la 4 ani, un
pancreas nou, la 7 ani, un schelet absolut nou. Celulele se rearanjează şi se adap-
tează, asta este evoluţia. Nu se poate ca dintr-o întâmplare să se fi creat viaţa. O
celulă este o entitate, un Dumnezeu care nu poate să fie înţeles. Luăm numai o
fagocită, o celulă care le recunoaşte pe toate celelalte 75 de mii de miliarde! Şi e
suficient ca una să damblagească sau să devină hoaţă, şi imediat este mâncată!
Cum este şi cazul celulelor canceroase, la care dacă ADN-ul se schimbă numai un
pic, este imediat atacată şi distrusă. Noi am fost creaţi vegetarieni şi ne-am adaptat
să mâncăm carne, oarecum, pentru că nu este o adaptare propriu-zisă.

La cules de Sânziene în Banat

Omul a fost creat vegetarian, are mâini de culegător, nu de
prădător, şi dacă şi-ar păstra acest statut, chiar şi acum, cu
toată mâncarea toxică, tot ar trăi 200 de ani."
Am plecat din satul Şuştra plin de răspunsuri şi întrebări noi, cu
o traistă de leacuri în spate şi cu speranţa că voi trăi şi eu măcar o sută de ani. În
plină primăvară, Banatul era înflorit şi bântuit de miresme, iar aerul îşi lua strălucirea
din floarea pomilor. Parcă pentru prima dată vedeam cum natura se străduieşte să
îmi dea speranţă şi bucurie, să mă tragă cu orice preţ în dragostea ei de viaţă. Aşa
a fost, probabil, dintotdeauna. Dar eu descoperisem abia acum câteva picături din
dragostea pământului, transformate în cuvintele ceasloavelor vechi, din tainiţa unui
prisăcar.