Sunteți pe pagina 1din 3

Das Unheimliche- Discurs Oral

Dintre toate eseele scrise de Sigmund Freud , este putin comic faptul ca acesta se resimte cel mai
-ambiguu. Das Unheimliche , ”STRANIUL” pare a fi mai mult o nuvela teoretica de un aer, bizar,
decat- un discurs. Freud este cunoscut pentru texte clare , transparente si directe;(in opozitie cu
eseul relatat anterior) cercetari ample ce cuprind opinii clare asupra adevarului din fata noastra
, punandu-l la indoiala. Interpretari ce pun in practica aceeasi filozofie pe care o regasim si aici ,
insa in cuvinte nesigure si nenumarate semne de intrebare.

In prolog (primele patru paragrafe) , Freud isi explica intentiile , cum si de ce acesta se simte
atras de cercetarea esteticului , desi aceasta nu pare a se incadra in juristrictia psihanalizei.
Acesta afirma ca esteticul se ocupa in special de sentimente pozitive, produse de frumos, de
sublim, neglijandu-le pe cele negative , neplacute si dureroase. Freud considera Das
Unheimliche un domeniu sau un concept al esteticului cu o denotatie elastica. Acest domeniu
este unul indefinit , acest concept nu prezinta un nucleu. Suntem obisnuiti sa definim straniul
imprumutandu-ne de alte concepte cum ar fi : inspaimantator , infricosator sau ingrozitor.

Insa existenta acestui cuvant trebuie sa fie justificata de existenta unui sens aparte, propriu doar
pentru acesta. Freud doreste sa regaseasca adevaratul sens al straniului.

Si asa , analiza este ancorata de ceea ce este denotat. Un concept pus la intrebare, insa al carui
denotatie va deveni de-a dreptul o conotatie.

Freud afirma in urma exprimarii opiniei sale asupra unui studiu din psihologia medicala scris de
catre E. Jentsch. ca: „De mult timp nu am mai trait sau aflat ceva care sa-mi se para straniu”

De aici incepem sa surprindem ambiguitatea acestui eseu -Cand un subiect este pus la indoiala in
asemenea fel de catre autor, rasare un sentiment de uimire deoarece ceea ce era odata familiar
pentru acesta, este acum cuprins de mister, am putea spune.

”Pentru cercetarea noastra se deschid doua cai:

-fie sa vedem ce sensuri a incorporat cuvantul ”unheimliche” (straniu) ca urmare a


dezvoltarii limbii.

-fie sa inregistram toate aspectele prin care persoane si lucruri, senzatii , trairi si situatii
trezesc in noi sentimentul straniului.

----Fiecare cale ajunge prin maniere diferite la acelasi rezultat, care incepe tot procesul din
nou.;prima (experienta in plan lingvistic) , a doua( experienta in planul vietii de zi cu zi)

Aceste doua metode au fost propuse pentru noi, desi alegerea fusese facuta deja si metoda deja
urmarita. Insa Freud va incepe prin a discuta despre metoda ne-aleasa cu adevarat de catre
acesta, cea a cuvantului ”straniu” in plan lingvistic.

1) ”Unheimliche este denumirea pentru tot ce este cunoscut ca fiind...necunoscut si ascuns si a


devenit vizibil.” Schelling , filozof german o spune altfel: ”Tot ceea ce ar fi trebuit sa ramana
ascuns”, legand straniul de o lipsa de modestitate

2)Alegerea unui exemplu potrivit, Ne regasim din nou dupa acest pasaj , la rascruge de drumuri ,
si luam drumul ce duce spre lume. In loc se ne axam pe un dictionar , ne vom axa pe obiecte
”animate”. Autorul ne descrie acest drum ca un teatru , tot ceea ce este reprezentat pe scena ca
fiind insufletit si cum viata , precum o pictura , este capabila sa ascunda. Pe scena si scena scenei,
relatia dintre descoperirea stintifica a lui Freud asupra adevarului si mecanica fictiunii este
scoasa la iveala. Insusi textul austriacului aici, functioneaza ca o fictiune: redistribuirea
dramatica a abordarii, suspensia si surprizele, toate acestea duc la asemanarea textului cu o
parte speciala a fictiunii, si autorul profita de privilegiile naratorului pe care un analist nu le
poate avea. Freud priveste in acesta scriitorul, cel pe care un analist trebuia a-l cerceta in
legatura cu literatura pe care psihanaliza trebuie sa se inteleaga pentru a se intelege , pe sine.
Acesta este , in relatia sa cu scriitorul , ca Straniul in relatia cu Familiarul ( Unheimliche cu
Heimliche). Freud se resimte pe el insusi precum un caz . Enigma Straniului are un raspuns
literar, afirma acesta.

Freud abordeaza opera ”Der Sandmann” de E.T.A. Hoffmann incepand cu personajul automaton ,
papusa Olympia. Leaga termenul ”straniu” manipularea psihologica a lui Hofmann in aceasta
opera , ce consista in producerea si rezervarea incertitudinii in respect pentru adevarata natura
a Olympiei. Este insufletita sau nu? Oare Freud regreta acest argument psihologic? Acesta preia
un avantaj in a inlocui straniul papusii cu cel al lui Sandmann. Acoperita acum de criticism
analitic si incertitudine , discutia temei papusii este mutata din prin plan. Represiunea lui Freud
in acest caz va fi justificata cu aprobarea si complicitatea noastra a cititorilor , Freud fiind
constient de partea noastra. ”Sper ca majoritatea cititorilor sa fie de acord cu mine ” spune
acesta. Insa si acest dialog pe care il are cu noi este un artificiu teatral , in care raspunsurile sale
nu fac decat sa ridice mai mule semne de intrebare. Episodul Olimpiei este transformat intr-o
satira , ce devine tot mai obscur in continuare. Freud este Sandmann in acest caz , ce ne sufla
nisip in ochi.

Urmeaza apoi discursul asupra personajului Sandmann. Freud incepe in a rescrie povestea intr
un mod structural, incepand cu centrul acesteia . Intreaga poveste este conturata de Omul cu
nisipul , ce smulge ochii copiilor dupa ora de culcare. Este de crezut faptul ca Freud relateaza
aceasta poveste in scop demonstrativ. Povestea ce pare sa fi fost Unheimliche este acum
apropiata de Heimliche. Cititorul va avea impresia ca relatarea lui Freud nu este asa de
Unheimliche precum acesta pretinde ca este: Este acel element nou ce ar fi trebuit sa ramana
ascuns prea expus aici? Sau a redat acesta straniul prea familiar? Ambele versiuni ale operei
”Der Sandmann” trebuiesc citite pentru a ne da seama ce a fost adaugat in una dintre versiuni.

Ca o naratie condensata , relatarea lui Freud este una lineara . Nataniel , protagonistul operei,
este recunoscut ca unul dintre pacientii acestuia, povestea lui fiind pur si simplu un caz.
Asemanator cu cazul lui Goethe prezentat in eseul anterior. Porneste de la amintirile din
copilarie ale lui Nataniel pana la deliriul si , din pacate , tragicul sau sfarsit. In totul cursul
relatarii , Freud deranjeaza intr-un fel anume : pentru a explica elementul fantastic in mod
rational ( Unheimliche la Heimliche) sau pentru a explica legaturile , ce nu sunt asa vizibile in
text. Aceste interventii reduc pana la pur si simplu stergerea personajelor din categoria de
Heimliche, Clara si fratele acesteia. Acesta incearca sa explice de asemenea incertitudinea ce o
inconjoara pe Olympia, incercand sa o puna in categoria personajelor Heimliche. Aceste
interventii accentueaza conflictul dintre Nataniel si Sandmann fiind mult mai mistuitor , si totusi
nu la fel de surprinzator precum in carte. Cititorului ii este intins astfel chiar lentila opticianului
din poveste , punandu-ne sa ne intrebam : Ne arata realitatea sau fantasticul?
Kein Zweifel mehr-Fara nici un dubiu - spune Freud in acest eseu de nenumarate ori insistent,
desi exista dubii. Freud sare de la un efect la altul ( dand impresia ca ar crea o cauza si un efect) ,
pana ce ajunge la ”punctul de certitudine” , de realitate pe care doreste sa o stabileasca. Iar noi
suntem obligati sa acceptam aceasta ”concluzie” cu efectele sale retroactive. Sa incercam sa
privim altfel: Sa ne imaginam ca ar fi existat cauza si efect ci nu doar o serie de efecte asamblate
intr-un simulacrum prezentat ca un discurs. Poate nu ne intrebam ca Freud , ca Coppola si
Copelius ar fi aceeasi persoana, ergo Der Sandmann insusi, si credem ca Nathaniel nu ar delira ci
chiar reprezinta un clarvazator in propria sa poveste. Sa incercam sa acceptam aceste efecte( si
unitatea fictionala dintre cititor si analist), si aceasta mod de interpretare , dorinta noastra de a
demasca ce nu ar fi trebuit sa ramana ascuns in asemenea scriere selectiva.

Gandindu-ne la acest mod de interpretare , de deformare a textului , este ceva ce am face cu un


vis. Elaborarea sa incepe , in realitate , de la o concluzie ce readuce analiza intr-un cerc intra
analitic. Concluzia propriu-zisa se taie in doua parti :

1) Expulzarea unei incertitudini intelectuale duce la o interpretare analitica, iar ducerea in


fundal a temei papusii Olympia aduce in prin plan pe Nataniel.
2) In aceasta naratie a opereu Der Sandmann , Freud joaca frica de a ramane orb ,
Sandmann fiind redus la o simpla definitie. Sandmann= pierderea ochilor( desi nu este
asa simplu)

Intr-o simpla miscare , cele doua figuri extraordinare sunt eliminate si cu ele si practic cam
jumatate din text. Numai ochii ne raman: , insa frica aceasta de a ne pierde vederea este ceva
ce ne joaca inconstient sau nu , zilnic. Este o frica familiara.

Din punctul nostru de vedere , ca cititorii acestui eseu , nu ne putem opri in a crede faptul ca
Freud cel mai probabil nu l-ar fi invidiat catusi de putin pe Hoffmann pentru arta sau talentul sau
in a crea efectul Unheimliche. Faptul ca putem resimti o neliniste citind eseul lui Freud , este
deoarece autorul reprezinta propiul sau dublu intr-un joc care nu poate fi disociat de propriul
sau text. Si in special deoarece Straniul nu se refera la nici un secret mai profund decat el insusi.
Orice țintă urmarita isi produce propria anulare si orice scriere despre moarte este o scriere ce
se reintoarce. Represiunea mortii sau a castrarii tradeaza moartea sau castrarea oriunde. Sa
vorbesti despre moarte este sa mori. Sa vorbesti despre castrare este ori a trece peste aceasta
ori pentru a o efectua. Asadar , aventura lui Freud in acest eseu este consacrata chiar spre
paradoxul scrierii ce-si intinde semnele in scopul de a si manifesta secretul ce-l tine.

Cat despre solitudinea , tacerea si intunericul , ce au existat mereu inca din copilarie , putem
afirma doar ca sunt elemente produse de anxietatea morbida a acestei perioade , din care multi
insa nu s-au vindecat. Despre Unheimliche( si dublul acestuia , fictiunea) putem spune ca nu va
disparea complet niciodata.... ca ”re-prezinta” ceea ce in solitudine , tacere si intuneric nu ti se va
arata niciodata. Nici real nici fictiv , ”fictiunea” este o secretie a mortii, o anticipare a unei ne-
reprezentari, o papusa , un corp hibrid compus din limba si tacere care , printr-o miscare ce il
intoarce si este intors, inventeaza ”dubluri”, si moarte.