UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPT PROCESUAL PENAL

Student: Nedelcu Mihai

Anul III, Specializarea: Drept - ID
 Acțiunea penală și acțiunea civilă

Acţiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează tragerea la

răspundere penală şi pedepsirea celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.
Actul prin care se porneşte acţiunea penală împotriva cuiva, se numeşte act de inculpare.
Ordonanţa procurorului sau rechizitoriul sunt cele mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului.
Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.
Subiectul activ principal al acţiunii penale şi titular al acesteia este întotdeauna statul.
Statul exercită acţiunea penală prin intermediul procurorului.
Subiect activ secundar al acţiunii penale este persoana vătămată prin infracţiune.
Subiect pasiv al acţiunii penale este întotdeauna persoana care a comis infracţiunea şi
care este trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală şi acţiunea
penală este personală, exercitându-se împotriva celui ce a săvârşit infracţiunea.
Trăsături specifice:
- acţiunea penală aparţine statului, care prin organele sale specializate are dreptul să
tragă la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni
- acţiunea penală este obligatorie, întrucât infracţiunile sunt fapte socialmente
periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să intervină.
- acţiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în mişcare, ea nu poate fi
retrasă, ci trebuie continuată până la epuizarea ei prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă
în cauza penală.
- acţiunea penală este indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor
participanţilor la infracţiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanţi la săvârşirea
infracţiunii, acţiunea penală se extinde şi asupra acestora.
- acţiunea penală este individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva
inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat
sau în locul acestuia.
Cele trei momente principale ale desfăşurării acţiunii penale sunt:
- punerea în mişcare a acţiunii penale
- exercitarea acţiunii penale
- stingerea acţiunii penale.
Cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea actiunii penale;
Acţiunea penală are rolul de a dinamiza desfăşurarea procesului penal, dar în anumite situaţii
legea înlătură acestă aptitudine funcţională, astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare sau nu mai poate fi exercitată. .
 Cauzele prevăzute în articolul 10 din Codul de procedură penală pot fi împărţite în
două mari categorii: cauze care indică lipsa de temei a acţiunii penale şi cauze care indică
lipsa de obiect a acţiunii penale. Primele sunt prevăzute de la litera “a” la “e”, iar celelalte de
la litera “f” la “j”.
-Fapta nu există
-Fapta nu este prevăzută de legea penală
-Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
-Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat
-Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii
-Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
-Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale
-A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau după caz, radierea
persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.
-A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord
de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
-S-a dispus înlocuirea răspunderii penale
-Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege
-Există autoritate de lucru judecat
Actiunea civilă (condiții, elemente, trăsături);
Acţiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere civilă inculpatul şi
partea responsabilă civilmente deoarece prin infracţiunea comisă s-au încălcat şi normele
dreptului civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât şi răspunderea civilă
Pentru ca acţiunea civilă să fie exercitată în procesul penal, trebuie să fie îndeplinite
anumite condiţii:
a) Infracţiunea săvârşită să fi produs un prejudiciu ( material sau moral
b) b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe legătură de cauzalitate.
c) c) Prejudiciul să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenţei sale cât şi sub
aspectul posibilităţilor de evaluare
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat
e) Repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau juridică
îndreptăţită.
Elemente
 Obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi eventual şi a
părţii responsabile civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile în
natură sau prin plata unui echivalent bănesc. Repararea în natură are loc prin: restituirea
lucrului, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori
parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.
Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt:
- partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material
- Ministerul Public care poate exercita acţiunea civilă în faţa instanţei de judecată
atunci când partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă
- instanţa de judecată, în aceleaşi situaţii ca mai sus, este obligată să se pronunţe din
oficiu asupra reparării pagubei.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt:
- inculpatul, care este şi subiect pasiv principal al acestei acţiuni, întrucât el este cel
care a produs un prejudiciu prin comiterea infracţiunii.
- partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal,
potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
Trăsăturile acţiunii civile
Faţă de acţiunea penală, acţiunea civilă este disponibilă, accesorie acţiunii penale şi
poate fi îndreptată împotriva altor persoane decât învinuitul sau inculpatul.
Declanşarea acţiunii civile se face prin manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se
constitui parte civilă, putând renunţa la calitatea sa pe parcursul procesului penal.
Aceasta poate fi exercitată numai în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală.
Poziţia de dependenţă conduce la exercitarea ei numai faţă de inculpat, partea responsabilă
civilmente şi, eventual, moştenitorii sau succesorii lor.
Exercitarea actiunii civile în procesul penal;
Acţiunea civilă parcurge trei etape în desfăşurarea procesului penal: declanşarea ei,
exercitarea şi rezolvarea.
Faţă de disponibilitatea acesteia, parcurgerea tuturor etapelor nu este obligatorie, partea civilă
putând renunţa (cu excepţiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie acţiunii penale, când
aceasta se stinge, automat se va stinge şi acţiunea civilă.
Dreptul de opţiune
Pentru a se exercita dreptul de opţiune, trebuie să coexiste cele două căi prin care se pot cere
despăgubirile civile:
a) să fie declanşat procesul penal, implicit acţiunea penală pusă în mişcare;
b) să existe posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Pornirea acţiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă contra
învinuitului sau inculpatului şi, eventual, a persoanei responsabile civilmente.
Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie dată în cursul urmăririi penale sau, în
faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare.
Exercitarea acţiunii civile din oficiu
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când persoana vătămată este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Potrivit art. 20 alin. (1), „Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal
poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civilă, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă
definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă”.
În alin. (2) se arată că „În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se
constată prin probe noi că paguba şi daunele morale nu a fost integral reparate, diferenţa poate
fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă”.
Articolul 20 alin. (3) prevede şi situaţia în care „persoana vătămată se poate adresa cu acţiune
la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut
ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă”. Raportul dintre
acţiunea penală şi acţiunea civilă
Rezolvarea actiunii civile in procesul penal;
Instanţa penală are patru posibilităţi [art. 346 alin. (2), (3) şi (4)]:
-nu acordă despăgubiri civile, respingând acţiunea civilă ca lipsită de temei;
-admite acţiunea civilă în total sau în parte;
- nu soluţionează acţiunea civilă;
-disjunge acţiunea civilă, pe care o rezolvă separat.
 Principiul „in dubio pro reo”

O preocupare majoră a procesului penal este delimitarea certitudinii de îndoială, pe

baza probelor existente. Prezumția de nevinovăție impune organelor judiciare obligația de a
reține doar elementele asupra cărora există certitudine și de a încerca înlăturarea îndoielii prin
administrarea de noi probe. Când administrarea unor probe noi nu este posibilă,cerința
prezumției de nevinovăție este aplicarea principiului „in dubio pro reo”. Potrivit acestui
principiu, dacă o împrejurare provoacă îndoială cu privire la existența ei, acea împrejurare nu
este reținută în defavoarea inculpatului.
Regula in dubio pro reo reprezintă un „complement al prezumției de nevinovăție, un
principiu instituțional care reflectă modul în care marele principiu al aflării adevărului se
regăsește în materia probațiunii”.
Prezumția de nevinovăție nu este anulată decât prin certitudiea dovedită a vinovăției
inculpatului, iar dacă aceasta certitudine nu există, prezumarea nevinovăției triumfă si se
completează cu principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).
Acest principiu potrivit căruia dubiul cu privire la elementele necesare tragerii la
răspundere penală a făptuitorului trebuie să i se dea un efect favorabil acuzatului, își are
resursele în adagiul lui Ulpian, potrivit căruia este preferabil a lăsa o crimă nepedepsită decât
a condamna un nevinovat.
Cu toate că regula in dubio pro reo a fost recunoscută de doctrina noastră juridică și
este aplicată în practica instanțelor noastre ca urmare a efectului direct al Convenției europene
a drepturilor omului, ea nu se bucură de o reglementare expresă in legislația noastră.
Problema este însă rezolvată de Noul Cod de procedură penală care, în art. 3 alin. 2
dispune: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”. De asemenea,
potrivit art. 101 alin 2 al Noului Cod „În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a
vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită
din colo de orice îndoială rezonabilă.”
Atunci când din probele administrate în cauză rezultă atât vinovăția, cât și nevinovăția,
nu poate fi vorba de îndoială. În acest caz judecătorul trebuie să facă o selecție și să rețină
probele care consideră că exprimă adevărul.
Îndoiala există doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu
certitudine nici vinovăția și nici nevinovăția celui în cauză. În acest caz îndoiala apare ca o
probă pozitiivă de nevinovăție, care conduce la achitarea inculpatului.
 Achitarea se justifică tocmai prin funcționalitatea prezumției de nevinovăție , în
sensul că dacă organul judiciar nu reușește să dovedească vinovăția, inculpatul nu este obligat
la dovedirea nevinovăției sale.
Atuni când o persoană este achitată este lipsit de relevanță dacă achitarea s-a făcut din
lipsa unor probe suficiente, existând un dubiu sau dacă achitarea a avut la bază probe
suficiente că inculpatul nu a comis nicio infracțiune. Indiferent de motivul achitării, simpla
procedură penală îndrepttă impotriva unei persoane nu produce niciun fel de consecințe
viitoare.
Se poate pune întrebarea ce se întămplă în cazul în care instanța este convinsă de
vinovăția inculpatului însă nu există probe legale suficiente pentru probarea acesteia? Spre
exemplu, cand declarația de recunoaștere a acuzatului a fost înlăturată din dosar ca probă
ilegală, iar singura probă rămasă a fost decredibilizată astfel că nu mai poate, singură, susține
acuzarea.
Singura soluție care se impune conform regulii in ubio pro reo este achitarea deoarece
o persoană poate fi condamnată doar conform regulilor procedurale si nu prin încălcarea
normelor imperative care reglementează modul de obținere a probelor.
În lupta dintre probele care transmit un adevăr asupra stării de fapt (probe fiabile) și
cele care transmit o informație în condiții legale (probe legale), cele din urmă obțin câștig de
cauză, astfel că, în exemplul de mai sus se impune soluția obligatorie a reținerii nevinovăției
celui acuzat, prin aplicarea regulii in dubio pro reo.
Regula in dubio pro reo se referă numai la stabilirea situațiilor de fapt , nu și la
interpretarea normelor juridice procesuale, deoarece acestea din urmă urmează a fi
aplicate în direcția unei cât mai depline realizări a justiției și nu în direcția în care ar conveni
mai bine unei sau alte părți. Interpretarea și aplicarea normelor de procedură reprezintă „o
operă chemată să slujească ideii de dreptate ca valoare supremă în statul de drept, să servească
realizării scopului procesului penal”.
 DREPTUL LA APĂRARE

Încă din timpurile vechi, s-a născut convingerea că indivizii au anumite drepturi ce
decurg din însăşi natura umană. Sofiştii au fost primii gânditori care au avansat teza că „omul
este stăpânul destinului s ău". Platon şi Aristotel au dezvoltat ideea, postulând c ă „din punct
de vedere natural oamenii sunt egali şi numai prin lege devine cineva liber sau sclav".
În secolele XVII - XVIII, raţionaliştii reuşesc să pună bazele ştiinţifice ale doctrinei
drepturilor individuale ale omului, substituind revelaţia cu raţiunea, din această scoală
dezvoltându-se ulterior teoria contractului social. Şcoala istorică contestă teoria drepturilor
naturale imanente şi recunoaşte importanţa libertăţilor individuale, precum şi necesitatea
justiţiei sociale în forma organizată a societăţii.
De reţinut că în sistemul acuzatorial şi în special la greci şi la romani, apărarea era
exercitată de profesionişti.
La romani, la început, asistenţa în justiţie o îndeplineau patronii pentru clienţii lor,
apoi oratores, care pledau în favoarea litiganţilor;
- acestora li s-au asociat ulterior jurisconsulţii, ce lămureau litigiul în fapt şi în drept,
pe baza legilor şi principiilor de drept;
- în timp, cele două funcţii au fost contopite într-o singură persoană,numita avocat.
- avocatul îmbinând arta oratoriei cu ştiinţa dreptului.
Astfel, din oficiul aristocratic şi gratuit, avocatura dobânde şte caracteristica
esenţială a unei profesiuni.
În sistemul inchizitorial - căruia îi erau specifice probele legale, judecătorul având rol
predominant, procedura era scrisă, funcţiile procesuale nefiind separate, existând concep ţia că
inculpatul este obiectul şi nu subiectul procedurii - funcţia de apărare era lipsită de orice
garanţie, judecătorul fiind şi apărător.
În sistemul acuzatorial modern (procedural mixt), apărarea şi avocatul dobândesc o
dezvoltare accentuată.
În realizarea justiţiei penale, respectarea drepturilor si intereselor legitime ale
indivizilor are o conotaţie privată şi o alta publică.
Astfel, dacă societatea, prin forma sa organizată, statul, are dreptul şi interesul ca cel
ce a săvâr şit o faptă penală să fie pedepsit, potrivit culpei şi periculozităţii sale,potrivit
vinovăţiei sale, inculpatul are interesul şi dreptul să-şi dovedească nevinovăţia sau gradul de
vinovăţie, astfel încât s ă nu primească o sancţiune mai aspră decât i se cuvine.
 Societatea este interesată să nu fie pedepsiţi nevinovaţii, pentru a asigura liniştea
publică şi ordinea de drept, să poată realiza dreptatea, să poată asigura ordinea în justiţie, cu
garantarea drepturilor si libertăţilor indivizilor, cu respectarea dreptului la apărare ,cu
garantarea dreptului de a avea un proces echitabil şi corect.
Acestea sunt motivele pentru care este necesar un sistem eficient de garanţii, mai ales
că acuzatorul public, prin calitatea de subiect procesual oficial, pregătirea sa tehnică şi
mijloacele pe care le are la îndemân ă, se află într-o evidentă şi netă superioritate faţă de
inculpat.
Prin recunoaşterea şi garantarea exercitării efective a dreptului la apărare al
inculpatului, prin asistarea sa de către un avocat cu pregătirea adecvată ca ce a acuzatorului,
se armonizează cele două interese publice (acuzarea şi apărarea). Raţiunea şi esenţa apărării o
constituie salvgardarea acestor interese ale societăţii şi individului, pentru o cât mai bun ă
realizare a justiţiei penale şi a apărării sociale., a ordinii de drept într-un stat de drept cu
pretenţii democratice cum este ţara noastră..
Apărarea, - ca şi noţiune, presupune activitatea desfăşurată de o persoană în vederea
valorificării intereselor sale legale care i-au fost lezate şi de a combate acuzaţiile ce i se aduc.
Dreptul la apărare constă în facultăţile sau posibilităţile recunoscute prin lege
persoanelor, de aşi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor
învinuiri ce i se aduc fie ele drepte sau nedrepte.
Ca principiu de drept, dreptul la apărare se interferează cu principiile legalităţii, al
libertăţii persoanei, al echităţii, al justiţiei şi responsabilităţii etc.
Sub aspectul naturii juridice, într-o opinie se apreciază că apărătorul ar fi un „alter ego
al inculpatului", „urechea şi gura juridică a inculpatului", „eul formal al inculpatului".
Potrivit altor autori, apărătorul ar fi reprezentantul inculpatului, în sensul că ar interveni în
procesul penal în numele şi în interesul acestuia.
Poate fi definit şi în acest fel ,însă el ,apărătorul , în realitate, dezvoltă o activitate
autonomă în nume propriu, asistându-l pe inculpat;
- alţii l-au asimilat substitutului procesual, întrucât ar interveni în procesul penal în
baza unei facultăţi conferite direct de lege, lucrând în nume propriu şi având un drept
procesual propriu, dar .pentru interesul altuia.
- în alte concepţii, apărătorul ar fi un consorteprocessuale al inculpatului, ambii
constituind „o parte procesuală unică reprezentată de două organe", activităţile lor întregindu-
se tehnic una pe alta, fiecare însă păstrându- şi autonomia de conduită, astfel că avocatul nu
poate fi considerat practic un consorte procesual.
Prin menirea şi importanţa sa apărarea trebuie considerată o adevărată instutuţie de
interes public de o egală importanţă cu cea a Ministerului Public.
 Rolul apărării este tot atît de nobil ca şi cel al acuzării,societatea fiind deopotivă
interesată ca cele două oficii să poată participa la realizarea justiţiei represive ,prin asigurarea
unei egalităţi de drepturi şi garanţii procesuale pentru aceste instituţii,căci numai printr-o
asemenea egalitate se poate ajunge la un act de dreptate judicios efectuat.
Aşadar ;-sunt indreptăţit să cred, că o asemenea opinie trebuie numadecît împărtăşită
de cei din Ministerul Public ,persoane detentoare de putere şi prezumată înţelepciune.
Reflectarea în legislaţia internă a dreptului la apărare al învinuitului şi inculpatului
după 1990 si pînă în 2006
Conformându-se Declara ţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice, Constituţia din 1965, prin art. 31 alin. 3, a înscris dreptul
de apărare între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, în C. pr. pen. românesc
din 1968, fiind re cunoscut chiar ca regulă de bază a procesului penal.
După decembrie 1989, prin modificările succesive aduse C. pr. pen., au fost legiferate
importante garanţii ale dreptului la apărare, încercându-se astfel crearea unui cadru jurid ic
adecvat exercitării depline a drepturilor procesuale de către părţile din procesul penal.
Primul pas în încercarea de a armoniza legislaţia internă cu cea internaţională, a fost
făcut prin adoptarea Constituţiei în anul 1991, în art. 24 statuându-se explicit că dreptul la
apărare este garantat şi în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat
ales sau numit din oficiu.
Modalităţile concrete de eficientizare a dreptului la apărare, recunoscut părţilor în
procesul penal, sunt consacrate în art. 6,171-173 C. pr. pen. şi în alte dispoziţii dispersate în
capitolele ce reglementează diferite instituţii procesuale.
În procesul penal, unde ilicitul penal reprezintă una din cele mai grave încălcări ale
ordinii de drept, este pe deplin justificată preocuparea legiuitorului şi a doctrinei juridice
pentru garantarea şi exercitarea deplină, cu mijloace juridice, a dreptului de apărare.
După cum este cunoscut, infracţiunea are repercusiuni atât în planul r ăspunderii
penale a autorului, dar şi asupra părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
Necesitatea garantării dreptului la apărare şi exercitării efective a acestuia a apărut
datorită lipsei de cunoştinţe de specialitate şi a posibilităţilor restrânse de a contribui la aflarea
adev ărului a persoanelor a căror răspundere este antrenată prin săvâr şirea infracţiunii,
precum şi a celor care au fost prejudiciate prin aceasta.
În art. 24 alin. 2 din Constituţie, se arată că în tot cursul procesului, părţile au dreptul
de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
 În exercitarea drepturilor, prerogativelor şi mijloacelor procesuale care asigura dreptul
la apărare, partea interesată nu-şi poate desfăşura plenar activitatea şi de aceea este necesar să
poată beneficia de asistenţă juridică calificată, prestată de cineva cu pregătire juridică
corespunzătoare, respectiv de către avocat. Ca urmare, avocatul este un profesionist abilitat să
presteze cetăţenilor asistenţa juridică în faţa justiţiei şi a altor organe.
După anul 1990, instituţia apărătorului a fost supusă unor modificări esenţiale, prin
adoptarea unor acte normative care au democratizat-o, pe de o parte, iar pe de altă parte, a
îmbogăţit conţinutul acesteia şi în special în ceea ce priveşte principiul dreptului la apărare.
Astfel, prin Decretul -Lege nr.90/1990 se autonomizează profesia, avocatul nemaifiind
asimilat funcţionarilor sau altor salariaţi, fiind astfel protejaţi de lege în legătură cu exercitarea
activităţilor specifice. Prin Legea nr. 51/1991 s-a abrogat Decretul nr. 281 /1954, privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Asistenţa juridică - importantă componentă a dreptului la apărare -constă în apărarea,
asistarea şi reprezentarea părţilor din proces şi a celorlalte persoane interesate, de către
avocaţi.
Apărarea - ca formă a asistenţei juridice - constă în activitatea procesuală de
valorificare a drepturilor şi intereselor părţilor sau persoanelor interesate din proces.
Conceptul de asistenţă juridică sau asistare, se referă la ajutorul dat de apărător
justiţiabilului, ceea ce presupune prezenţa efectivă şi activă a apărătorului alături de acesta, pe
care îl îndruma şi îl ajută permanent.
Apărarea prin asistenţă juridică trebuie să fie demnă, serioasă, pusă în slujba
adevărului, pentru că altfel, avocatul ar deveni apărătorul infracţiunii. Avocatul este
independent si se supune numai legii, statutului şi regulamentului eticii profesionale39. Cu alte
cuvinte, el nu colaborează cu organele judiciare în vederea stabilirii vinovăţiei învinuitului sau
inculpatului.
Aşadar modalităţile concrete de eficientizare a dreptului la apărare, recunoscut părţilor
în procesul penal, sunt consacrate în art. 6,171-173 C. pr. pen.părecum şi în alte dispoziţii ale
altor articole dispersate în capitolele ce reglementează diferite instituţii procesuale.
 BIBLIOGRAFIE

•Art. 3 din Noul Cod de procedura penala, www.just.ro

•Codul penal; Codul de procedură penală; Legea nr. 275-2006 privind executarea pedepselor,
ediţia 11, Bucuresti, Editura Hamangiu, 2009

•Decizia nr.815 din 9.11.2006, publicata in Monitorul Oficial, nr. 39 din 18.01.2007

•Doru Pavel, Consideratii asupra prezumtiei de nevinovatie, RRD nr.10/1978

•Gh. Cocuța, M. Cocuța, Aplicarea principiului in dubio pro reo, în Revista Dreptul nr. 10/2002

•Gheorghe V. Ivan, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, in RDP nr.1/2009

•Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Editura C.H Beck,
2007

•Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probațiunii în procesul penal, în
R.R.D. nr.4/1968

•Ioan Griga, Monica Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului si inculpatului, R.D.P nr.1/2005

•Ion Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, editia a 2-a revazuta si adaugita,
Universul Juridic, Bucuresti 2010

•Mircea Duțu, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, in Revista Dreptul

nr.12/2004

•Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, editura Universul Juridic, București,2008

•Răzvan Pătru, Efectele omisiunii audierii inculpatului după citirea actului de sesizare, in Revista
Dreptul, an. 17, seria a 3-a, nr. 1, 2006

•Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1928

•Voicu Puscasu, Prezumtia de nevinovatie, Universul Juridic, Bucuresti, 2010