Sunteți pe pagina 1din 11

COMPARATISM MODERN SI POSTMODERN

TEMA:STRAINUL DE ALBERT CAMUS

STUDENT: VIERU RALUCA MARIA ANUL 3 GRUPA 40205

LITERE SI STIINTE
Existentialismul
Existentialismul este un curent filozofic si literar formeaza esenta vietii sale prin
propriile actiuni, acestea nefiind predeterminate de doctrine teologice, filozofice sau
morale. Acest curent inseamna mai degraba o viziune extrem de pesimista asupra
relatiilor umane. Omul disperat de propria sa realitate isi construieste propriile pentru a
a le putea atinge pe ale altora, inainte ca acestea sa fie distruse de societate.Aceasta
vizune a relatiei in permanent conflict cu altul este comuna filozofilor secolului al XX lea.
Viziunea lui Albert Camus afirma o permanenta opozitie intre divinitate si destinul
oamenilor, deci intre etern si temporar. Camus spune ca lumea in care traim este insusi
gazda noastra si ca datorita unor circumstante ciudate noi existam fara sa fim.Camus
incearca sa descifreze raportul dintre fiinta umana si univers.El recunoaste, de
asemenea ca frumusetea lumii nu merge intr-o singura directie, ea este pentru a
imprumuta cuvantul lui Jean Paul Santerre, duala, prezinta o forma contradictorie ca si
oricare alta aspiratie umana.

În termeni filozofici, orice obiect are o esență (ansamblul constant al proprietăților lui) și
o existență (o anumită prezență efectivă în lume). La un anumit gen de obiecte esența
precede existența, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în
minte după ansamblul proprietăților știute și apoi, construite sau fabricate, se realizează
prezența lor în lume, existența lor. După principiul conform căruia un obiect nu există
decât corespunzător esenței sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu
asupra omului (ca reminiscență religioasă: omul a fost creat conform unei anumite
reprezentări). În tradiția filosofilor sec. XVII și XVIII, s-a vorbit despre așa zisă "natură
umană", esență comună tuturor oamenilor. Existențialismul dimpotrivă afirmă că la om
- și numai la om - existența precede esența. Aceasta înseamnă că omul mai
întâi este și doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul își creează
propria esență (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca
să se definească puțin câte puțin, și definiția rămâne totdeauna deschisă: nu se poate
spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să
fi dispărut. Existențialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

Conform lui Albert Camus exista trei metode diferite de a afla absurditatea vietii :prima
prin senzatia pe care o avem de a fi straini prin raport la alte persoane si fata de
existenta insasi, a doua prin constanta timpului care curge inexorabil si este deci
dusmanul nostru ,sau datorita traversarii partii mecanice a vietii. Omul care descopera
absurdul are doua sanse : sa se sinucida sau sa se revolte. Sinuciderea poate sa fie
fizica sau filozofica, revolta corespunde intr-o coexistenta a omului absurd cu
absurditatea sa.Omul revoltat este, la fel ca si un condamnat la moarte, alege sa isi
traiasca ultimele sale zile din plin, cu intensitate si pasiune.
Caracteristicile Existentialismului

Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar
putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe


om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale
prezente.

Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca
ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul
de angoasă care ne însoțește existența.

Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici
stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva


tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e
finită și se îndreaptă către moarte.

Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă


celorlalți.

Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine


din neant și se îndreaptă către el.

Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în


inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat
personală și conștientă.

Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să
aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți.
Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere),
este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.

Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu
care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună .

Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub
permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.

Sentimentul absurdului poate sa arate caracterul masinal al existentei fara scop.Sau


ideea ca toate zillele unui om sunt subordonate unui maine, atunci cand timpul conduce
in neant eforturile noastre si este cel mai mare dusman al nostru.De asemenea
inteligente recunoaste imposibilitatea de a intelege lumea, ne zice in felul sau ca lumea
este absurda sau mai degraba oamenii sunt irationali.De fapt nu este lumea cea care
este absurda, ci confruntarea caracterului irational si a acelei dorinte tulburatoare care
reflecta tot ceea ce este mai profund intr-un om.Absurdul nu este nici in om, nici in
lume, dar in prezenta lor comuna.Naste din antonimia lor. Este pentru moment singura
lor legatura. Omul absurd are la indemana : sinuciderea, care este eliminarea contiintei,
pe de alta parte doctrinele situate in afara acestei lumi ale caror ratiuni si sperante, mai
exact credinta religioasa, care se numeste si suicidul filozofic al existentialistilor.

,,Eu supravietuiesc absurdului, spunea Camus, trei consecinte ma reprezinta :


revolta,libertatea si pasiunea mea.Singurul joc al constiintei mele, eu il transform in
regula vietii care era invitatia la moarte si refuz sinuciderea, asa se definea omul
absurd.’’

Constiinta

‘’Sa traiesti o experienta, un destin, sa il accepti din plin.Sa traiesti, sa traiesti absurd.
Sa faci in asa fel incat sa traiesti, inainte sa privesti’’.Una dintre pozitiile filozofice ale
omului este revolta.Este o confruntare perpetua a omului si a propriei sale
obscuritati.Ea pune lumea la intrebari in fiecare dintre secundele sale.Ea nu este
aspiratie, ea este fara speranta.Aceasta revolta nu este siguranta unui destin
ravasitor,cu atat mai putin resemnarea care trebuia sa o acompanieze.Camus se opune
spiritului sinuciderii,celui al condamnatului la moarte,care in acelasi timp este constient
si refuza moartea(Epilogul din Strainul). Dupa parerea lui aceasta revolta ii confera
maretie vietii si mandriei sale,mareste inteligenta si orgoliul omului prinse intr-o realitate
care le depaseste si il invita sa epuizeze tot si sa se epuizeze pentru ca el stie ca : in
aceasta constientizare si in aceasta revolta de zi cu zi, el da dovada de singurul adevar
care este constiinta.

Libertatea

Omul absurd lasa aceasta problema de o parte, libertatea in sine, care nu ar trebui
sa aiba legatura cu credinta in Dumnezeu, el nu poate da dovada decat de propria sa
libertate de spirit sau de actiune.Pana la intalnirea definitiei de absurd,el avea iluzia ca
este liber, dar de fapt era sclav obisnuintei sau prejudecatilor care nu dadeau vietii sale
un scop sau o valoare asemanatoare.Descoperirea absurdului ii permite omului sa
poata vedea totul intr-un mod nou :el este liber sa plece din momentul in care cunoaste
lucid conditia sa, fata speranta si fara de maine.El se simte detasat de reguli generale si
invata sa traiasca,, fara chemare’’.
Pasiunea

Sa traiesti intr-un univers absurd inseamna sa multiplici pasiunea cu experientele lucide


pentru :,, a fi in fata lumii cel mai des posibil’’.Montaigne insista asupra experientelor pe
care le imbunatatim si care sunt asociate sufletului.Camus insista asupra cantitatii,
pentru ca calitatea lor rezulta din prezenta lumii in plina constiinta.’’Sa simti viata sa,
revolta sa, libertatea sa, si cel mai mult posibil, sa traiesti cel mai mult posibil.Acolo
unde luciditatea domneste, scara valorilor devine inutila. Prezentul si succesiunea
prezentului, in fata unui suflet fara incetare constient este conditia omului absurd.In
orice caz, Albert Camus arata ca acest strigat presupune mai mult amaraciune decat
veselie,ca nu mai are valori consacrate pentru a-si orienta alegerea:absurdul, zice el, nu
elibereaza, el leaga.Nu permite toate actele.Totul fiind permis, asta nu inseamna ca
nimeni nu este sprijinit.Absurdul nu este decat echivalenta consecintelor acestor
acte.Nu este recomandata crima, ar fi copilaresc, dar el este echivalat remuscarilor
odata cu inutilitatea sa.De asemenea daca toate experientele sunt indiferente,aceea a
responsabilitatii este la fel de legitima ca si oricare alta.Este doar in campul
posibilitatilor si cu aceste ca isi exercita realitatea omul absurd :consecintele actelor
sale sunt doar ceea ce omul trebuie sa plateasca si el este pregatit.Omul este propriul
sau sfarsit si el este singurul sfarsit, dar intre actele sale el serveste sau deserveste
umanitatea.

Strainul
Străinul (în franceză L’Étranger) este un roman scris de Albert Camus și publicat
în 1942. Temă și perspectivele sale sunt adesea citate ca exemple ale filozofiei
absurdului și existențialismului lui Camus, deși Camus a respins personal ultima
etichetă.
Personajul principal este Meursault, un franco-algerian indiferent ("un cetățean al
Franței domiciliat în Africa de Nord, un om mediteranean, un homme du midi care abia
cunoaște cultura mediteraneană tradițională") care, după ce a participat la
înmormântarea mamei sale, ucide apatic un bărbat arab pe care el îl cunoscuse
la Alger. Povestea este împărțită în două părți: punctul de vedere al lui Meursault (narat
la persoana I) înainte și, respectiv, după crimă.
În ianuarie 1955, Camus a spus: „Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o
remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care
nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar
să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.”
Romanul face parte din „ciclul absurdului”, o trilogie compusă din romanul „Străinul”,
eseul Mitul lui Sisif și piesa de teatru Caligula, constituind fundamentul filozofiei
camusiene: absurdul, din cadrul existențialismului. Pe baza acestui roman, tradus în 40
de limbi, Luchino Visconti a realizat în 1967 o adaptare cinematografică.

Rezumat
Prima parte
Meursault, un francez algerian, află de moartea mamei sale. La înmormântarea ei, el nu
arată nicio stare de tristețe, ci mai degrabă una de indiferență. Când este întrebat dacă
dorește să vadă corpul, refuză și, în schimb, fumează și bea cafea în fața sicriului. A
doua zi, el o întâlnește pe Marie, o fostă colegă de muncă. Cei doi merg să înoate
împreună, vizionează un film de comedie și încep să aibă o relație sexuală, în ciuda
faptului că înmormântarea mamei sale avusese loc cu o zi mai înainte. În următoarele
câteva zile, el îl ajută pe prietenul și vecinul său, Raymond Sintès, să se răzbune pe o
iubită maură bănuită de infidelitate. Meursault este de acord să-i scrie o scrisoare iubitei
lui Raymond, cu unicul scop de a o invita astfel încât Raymond să facă sex cu ea și
apoi să o scuipe în față în ultimul minut ca un gest de răzbunare emoțională. Meursault
nu vede nici un motiv să nu-l ajute, mai ales că-l place pe Raymond. El nu își exprimă
niciun motiv de îngrijorare că iubita lui Raymond va fi rănită emoțional, aflându-se într-o
stare de apatie.
Scrisoarea își produce efectul: iubita se întoarce, dar situația escaladează atunci când
ea îl lovește Raymond după ce el încearcă să o dea afară, iar Raymond o bate.
Raymond este dus la tribunal, iar, după ce Meursault depune mărturie în favoarea lui,
scapă doar cu un avertisment. După acest moment, începe însă să fie urmărit de un
grup de arabi, condus de fratele fetei. Într-una din zile, Raymond îi invită în week-end
pe Meursault și Marie la casa de pe plajă a unui prieten, Masson. Ei sunt urmăriți acolo
de fratele iubitei lui Raymond și de un prieten arab; acolo are loc o confruntare, iar
Raymond este rănit cu un cuțit. Mai târziu în aceeași zi, Meursault, plimbându-se pe
plajă, îl întâlnește pe unul dintre arabi. El este dezorientat din cauza insolației, iar când
arabul își scoate cuțitul, Meursault îl ucide, împușcându-l repetat cu un revolver. El nu
divulgă cititorului niciun motiv al crimei sau al împușcăturilor repetate, în afară de faptul
că a apăsat pe trăgaci, fără să vrea, fiind deranjat de căldură și de lumina soarelui.
Partea a doua
Meursault este arestat și închis, însă se obișnuiește repede cu ideea, petrecându-și
mare parte din timp dormind sau analizându-și mintal obiectele pe care le deținea în
apartamentul său. Tăcerea și pasivitatea lui din timpul proceselor îl face pe procuror să
intuiască lipsa oricăror remușcări pentru crima comisă și să se concentreze mai mult pe
incapacitatea sau refuzul lui Meursault de a plânge la înmormântarea mamei sale decât
pe crima propriu-zisă. Avocatul îl împinge pe Meursault de a spune adevărul, dar nu
reușește, iar mai târziu Meursault explică cititorului că nu a fost niciodată cu adevărat
capabil să simtă vreo remușcare sau emoție pentru oricare dintre acțiunile sale din
viață. Procurorul îl învinovățește teatral pe Meursault și pretinde că acesta este un
monstru fără suflet, incapabil de a simți remușcări și că merită, prin urmare, să moară
pentru crima lui. Deși avocatul lui Meursault îl apără și îi spune mai târziu că se
așteaptă la o sentință blândă, judecătorul îl condamnă la moarte prin decapitare.
Aflat în închisoare, în așteptarea executării pedepsei cu moartea prin ghilotinare,
Meursault este vizitat de un preot, dar refuză categoric îndreptarea spre Dumnezeu,
explicând că Dumnezeu este o pierdere de timp. Deși capelanul persistă în încercarea
de a-l scoate pe condamnat din starea sa de ateism (sau, poate mai exact, din apatia
lui), Meursault îl atacă într-un acces de furie determinat de frustrările sale, de
absurditatea condiției umane și de angoasa lui personală față de lipsa de sens a
existenței sale. La început, el precizează că oamenii nu au dreptul să-l judece pentru
acțiunile sale sau pentru cine este el, și nimeni nu are dreptul de a judeca pe altcineva.
În cele din urmă, Meursault îşi găseşte liniştea şi fericirea, meditând asupra indiferenței
universului față de omenire și asupra propriei sale vieți. [3]

Personaje

Meursault este un franco-algerian care află de moartea mamei sale printr-o


telegramă. Indiferența lui Meursault față de vestea morții mamei sale demonstrează o
detașare emoțională față de mediul său de viață. Există mai multe momente
semnificative în întregul roman care nu au un impact emoțional asupra lui Meursault. El
nu arată emoție când află că mama lui a murit, când Marie îi spune că-l iubește sau
când ucide pe cineva. O altă trăsătură a lui Meursault este că îi place adevărul și nu-i
pasă cum îl văd ceilalți oameni. Cu toate acestea, comite sperjur prin furnizarea unei
mărturii false în numele vecinului său, Raymond. El este privit ca un străin de către
societate din cauza indiferenței sale.

Raymond Sintès este vecinul lui Meursault, care-și bate amanta, cauzând un
conflict cu arabii. El îl aduce pe Meursault în conflict ceea ce duce în cele din urmă la
uciderea unui arab. Raymond poate fi un personaj complementar al lui Meursault, el
luând măsuri în timp ce Meursault este indiferent. Raymond și Meursault par să
dezvolte o legătură în cursul poveștii, care se încheie cu mărturia lui Raymond Sintès în
timpul procesului. Raymond, de asemenea, crede că poate controla oamenii - el atacă o
femeie deoarece crede că ea l-a înșelat și insistă că Meursault este prietenul său, după
o favoare simplă a lui Meursault.

Marie Cardona este o dactilografă de la același loc de muncă cu Meursault. La o zi


după înmormântarea mamei lui Meursault, ea îl întâlnește pe o plajă publică, reluându-
și relația. Întrebat dacă o iubește, Meursault răspunde că nu crede asta. El este însă de
acord să se căsătorească cu ea înainte de crimă și de arestarea sa. Marie, ca și
Meursault, se bucură de contactul fizic sub forma actului sexual. Ea reprezintă viața
plăcută pe care Meursault o dorește, iar înfățișarea ei plăcută este unul din lucrurile
căruia Meursault îi duce lipsa în închisoare.

Masson este proprietarul casei de pe plajă unde îi duce Raymond pe Marie și


Meursault. Masson este o persoană lipsită de griji căruia îi place să-și trăiască viața pur
și simplu și să fie fericit. El vrea să-și trăiască viața fără restricții.

Salamano este un om bătrân care își scoate în mod curent câinele la plimbare. El își
abuzează câinele, dar este atașat de acesta. Când își pierde câinele, devine tulburat și
îi cere un sfat lui Meursault. Acesta nu îi oferă un sfat util, iar Salamano recunoaște că
viața lui s-a schimbat.

Arabii - grupul etnic o include pe amanta lui Raymond. Faptul că niciun arab nu a
primit un nume în Străinul a determinat ostilitatea algerienilor față de Camus.

Arabul - El este împușcat de Meursault pe o plajă din Alger. Arabului i s-a dat o
identitate în romanul Cazul Meursault, contraanchetă (2013) scris de jurnalistul și
romancierul algerian Kamel Daoud.

Analiza si comentarii
Romanul face parte din trilogia pe care Camus o va numi „ciclul absurdului”. Aceasta
conține un eseu filozofic intitulat Mitul lui Sisif și piesa de teatru Caligula.
Este vorba de un roman (odată Camus scria: „Dacă vrei să devii filozof, scrie romane”al
cărui personaj principal, misterios, nu se conformează canoanelor moralității sociale și
pare înstrăinat de lume și chiar de el însuși. Meursault se rezumă într-o narațiune
apropiată de cea a unui jurnal intim (mai puțin analiza) la a face inventarul
evenimentelor, poftelor și grijilor sale. Este reprezentativ omului absurd descris în Mitul
lui Sisif, absurdul născându-se din „această confruntare dintre dorința umană și tăcerea
nejustificată a lumii.”.
A doua parte a romanului (care începe chiar după crimă) îl prezintă pe narator renăscut
față de lume și față de el însuși, ca și cum, moartea apropiindu-se, l-a făcut să simtă cât
de fericit fusese. Meursault este prolix atunci când vine vorba de exprimarea
sentimentelor sale și a revoltei.
Stilul romanului, mai degrabă neutru și alb, redă acțiunea cu perfectul compus, despre
care Sartre va spune că „accentuează solitudinea fiecărei bucăți de frază”, punând în
centru solitudinea personajului în raport cu lumea și cu el-însuși.

Aspecte filozofice
Fără îndoială, Camus, prin acest roman aparținând „Ciclului absurdului”, a transpus în
plan romanesc teoria din Mitul lui Sisif. La prima lectură a acestui roman, se ajunge la
concluzia pe care Sartre a tratat-o amănunțit în „Situations I”, precum că existența la
acest nivel nu are sens. Înlănțuirea evenimentelor este dictată de hazard, luând forma
unei fatalități în fața omului. De aceea, Meursault este rece și distant atunci când
inventariază evenimentele, ca și cum acestea ar surveni independent și fără voia lui.
Cu toate acestea, Meursault rămâne un personaj pozitiv, care se pliază perfect acestei
existențe/acestui mod de a trăi, de altfel, nici nu minte în fața Mariei sau a tribunalului,
nici nu are un aer orgolios: pur și simplu, acceptă lucrurile așa cum sunt ele și nu vede
niciun interes în a-i minți pe alții și nici chiar pe el însuși.
Ucigându-l pe arab, Meursault o face ca urmare a unui instinct criminal, comportându-
se ca și cum ar fi fost ghidat de soare și lumină. Astfel, crima primește o alură
cvasimitică, mai ales că soarele și lumina sunt omniprezente în roman, având un impact
concret asupra faptelor naratorului-personaj.
A doua parte a romanului prezintă un Meursault arestat, obligat de a reflecta la viață și
la sensul acesteia, contemplând sporadic moartea. Se conturează revolta față de
injustiție, revolta față de o moarte ce survine mult prea devreme, cât și împăcarea cu
lumea și cu sinele. Urmărindu-i dezgustul față de injustiție și condamnarea la moarte,
Meursault, personajul pe care-l va construi mai târziu, va fi înzestrat cu acestea.
„Opusul celui care se sinucide, scrie Camus în Mitul lui Sisif, este condamnatul la
moarte”[7], pentru că cel ce dorește să se sinucidă, renunță, în timp ce condamnatul se
revoltă. Iar revolta este singura atitudine pe care o poate avea omul absurdului: „Extrag
din absurd trei elemente: revolta, libertatea și pasiunea mea. Printr-un joc de conștiință,
din invitația la moarte fac regula de căpătâi a vieții – refuz suicidul” scrie Camus în
eseul său.[8]. „Capodoperele se recunosc prin faptul că au mult mai mult de spus decât
comentariile pe care le provoacă. Doar așa ne pot marca: lăsând de fiecare dată, în
spatele fiecărei porți, o altă poartă deschisă.”
Totuși, opera rămâne ficțiune, nu eseu; de altfel, Camus mărturisește că a
scris Străinul pentru a se destinde: romanul are un scop ludic și nicidecum filozofic, cu o
aparentă legătură între ficțiune și existențialism.
Într-un ultim interviu, Albert Camus se justifica astfel în ianuarie 1955: „Am sintetizat
«Străinul», acum ceva vreme, printr-o frază de care-mi aduc aminte, deoarece e
paradoxală: «În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă
să fie condamnat la moarte.» Voiam să spun că eroul romanului este condamnat pentru
că nu participă la joc. În acest sens, el apare ca un străin societății în care trăiește,
zăbovește, rămâne pe dinafară, în suburbiile vieții private, solitare, plină de voluptate.
De aceea, cititorii au fost tentați să-l asemene unei epave. Meursault nu se supune
regulilor jocului. Răspunsul este simplu: refuză să mintă. ![…] …Cititorul nu s-ar înșela
dacă ar vedea în «Străinul» povestea unui om care, lipsit de orice atitudine eroică,
acceptă să moară pentru adevăr. Meursault, pentru mine, nu este o epavă, ci un om
sărac și dezgolit, îndrăgostit de soare, fără să lase umbre. Departe de a fi privat de
orice sentiment, îl cuprinde o pasiune profundă pentru absolut și adevăr. Mi-a venit, de
asemenea, să spun, paradoxal, că am încercat să descriu prin personaj singura
cruce/povară pe care o merităm. Se va înțelege, din ceea ce am explicat, că, fără nicio
tentă de blasfemie, doar cu o afecțiune ironică, un artist își rezervă dreptul să-și
analizeze personajele din creația sa."
Străinul de Albert Camus este un roman filozofic scris la prima vedere în același ritm
impus de personalitatea și replicile monosilabice ale personajului principal, Meursault.
Mai mult decât filozofie, este un manifest la adresa regulilor societății, care pune cu
mare rapiditate etichete celor care nu se conformează regulilor sale. Personajul lui
Camus este un astfel de individ. Prezent la înmormântarea mamei lui într-o zi
caniculară în Algeria, el nu va plânge și nu va avea reacțiile așteptate de către cei
prezenți la eveniment, dimpotrivă în prtea a doua a romanului i se vor imputa chiar
fumatul unei țigări și băutul unei cafele cu lapte în timpul priveghiului, ca fiind niște
reacții din partea lui total nepotrivite cu situația în care se afla.
Meursault devine un fel de personaj absurd deși este antrenat intr-o rutină cu nimic
diferită față de a oricărui alt locuitor al Algerului. Va avea o relație amoroasă cu o femeie
pe nume Maria de care se simte atras mai mult fizic decât spiritual, merge la birou
zilnic, are un șef care îi propune o promovare pe care o va refuza, ia prânzul în același
restaurant și locuiește în același cartier de peste zece ani.
O scrisoare plină de cuvinte urâte pe care o va scrie Meursault cu mîna lui, unei foste
iubite arăboaice a vecinului său Raymond, la rugămintea acestuia, va declanșa
evenimentele care vor duce la pretextul romanului, tema filozofică a morții, religie și
implicit a destinului. În urma acestei scrisori fosta iubită va avea o altercație cu
Raymond, va interveni poliția, va fi acuzat iar Meursault va depune mărturie în
favoarea lui. Raymond îl va invita pe Meursault și Maria să petreacă o zi la casa de pe
plajă a unui prieten pe care Meursault nu îl cunoștea. În această zi Meursault va comite
o crimă fără un motiv aparent, va fi acuzat, încarcerat și supus unui proces.
Descrierea procesului lui Meursault este o parte foarte interesantă din roman și ea va
culmina cu episoadele în care apar acuzatul la moarte și preotul închisorii, pe care
personajul principal refuză de fiecare dată să îl primească. Indiferența și calmul
lui Meursault , resemnarea lui în ceea ce privește sentința dar și starea de dinainte de
ea, vor dispărea într-o confruntare cu preotul care va reuși să rămână în celula sa
suficient timp pentru a-l face să aibă o reacție.
Îți place cartea până acum? Vezi și lista cărților scrise de Albert Camus.

Meursault nu este un individ credincios, nu are nici un fel de relație cu religia, cele mai
durabile bucurii pentru el erau miresmele de vară, cartierul care-i plăcea, un anumit cer
de seară, rîsul şi rochiile Mariei. Ce îl va determina să aibă o reacție foarte violentă la
adresa preotului este remarca acestuia din urmă, care îl asigură că se va ruga pentru
el. Meursault nu are nevoie de rugăciunile lui înainte de decapitare, nu vrea să fie
ajutat, nu știe ce e noțiunea de păcat și tot ce putea spune despre el, era că e vinovat,
că va plăti cu condamnarea și pedeapsa capitală și nu i se putea cere nimic mai mult.
Străinul lui Camus putem fi oricare dintre noi, dacă avem destul de mult curaj să
recunoaștem sau poate că din contră am fost la un moment dat unii dintre noi niște
outsideri în societatea în care trăim dar nu am avut acel ceva care să ne facă să nu ne
trădăm pe noi înșine. În epoca noastră, nu neapărat revolta față de religie te poate face
un străin în ochii unora, ci mai mult revolta și o alt fel de atitudine față de regulile unei
societăți care impune niște standarde de calitate care reduc foarte mult individul la ceva
lipsit de fond si îl lasă doar cu formă.

S-ar putea să vă placă și