Pot reglementatorii bancilor și băncile centrale să prevină crizele viitoare de lichiditate?

Factorii de decizie politică și cei din mediul academic continuă să se lupte cu cauzele și consecințele bisericii de
credite. Un domeniu larg de înțelegere este că amortizarea "lichidității" a încurajat împrumuturile laxibile care au
condus la datorii restante/negative la creditele ipotecare, iar o lipsă bruscă a acestora a contribuit la precipitarea
crizei.
Dar ce este lichiditatea, de ce se evaporă brusc și ce pot face băncile centrale și autoritățile de reglementare pentru
a se asigura că refluxul (declin) și fluxul acesteia nu destabilizează economiile?
Acest lucru și multe altele fac obiectul unei chestiuni speciale a Revizuirii Stabilității Financiare al Bancii din Franta.
Esența lichidității este capacitatea de a ridica bani gata pentru a satisface nevoile presante de cheltuieli.
O firmă este lichidă dacă are destui bani pentru a-și plăti furnizorii și angajații și pentru a-și finanța investiția.
Daca/In cazul în care piețele financiare ar fi complete și perfect lichide (fluida/nestatornica), firmele și gospodăriile
ar putea să strângă mereu bani prin angajarea în schimb a câștigurilor lor viitoare.
Atât finanțarea, cât și lichiditatea pieței se bazează pe o sumă suficientă de lichidități monetare.
Acesta este al treilea aspect al lichiditatii: cantitatea/valoarea banilor bancii centrale care circula in jurul economiei.
Băncile comerciale joacă un rol vital în asigurarea lichidității.
Acestea furnizează gospodăriilor și întreprinderilor bani gata, în schimbul garanțiilor/promisiunilor de venituri
viitoare, cum ar fi creditele ipotecare și împrumuturile.
Băncile își fac profitul din riscul de lichiditate (ținând cont de angajamentele pe termen lung care nu pot fi ușor
vândute), precum și de riscul de credit (pericolul ca astfel de promisiuni să nu fie păstrate).
Cele două surse de risc sunt legate, deoarece cu cât este mai mare incertitudinea cu privire la bonitatea (inseamna
capacitatea de plata si de credit, inseamna si ex: capacitatea de productie a unui teren) debitorilor, cu atât este mai
greu să vândă împrumuturile lor unei terțe părți.
Băncile își pot minimiza riscul de credit prin examinarea/verificarea cu atenție a debitorilor.
Este mai dificil să limitezi riscul de lichiditate, care depinde de disponibilitatea altora de a tranzacționa/negocia pe
piețe.
Băncile nu sunt singura sursă de lichiditate, desigur. Firmele mari pot strânge fonduri prin vânzarea de obligațiuni
sau acțiuni direct către economistii de pe piețele de capital.
Băncile în sine au vândut pe pachete împrumuturile lor ca titluri de valoare/garantie. Pentru o vreme, într-adevăr,
boom-ul de securitizare a făcut ca vechiul rol al băncilor să pară oarecum redundant/excesiv.
Dar una dintre lecțiile bisericii de credite este că băncile sunt în continuare importante deținători de lichidități
atunci când piețele se usucă. Când investitorii au început să se întoarcă în sus la titluri de garantie/valoare legate
de surplusul ipotecilor subprime și a altor împrumuturi riscante, băncile au ajuns să le finanțeze.
Aceasta a fost una dintre principalele cauze ale convulsiilor de pe piețele de împrumuturi interbancare, , in mod
obisnuit, un colț al sistemului financiar care arată încă o dată semne de tensiune.
În timpuri normale, băncile își împărtășesc rezervele banesti între ele prin împrumuturi pe termen scurt la rate ale
dobânzii care ar trebui să urmărească îndeaproape ratele de politică stabilite de băncile centrale.
De la declanșarea crizei, ratele dobânzilor la împrumuturile interbancare au fost uneori neobișnuit de mari în
comparație cu ratele de politică. Din nou, în această săptămână, au fost semnale că băncile ar putea stoca
lichiditatea - fie pentru că sunt îngrijorați de expunerea rivalilor lor la împrumuturi/credite nedorite, fie pentru că
nu vor să fie prinși în capcana pentru bani.
Pe tot parcursul/d-ea lungul crizei băncile centrale au căutat să elimine aceste situații (indoituri/rasuciri).
La început au oferit facilități de creditare de urgență, însă băncile au fost reticente să le apuce, din cauza
stigmatelor atașate.
Pentru a se opune dificultatilor pe pietele monetare, băncile centrale din America și Marea Britanie au decis să
ușureze condițiile de acordare a împrumuturilor pentru toate băncile comerciale.
Costurile de împrumut interbancare se ameliorează în cursul noului an după ce Banca Centrală Europeană (BCE) și
Rezerva Federala au injectat 660 de miliarde de dolari între ei pe piețele monetare.
În cazul în care spreadurile interbancare continuă să crească, BCE, Fed și alte bănci centrale ar putea să intervină
din nou.
Prevenirea sau vindecarea?
Având în vedere aceste tensiuni recurente de pe piață, cum ar putea fi prevenite șocurile de lichiditate viitoare sau,
cel puțin, vor fi abordate/confruntate?
Propunerea în cadrul simpozionului (Bancii din Franta) Bank of France are două împrăștieri/lovituri largi.
Primul spune că băncile centrale ar trebui să-și murdareasca mâinile în timpul crizelor de lichiditate.
Andrew Crockett, fost șef al Băncii Reglementărilor Internaționale, consideră că băncile centrale ar trebui să
extindă gama de garanții pe care le acceptă atunci când furnizează bani băncilor comerciale.
Acest lucru ar facilita ușurarea/calmarea presiunilor de finanțare pe piețele monetare.
Ar îmbunătăți, de asemenea, lichiditatea pieței pentru activele/bunuri eligibile ca garanție pentru banii băncii
centrale, în beneficiul stabilității financiare globale.
A doua propunere, mai ortodoxă, este de a reglementa mai riguros lichiditatea băncilor.
Deținerea unor active/bunuri lichide cu randament scăzut este costisitoare pentru băncile comerciale.
Ei sunt reticenți (ezita) în a renunța la împrumuturi profitabile doar pentru a se proteja împotriva șanselor
indepartate de șoc de lichiditate - mai ales atunci când, într-o criză, banca centrală este probabil să intervină cu
bani în plus.
Din aceste motive, băncile ar trebui încurajate să ia mai serios în considerare lichiditatea creditelor lor, precum și
riscul de neplată.
Există ceva complementar în legătură cu aceste două propuneri.
Cu cât este mai mare rolul băncilor centrale în oferirea de sprijin pentru lichidități, cu atât mai puține bănci
comerciale trebuie să-și facă griji în ceea ce privește riscul de lichiditate - și de aceea este nevoie de o reglementare
mai riguroasă a lichidității.
Îngrijorarea este că un regim de garanții excesiv de liberal ar putea să distrugă piețele private și disciplina lor; de
exemplu, BCE, care acceptă o gamă largă de garanții, se crede că a luat niște titluri nedorite care nu ar putea fi
finanțate cu ușurință.
Oferta de asigurare de lichidități poate influența prețul activelor din sectorul privat afectat; ar descuraja, de
asemenea, salvatorii privați să dețină lichidități, făcând ca vânzările de foc să fie mai puțin probabile.
In cele din urma, de ce Statul ar trebui sa ofere o asigurare de lichiditate extinsa; nu seste acesta faptul pentru care
exista bancile comerciale?