Memoria apei și victimele timpului

Gustul pentru drame de familie, drame psihologice profunde, cu vagi irizări de comedie, pare să
fie acum din nou la modă, cel puțin pe scenele din România. Din această categorie face parte și
„Memoria apei”, spectacol pus în scenă la Teatrul Național din București, la Sala Pictură, de
Erwin Șimșensohn, după un text de Shelagh Stephenson.

Piesa scrisă de autoarea britanică este în intenție o comedie, însă, așa cum o montează Erwin
Șimșensohn, de câțiva ani revenit în teatru, după o pauză destul de lungă după încheierea
facultății, ea își lasă la iveală mai ales trăsăturile de dramă psihologică. Iar scenografia Alinei
Herescu, având un puternic impact încă din prima scenă, urmărind un efect hipnotic, adâncește
această zonă. Un fel de casă roasă de ape, marea care se insinuează de peste tot, a cărei
amenințare o simți în permanență, marea care se vede pe o fereastră falsă – un ecran de proiecție
– schimbându-și lumina, apropiindu-se, totul creează premisele unei povești în care se amestecă
ceva din „Femeia mării” a lui Ibsen și „Marea, marea” a lui Iris Murdoch. Însă ceea ce se
întâmplă pe scenă și ceea ce propune de fapt Shelagh Stephenson e destul de departe de această
impresie inițială. Pentru că scenografia induce piste pe care nici regia și nici textul nu le asumă
până la capăt.

Povestea din „Memoria apei” se dovedește un scenariu potrivit pentru un film la Hollywood, în
care sunt folosite toate ingredientele succesului de public și care e, de fapt, un fel de variantă
melodramatică pentru un fel de „Trei surori” de secol 21. Asta, pentru că imită un soi de
profunzime ce se dovedește lipsită de autenticitate. Dacă un astfel de text, istoria unei familii în
care se ghicesc drame nespuse și traume bine ascunse, dar la un nivel mai degrabă superficial,
este sau nu potrivit în acest context teatral e până la urmă o întrebare atacabilă, atâta timp cât el
se încadrează într-un program regizoral. Iar Erwin Șimșensohn se declară interesat de o astfel de
dramaturgie, care presupune „relații de familie profunde, bine scrise, care oferă partituri
puternice pentru actori și care îmi permit să merg în profunzime, în adâncurile nedescoperite ale
poveștii și ale personajelor și să reconstruiesc cu migală chirurgicală tot ce demontez din
prejudecățile născute la lectura textului”. Însă, pe de altă parte, spectacolul lasă pe alocuri
impresia de neadecvare la context. Poate pentru că tema este luată în sine, iar interpretările
alunecă adesea într-o zonă de ceva vreme depășită.

Pe scurt, povestea ar suna așa. Trei surori se întâlnesc la înmormântarea mamei lor și cu acest
prilej ies la iveală tot felul de lucruri din trecut, iar ele își dezvăluie caracterul și traseul prin
viață. Se refac din bucăți și din amintiri relația cu mama, relația cu tata, copilăria, relațiile de
familie din acel moment.

Natalia Călin, cea mai nuanțată dintre interpertări, este Mary, femeia la aproape patruzeci de ani,
cu o carieră de doctoriță, amanta unui bărbat însurat, care nu vrea să divorțeze, purtând cu ea o
traumă din copilărie care se dezvăluie de-abia la final, într-un fel de rezolvare ușor
telenovelistică. Ce e interesant în interpretarea Nataliei Călin este tocmai faptul că în relația cu
Mike nu mizează în primul rând pe farmecul fizic, ci pe un șarm cu totul aparte, pe un fel de
fragilitate bine ascunsă în spatele siguranței de sine și pe care o lasă să se vadă doar în
momentele potrivite, precum în ultima scenă, când îi cere brusc și simplu lui Mike să o ia de
soție.

Raluca Aprodu, de asemenea, în rolul surorii mai mici, Catherine, o tânără total dezechilibrată
psihic, disperată să fie iubită, incapabilă să păstreze legătura cu un bărbat, mereu părăsită,
construiește un personaj autentic, are farmec și mult umor. Cu hainele ei total nepotrivite, cu
rochiile ei absurde, cu prezența ei caraghioasă, cu firescul ei bine controlat, Raluca Aprodu
creează o Catherine care e cu singuranță cea mai importantă pată de culoare din montarea de la
TNB. În schimb, Cecilia Bârbora în rolul Teresei, cea de-a treia soră, e mult prea tributară unui
tip de actorie mai degrabă nepotrivit în această montare, prea declamativ, prea desprins din
serialele turcești, prea patetic. La fel și Diana Dumbravă, care, e adevărat, are justificarea că
interpretează rolul mamei dispărute și ivite de undeva din apele mării, plusează prea mult în
tonul patetic. Însă, în ceea ce o privește, prezența ei stranie, în rochia verde-smarald, coborâtă
din alt timp și din altă existență, pare a trăda nesiguranța regiei, pentru că nu-și păstrează până la
capăt stranietatea, ceea ce i-ar justifica parțial interpretarea într-o altă cheie. Personajul ei rămâne
prins undeva între două lumi.

Andrei Finți, în rolul lui Frank, este mai degrabă corect, iar Marius Manole în Mike, amantul
dominat de porniri sexuale aprinse, aduce pe scenă un echilibru necesar și un firesc de care e
mare nevoie în anumite scene, precum și o doză de umor care înseamnă un beneficiu pentru
montare, scoțând-o din zonele prea tenebroase.

Pendulând între umor negru și melodramă, Erwin Șimșensohn pare că nu se hotărăște cu

adevărat într-o direcție, lăsându-se furat de câteva piste interesante și de farmecul tenebrelor
psihologice, care însă în final îl trădează, pentru că resorturile piesei nu sunt atât de puternice.
Interesantă rămâne scena din final, cu sicriul care se aprinde alb pe scenă, în întuneric, pentru ca
apoi, înainte să fie scos pe ușă de cei doi bărbați, să cadă și să se desfacă. Interesantă e și scena
din pat, dintre Mike și Mary, în care el vrea să facă sex chiar în patul în care dormise mama ei,
acum moartă. Interesantă e și scena în care Catherine îi face avansuri lui Frank, soțul surorii ei.
Numai că cele mai multe sunt disparate și efectul final este, evident, mai slab decât cel scontat.
Iar asta lucrează în detrimentul spectacolului, pentru că nu împlinește cu adevărat așteptările pe
care le creează.