Sunteți pe pagina 1din 82

8 (310) / 2013

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

Arta lui Creangă


8 (310) / 2013

de Eugen Simion

Centre et marginalité
dans la culture
européenne
de Thierry de Montbrial

N. Steinhardt
- corespondenă
cu Eugen Simion

Vârful de săgeată
al istoriei şi
problema identitară
a civilizaţiilor
de Caius Traian Dragomir

Scrisoare adresată lui


Daniel Cristea Enache
privind literatura
curentului „oniric”
de Virgil Tănase
Mihai CIMPOI
Jacques De DECKER (Belgia)
Serge FAUCHEREAU (Franţa)
Valeriu IOAN-FRANC
Jaime GIL ALUJA (Spania)
Klaus HEITMANN (Germania)
Radivoje KONSTANTINOVIC (Serbia)
Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia)
Nr. 8 (310) / 2013 Mihail METZELTIN (Austria)
Thierry de MONTBRIAL (Franţa)
Maurice NADEAU (Franţa)
Eugen SIMION Basarab NICOLESCU
director Dumitru ŢEPENEAG

Arta lui Creangă


de Eugen Simion

Centre et marginalité
dans la culture
européenne
de Thierry de Montbrial

N. Steinhardt
Mihaela PINTICĂ - corespondenă
cu Eugen Simion

Vârful de săgeată
al istoriei şi
problema identitară
a civilizaţiilor
de Caius Traian Dragomir

Scrisoare adresată lui


E-mail: edituraexpert@gmail.com Daniel Cristea Enache
privind literatura
curentului „oniric”
de Virgil Tănase

ISSN (on-line): 2285-5041


CUPRINS

8/2013

FRAGMENTE CRITICE
Eugen SIMION: Arta lui Creangă
Creangă's Art . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPA
Thierry de MONTBRIAL: Centre et marginalité dans la culture européenne
Center and Marginality in European Culture . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

CRONICI LITERARE
Andrei GRIGOR: „Biografia ideii de Adrian Marino”
"The Biography of Adrian Marino Idea". . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Manuela GHEORGHE: ,,Miracolul arghezian” şi reverberaţii baudelairiene
“Arghezian Miracle" and Baudelaire Reverberations . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Sorin IVAN: Pentru o filosofie umanistă a comunicării
For a Humanistic Philosophy of Communication. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

DOCUMENT
N. Steinhardt ‑ corespondenţă cu Eugen Simion
N. Steinhardt ‑ Correspondence with Eugen Simion . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

COMENTARII
Caius Traian DRAGOMIR: Vârful de săgeată al istoriei şi problema identitară a
civilizaţiilor
The Arrow of the Historical Evolution and the Problem of Identity in Civilization . 37
Simona ANTOFI: Memorie, identitate şi ficţiune – Mariana Şora, O viaţă în bucăţi
Memory, Identity and Fiction ‑ Mariana Sora, A life in pieces . . . . . . . . . . . . . . . . 41

1
Daniela MOLDOVEANU: Mariana Marin în lagărele minţii
Mariana Marin in the Camps Mind . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Narcis ZĂRNESCU: Cantemir and the Kabbalah. An attempt to reconstruct
a spiritual mapping
Cantemir și Cabala. O încercare de a reconstrui o cartografiere spirituală . . . . . . . . 56
Lucian CHIȘU: De la fantastic la realitate
From Fantasy to Reality . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

ARTE, SPECTACOLE, MASS‑MEDIA


Jeana MORĂRESCU: O dramatizare originală a „Annei Karenina”
An Original Dramatization of "Anna Karenina" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73

EPISTOLAR
Virgil TĂNASE: Scrisoare adresată lui Daniel Cristea Enache privind literatura
curentului „oniric”
Letter to Daniel Cristea Enache on Literature Current "Oneiric". . . . . . . . . . . . . . . 77

Ilustraţia acestui număr:


Valeriu Mladin

Acest numãr a apărut cu sprijinul


Primăriei Sector 2 ‑ Bucureşti,
primar Neculai Onţanu

2
Fragmente
critice

Eugen SIMION*
Arta
lui Creangă
Abstract
Determinarea originalizăţii operei lui Creangă, dincolo de aprecierile critice ale unor importanţi
comentatori ai operei lui, de la T. Maiorescu la G. Călinescu și Tudor Vianu, este un lucru greu de
făcut. Creangă nu este un scriitor realist, în genul lui C. Negruzzi, deoarece amestecă fabulosul cu
miraculosul și, în același timp, face portrete psihologice realiste. Chiar și genialul critic, G.
Călinescu se contrazice când vorbește de valoarea operei lui Creangă. Pe de o parte îl numește "bi‑
vol de geniu", ale cărui naraţiuni nu pot fi gustate decât de cititori rafinaţi și cultivaţi, iar, pe de
altă parte, face afirmaţia șocantă: "Creangă nu‑i artist". Scriitura este un act de rescriere a realu‑
lui, atunci Creangă este un autor care ficţionalizează realitatea și ale cărui fraze arborescente sunt
lucrate cu migală. Oralitatea prozei sale se dovedește a fi un stil elaborat, cu fraze îndelung gândite.
Cuvinte‑cheie: Ion Creangă, G. Călinescu, realitate și fantastic, rescrierea realului, stilul elaborat al
oralităţii

Determining the orality of Creangă’s works, beyond critical appreciations of some important anno‑
tators of his works, from T. Maiorescu to G. Călinescu and T. Vianu, it is very difficult thing to do.
This Romanian writer is not a realistic writer, in the C. Negruzi’s kind, because he is mixing the
fabulous with the miraculous, and, in the same time, he is making realistic psychological portraits.
Even the brillant critique, G. Călinescu is using a paradoxal judgement when he talk about the
aesthetical value of Creangă’s works. On one hand, the critique is calling him "a genius buffalo ",
wich prose can be tasted by refined and educated readers, and, on the other hand, he is declaring:
"M. Creangă is not an artist". The writing is an activity wich consist to rewrite the reality, and
Creangă is an author who fictionalize the reality and whose branched clauses are worked very care‑
ful. The orality of his short novels prove, after all, an elabored style, with clauses well thought..
Keywords: Ion Creangă, G. Călinescu, reality and fantastic, rewriting the reality, the elabored
style of orality

Cel mai dificil lucru pentru un comenta‑ este derutat să constate că vârtosul umorist
tor al lui Creangă este să definească Creangă, ca să folosesc o vorbă celebră, are
originalitatea artei lui. Fiind ușor accesibilă, părţile lui de rafinament și dificultate. G.
opera pare a nu avea mari secrete artistice, Călinescu, care și‑a pus această problemă,
așa încât cine vrea să dea o justificare acceptă ideea de inefabil (în sensul vechi de
estetică acestor naraţiuni ce amestecă realul „ireductibil la raţiune”) când este vorba de
cu fabulosul folcloric și umorul ţărănesc și, „ţărăniile” lui Creangă și, într‑un capitol
combinate, toate, cu un moralism ce bate adăugat târziu monografiei din 1938
spre scepticism vechi și temperanţă clasică, (Creangă în timp și spaţiu. Realismul), încear‑

* Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi


Teorie Literară "G. Călinescu"; Romanian Academy, President of the Philology and Literature, Director
of the History and Literary Theory Institute "G. Călinescu", e‑mail: eugensimion@fnsa.ro.

3
Eugen Simion

că să determine originalitatea creaţiei, ames‑ Maiorescu, Iorga și Ibrăileanu și, de la ei, la


tecând metodele de analiză: face la început criticii din anii ’30 (moment de vârf al
puţină critică în sensul lui Bachelard (geo‑ receptării și estetizării lui Creangă, de putem
grafie literară și estetică a elementelor natu‑ spune astfel), constatăm că s‑au făcut multe
rale, cum ar fi, în cazul lui Creangă, piatra, observaţii inteligente și verosimile, unele
lemnul, „valurile cupoliforme” ale munţilor memorabile și, repetate, ele au intrat în
etc.), apoi un scurt studiu comparativ al imaginarul public. Ele au înnobilat pe fiul
basmelor, fără să aducă aici multe idei noi, Smarandei din Humulești și l‑au pus în rân‑
în fine, criticul redefinește alianţa dintre dul unor mari creatori universali, de la
fabulos și real în povești și povestiri, neevi‑ Homer la Rabelais… Eroii săi au fost numiţi
tând termenul de realism („realismul rezul‑ „epopeici” și stilul său de a povesti a fost
tat din cultivarea detaliului și punerea în declarat „homeric”. G. Călinescu, citat
evidenţă a unei individualităţi stilistice”)1. mereu de noi, a dat, probabil, propoziţiile
Termenul îl folosise, am semnalat, G. cele mai drepte și mai flatante prin
Ibrăileanu cu mult înainte, și nu în mod cel frumuseţea lor metaforică („un erudit al
mai convingător cu putinţă. G. Călinescu îi știinţelor sătești”, „scria, ștergea și scanda
dă un sens mai limitat, voind a marca frazele ca un Falubert al Humuleștilor” „un
atenţia pe care o dă prozatorul detaliilor în bivol de geniu”, limba lui Creangă este „o
naraţiunile cu teme folclorice și încercarea, modalitate de reprezentare”, „limbajul
pe aceeași cale (studiul meticulos al amă‑ [eroilor] e un mod al lor de existenţă” etc.).
nuntelor), de a determina caracterele ce ies Tudor Vianu face în Arta prozatorilor români
[astfel] „din vagul simbolistic”. Faptul este (1941) o analiză mai riguroasă a epicii și
de ordinul evidenţei și mă întreb dacă el ne determină structurile oralităţii ei, cum ar fi
poate spune ceva important despre secretul muzicalitatea frazei (cadenţa, armonia
artei lui Creangă. Mai degrabă nu. Aproape perioadelor), apoi predominanţa „icoanelor,
toţi cei care prelucrează, stilizează creaţiile senzaţiilor” în text și puterea de a repre‑
populare folosesc procedee specifice artei zenta vizual oamenii și lucrurile („memoria
culte, pentru a le da mai multă expresivitate lui [Creangă] e o memorie de ordine
și, de cele mai multe ori, efectele, estetic vor‑ senzaţională, el vede admirabil”), cu înche‑
bind, sunt slabe. Ce face în plus Creangă ierea: „Unic prin geniul lui oral, Creangă
faţă de ei? Aceasta este chestiunea. G. apare prin neasemănata lui putere de a
Călinescu are însă dreptate să respingă opi‑ evoca viaţa, un scriitor din linia realismului
niile folcloriștilor și, cum s‑a putut reţine, lui Negruzzi, rămânând un reprezentant
opiniile junimiștilor, declarând categoric tipic al Junimei, prin acea vigoare a
(nu‑i, desigur, prima oară!) că „Ion Creangă conștiinţei artistice care îl unește așa de
e un mare prozator și numai cititorul de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu,
mare rafinament artistic îl poate gusta cum bucuroși din primul moment a fi ghicit în el
trebuie”. Așa este, întrebarea însă rămâne o conștiinţă înrudită”.
pentru criticul literar modern sau Observaţiile privitoare la structura dis‑
postmodern care știe că, în critica literară, cursului epic sunt bune, concluzia analizei
nu‑i suficient să recunoști rafinamentul ridică însă câteva semne de întrebare. Este,
artistic al unei opere, el trebuie dovedit. întâi prea generală și. prin aceasta, nu
Așadar: ce place în scrierile simple, acce‑ lămurește prea mult individualitatea sti‑
sibile, „populare” ale lui Creangă, ce lului și nici calităţile intrinseci, nerepetabile
rafinamente se ascund în „ţărăniile” lui, în ale naraţiunii lui Creangă. Ce prozator emi‑
fine, cum putem defini mai exact originali‑ nent nu are o putere neasemuită de a evoca
tatea artei sale? Revăzând ceea ce au scris viaţa și ce autor important nu are o conștiinţă
până acum comentatorii lui, de la artistică viguroasă? Și, dacă Ion Creangă are

1 G. Călinescu: Ion Creangă (Viaţa și opera), p. 267, București, Minerva, 1989.

4
Arta lui Creangă

Junimii „prin acea vigoare a conștiinţei


artistice” este cu totul vagă. Dacă prin
conștiinţă artistică numim rigoarea scriitu‑
rii, exactitatea formelor, frumuseţea și cu‑
minţenia limbii (în sensul dat de Maiores‑
cu), în acest caz Creangă reprezintă, negre‑
șit, spiritul junimist… Altminteri, Creangă
face figură aparte prin spiritul, stilul și com‑
portamentul său. Maiorescu cultivă pe
scriitorul cult și, de aceea, trimite pe tinerii
poeţi la studii, îi invită în călătoriile sale și
pe unii dintre ei îi îndeamnă să‑și treacă
doctoratul. Câţiva poeţi urmează acest în‑
demn, ceea ce nu însemnă însă că, devenind
doctori în drept sau filosofie, devin poeţi
mai buni. Creangă ajunge în 1875 la
Junimea și începe de îndată să publice
povestirile sale. Nu‑i un om foarte școlit, nu
are titluri academice, erudiţia lui se bazează
pe „vorba ceea” (adică pe înţelepciunile
vechi) și nu are o concepţie personală des‑
pre artă, în afară de aceea că scrisul este un
chin și că literatura trebuie să placă. Când
Eminescu îl introduce la Junimea, Creangă
se alătură numaidecât „caracudei” și, om
inteligent, cu instincte sigure, înţelege că,
pentru a se impune în faţa acestor indivizi
cultivaţi și snobi, trebuie să joace
aceste însușiri (și le are, negreșit!), prin ce se spectacolul „ţărăniilor” sale și să vorbească
diferenţiază el faţă de alţi scriitori din fami‑ fără complexe „ţărăneasca” lui… Ceea ce se
lia lui artistică? Apoi: putem pune pe face și are succes. „Vigoarea conștiinţei
autorul Amintirilor și al lui Moș Nichifor artistice” se oprește aici, nu calcă în
Coţcariul în „linia realismului lui teritoriul abstracţiunilor…
Negruzzi”? Putem, dacă socotim că realis‑ De unde vine totuși farmecul epicii sale
mul înseamnă a fotografia realul sau un stil și pe ce se bazează sentimentul nostru, când
de a scrie fără flori de stil), dar nici în aceste îl citim dincolo de „înalta bufonerie” (G.
circumstanţe vagi Creangă nu prea se Călinescu), că există ceva mai profund și că
potrivește cu autorul lui Alexandru scrierile lui Ion Creangă, în totalitatea lor,
Lăpușneanu: la 1840, Negruzzi este mai impun cu adevărat un prozator esenţial,
aproape de Balzac și de proza istorică rea‑ inimitabil și ireductibil în literatura româ‑
listă, în timp ce, la 1875, Creangă descrie cu nă? Când este să răspundem, observ, ne
oarecare rigoare realistică (îi putem spune încurcăm în subtilităţi și paradoxuri critice.
de data aceasta!) fabulosul, amestecă – așa Cel mai productiv și sclipitor este, și la acest
cum au observat toţi – miraculosul cu rea‑ punct, G. Călinescu, tot Călinescu, maestrul
lul, nu determină psihologic caracterele, le neîntrecut al paradoxului critic. După ce ne
definește doar în funcţie de trăsăturile convinge că prozatorul este „un bivol de
umane generale (virtuţi, păcate). Așa că geniu” și, negreșit, un mare prozator, vine
„linia realismului lui Negruzzi” este firavă să ne spună că „nici Amintirile și cu atât mai
în scrierile lui Creangă. El are nevoie de o puţin Poveștile nu sunt opere propriu‑zise
determinare mai precisă și ideea lui Vianu de prozator, valabile în neatârnare, ci părţi
că Ion Creangă este un reprezentant tipic al narate dintr‑o întocmire dramatică, cu un
5
Eugen Simion

singur actor, monologică”2. Să citez și altă donată. În Amintiri, relaţia se confundă, în


propoziţie paradoxală: „Creangă nu‑i un acelaşi timp Nică (naratorul) este eroul şi,
artist”, propoziţie amendată mai târziu de este şi autorul naraţiunii pe care o relatează
același critic, atunci când scrie (nu o singură în stilul unei autoficţiuni inteligente. Îi place
dată și nu fără îndreptăţire) că Ion Creangă să povestească, se vede limpede, îşi joacă
este indiscutabil un mare prozator, cu un bine rolul, lăsând mereu impresia că ceea ce
rafinament epic pe care numai oamenii cul‑ povesteşte este real, nu fabulează. Fabu‑
tivaţi și inteligenţi îl pot pricepe și gusta… lează totuşi, cu voie sau fără voie, cum am
Trecând peste aceste paradoxuri ale criti‑ încercat să dovedesc mai înainte. Cu voie,
cii, inevitabile când este vorba de un mare atunci când „încornorează” întâmplările
creator, ce ne spune azi epica lui Creangă prin care trece (termenul este luat din Marin
atât de simplă şi accesibilă încât stârneşte Preda) pentru a le da expresivitate , ficţio‑
mereu mari nedumeriri printre estetiţii din nează potrivit legilor autoficţiunii. „Scriitu‑
toate generaţiile? Place înainte de orice, evi‑ ra” este în sine un act de rescriere a realului.
dent, talentul lui de povestitor. „Păcatul de Oricât de sinceri am fi, compunem, creem
povestoriu” pe care, prefăcut, îl căinează întâmplările pe care le‑am trăit. Creangă
autorul ştie să chitească bine lucrurile în na‑ face, am sentimentul, deliberat acest lucru.
raţiune, aşa, cum zice el: ţărăneşte, cu reve‑ Pune în scrieri evenimentele, aşa cum se
niri („da ia să ne întoarcem la ale noastre”), pricepe el (şi se pricepe!), văitându‑se, scu‑
seducător, plin de istorii colaterale şi de zându‑se că nu‑i priceput, că nu ştie mai
ziceri care să confirme judecata morală. nimic. Cu aceste tertipuri îşi scrie Amintirile
Creangă este un povestitor, totuşi, special. şi basmele, fără metodă, fără teorie, fără
Foloseşte structurile povestirii populare, chiar talent (mărturiseşte el, pentru a se înţe‑
dar nu rămâne la ele. Stilul lui este elaborat lege pe dos).
(arborescent, se spune de regulă), dar nu Talent are Creangă cu carul, talent multi‑
uscat, haotic, preţios şi plictisitor. Dimpo‑ plu, hrănit de inteligenţa lui cu totul remar‑
trivă, fraza este tăiată impecabil, propoziţii‑ cabilă şi de ironia sa ce se desfăşoară pe o
le se leagă şi se determină între ele şi, când gamă întinsă (de la ironia bucuroasă, ce i se
le analizezi, descoperi organizarea lor rigu‑ mai zice şi umor, până la ironia decimantă,
roasă ca nervurile într‑o frunză de arţar. Să executorie, ironie de popă răspopit, în vraj‑
mai spunem o dată: dintre prozatorii bă cu ipocrizia clericilor!). Talent de narator
români, Creangă este, pentru elevii români, şi, după cum ne încredinţează cei care l‑au
testul de gramatică diabolic de dificil. ascultat, de spuitor.
Cauzalele şi consecutivele lui îmbrobodite Oralitatea este arma lui cea mai de
cu meşteşug în frază dau bătaie de cap chiar seamă, dar, scrisă, oralitatea trădează un
şi gramarienilor noştri. Este, apoi, limba profesionalism de marcă, un meşter în sen‑
povestitorului. Nu frumoasă în sine (s‑a sul cel mai bun al termenului. Creangă, ca şi
convenit asupra acestui fapt), ci, cum s‑a zis, Femios (şi, în fond, ca orice creator autentic)
limba este reprezentativă, limba lui indică o este inspirat (cu har, cu talent) de un zeu de
existenţă şi un mod de‑a fi. Personajele şi sus, dar şi‑a învăţat bine meşteşugul. Ştie să
naratorul vorbesc aceeaşi limbă şi de aceea ticluiască lucrurile (verb, încă o dată, esenţial
se spune că limba este, în fapt, a prozatoru‑ în arta lui Creangă), ceea ce înseamnă cel
lui reprezentat în naraţiune de un povesto‑ puţin două virtuţi: să pună faptele într‑o
riul de care am amintit de multe ori. Acesta istorie atractivă (cu o morală ce se poate ţine
are o relaţie de detaşare simpatizantă, am minte) şi să pună istoriile pe care le scorneş‑
putea‑o numi, faţă de eroi şi faţă de faptele te într‑un scenariu coerent, fluent, deloc
lor. Nici complet obiectivă la modul clasic, crispat şi nici împovărat de consideraţii
nici nu coboară într‑o subiectivitate dezor‑ colaterale. Parantezele – numeroase totuşi,

2 G. Călinescu, Ion Creangă, p. 213, Ed. Minerva, 1989.


6
Arta lui Creangă

în text – nu împiedică deloc lectura, dimpo‑ epic din Stan Păţitul este cel mai productiv
trivă, îi dau savoare şi credibilitate: narato‑ (sunt 23 de variante) ‑ şi toate apar după
rul dovedeşte că nu‑i fitecine, aşa, un om Creangă). Chirică face fel de fel de lucruri
fără căpătâi, este un om care a văzut multe, miraculoase şi tot el, deghizat în călugăr,
a auzit multe şi a învăţat ceva de la viaţă, de corupe pe soţia cu o coastă de drac. În Dănilă
aceea ştie multe, aduce cu el o ştiinţă veche, Prepeleac, întrecerea în blesteme (probă, cu
verificată de timp. Pe toate acestea, voiam să adevărat, ciudată) nu este întâlnită decât în
spun, ştie să le bine dichisească Ion Creangă povestea lui Creangă. Competiţia cu diavolii
în scrierile sale, indiferent dacă ele au o din lac (fără proba semnalată) este însă răs‑
sursă autobiografică sau pornesc de la pândită în mai toate culturile europene. În
modele folclorice preexistente. literatura orală românească există 12 varian‑
În privinţa modelelor folclorice, s‑a dis‑ te, toate anterioare lui Creangă. Productivă,
cutat mult şi de multe ori cu rost ori fără epic vorbind, este şi Prostia omenească (30 de
rost. Mai întâi, Lazăr Şăineanu şi Jean variante, toate ulterioare), semn că Ion
Boutire, apoi (pe scurt şi cu un punct de Creangă a devenit repede model pentru
vedere estetic corect), G. Călinescu, pe lângă alţii, după ce, potrivit tradiţiei genului, a
specialiştii în basm care au căutat să deter‑ pornit el însuşi de la modele preexistente. În
mine sursele. Ovidiu Bârlea a scris un stu‑ cazul Poveştii unui om leneş, motivul (dacă nu
diu cu această temă3, descoperind 480 de şi modelul) este O şezătoare la ţară de Anton
variante româneşti ale poveştilor lui Pann.
Creangă. Unele (puţine) anticipează nara‑ Ce concluzii putem trage din această sta‑
ţiunile lui Creangă şi sunt atestate în catalo‑ tistică? O concluzie previzibilă: Creangă n‑a
gul internaţional Aarne‑Thompson, altele pornit de la zero, n‑a inventat (oricum, nu
apar după ce Creangă îşi publică poveştile. avem dovezi sigure) ceva din capul lui, a
Câteva date sunt interesante în această sta‑ pornit de la modele care circulau în cultura
tistică. Pentru tema din Capra cu trei iezi orală sau le‑a citit, poate (ipoteză pur teore‑
(apărută, se ştie, în „Convorbiri literare”, tică), undeva. Ajunse într‑un chip sau altul
1875) există 19 variante, dintre care trei an‑ la el (calea cea mai sigură este calea orală,
terioare apariţiei scrierii lui Creangă. În le‑a auzit de la părinţi sau de la alţii), el le‑a
unele, capra este înlocuită cu oaia. Fabula scris mai târziu şi, scriindu‑le, le‑a dat o
circulă în cultura europeană, în India, China formă şi o substanţă care le personalizează
etc. Punguţa cu doi bani are 20 de variante, şi, în esenţă, le dă valoarea artistică pe care o
toate posterioare lui Creangă, Ivan Turbincă putem observa la lectură. Ideea folcloristului
– 33 de variante şi numai trei dintre ele cir‑ citat mai sus cum că opera lui Creangă „pe
culă înaintea lui Creangă (aflăm motivul și cât e de folclorică […] pe atât e şi de origina‑
în Toderică al lui Negruzzi, 1844); din cele 71 lă, de indivizibilă” şi că autorul lui Arap‑Alb
de variante, câte are Povestea porcului, doar face parte din familia povestitorilor populari,
şase sunt anterioare, iar în ceea ce priveşte „dar e fratele genial al acestora”, defineşte,
Harap‑Alb, aflăm că circulă 16 variante, toate să zicem, statutul atipic al autorului, dar nu
fiind ulterioare basmului publicat de spune ceva esenţial despre geniul lui epic.
Creangă. Motivul epic se găseşte şi în bas‑ Creangă, hotărât lucru, nu este un rapsod
mele greceşti, iar în unele variante, Flămân‑ popular, fie el şi genial, adică un talent nativ
zilă poartă numele de Fomilă. Din familia care repetă în stil colorat ceea ce a auzit de la
acestor giganţi vorbăreţi, mai fac parte alţii, Ion Creangă este un creator în toată
Fugilă şi Căldilă. Ovidiu Bârlea presupune puterea cuvântului, un mare prozator atipic,
că basmul a venit la noi din Orientul apro‑ care n‑a inventat poate nimic, dar, în mod
piat, nu spune însă sub ce formă şi cum a sigur, pornind de la scenariile basmului
ajuns la Creangă. Interesant este că motivul popular, a recreat totul.

3 Ovidiu Bârlea, Poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, 1967.


7
Eugen Simion

La data când începe să publice (1875), list format la şcoala filosofiei ţărăneşti.
proza românească abia se desprinsese, mai Despre această alianţă am vorbit deja. Este,
întâi prin Costache Negruzzi, apoi prin Sla‑ apoi, talentul lui de a dialoga. Despre aceas‑
vici, de proza lirică. Încercarea lui Hasdeu tă însuşire au discutat toţi comentatorii.
(Micuţa) de a face o proză intelectuală, în stil Prozatorul îşi întrerupe des naraţiunea şi dă
eseistic (1861–1862), nu avusese mare ecou. cuvântul personajelor. Limba, stilul aluziv,
Maiorescu citează în „Direcţia nouă” (1872), parantezele digresive, mai multe cuvinte în
câţiva prozatori, azi totalmente uitaţi dar frază pentru aceeaşi idee, citările justificati‑
criteriile sale sunt generale (limbă curată, ve („vorba ceea”) toate trec din gura narato‑
concepţie sănătoasă etc.) şi nu prefigurează rului în gura personajelor sale. Aleg la
o epică sincronică. Creangă apare cu o for‑ întâmplare un fragment din corosiva
mulă nu atât nouă – date fiind rădăcinile ei Poveste[a] lui Ionică cel prost poreclit şi Irimia,
folclorice – cât, repet, atipică, nelegată nici spusă la una dintre şedinţele Junimii şi, din
de proza romantică, nici de realismul trium‑ cauza conţinutului ei licenţios, nepublicată
fător deja în literatura europeană. Roman‑ decât după aproape o jumătate de secol,
ticii cultivau, adevărat, miturile şi, în gene‑ într‑o ediţie confidenţială. Povestea începe
ral, temele culturii orale, dar ei au tradus normal, adică în stilul Creangă, cu o pre‑
toate acestea într‑o epică lirică, profetică, al‑ zentare a eroului (Ionică cel prost, „strein”
teori idilică sau demonică, precum Emi‑ de sat, flăcău sărac şi marginal) în care
nescu în naraţiunile rămase în manuscris. caracterizările nu depăşesc un anumit grad
Creangă vine în această epocă de in‑ de generalitate: „așa era de strein, de parcă
terferenţe ale stilurilor epice cu propria for‑ era căzut din ceriu”, „ședea tot deoparte, ca
mulă, atât de simplă şi accesibilă, încât nu i un pui de bogdaproste”, „tăcea molcom –
se văd uşor complexităţile şi subtilităţile. cum îi omul cel strein și nebăgat în samă”.
Ce se vede întâi este, mai spunem o dată, Ele sunt însoţite de compătimirea narato‑
darul lui de povestitor dublat de un mora‑ rului („sermanul”) și de comentariile (pa‑
8
Arta lui Creangă

rantezele) în care se răsfaţă „vorba ceea” și – Iaca una de nouă lei, zise un flăcău,
referinţele la morala colectivă : „V‑am spus vadra de vin om be‑o pe urmă; numai să
că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că vedem şi‑aist păcat.
unde‑s flăcăi mulţi, fete sunt şi mai multe; – Fie ş‑aşa, zise Ionică. Acum haideţi câţi‑
asta‑i de când lumea; şi tinere şi bătrâne, şi va cu mine şi vă puneţi la pândă la păretele
frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi har‑ din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe
nice şi leneşe – de toată mâna. Şi bietele fete, ferestruică, şi‑ţi vedè cu ochii ce‑am să fac
cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să
măritiş cum aşteaptă porcul ziua de Ignat… faceţi larmă ca să vârâţi omul în prepus,
Vorba ceea: «Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată c‑apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă
la gâtul ţapului) şi la mine ici (arată la chi‑ cunosc cu cânii, dar luaţi pâne muetă în
perniţă…)» Şi apoi ştiţi că este o vorbă că: rachiu, de i‑ţi îngăima până‑oi face eu pe
«tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseş‑ treabă…”
te petecul». Ş‑apoi când mai este ş‑oleacă Când Ionică ajunge la casa lui Vasile a
de noroc la mijloc, atunci ştiu că‑i bine, Hărgoaie, dialogul devine mai precipitat și
vorba lui Ionică”. cu mai puţine propoziţii, iar reflecţiile nara‑
După ce prozatorul își face numărul, ca torului (specialitatea lui Creangă moralis‑
să spunem astfel, revine la Ionică cel tul) capătă o notă curat sarcastică şi bufonă.
nebăgat în sală de flăcăii avuţi ai satului și‑l Victima acestor note acide este biata
introduce în dialog. Mai întâi, prozatorul Catrina, cum am dovedit în alt capitol al
citează ce zice unul și ce zice altul („Mă!, da’ cărţii.
nătărăi am fost de‑am lăsat așa drăguţ de Ce‑i original în acest procedeu? Aproape
fată să scape dintre noi! […] Altul zicea, Mă! nimic. Doar faptul că prozatorul „sparge”
Eu aș da o pereche de boi, cei mai frumoși, sistematic naraţiunea și amestecă stilurile
numai să mă lase s‑o pup…”), după care (direct și indirect liber). Citează cu vervă
regizorul dă cuvântul lui Ionică cel tăcut: („după cum se știe, „vorba ceea”, „dar știţi
„Ionică cel prost, cum sta deoparte şi‑i că este o vorbă”), accelerează sau domolește
asculta, nu s‑a mai putut stăpâni să tacă, ci replicile potrivit situaţiei. Dialogul prin ușă
s‑a sculat iute de unde şădea, a lăsat şi frică dintre Ionică și Vasile Hărgăoaie, în puterea
şi tot la o parte şi s‑a dus drept între dânşii, nopţii, este evident mai rapid, unul întreabă
zicând: Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu – surprins că cineva îi bate la ușă la această
sunt prost, dar, după cum văd eu acum, mai oră ‑ altul răspunde tot așa, apoi, în casă,
proşti sunteţi voi de‑o mie de ori decât când se lămuresc lucrurile, Ionică face în
mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus continuare pe neștiutorul, iar Vasile îi dă
şi sunteţi aşa de ţâfnoşi… Ce‑mi daţi, voi, explicaţii lungi, dovedindu‑și știinţa și
măi şi s‑o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă fudulia (prostească și, până la urmă, păgu‑
cu bărbatu‑său, chiar acum dacă vreţi? boasă). Este prilejul ca să intervină și nara‑
Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au torul cu detalii despre Catrina și cu versuri
sărit drept în picioare şi s‑au răpezit ca nişte satirice care, ambele, sugerează îndoieli
vultani asupra lui Ionică, zicând: Ce‑ai zis asupra onorabilităţii ei înainte de căsătorie.
tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu tre‑ Încă o dată, Creangă știe să potrivească bine
buia să‑ţi bei şi mintea. lucrurile într‑o povestire cu un conţinut pri‑
– Ia luaţi‑l, măi de cap, zise unul, să se mejdios, cum este cea de faţă, învârteşte şi
înveţe el de altă dată a mai vorbi într‑aiurea. suceşte vorbele şi, la momentul potrivit
– Da ia daţi‑i pace, măi, zise altul, poate (momentul ferchezuirei Catrinei sub ochii băr‑
că omul ştie ce vorbeşte… Să‑i vedem mai batului netot şi orgolios i a martorilor care
întâi lauda şi apoi să‑şi iee plata… Ia spune pândesc de la fereastră scena) îmbrobodeşte
ce să‑ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce‑ai zis cu abilitate cuvintele măscăroase.
tu? Tuturor personajelor lui Creangă le place
– Ia, una de nouă lei, zise el, ş‑o vadră de să vorbească și, în genere, vorbesc mult în
vin vechiu, nu vă cer mai mult. naraţiune, ca și naratorul, de altfel, vorbesc
9
Eugen Simion

și „pilduiesc” (pun faptele în pilde), dovadă urechi… Ia mai bine ogoieşte‑te oleacă şi
că au vocaţie morală. Au și bucuria vorbei, mai strânge‑ţi buzişoarele acasă; nu de altă,
le place să tachineze, se angajează repede în dar să nu‑ţi pară rău pe urmă, că doar nu
jocuri verbale, își dovedesc inteligenţa și eşti numai tu în casa asta. Ei, apoi! Vorba
fantezia prin asemenea petreceri cu fraze ceea: «Fă bine, să‑ţi auzi rău», zise Gerilă.
iscusite. Să ne amintim de cearta dintre Dacă nu v‑am lăsat să întraţi aici înaintea
însoţitorii lui Harap‑Alb în Casa de mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decât
aramă… Un spectacol de bufonerie și de aşa. Cine‑a face de altă dată ca mine, ca
superioară imaginaţie a împerecherii și mine să păţească. Ai dreptate, măi Gerilă,
încăierării cuvintelor cu scopul de a numai nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu pruji‑
produce hazul. Flămânzilă și Gerilă se turi de‑a tale, ia, acuş se duce noaptea, şi vai
întrec, ca și ceilalţi, în a‑și răpune cu vorbe de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce
usturătoare şi colorate adversarii în acest ai zice, când ţi‑ar strica cineva somnul? Ba
turnir gratuit. Să mai cităm un fragment din încă ai dat peste nişte oameni ai lui
acest dialog al uriașilor care se izbesc nu cu Dumnezeu, dar, să fie fost cu alţii, hei, hei!
stânci, ci cu propoziţii comice și aforisme Mâncai papara până acum. Dar nu mai
din vechime. Cel care deschide spectacolul tăceţi, măi? Că ia acuş trec cu picioarele prin
este Gerilă: „numai din pricina voastră am păreţi şi ies afară cu acoperemântul în cap,
răcit casa; căci pentru mine era numai bună, zise Lăţi‑Lungilă. Parcă nu faceţi a bine, de
cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte nu vă mai astâmpără dracul nici la vremea
bicisnici. Las’, că v‑a mai păli el berechetul asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată
acesta de altă dată! Ştii că are haz şi asta? pricina gâlcevei dintre noi. Ba bine că nu,
Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iar zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu
eu să crăp de frig. Bu…nă treabă! Să‑mi dau eu ce i‑ar trebui. Ia, să‑i faci chica topor, spi‑
eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? narea dobă şi pântecele cobză, zise Setilă,
Acuş vă târnâiesc prin casă, pe rudă de căci altminterelea nici nu e chip s‑a scoţi la
sămânţă; încalte să nu se aleagă nimic nici capăt cu boclucaşul acesta”.
de somnul meu, dar nici de al vostru. Ia Frazele au, dar mai ales n‑au o logică
tacă‑ţi gura, măi Gerilă! Ziseră ceilalţi. Acuş strictă în acest delir verbal. Este limpede că
se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu bra‑ sunt pronunţate nu ca să convingă pe cine‑
şoave de‑ale tale. Al dracului lighioaie mai va, ci ca să înveselească spiritul. Judecată
eşti! Destul acum, că ne‑ai făcut capul călin‑ strict, disputa dintre cei tuscinci din casa de
dar. Cine‑a mai dori să facă tovărăşie cu tine aramă este o imensă poliloghie bine dichisi‑
aibă‑şi parte şi poarte‑ţi portul. Că pe noi tă de Creangă, o petrecere – cum am preci‑
ştiu că ne‑ai ameţit. Are cineva cap să se zat – savuroasă cu vorbele, spre desfătarea
liniştească de răul tău? I‑auzi‑l‑ăi: parcă‑i o lectorului amator de asemenea rafinamente
moară hodorogită. Numai gura lui se aude lingvistice. Aici se vede cât se poate de
în toate părţile. Hojma tolocăneşte pentru limpede că prozatorul forţează enorm
nimic toată, curat ca un nebun. Tu, măi, esti tiparele tradiţionale ale basmului și își
bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu manifestă, în libertate deplină, geniul lui
urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte epic. Un geniu al aluziei, în primul rând, o
oameni cumsecade. Ia ascultaţi, măi, dar de capacitate enormă de a pune tâlcuri în
când aţi pus stăpânire pe mine, zice Gerilă? propoziţii despre orice și în orice situaţie.
Apoi nu mă faceţi din cal magar, că vă veţi Comparaţia cu Rabelais – făcută mai de toţi
găsi mantaua cu mine! Eu îs bun, dar şi comentatorii – se poate susţine cu exemple
când m‑a scoate cineva din răbdare, apoi din asemenea dialoguri erudite și, bineîn‑
nu‑i trebuie nici ţigan de laie împotriva ţeles, gratuite. Deosebirea dintre ele este,
mea. Zău, nu şuguieşti, mă Buzilă? Da’ totuşi, mare: naratorul şi personajele din
amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci Gargantua şi Pentagruel parodiază limbajul
sânge‑n baligă, zise Flămânzilă. Tare‑mi eşti scolastic şi jargonul umaniştilor din epocă
drag!... Te‑aş vârî în sân, dar nu încapi de în fraze în care expresiile triviale se ameste‑
10
Arta lui Creangă

că mereu cu expresii comice scoase din lati‑ ai Olteniei” sau ai altor provincii românești)
nă şi greacă în timp ce eroii lui Creangă se n‑au reușit să fie decât niște epigoni. Ei și‑
ameţesc cu poziţii în doi peri şi îşi închid au împodobit fraza cu termeni locali și au
gura cu „vorba ceea”, nu cu citate din răsucit topica pentru a produce efecte
Platon şi Aristotel. Nota parodică, bufonă plastice sau muzicale. N‑au reușit decât să
este însă aceeaşi. dea prozei lor o notă artificială.
Limba folosită de Creangă nu este Limba lui Creangă este de altă natură.
propriu‑zis pitorească, deși ea are o culoare Secretul ei este complexitatea construcţiei și
locală prin vocabularul ţărănesc și formele armonia nuanţelor din interiorul construc‑
sintactice specifice lumii moldovenești. ţiei lingvistice. Nu‑i o limbă poetică, în sen‑
Acestea, au observat toţi, nu necesită o lec‑ sul curent al termenului, dar în proza lui
tură cu glosarul explicativ în mână. Nici azi (Amintiri) există, orice am zice, o notă de
lectura nu‑i dificilă, deși multe cuvinte din lirism estompat, stăruitor în naraţiune o
ceea ce am putea numi vocabularul pasiv al poezie care însoţeşte pe dedesupt evocarea
limbii lui Creangă au ieșit din uz, bănuiesc, copilării (în Amintiri); nu‑i un prozator
chiar din limbajul ţărănesc din Moldova de realist decât în descripţiile izolate, în frag‑
mijloc. Nu deranjează prezenţa lor în frază, mente, nu în scenariul întreg al naraţiunii;
cititorul postmodern, cu limba formată de este (în basme) un scriitor fabulos –, la
televiziune – înţelege din context despre ce propriu și la figurat – dar, cum s‑a spus în
este vorba și, dacă este un om cu gust repetate rânduri, el tratează fabulosul cu o
estetic, simte mari satisfacţii urmărind cumpătare (zic cumpătare, nu răceală)
„poliloghiile” savante ale lui Creangă. Nu realistică, însoţită, mai totdeauna, de o
sunt, în fapt, decât niște construcţii lingvis‑ ironie – aș numi‑o – ahotnică. Cuvântul
tice riguros ticluite de acest învăţător cu aparţine lui Creangă. Îl folosește când e să
adevărat învăţat, erudit când este vorba de caracterizeze în Amintiri pe mama sa, cele‑
limba lui „ţărănească”. O limbă care, putem bra Smaranda. O „mamă ahotnică”, adică
zice, este creaţia lui, deși ea a fost vorbită inimoasă, cu tragere de inimă, pasionată, cu
înainte de a se naște Nică a lui Ștefan a Petri, suflet mare, deschis. Așa este, mi se pare, și
în Humulești… Ce are a face! Prozatorul a ironia fină a prozatorului, când nu este voit
adaptat‑o la necesităţile frazei lui bogate, tăioasă și vrea să piardă pe cineva. O ironie
rămuroase, bine articulate și, cu precădere, însufleţită, bucuroasă. Este stilul său, vocaţia
o frază în care își află locul, cu mari efecte, lui de a întreţine, astfel, o bună dispoziţie la
mulţimea de formule cu tâlc din rezervorul lectură, de a‑și păcăli într‑o oarecare măsu‑
filosofiei morale rurale. Creangă nu‑i, dar, ră cititorul, pentru că, după ce‑l ia domol, cu
un colorist, deși o pagină de proză scrisă de binișorul, îi prezintă apoi scene de mare
el are, salvă domnului, destulă culoare, este cruzime (ca în Soacra cu trei nurori), fără să‑
vizibilă, unele nuanţe sunt sensibile. Nu‑i, și învolbureze stilul. Cruzimea moralistului
în mod cert, un creator vizual, simţul lui Creangă este mai perfidă: se strecoară lent
muzical este mai dezvoltat, propoziţiile se în naraţiune, uneori cititorul nici nu‑și dă
armonizează și, puse între ordine potrivită seama de ea, sedus cum este de acumularea
(a dovedit Tudor Vianu), ele au anumită de fapte senzaţionale (în basm) sau de con‑
cadenţă și pot sugera, astfel, nu numai un fesiunea plină de atâtea „năzbâtii” din
simţ extraordinar al limbii, dar chiar o Amintiri.
anumită intuiţie lirică. Să revenim, pentru moment, la oralitatea
După opinia mea, prozatorul acesta con‑ care caracterizează stilul epic al lui Creangă.
tinuă să fie atipic, greu clasabil și la acest Este reală, se vede cu ochiul liber. Un stil
capitol. Nu‑i propriu‑zis nici un auditiv ca I. plin de onomatopee, de formule specifice
L. Caragiale, nici un colorist, un îndrăgostit stilului vorbit, de „vorba ceea” și de alte
de cuvintele rare și pitorești, cum sunt elemente morfologice și sintetice care, toate,
uneori scriitorii ieșiţi din mediile rurale. Așa dau sentimentul că prozatorul scrie așa cum
se explică de ce imitatorii lui (acei „Creangă vorbește și vorbește, în genere, ca un om
11
Eugen Simion

deștept de la ţară, bun de gură, capabil să stilul oralităţii sale nu‑i deloc oral. Stilul
vadă partea comică a lucrurilor. Se epic este, într‑adevăr, construit din oralităţi,
întâmplă, totuși, un fapt paradoxal: trecută dar, puse laolaltă, ele lasă impresia a fi
în fraze, adică notată, scrisă, oralitatea nu opera unui meșteșugar desăvârșit, un veri‑
mai este atât de simplă, dimpotrivă, frazele tabil creator. Ideea lui G. Călinescu că
se răsfiră și se adună după o metodă ce nu Amintirile „nu sunt scrise, ci spuse,
mai pare atât de ușoară. Este paradoxul lui problema stilului reducându‑se și ea la o
Creangă și aici se află, probabil, secretul chestiune de autenticitate” este rău pusă
artei sale. Oralitatea lui, transcrisă, este pentru că, trecute pe hârtie, spusele lui
înnobilată ca acele vinuri bune obţinute Creangă capătă virtuţiile, subtilităţile, pro‑
prin combinaţii secrete de mai multe soiuri. funzimile pe care le are stilul unui prozator
Așa se face că, la lectură, stilul oral apare ca dotat cu un simţ extraordinar al limbii.
un stil îndelung și armonios elaborat, un Oralitatea, pe scurt, trece printr‑o retorică
stil, îi putem spune, savant fără a fi excesiv pe care Creangă n‑o învaţă din cărţi, și‑o
împodobit și, prin aceasta, artificial și snob construiește singur, cu migală, în sudori,
(snobismul poporanist!), ci savant în văitându‑se, răsucind frazele, ascultându‑le
firescul, complexitatea și autenticitatea lui. mulţumit și mai ales nemulţumit de ce
De aici vine surpriza pe care o avem când îl aude. Ce mai rămâne, în această operă de
citim și, mai ales, când îl recitim pe orfevru împătimit, din oralitatea stilului
Creangă. Descoperim că oralitatea lui este popular? Rămâne esenţa oralităţii îmbră‑
bine construită (ticluită, cum ne avertizează cată în naraţiunea lui Creangă în veșminte
el însuși în repetate rânduri) și că, în fond, regale.
12
A gândi
Europa

Thierry de
MONTBRIAL*
Centre et marginalité
dans la culture européenne
Résumé
În definirea cuvintelor de centru şi periferie, autorul utilizează sensul dat de Pascal infinitului, pe
care‑l vede ca pe o sferă în care centrul se află pretutindeni, iar periferia nicăieri. Sub aspect
geopolitic, noţiunile acestea stabilesc o relaţie de putere şi o chestiune de cultură dominantă şi
cultură aservită. Pentru marile imperii din istorie (precum Imperiul roman, de exemplu) era clar
unde se află centrul şi unde periferia. Dar Uniunea Europeană nu este un imperiu, chiar dacă
lecţiile istoriei ne arată că un imperiu de succes era cel care reuşea să impună popoarelor aservite
propria cultură. Dar sistemul în care trăim azi este unul multipolarizat, eterogen, global, nesigur
şi este mai greu să spui unde se află centrii şi mai uşor să precizezi periferiile. Când un stat se află
în centru, cultura lui tinde să radieze, în timp ce locuitorii din statele marginale tind să se ralieze
şi să imite cultura statului aflat în centru. Din punct de vedere geopolitic, viitorul Uniunii
Europene depinde de trei ţări europene: Franţa, Germania, Marea Britanie.
Cuvinte‑cheie: centru şi periferie, geopolitica Uniunii Europene, cultură dominantă, istoria
imperiilor, cultură aservită

Pour définir les mots "centre" et "périphérie", l’auteur utilise le sens donné par Pascal à l’infini,
qu’il voit comme une sphère où le centre se trouve partout, et la périphérie nulle part. Sous l’aspect
géopolitique, ces deux notions établissent une relation de pouvoir et une question de culture domi‑
nante et culture asservie. Pour les grands empires de l’histoire (tout comme l’Empire Roman, par
exemple), il était clair où se trouve le centre et où il y avait la périphérie. Mais l’Union Européenne
n’est pas un empire, même si les leçons de l’historie nous montrent qu’un empire de succès était celui
qui réussissait à imposer aux peuples asservis, colonnisés, leur propre culture. Mais, le système dans
lequel nous vivons aujourd’hui est un système multi‑polarisé, hétérogène, global, incertain, et il est
plus difficile à dire où se trouvent les centres et plus facile à préciser les périphéries. Lorsqu’un état
se trouve au centre, sa culture tend à rayonner, tandis que les habitants des états marginaux tend à
s’y aligner et à imiter la culture dominante. Du point de vue géopolitique, le futur de l’Union
Européenne dépend de trois pays européens: la France, l’Allemagne, la Grande Bretagne.
Mots‑clé: centre et périphérie, la géopolitique de l’Union Européenne, la culture dominante, l’his‑
toire des empires, la culture asservie.

Le sujet d’aujourd’hui est « Centre et centre est partout et la périphérie nulle part.
marginalité dans la culture européenne ». La première chose à faire pour traiter notre
Ayant parlé ce matin de Proust, mais aussi sujet c’est de s’entendre sur les mots «centre»
un peu de Pascal, je pense à une formule de et « périphérie ». Or ces mots sont, du point
Pascal à propos de l’infini. Selon le grand de vue d’où je me place ce soir, des expres‑
philosophe, l’infini est une sphère dont le sions géopolitiques. Quand on parle de «

* Institutul Francez de Relaţii Internaţionale, Academia de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), e‑mail: roma‑
nenko@ifri.org.

13
Thierry de Montbrial

que le monde était réparti grosso modo en


deux systèmes de pouvoirs dominants ou
tout au moins qui étaient perçus comme
dominants, ce qui ne veut pas dire d’ailleurs
qu’ils l’étaient, parce qu’en réalité il y avait
un déséquilibre très fondamental entre
l’Union soviétique et le système occidental.
En termes de perception, les deux systèmes
concurrents étaient vus comme plus ou
moins équivalents. L’un avait pour centre
Moscou, capitale de la Russie soviétique,
comme disait le Général de Gaulle, l’autre
était le système occidental, qui avait fonda‑
mentalement pour centre les États‑Unis,
symboliquement Washington. Naturelle‑
ment, tout cela n’était pas incompatible avec
des contestations à l’intérieur de ces
systèmes.
Aujourd’hui nous vivons dans un
système international que je qualifie de
multipolaire, hétérogène, global et incer‑
tain. Ayant dit cela, je suis conscient que
l’expression multipolaire est elle‑même
assez ambiguë. Il est difficile d’identifier
des pôles avec précision, ou des centres
dans le vocabulaire de notre rencontre. Il est
beaucoup plus facile de dire qui n’est pas
central et qui, par conséquent, appartient à
la périphérie. L’hétérogénéité est une notion
centre » et de « périphérie », on fait
fondamentalement culturelle; la globalité
référence à une relation de pouvoir. Et je
est une notion fondamentalement techni‑
montrerai que « pouvoir » et « culture » ont
que; et l’incertitude une notion fondamen‑
des liens qu’il faut envisager directement.
talement mathématique, par laquelle je
Quand on parle de l’Empire Romain, on sait veux dire qu’il y a une disproportion essen‑
parfaitement où était le centre: c’était Rome. tielle entre la variabilité des causes et celle
Mais on sait également où était la périphé‑ de leurs effets dans tout domaine, que ce
rie, c’était le limes. Et tous les empires, dans soit politique, économique, financier, etc.,
l’histoire de l’humanité ont ainsi un centre etc.
généralement unique et une périphérie Sur le plan culturel, je crois que les cultu‑
correspondant grosso modo à l’extension géo‑ res périphériques, par quoi je veux dire les
graphique ultime des empires en question. cultures des pays ou Etats qui ne sont pas
Un empire réussi serait un empire qui au centre, sont marginales comme les Etats
parviendrait à propager sur l’ensemble des eux‑mêmes le sont. Et inversement, lors‑
territoires contrôlés sa propre culture, qui qu’un Etat ou un pays se trouve au centre,
parviendrait à l’imposer de la façon la plus sa culture tend à rayonner. Quand on parle
subtile, c’est‑à‑dire en la faisant absorber, de la Grèce antique, tout le monde pense au
accepter volontairement par les assujettis, siècle de Périclès, où il y eut concomitance
par les colonisés. entre la prédominance d’un système
Il y a eu des empires qui ne disaient pas politique et celle d’un système culturel avec
leur nom à l’époque bipolaire. Le mot « bipo‑ un double aspect: un Etat stable et puissant
laire » est intéressant, « bipolaire » signifie peut être enclin à favoriser le développe‑
14
Centre et marginalité dans la culture européenne

ment de sa culture et le rayonnement de


cette culture, puisque les assujettis, les colo‑
nisés sont évidement attentifs à adhérer, à
imiter, à souscrire à la culture des puissants.
Et ce n’est pas non plus par hasard, que
le siècle de Louis XIV, c’est‑à‑dire le
XVIIème siècle français, a vu un extraordi‑
naire développement de la culture. Pour
quelqu’un comme moi qui suis entré en
politique internationale, très précisément en
1973, à une époque où le Japon était encore
largement à la périphérie, le pays du Soleil
levant a commencé à cette époque à se rele‑
ver des chocs des destructions de la seconde
guerre mondiale et, grâce à ses succès
économiques, à sortir de la périphérie pour
se rapprocher du centre. Et ce n’est pas un
hasard si la montée en puissance du Japon a
culminé au milieu des années ’80, en même
temps que le rayonnement de la culture
japonaise.
Plus récemment la Chine ‑ avec la chute
du régime communiste, le retour de Deng
Xiaoping en 1978, la montée progressive de
l’économie ‑ a retrouvé une position préé‑
minente. La culture chinoise occupe à nou‑
veau une place essentielle dans le monde
entier. Il y a des pays comme ceux que je
viens de mentionner qui se sont trouvés au
géographique, le point où le continent euro‑
moins temporairement au centre ou proche
asiatique se réduit en pinceau, jusqu’à son
d’un centre dans leur histoire et qui ont
extrémité occidentale où l’on retrouve la
perdu cette position centrale, qui peuvent
France, puis les Îles Britanniques. Et cet
l’avoir retrouvée, et puis il y a des pays qui
ne s’y sont jamais trouvés et qui ont peu de isthme de l’Occident européen représente
chances de s’y trouver un jour. Et il y a des l’une des plus grandes concentrations
différences radicales entre ces deux catégo‑ démographiques de la planète. Aujourd’hui
ries de pays. encore, l’Europe est un point d’attraction
Notre sujet est « centre et marginalité » pour les habitants du continent euro‑asiati‑
ou « centre et périphérie » en Europe. Mon que. Le mouvement démographique géné‑
pays, la France, a été au centre. Et à certains ral a pratiquement toujours été un mouve‑
égards, il y est encore. Du point de vue géo‑ ment d’est en ouest. L’ouest représente
politique, aujourd’hui, l’avenir de l’Union depuis des siècles une destination fonda‑
Européenne dépend fondamentalement de mentale. C’est typique pour l’histoire de la
trois pays, la France, l’Allemagne et la Turquie, qui peut s’interpréter comme un
Grande Bretagne. Les questions de défense gigantesque mouvement vers l’ouest à
dépendent de deux pays: la France et la partir de l’Altaï. D’où d’ailleurs l’attirance
Grande Bretagne. L’euro dépend de deux de l’Union Européenne aujourd’hui. Alors,
pays: la France et l’Allemagne. Il faut être cette formidable concentration démogra‑
clair. phique a conduit à ce qui fait la richesse de
L’Europe est la plus belle péninsule de la l’Europe, c’est‑à‑dire à la fois, une situation
planète. C’est le point de rétrécissement géographique et une situation culturelle qui
15
Thierry de Montbrial

traduisent la coexistence sur un territoire ture ce n’est pas seulement une manière de
limité d’une diversité extraordinaire de vivre, comme le veut le sens ethnologique,
peuples. le sens britannique essentiellement, du
D’où aussi, ce qui figurait dans le préam‑ terme de culture. Une culture c’est aussi un
bule de la constitution européenne: l’idée système d’œuvres, au sens le plus large y
que ce qui fait la richesse de l’Europe c’est compris artistique du terme, un système
fondamentalement l’unité dans la diversité. parce que les œuvres se renvoient les unes
Et quand on dit unité dans la diversité, on aux autres.
pense à quelque chose comme l’art des Pour pénétrer une culture, il ne suffit pas
jardins. Mais, c’est plus facile à dire ou à de connaître un auteur, il faut comprendre
écrire qu’à incarner. Et ceci, pour toutes les le système, comment les œuvres se renvo‑
raisons que j’ai exposées précédemment, ient les unes aux autres et comment le
c’est‑à‑dire les phénomènes de domination, système forme en réalité un tout. La tâche
qui sont des phénomènes objectifs. Une cul‑ consistant à absorber ce tout est une tâche
16
Centre et marginalité dans la culture européenne

indéfinie. On n’a jamais fini d’approfondir de construire un nouveau type d’unité poli‑
la connaissance d’un système complexe. tique. L’Union Européenne ne sera pas un
Comme toute connaissance, c’est une empire. L’Union Européenne doit, sur le
spirale montante. Là se trouve la grande dif‑ long terme, résulter d’une adhésion volon‑
ficulté que je vois pour la construction de taire de ses membres. Mais personne n’a
Europe. jamais réussi jusqu’ici dans l’histoire à faire
C’est qu’on est pris entre deux feux, d’un fonctionner durablement pareil club. Et en
côté le risque de dilution des cultures cen‑ même temps, c’est une nécessité absolue de
trales, parce que ces cultures centrales ne construire des ensembles politiques sur des
sont plus véritablement vécues, ni au centre, bases plus larges que les Etats en raison de
ni dans les périphéries. C’est typiquement le la révolution des technologies de l’informa‑
problème de la langue. Tout le monde, dit‑ tion et de la communication, révolution qui
on, parle l’anglais. Mais en fait l’anglais est est à la base de ce qu’on appelle la mondia‑
une langue difficile. Baragouiner l’anglais, lisation. Nous sommes confrontés à cette
oui, bien sûr c’est facile, mais le parler avec nécessité. Très peu de pays aujourd’hui sont
finesse, connaître la littérature anglaise, qui viables seuls, donc nous sommes
peut être d’une extrême sophistication, c’est condamnés à nous rapprocher. Puisque
tout autre chose. Oui, bien sûr, aujourd’hui, nous y sommes condamnés, autant le faire
tout le monde baragouine l’anglais. Mais, le mieux possible.
vous voyez bien que pour le centre, ça se tra‑ Mais pour faire fonctionner une unité
duit par un appauvrissement. politique dans la durée, deux conditions
Cet appauvrissement se répercute sur le sont nécessaires: la première, c’est justement
centre lui‑même. La façon dont est enseig‑ de parvenir à une culture commune. A
née aujourd’hui l’histoire ou la littérature l’époque de l’unité italienne, il y avait un
en France est inquiétante. C’est que le socle slogan: « nous allons faire d’abord l’Italie, et
culturel de base que l’on inculquait encore ensuite nous ferons les Italiens ». Tout le
aux élèves de ma génération (dans des problème de l’Union Européenne, au‑delà
manuels comme le Malet‑Isaac en histoire, des institutions, c’est de faire les Européens,
ou le Lagarde et Michard en littérature) est en et pour faire les Européens, on doit
train de disparaître. résoudre le problème culturel. Bien sûr, on a
S’agissant de la culture européenne: qui fait quelques progrès technocratiques, par
peut, en France, citer trois ou quatre noms exemple, à travers les systèmes d’enseigne‑
de grands écrivains ou de grands penseurs ment, le programme « Erasmus », etc., etc.
roumains ? Sauf, sans doute, quand ces pen‑ Mais c’est tout à fait insuffisant. Il faut
seurs roumains y ont vécu, comme Cioran absolument réfléchir à cela, et je crois que
ou Ionesco, ou quand ils se sont faits les Académies peuvent avoir un rôle à jouer
connaître à travers des universités américai‑ pour élaborer des méthodes qui pourraient
nes comme Georgescu Roegen, un écono‑ permettre de faire jaillir une culture europé‑
miste dont le nom a été relativement connu enne commune sur la base de richesses
à son époque, parce qu’il avait été préexistantes. Et pour cela il faut revivifier
professeur à Harvard. les centres et valoriser la périphérie, car les
Et donc la grande difficulté, c’est que deux démarches ne sont pas
hors de ces cultures centrales qui s’appau‑ contradictoires, mais sont au contraire, à
vrissent et des cultures périphériques mon avis, complémentaires.
méconnues, comment peut‑on “fabriquer” Je vous disais que, pour faire une unité
une véritable culture européenne ? Et pour‑ politique, il y a deux conditions. La
tant, cette idée de l’unité dans la diversité première est donc la culture: si la culture
(que l’on retrouve ailleurs, je pense à la con‑ n’est pas là, rien n’est viable. Pourquoi est‑ce
struction nationale indonésienne), est une que les empires s’effondrent au bout du
idée féconde et porteuse d’avenir. compte, parce qu’il n’y a pas de culture
L’ambition de l’Union Européenne, c’est commune, parce que malgré toutes les sub‑
17
Thierry de Montbrial

tilités de l’extension du pouvoir colonial, sont les deux conditions de base pour assu‑
vient un moment où se produit un rejet. rer la pérennité d’une unité politique.
C’est comme les greffes qui ne prennent pas Ce qui fait l’intérêt de ce petit club que
en biologie. C’est ce que s’est passé avec le nous avons fondé ici, à l’Académie
dernier empire, l’Empire Russe qui se dou‑ Roumaine, ce séminaire « Penser l’Europe »
blait d’ailleurs de l’Empire Soviétique. qui a maintenant dix ans, ce qui fait son
Donc, vient toujours un moment où sur‑ intérêt profond, c’est que nous essayons de
git un rejet s’il n’y a pas de construction cul‑ donner un peu de chair à cette idée, en asso‑
turelle solide. Et puis, la deuxième condi‑ ciant un certain nombre d’Etats de la péri‑
tion, c’est une organisation commune, c’est‑ phérie européenne dont les voix sont trop
à‑dire une organisation politique par rarement entendues ailleurs, ou très
nature, qui permet à l’ensemble d’assurer sa insuffisamment, alors même qu’ils recèlent
viabilité en prenant les décisions des trésors. Encore une fois, ces trésors
appropriées à cette fin, aussi bien vis‑à‑vis doivent trouver toute leur place dans le
de l’intérieur que vis‑à‑vis de l’extérieur. Ce “système culturel européen”.
18
Cronici
literare

Andrei GRIGOR*
„Biografia ideii de
Adrian Marino”**
Abstract
Memoriile lui Adrian Marino, publicate în 2010, trădează, dincolo de miza insistent afișată a
radiografierii „oneste” și „obiective” a scenei literare românești din perioada totalitară, un incitant
studiu de caz al simulării unei false identităţi care se deconstruiește facil prin chiar propriile
argumente. Intenţia elaborării unei mitologii identitare a „opozantului”, dublată de cea a constru‑
irii unei ideologii „rezistente” ‑ care a sedus, paradoxal, pe cei mai mulţi critici care au analizat
textul marinian – funcţionează à rebours ca principal mecanism demistificator. În esenţă,
semnalăm prezenţa unei ideologii artificiale care deconspiră ideologia confecţionată a unei
autobiografii sau, cu o formulă împrumutată, „biografia ideii de Adrian Marino”..
Cuvinte‑cheie: Adrian Marino, istorie recentă, reacţii, literatura română, lucrare autobiografică

Published in 2010, Adrian Marino’s memoirs enhance – beyond their insistently assumed aim of
“honestly” and “objectively” depicting the Romanian literary stage of the totalitarian age – an
exciting case of simulating fake identity which easily can be deconstructed by using its own inner
structures of meaning. The voiced intention of bringing forward the “opponent”’s identity mythol‑
ogy or the one of building up a “resistant” ideology – which paradoxically seduced many of
Marino’s critics – will function à rebours as main demystification mechanism. Thus, we point out
the occurrence of an artificial ideology which will reveal the manufactured autobiographical ideol‑
ogy or, by using a barrowed critical formula, “the biography of Adrian Marino idea.”
Keyword: Adrian Marino, recent history, reactions, romaniana literature, autobiographical work

Cei mai mulţi comentatori ai memoriilor acestuia într‑un gen. Operaţia nu ar fi tre‑
lui Adrian Marino au căzut ori s‑au aruncat buit să fie deloc anevoioasă, pentru că,
cu bună știinţă în aproape toate capcanele măcar din punct de vedere formal, el trimi‑
întinse în „Viaţa unui om singur”, fie pentru te numaidecât către memorialistică. Dar,
că nu au putut concepe că memorialistul pentru că memorialistul ţine să‑și afirme și
poate fi altfel decât excepţional în toate, fie în această privinţă întâietatea/unicitatea,
pentru că nu au îndrăznit să accepte că aproape toată lumea a decis, cu laude, că
excepţionalitatea acestuia este, în multe textul său nu e unul banal, precum memo‑
privinţe, discutabilă sau cel mult „obiș‑ riile lui sau „măcar” ale lui Nicolae
nuită”. Steinhardt, ci, nici mai mult, nici mai puţin
O sursă a încântării deosebite exprimate, decât o „autobiografie spirituală” ori, cu
în diferite moduri, în numeroase analize vorbele lui Adrian Marino însuși, „autobio‑
dedicate textului a fost, de pildă, încadrarea grafie culturală și ideologică”: „Dar viaţa

* Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, Facultatea de Litere, Departamentul de Literatură,


Lingvistică şi Jurnalism, e‑mail: andreigrigor@yahoo.com.
** Împrumut pentru titlul acestui text o formulă din articolul , „Testamentul unui ex‑centric”, publicat de
Paul Cernat în Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
19
Andrei Grigor

alteia dintre ele sunt analize care, dacă


„autobiograful” nu‑și propune explicit o
astfel de lucrare, rămân în seama comen‑
tatorilor. Cu condiţia ca aceștia să reziste
admiraţiei pre‑existente analizei și entuzias‑
mului facil.
Or, în acest caz, atât admiraţia cât și
entuziasmul par a fi conţinute în instruc‑
ţiunile de utilizare implicite în text. Cu alte
cuvinte, memorialistul însuși fixează drept
condiţie obligatorie a lecturii și analizei
textului său admiraţia și entuziasmul. Tot
așa cum fabricantul de aspiratoare, de
pildă, fixează drept regulă obligatorie de
folosire conectarea la o reţea electrică de 220
de volţi fără de care, deși nu reprezintă
chiar „cea mai înaltă tensiune”, aparatul nu
ar putea funcţiona așa cum a fost… proiec‑
tat. Iar consumatorul se conformează, nu
are ce face, altminteri iese din rândul lumii
arătându‑se incapabil să utilizeze un obiect
de o asemenea performanţă.
În deplină și trufașă conformitate cu
instrucţiunile de lectură, clasificare șl elo‑
giere date cu ostentaţie de Adrian Marino,
mai mulţi comentatori evidenţiază „caracte‑
mea culturală și ideologică, intimă, dar și rul de autobiografie spirituală pe care‑l
exterioară și publică, desfășurată pe o dura‑ dobândesc memoriile nedreptăţitului inte‑
tă atât de lungă, sub diferite regimuri lectual”2.
autoritare și totalitare. Are – aș îndrăzni să Ovidiu Pecican vorbește și el de pionie‑
spun – un anume conţinut, sens și densitate. ratul marinian pe terenul „noului gen aflat
Și apoi, amănunt deloc neglijabil: cam câte în preajma inaugurării: biografia ideologi‑
autobiografii culturale și ideologice de acest că”, amintește, în șoaptă, că „precursori
tip există în literatura română? Un gen care, există, totuși” („Reveriile unui plimbăreţ
de fapt, nici nu există”1 solitar” și „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm
Nu sunt cu totul străin, nici împotriva Meister”), dar, speriat de această în‑
unor asemenea fineţuri delimitative, ele își drăzneală timidă, se grăbește să vorbească
au rostul lor atunci când materia investigată de niște „urmaşi” ai „primului” memo‑
o cere. Dar este și cazul acestei „materii”? rialist „ideologic” și îl convoacă drept exem‑
Există vreo scriere de natura autobiografi‑ plu pe Nicolae Breban3. Până la urmă, nici
cului, în care intelectualul care se confese‑ romancierul nu rămâne printre urmași,
ază să nu‑și divulge, deliberat sau invo‑ pentru că între 2003‑2007, când își publică
luntar, mobilurile și circumstanţele care au memoriile sub titlul „Sensul vieţii”, nu avea
avut un anumit rol determinativ în for‑ cum urmeze un model „inaugurat” abia în
marea sa spirituală? Cum se relaţionează 2010, cel puţin în variantă editată. E drept că
acestea, care este ponderea contribuţiei suceala asta cronologică îl încurcă puţin pe
fiecăreia și cât datorează subiectul uneia sau Ovidiu Pecican, nevoit să admită că, în che‑

1 Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, editura Polirom, 2010, pag.11


2 Antonio Patraș, „Adrian Marino. O autobiografie spirituală”, Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
3 Nicolae Breban, „Sensul vieţii”, I‑IV, editura Polirom, 2003‑2007
20
„Biografia ideii de Adrian Marino”

stiune, Nicolae Breban este un fel de urmaș


anterior lui Adrian Marino „despre opera
memorialistică postumă a căruia nu avea de
unde şti”.4
În toată echilibristica asta între ce e
adevărat și ce e oportun și profitabil să
afirmi drept adevăr, textul memorialistic în
sine fuge din atenţia multor comentatori
sau e ţinut, cu un fel de discreţie și pudoare,
departe de necesarele analize de fond. Prea
atenţi să nu contrazică ambiţiile de pionie‑
rat ale lui Adrian Marino, nu prea au
observat că niște texte care poartă chiar tit‑
lul revendicat ca noutate de memorialistul
clujean au apărut chiar și în versiune româ‑
nească, unele anterior anului 2010 (Simone
Weil, trăitoare între 1909‑1943: Autobiografie
spirituală (Autobiographie spirituelle), Huma‑
nitas, 2004), altele cum este „Autobiografia
spirituală” a lui Dalai Lama chiar în anul cu
pricina (Dalai Lama „Autobiografie spiri‑
tuală” 2010, editura Corint). Cu alte cuvinte,
genul în discuţie a cunoscut și alte „inaugu‑
rări”, ca să nu mai vorbim de multitudinea
de texte memorialistice care, fără să cuprin‑
dă în titlul variantelor editate referiri direc‑
te, chiar asta sunt, iar cele cu adevărat mască de ghips, care nu perminte nici unui
consistente, chiar și „Histoire de ma vie” a muşchi al feţei să‑i trădeze acestuia neîndu‑
lui Casanova, nici nu pot fi altceva decât plecarea suverană”6) sau îndemnul neargu‑
autobiografii spirituale, înţelegând, desigur, mentat la „raportarea creatoare a fiecăruia
prin acest termen și o componentă cultura‑ dintre noi la modelul critic şi ideologic
lă. Marino”.7
Pentru satisfacerea orgoliului pionieresc Presupun că inflaţia de recunoașteri,
al memorialistului ar rămâne recunoașterea adeziuni și admiraţii faţă de caracterul
caracterului de „autobiografie ideologică” ideologic al memoriilor și calitatea de prim
pe care l‑ar avea „Viaţa unui om singur”., ideolog a lui Adrian Marino este datoare în
dar mă tem că nici această speranţă nu se mare măsură insistenţei abundente și osten‑
justifică. De altfel, ce‑ar vrea să însemne tative cu care memorialistul cheamă atenţia
acest lucru nici întemeietorul genului nu ne asupra acestei dorite calităţi a personalităţii
spune și, chiar dacă mulţi comentatori se sale. Dintre multele locuri exemplificatoare
prefac a pricepe, lucrurile nu depășesc se poate extrage un singur pasaj, mai eloc‑
înspre o necesară demonstraţie simpla vent prin oportunismul pe care îl trădează,
afirmaţie mimetică („A fost un om al con‑ dar și pentru comicul involuntar (de mo‑
strucţiei tenace, dar care n‑a neglijat un tip ravuri, de caracter, de situaţie, de limbaj
de ideologie liberală”5), gratuitatea enun‑ etc.) cu toată savoarea lui subtextuală. După
ţurilor („Ideologul priveşte lumea printr‑o 1989, spune memorialistul, „redeveneam, în

4 Ovidiu Pecican, „Ideologia lui Adrian Marino”, Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
5 O. Șimonca, „Să vorbim despre idei, nu despre persoane”, Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
6 Șerban Axinte, „Hermeneutica ideii de biografie”, Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
7 idem
21
Andrei Grigor

sfârșit, eu însumi, eliberat – moral cel puţin fi fost ceea ce nu era, de fapt, decât prin con‑
– de cenzură, presiuni și, mai ales, de falsa strângere. Iar ceea ce credea că este cu ade‑
mea identitate culturală de până atunci. vărat ascundea cu grijă pentru că nu‑i
Căci trăisem într‑un regim de alterare, dădea voie regimul. Pe de altă parte, preo‑
falsificare, refulare și deviere continuă și cupările ideologice, ne spun memoriile sale,
profundă a idealurilor și tendinţelor de erau destul de vechi, „începute încă de la
bază. Preocupat de ideologia de tip liberal și Lătești și manifestate public (s.n.) încă din
de critica de idei, am fost constrâns decenii 1964,” dar de abia după 1989 le putea
întregi să devin doar «critic literar» și de „publica în mod liber”. Dar dacă putea „în
«idei literare», «teoretician literar» și «com‑ sfârșit, gândi, citi, scrie și, mai ales, publica
paratist». Ceea ce nu era deloc, dar absolut în mod liber” după 1989, de ce și împotriva
deloc, identic cu adevărata mea «vocaţie». cărei opresiuni „se trezea în mine vechiul
Am încercat să desfășor aceste activităţi opozant politic, impulsionat, de speranţa,
«semitrucate» în modul cel mai onorabil și de data aceasta, a unei victorii decisive”?
mai constructiv posibil. […] Simulam o Văd în aceste contradicţii o bună aplicare
falsă identitate. Știam că sunt în realitatea a înţelepciunii folclorice pe care Adrian
altceva: un critic de idei, un ideolog cultural Marino o dispreţuia foarte mult, atât de
și făceam figură doar de erudit istorico‑lite‑ mult încât nu a putut tresări nici o clipă în
rar, de critic de idei literare, de comparatist preajma ridicolului din frazele și atitudinile
și teoretician literar.”8 sale. E vorba de niște viteji care se arată
În „Răceala”, admirabila piesă a lui după un război deja câștigat de alţii. e una
Marin Sorescu, Mahomed al II‑lea nu proce‑ dintre ipostazele cele mai jalnice în care s‑a
dează altfel. Îi plăcuse să creadă că este poet aflat o parte a intelectualităţii românești
de geniu, impusese cu de‑a sila să fie după 1990, când, vorba memorialistului, „a
recunoscut și lăudat în această ipostază și simulat o falsă identitate”.
pedepsise pe bietul pașă din Vidin, singurul Admit, totuși, pentru obiectivitatea ana‑
care îndrăznise să se îndoiască de calitatea lizei, că, vreme de câteva decenii, Adrian
versurilor sale. Apoi, după cucerirea Con‑ Marino „făcea figură” „doar de erudit isto‑
stantinopolului, se eliberează de falsa lui rico‑literar, de critic de idei literare, de
identitate literară și descoperind că nu era comparatist și teoretician literar” și sunt de
identic cu adevărata lui vocaţie, redevine el acord că nu era, deși la unii a ţinut „figura”.
însuși și cere să fie considerat, respectat și Sunt gata să accept chiar că în tot acest timp
elogiat de atunci înainte ca strateg genial. de chinuitoare dar reușite „simulări” de
Așa a voit, așa s‑a întâmplat, căci corul lău‑ „falsuri”, a fost, de fapt, ideolog sub acope‑
dătorilor s‑a conformat numaidecât, desco‑ rire, din cauză că regimul nu‑i dădea voie la
perind, de timpuriu, ce este aceea corectitu‑ ideologie liberală, ci numai la călătorii în
dine politică. Occident, care i‑ar fi permis astfel de mani‑
Pe de altă parte, e timpul să observ și festări ideologice, dar aici nu‑și putea per‑
incongruenţele conţinute în discursul mite ideologul să se descopere.
memorialistic al lui Adrian Marino. Frag‑ Așa stând lucrurile, adică destul de
mentul reprodus mai sus dă la iveală doar încurcat, rămâne să vedem în ce constă ide‑
câteva. De pildă, nu se înţelege cum se ologia pe care a conturat‑o Adrian Marino
împacă, cel puţin din punct de vedere pe parcursul vieţii sale, în deplină singu‑
semantic, dar mai ales moral, desfășurarea rătate, neajutat și neștiut de nimeni. De fapt,
unor activităţi „semitrucate” (fie ele și între care este natura acestei ideologii nici memo‑
ghilimele) cu onorabilitatea. Cum ar veni, rialistul nu ne spune foarte limpede. În
vreme de câteva decenii memorialistul ne‑a afara numeroaselor enunţuri prin care o
înșelat onorabil, lăsându‑ne să credem că ar afirmă obsesiv și autolaudativ, rareori e de

8 Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, Polirom, 2010, pag. 256‑257


22
„Biografia ideii de Adrian Marino”

găsit în paginile cărţii vreo referire cât de Cu astfel de „clarificări ideologice”,


cât consistentă la conţinutul ei și natura ei Adrian Marino ajunge la câteva „principii
care pare a fi când culturală, când politică fundamentale” pe care le comunică în pagi‑
sau când una peste cealaltă, adică cea din na următoare, convins, dacă nu „simulează
urmă peste cea dintâi. Mai des apar ura și un fals”, că sunt nemaiauzite, nemaipo‑
dispreţul ideologului faţă de tot ce menite și nemaigândite în spaţiul românesc,
îndrăznește să vieţuiască pe planetă și să‑i cam ignorant de felul lui, în care nu ar exis‑
primejduiască „singularitatea”. Psihanaliza ta „decât 10‑20 de «oameni de cultură» care
ar putea da interpretări interesante la faptul să gândească la fel.” Adică așa: „1. Re‑
că, deloc întâmplător sub acest aspect, în cunoașterea și respectarea riguroasă a drep‑
capitolul 22, „Clarificări ideologice”, afirmă turilor omului […]. 2. Disocierea radicală
că o trăsătură a lui G. Călinescu ar fi fost dintre stat și naţiune […]. 3. Diminuarea cât
„parvenitismul unui fiu, orice s‑ar spune, mai mult posibil a intervenţiei statului în
de slugă” și continuă cu referiri la genealo‑ toate domeniile”. Păcat că ideologul Adrian
gia criticului: „Mama a fost o ţigancă pe Marino a stat atâta vreme sub acoperire.
proprietatea familiei Călinescu. Simţindu‑se Între timp, cei 10‑20 de „oameni de cultu‑
responsabilă de aventura fratelui d‑nei ră”, chiar dacă memorialistul i‑a pus între
Călinescu, această familie l‑a adoptat”9. ghilimele peiorative, le‑au aflat din alte

9 Ibidem, pag. 345


23
Andrei Grigor

surse, căci ideile sunt vechi, unele aspecte care o fac. Impresia mea este că ura și
ale lor discutabile, iar numărătoarea lui dispreţul sunt singurele sentimente pe care
Adrian Marino greșită. În rest, că le cultivă, le educă, le perfecţionează și le
democraţia e bună, că purificare morală, că transformă într‑o ciudată ideologie, un fel
nomenclatura, că ţările civilizate, că jos de altă „simulare de falsă identitate”, în
comunismul, că Europa stă aţintită cu ochii spatele căreia se află, de fapt, o uriașă mega‑
pe noi, că elite culturale, c‑o fi c‑o păţi, că să lomanie,
facem și să drege și dă‑i si luptă – n‑au fost Cred că cel mai aproape de natura acestei
o ideologie nici pe vremea lui Caragiale și cărţi se află, în articolul său10, Paul Cernat,
nu sunt nici acum. Deci se resping ca vorbă‑
dar apropierea se produce oarecare sfială,
rie ideologică, dar se păstrează pentru râs.
iar pasul înapoi e făcut repede și cu
Despre o ideologie culturală, proiecte
precauţie: „Nu avem de‑a face, în Viaţa
pașoptiste, aducerea culturii europene la
noi, scoaterea culturii românești în Europa unui om singur, cu o memorialistică obiş‑
și altele câte s‑au spus despre memorialist, nuită, ci cu o autobiografie ideologică (glu‑
unele numai pentru că memorialistul însuși mind puţin, aş spune «biografia ideii de
a sugerat să fie spuse, din nou e greu de Adrian Marino»)”. Dacă nu preciza că
vorbit în absenţa obiectului acestor zise. glumește, fie chiar și „puţin”, ar fi avut
Citită cu atenţie, cartea arată că Adrian șansa nu doar de a tatona un adevăr, ci de a‑
Marino nu a avut și nu putea avea aseme‑ l afirma întreg și ferm. În semn de preţuire
nea proiecte care fac obligatorii respectul și însă, preiau formula în titlul acestui articol,
dragostea pentru cultură și faţă de oamenii promiţând să o dezvolt într‑un text viitor.

10 Paul Cernat, „Testamentul unui ex‑centric”, Observator cultural, nr. 519, aprilie 2010
24
Manuela GHEORGHE*

,,Miracolul arghezian”
şi reverberaţii baudelairiene
Abstract
Micul text de faţă este o prezentare a cărţii Cristinei Maria Necula, Modernitatea operei
argheziene. Autoarea realizează o expunere succintă a esteticii argheziene, estetica urâtulului, pe
care poetul, T. Arghezi, o prelucrează conform unei viziuni personale, inspirate din estetica lui
Baudelaire, Les fleurs du mal.
Cuvinte‑cheie: estetica urâtului, estetica lui Baudelaire, viziunea poetică, expresivitatea poeziei, lim‑
bajul cotidian

The little following discourse is a review of Cristina Maria Necula’s book, The modernity of
Arghezi’s works. The author realize a very short presentation of Arghezi’s aesthetics of ugliness,
that the poet, T. Arghezi, is processing in his own manner, inspired by Baudelaire’s aesthetics, Les
fleurs du mal.
Keyword: aesthetics of ugliness, Baudelaire’s aesthetics, poetic vision, expressivity of lyrics, daily
language.

Faur al poeziei din perioada interbelică, Receptarea operei lui Tudor Arghezi
Tudor Arghezi impune, în structura liricii trebuie făcută dintr‑o perspectivă reli‑
moderne, ceea ce criticul Şerban Cioculescu gioasă, deoarece pentru monahul de la
numea ,,miracolul arghezian”. Cernica arta poetică presupune o poezie de
Modernitatea operei argheziene este inspiraţie divină. Poezia oferă revelaţia
cartea în care exegeta Cristina Maria Necula existenţei lui Dumnezeu, ea face parte din
aduce în discuţie esenţa baudelaireană a Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Poezia e însăşi
artei poetice argheziene. viaţa: e umbra şi lumina care catifelează
Arghezi promovează estetica urâtului, ce natura şi dă omului senzaţia că planeta lui
presupune transfigurarea poetică, prin har trăieşte în cer. Pretutindeni.
divin, a urâtului în metafore revelatorii, în Şi în toate este poezie, ca şi când omul
frumos artistic: ,,Din bube, mucigaiuri şi noroi şi‑ar purta capul cuprins într‑o aureolă de
/Iscat‑am frumuseţi şi preţuri noi.” icoană.’’
Această miraculoasă transfigurare este Arta poetică argheziană oferă revelaţia
abordată în toate capitolele, oferind citito‑ unui spirit religios aflat în permanentă
rului contemporan revelaţia ,,corespon‑ comunicare cu Dumnezeu, poezia fiind
denţelor” dintre Florile răului şi psalmii strălucire a harului divin, devenind prilej de
travestiţi de la Baudelaire şi Florile de slavă închinată Mântuitorului, ca în
mucigai şi litaniile din opera argheziană. rugăciunile ortodoxe, ca in Acatistul Slavă

* Manuela Gheorghe, cercetător dr. Institul de Sociologie al Academiei Române, e‑mail:


manu_er@yahoo.com
25
Manuela Gheorghe

lui Dumnezeu pentru toate, condacul al 7‑ lea: plastică, să modelez, după gând şi simţire,
,,În minunata ta îmbinare de sunete se aude un vesmânt nou pentru pentru idée, pentru
chemarea Ta. În perfecţiunea culorilor sentiment.”
muzicale, în splendoarea creaţiei artistice, Arghezi insistă asupra ideii că artistul
în armonia cântării. Tu ne dai o pregustare a este un homo faber, nu numai un artist
Raiului viitor.” înnăscut, care trebuie sa manifeste sensibili‑
Poet simbolist la debutul creaţiei sale, tate, un deosebit simt al limbii si curaj ,,în
Arghezi cultiva sinesteziile: o neobişnuită potrivirea” cuvintelor, întru ,,nuntirea”
audiţie olfactivă, în care transferul de ,,slovei de foc”cu ,,slova făurită”, arta
semnificaţie se produce dinspre acustic cerând ,,zăbavă” cât întreaga durată a vieţii
către senzaţia intens mirositoare, este rea‑ autorului.
lizată în poezia Morgenstimung: ,,Cântecul Arghezi abordează şi problematica unei
tău a umplut clădirea toată / Sertarele, resposabilităţi estetice şi sociale a scriito‑
cutiile, covoarele/ ca o lavandă Sonoră.” rului faţă de receptorii operei sale.
Astfel, iubirea este percepută ca o invazie Cartea Modernitatea operei argheziene este
înmiresmată şi sonoră a sufletului omenesc. o punere în abis a ,,miracolului arghezian” a
Arghezi optează pentru materializare: ,,aureolei de icoană” cu ecouri baude‑
,,Mă lupt de o viaţă întreagă cu cuvintele. lairiene asimilate creator în mitul personal
Am căutat să le supun şi, din materia lor al poetului făurar.
26
Sorin IVAN*
Pentru o filosofie umanistă
a comunicării
Abstract
Cartea lui Dominique Wolton Internetul. O teorie critică a noilor media (comunicare.ro, 2012)
analizează procesul comunicării în contextul evoluţiei tehnologiei și al expansiunii noilor media.
Războiul din mass‑media opune noile media vechilor media, creează raportul antagonic internet
versus televiziune și radio. Teza cărţii este că tehnologia nu înseamnă comunicare, iar comunicarea
nu se reduce la tehnologie. Esenţa comunicării rezidă în cele două dimensiuni fundamentale ale
sale, culturală și socială, căreia i se adaugă cea tehnică. Fără dimensiunea ei umană, comunicarea
bazată numai pe tehnologie, cu suportul noilor media, duce la fragmentare socială, la însingurare,
la dificultatea comunicării. Tehnologia generează o serie de riscuri: digitalizarea existenţei, trans‑
gresia acesteia din real în virtual, sclavia faţă de noile media, obsesia multiconectării, alienarea
conectării, înrobirea prin tehnologie, pierderea libertăţii. Procesul de comunicare trebuie abordat în
complexitatea lui, dată de dimensiunile culturală, socială și tehnică și de interacţiunea dintre ele.
Autorul propune zece soluţii pentru a susţine miza cărţii: diminuarea influenţei tehnologiei asupra
comunicării.
Cuvinte‑cheie: comunicare, tehnologie, mass‑media, noile media, internet, multiconectare, sclavie

Dominique Wolton’s book The Internet. A critical theory of new media (comunicare.ro, 2012)
examines the communication process on the background of the developments in technology and of
the expansion of new media. The war in mass‑media opposes the new media to the old media, cre‑
ates the antagonistic relation internet versus radio and television. The thesis of the book is that tech‑
nology does not mean communication, and communication is not limited to technology. The
essence of communication lies in its two basic dimensions, cultural and social, to which it is added
the technical one. Without its human dimension, the communication based only on technology,
supported by the new media, leads to social fragmentation, loneliness, to the difficulty of commu‑
nication. Technology generates a number of risks: digitization of the existence, its transgression
from real to virtual, slavery to the new media, the obsession of being multi‑connected, the alien‑
ation of connection, the enslavement by technology, the loss of freedom. The communication process
must be addressed in its complexity given by the cultural, social and technical dimensions, and by
the interaction among them. The author offers ten solutions to support the book stake: reducing the
influence of technology on communication
Keyword: communication, technology, mass‑media, new media, internet, multi‑connection, slavery.

Când Marshall McLuhan scria The cărţi, filosoful canadian anunţa apariţia
Gutenberg Galaxy: The Making of Typografic satului global (global village) în contextul
Man (1962) și Understanding Media (1964), dezvoltării tehnologiei și a comunicării,
lumea intra în epoca tehnologizării și într‑o mutarea accentului de la individualism la
nouă eră a comunicării. În celebrele sale un colectivism aglutinat pe baze tribale. În

* Conf. univ. dr., Facultatea de Știinţe Sociale, Politice și Umaniste, Universitatea “Titu Maiorescu”, pro‑
fesor asociat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, director al
publicaţiei Tribuna învăţământului, email: sorivan@gmail.com.
27
Sorin Ivan

insul devine doar un nume și un număr,


comunicarea prin mijloace din ce în ce mai
sofisticate, cu acoperire universală. Din
uriașul creier electronic, ne veghează, nevă‑
zut, omnipotent și ubicuu, un misterios Big
Brother (concept promovat de același
filosof‑profet), care știe totul despre noi,
care ne aude și gândurile, ne citește și
visele. Această lume, acest uriaș creier‑
computer au fost construite și sunt, în conti‑
nuare, dezvoltate cu suportul tehnologiei
informaţiei și a comunicaţiilor. Noul zeu al
lumii de azi este internetul. De la Galaxia
Gutenberg s‑a ajuns, iertată‑ne fie licenţa, la
Galaxia Googleberg.
Sunt numai câteva reflecţii inspirate de
cartea lui Dominique Wolton Internetul. O
teorie critică a noilor media, apărută la Editura
comunicare.ro, în 2012. Dominique Wolton,
directorul Institutului de Ştiinţe ale
Comunicării din cadrul CNRS, Paris), este
un reputat specialist în știinţele comu‑
nicării, în media și în comunicare politică,
un filosof al comunicării preocupat de
impactul noilor tehnologii asupra existenţei
umane, asupra societăţii și a individului.
Este autorul unei opere prodigioase, între
același timp, fapt cu totul remarcabil, titlurile căreia se numără: Le nouvel ordre
McLuhan anticipa, într‑o formă sau alta, sexuel (1974), Éloge du grand public. Une théo‑
Internetul, cu câteva decenii înainte de rie critique de la television (1990), War game.
L’information à la guerre (1991), La dernière
apariţia acestuia. Satul global era o metaforă
utopie. Naissance de l’Europe démocratique
pentru lumea unificată și sintetizată geo‑
(1993), Penser la communication (1997),
grafic prin circulaţia rapidă a informaţiei, cu
Internet et après ? Une théorie critique des nou‑
aportul tehnologiei. În loc să fie o uriașă
veaux medias (1999), L’autre mondialisation
bibliotecă din Alexandria, zice undeva auto‑
(2003), La télévision au pouvoir. Omniprésente,
rul, lumea a devenit un mare computer, un irritante, irremplaçable (2004), Informer n’est
creier electronic. Profeţiile de acum o jumă‑ pas communiqué (2009). Cartea de faţă ajunge
tate de secol ale lui McLuhan s‑au împlinit: la cunoștinţa publicului din România la un
lumea a devenit un sat global și un uriaș interval destul de mare de la data apariţiei
computer. Satul global este lumea globa‑ ei (1999), ceea ce nu diminuează cu nimic
lizată de astăzi, cu o populaţie supusă uni‑ meritul editării ei de valoroasa editură
formizării și masificării, procese prin care comunicare.ro, în cadrul colecţiei Câmpul
diversităţile se șterg, diferenţele se topesc și, cunoașterii (ambele iniţiate și coordonate de
în cele din urmă, dispar în marea masă a profesorul Lucian Pricop, care este și
unei umanităţi reduse la numitorul comun redactorul cărţii). Lucru demn de remarcat,
al noii ordini mondiale. Globalizare, mon‑ Colecţia Câmpul cunoașterii apare în coedita‑
dializare, masificare, tehnologizare, digi‑ re cu prestigioasa Editură Flammarion.
talizare sunt concepte și procese care pro‑ Judecând după data apariţiei, trebuie
movează colectivitatea în defavoarea indivi‑ remarcată actualitatea cărţii, astăzi când,
dului, tribul de dimensiuni planetare în care spre deosebire de 1999, internetul a ajuns la
28
Pentru o filosofie umanistă a comunicării

o extindere globală, când existenţa uma‑


nităţii și a indivizilor nu mai poată fi
disociată de world wide web și de tehnologia
digitală.
În lucrarea lui, Dominique Wolton anali‑
zează procesele de comunicare pe fondul
evoluţiei fără precedent, rapide și
spectaculoase, a tehnologiei, dar și în con‑
textul sensului primordial al comunicării,
din care se desprind cele două dimensiuni
fundamentale ale acesteia, culturală și
socială. Premisa cărţii este că, în condiţiile
tehnologizării și digitalizării, în speţă ale
apariţiei și dezvoltării fulgerătoare a inter‑
netului, comunicarea se îndepărtează tot
mai mult de sensul ei profund uman și
umanist. Wolton privește comunicarea în
cele două dimensiuni esenţiale ale sale și
pune în centrul comunicării oamenii și
societăţile, și nu tehnologiile. „Cel mai
important în comunicare”, zice autorul,
„rămâne domeniul viselor, proiectelor,
utopiilor, și nu al tehnicii; în final, tot
politica și societatea au reușit de cele mai
multe ori cu dificultate și stângăcie să gene‑
reze un progres în comunicare.” (8; trad.
Sînziana Barangă). Comunicarea cu suport
tehnologic, în ciuda performanţelor ei teh‑
nice, nu este de natură a stimula progresul două sensuri ale comunicării, individual și
comunicării umane, în ipostazele ei, colectiv, pe care le asigură. Faţă de acestea,
esenţiale și definitorii, culturală și socială. noile media, în frunte cu internetul, promo‑
Progresul tehnic nu rezolvă problema vează doar comunicarea la nivel individual,
comunicării dintre oameni, oamenii nu cu efectele care decurg de aici, fragmentare
comunică, în mod fundamental, mai bine socială, individualizare. Al treilea obiectiv
între ei cu sprijinul tehnologiei și al interne‑ se identifică în tragerea unui sistem de alar‑
tului. Autorul merge mai departe și afirmă mă pentru Europa, semnal privitor la
că dimensiunea tehnică a comunicării a mimetismul european faţă de modelul ame‑
înlocuit dimensiunea umană și socială. rican al comunicării, la obiectivul asumat de
Într‑o exemplară abordare metodologică UE, similar cu SUA, de a deveni, cu aportul
a temei, Dominique Wolton își definește noilor tehnologii, „prima societate a infor‑
obiectul și obiectivele cărţii, precum și maţiei și comunicării”. Fiind un teritoriu de
mizele teoretice ale demonstraţiei. Un prim pionierat în materie de comunicare, Europa
obiectiv al cărţii îl constituie revalorizarea ar trebui să promoveze modele diferite de
teoretică a comunicării, care nu înseamnă abordare a raporturilor între comunicare,
doar tehnologii, ci reprezintă, înainte de cultură, politică și societate. Punând faţă‑n
toate, o valoare esenţială a patrimoniului faţă media tradiţionale cu noile media, într‑o
cultural al umanităţii. Un altul privește analiză lucidă, dar care înclină balanţa spre
pledoaria pentru o reflecţie profundă asu‑ o perspectivă profund umanistă, autorul
pra televiziunii – denigrată pentru influenţa pune în discuţie conceptul „revoluţia comu‑
negativă asupra publicului – și, de aici, pen‑ nicării”, relativizându‑i sensul și impactul,
tru media generaliste (în principal radioul și și subliniază un lucru foarte important, pe
televiziunea), a căror forţă rezidă în cele care, adeseori, lumea de azi îl uită: esenţa
29
Sorin Ivan

comunicării nu rezidă în tehnologii, o mai cale tot tehnnologia și tehnologizarea


bună comunicare umană sau socială nu existenţei (coduri, cartele, carduri, parole
depinde, fundamental, de performanţele etc.). “Cu cât poate circula mai liber pe Web,
tehnologice. În acest context, la începutul cu atât este mai îngrădit ca într‑o închisoare
mileniului al treilea, comunicarea se află în deplasările sale cotidiene…” (111).
într‑un moment decisiv al evoluţiei ei, care O problemă, esenţială ca importanţă, pe
comportă două ipoteze majore: tehnologi‑ care autorul o atacă este și adevărul infor‑
zarea sau umanizarea sa. Metamorfoza maţiei de pe internet. Combătând preju‑
comunicării, într‑o direcţie sau alta, una decata conform căreia ceea ce este pe net
care privilegiază tehnologia, în defavoarea este, cu necesitate, adevărat, Wolton amen‑
(subliniem noi) a omului, și alta în favoarea dează ideea, falsă, evident, că performanţa
individului și a societăţii, ca o recuperare a tehnologică garantează veridicitatea conţi‑
sensului ei primordial, a vocaţiei sale nutului. Criminalitatea, speculaţia, spio‑
culturale și sociale, constituie o miză majoră najul și multe alte pericole și ilegalităţi, care
a secolului XXI. au crescut exponenţial, între timp, în spaţiul
Abordând condiţia individului în virtual, sunt realităţi cu care utilizatorii se
contextul noilor media, în speţă internetul, întâlnesc zilnic și în faţa cărora se trezesc
Wolton folosește sintagma „solitudini inte‑ vulnerabili. Alte aspecte sensibile, aflate sub
ractive”. Internetul este un teritoriu al riscul internetului, sunt protejarea liber‑
libertăţii – o falsă libertate, am zice noi, ori o tăţilor fundamentale, drepturile de autor,
libertate plină de capcane – în care navi‑ minciunile, încălcarea confidenţialităţii,
gatorul trăiește iluzia eliberării de reguli și secretul datelor, drepturile omului, delinc‑
de constrângeri. În esenţă, navigarea în venţa informaţională, care afectează tot mai
spaţiul virtual rămâne o experienţă a mulţi oameni (115). Lipsa de control a
solitudinii, chiar dacă interactivă. În treacăt calităţii și siguranţei informaţiei, pentru
fie spus, de la scrierea cărţii, internetul a apărarea vieţii personale, reprezintă o “fal‑
cunoscut o dezvoltare copleșitoare, atin‑ sificare a idealului democratic de circulaţie
gând anvergura globală de astăzi. Reţelele a informaţiei”. Deși lipsa de control, aboli‑
de socializare oferă utilizatorilor un cadru rea cenzurilor de orice fel au constituit, de‑a
de interactivitate și comunicare de o lungul timpului, un obiectiv democratic,
extindere și diversitate practic nelimitate. astăzi lipsa controlului reprezintă un
Dar, chiar și în aceste condiţii, internauţii își pericol la adresa libertăţii și siguranţei indi‑
trăiesc singurătatea esenţială, de vreme ce vidului. De aceea, autorul susţine nece‑
interacţiunea și comunicarea cu ceilalţi se sitatea unui sistem de control și de protejare
petrec în mediul virtual. Autorul subliniază, a datelor pentru apărarea acestui ideal și a
în context, dificultatea pe care aceștia o au siguranţei individuale.
în relaţionarea și comunicarea reale. Pe de În condiţiile evoluţiei rapide a tehno‑
altă parte, noile tehnologii induc celor mai logiei, a luat naștere un conflict între vechile
mulţi utilizatori obsesia conectivităţii, a media și noile media, pe care Wolton îl
multiconectării, dorinţa de a fi legaţi per‑ numește “războiul din mass‑media”. Ten‑
manent de tehnologie și de mediile virtuale. dinţa generală este apologetică la adresa
O atare transgresie în virtual îi rupe din ce noilor tehnologii și a comunicării interme‑
în ce mai mult de lumea reală, de dimen‑ diate de ele și critică la adresa mediilor
siunea umană a comunicării, le generează tradiţionale. Comunicarea însă, zice auto‑
ori agravează dificultatea de a comunica, în rul, nu trebuie redusă la sisteme tehnice.
relaţiile interpersonale, cu ceilalţi. Rătăcit în Transferul de la mass‑media la noile tehno‑
spaţiul nelimitat al universului virtual, logii nu înseamnă progres: altfel spus, con‑
omul modern trăiește, de fapt, doar iluzia stituie un progres tehnic, dar nu un progres
libertăţii. În lumea reală, el rămâne la nivelul esenţial al comunicării, care nu se
prizonierul dificultăţilor de comunicare, identifică în performanţa tehnică. Privind
obstacolelor și barierelor pe care i le scot în lucrurile în substanţa lor, comunicarea este
30
Pentru o filosofie umanistă a comunicării

rezultatul combinaţiei a trei dimensiuni: tehnice (viteză, extindere, volum de


tehnologică, culturală și socială. Esenţialul informaţii), creând, în schimb, dificultăţi la
comunicării constă în „raportul între un sis‑ nivelul procesului de comunicare. Mediile
tem tehnic, modelul cultural individualizat generaliste, pe de altă parte, evoluează pe
și realitatea socială a democraţiei de masă” ideea fundamentală că substanţa comu‑
(126). În contra raportului belicos dintre cele nicării nu e dată de performanţa tehnică, ci
două tipuri de media, creat la nivelul de comunicarea de masă, de accentul pe
teoretizării și receptării, nu se poate vorbi generarea solidarităţii sociale. Faţă de noile
de opoziţie între televiziune și noile media, tehnologii, mass‑media promovează comu‑
pe argumentul că prima se ocupă de mase și nicarea la scară colectivă “mult mai
cea din urmă, de individ. În mod real, complexă decât cea individuală” (127).
ambele se ocupă de “relaţia contradictorie Autorul susţine relativizarea și reglementa‑
între scara individuală și colectivă”, rea noilor tehnologii, pentru a nu mai fi per‑
abordând‑o însă diferit. Noile tehnologii cepute ca “exterioare tuturor categoriilor
creează impresia libertăţii individuale, sociale și istorice”, ţinând cont și de faptul
fascinează prin performanţele și facilităţile că, inevitabil, și ele, la un moment dat, vor fi
31
Sorin Ivan

depășite de progresul tehnologic. În același “derizorie”. În centrul comunicării stau nu


timp, informaţia și comunicarea, cărora tehnologiile, ci modelele culturale, valorile
noile tehnologii, noile media li se adresează, comune, simbolurile, reprezentările, proiec‑
sunt realităţi umane și sociale “mai compli‑ tele sociale. O teorie a comunicării, în
cate ca aparatele care le transmit”. (149) această perspectivă, ar include trei caracte‑
Privit în context european, demersul cri‑ ristici esenţiale ale comunicării: rolul major
tic al autorului este revelator pentru faptul în comunicare pe care îl au condiţiile cultu‑
că miza comunicării nu este de ordin tehnic. rale și sociale, și nu tehnologiile; caracterul
Faţă cu provocările pe care le lansează necesar intercomprehensiunii al condiţiilor
construcţia europeană, care presupune ree‑ simbolice și de limbaj; importanţa comu‑
valuarea istoriei, a valorilor culturale și spi‑ nicării normative. Miza comunicării la nive‑
rituale, altfel spus, un proces de comunicare lul Europei o constituie nu promovarea si‑
extraordinar de complex și substanţial, militudinilor, ci “organizarea unei coabitări
performanţa tehnologiilor, zice Wolton, este care să respecte diferenţele”. Respectarea
32
Pentru o filosofie umanistă a comunicării

diversităţii, pe fundalul unităţii geopolitice istorie a tehnicilor; Trebuie să ne ferim de


și economice, identifică, de altfel, principiul “multiconectare”. Dacă ceea ce numim
fondator al Uniunii Europene. Condiţia de “comunitate internaţională” este o realitate
realizare a comunicării la nivel european o în continuă construcţie, “mondializarea
reprezintă amplasarea acesteia în contextul comunicării” n‑ar putea fi simbolul său.
coabitării culturale, cadru de respectare a Desigur că fiecare dintre aceste idei com‑
diferenţelor, într‑o lume a diversităţii, de portă câte o dezvoltare separată. Nu este
mare complexitate și sensibilitate. locul aici. Important este însă că autorul
În hermeneutica pe care o întreprinde, identifică soluţii la fiecare dintre proble‑
un exemplar demers critic, Dominique mele discutate, care rămân teme de medita‑
Wolton avansează, spre finalul cărţii, zece ţie pentru noi, pentru că ne privesc pe
propuneri pentru înţelegerea noilor media. fiecare în parte și pe toţi, laolaltă.
Cele zece propuneri concură la realizarea Internetul. O teorie critică a noilor media
unui obiectiv, sub semnul urgenţei, pe care este o carte remarcabilă, scrisă cu sagacitate
autorul îl asumă drept miză a lucrării sale: intelectuală, cu acribie știinţifică și cu
diminuarea influenţei tehnologiei asupra pătrunzător spirit critic, care impresionează
comunicării, a cărei esenţă o dau dimen‑ prin luciditatea analizei, în lupta cu mituri‑
siunile ei culturală și socială. În structura le postmoderne ale comunicării, circumscri‑
triadică a comunicării, în care intră se noilor tehnologii, în favoarea dimensiunii
elementele tehnic, cultural și social, ultimele umane, culturale și sociale a acesteia, în
două sunt cel puţin la fel de importante ca beneficiul omului ca fiinţă liberă. Domi‑
primul. Tehnologia, noile tehnologii, spune nique Wolton combate exaltarea tehnolo‑
autorul, nu reprezintă esenţialul comu‑ giei, într‑o lume funciarmente tentată să se
nicării și nu pot schimba singure societatea. închine la idoli, critică apologia noilor me‑
Procesul de comunicare trebuie privit și dia, care falsifică perspectiva asupra comu‑
abordat în complexitatea lui, care cuprinde nicării și lasă în umbră adevărata natură și
și celelalte două dimensiuni, culturală și miză a acesteia. Comunicarea este, în mod
socială, și în interacţiunea dintre ele. Iată esenţial, un proces uman, care privește
care sunt concluziile sintetizate de autor: relaţiile dintre oameni. De aici, importanţa
Miza comunicării nu este tehnologică, ci se specială a celor două dimensiuni, socială și
referă la înţelegerea relaţiilor între indivizi culturală. Fără substanţa pe care acestea i‑o
(modelul cultural) și între aceștia și societa‑ conferă și doar cu aportul tehnologiei infor‑
te (proiect cultural). Trebuie combătută matice, al noilor media, comunicarea
ideologia tehnologică, ideologia care reduce rămâne un proces gol, steril și, am zice,
comunicarea la tehnică și care construiește o inutil. În această ipostază, el nu contribuie
falsă ierarhie între noile și vechile media. la dezvoltarea relaţionării dintre indivizi, ci
Dezvoltarea cunoștinţelor pentru a rela‑ stimulează un proces de fărâmiţare socială,
tiviza ideologia tehnică. Media generaliste de însingurare și de izolare a omului.
și noile tehnologii sunt complementare din Cartea lui Dominique Wolton este un
punctul de vedere al unei teorii a comu‑ exemplar exerciţiu critic al unui umanist
nicării, deoarece sunt legate de același care știe să rămână lucid într‑o lume bântu‑
model, acela al societăţii individualiste de ită, din ce în ce mai mult, de himere. Fasci‑
masă. Importanţa unei oferte de calitate din nând omul, acestea ameninţă perfid, ca un
partea mediei generaliste. Progresul nu ţine cântec de sirenă, să‑l înstrăineze de esenţa
exclusiv de logica cererii care funcţionează lui umană, să‑l alieneze și să‑l dezumanize‑
în cazul noilor tehnologii. Nu există raţiona‑ ze, transformându‑l într‑un anonim ori într‑
litate comună celor trei logici, a emiţătoru‑ un simplu număr din populaţia uniformiza‑
lui, a mesajului și a receptorului. Comuni‑ tă și masificată care populează satul global,
carea la distanţă nu va înlocui comunicarea lumea globalizată, digitalizată și multico‑
umană directă. Este de dorit să introducem nectată la un invizibil și enigmatic Big
cât mai curând noile tehnologii în lunga Brother.
33
Document

N. Steinhardt
‑ corespondenţă cu
Eugen Simion
Résumé
Cuvinte‑cheie: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, corespondenţă epistolară, viaţa monahală

Je publie deux lettres reçues en ….de la part de Nicolae Steinhardt. Mes relations avec lui ont été
purement littéraires. Je l’ai lu, ce que j’avais lu, cela m’a plu et j’ai écris, je crois, sur tous ses oeu‑
vres littéraires. Avant celles‑ci, sa légende est arrivé chez moi la première. Le premier qui me l’avait
contée, ce fut Marin Preda. Il en était interessé et l’a introduite plus tard dans un roman: Le plus
aimé des terriens. C’est vraiment touchante. Lorsque je l’ai connu, Nicolae Steinhard était un
moine orthodoxe et un essayiste inspiré et plein de digressions de la même souche comme Paul
Zarifopol. J’ai fait un voyage mémorable avec lui (dans le village Lădești, Vâlcea) pour accomplir
une obligation amicale remise par un ami commun, le parisien Virgil Ierunca. Je l’ai contée
ailleurs…Je ne vais pas la réproduire ici. Ce que je peux dire, c’est que Nicoale Steinhardt est
devenu, après la publication du Journal du bonheur, non pas seulement un grand diariste, mais
aussi un symbole de la dignité de l’intellectuel roumain aux temps de terreur.
Mots‑clé: Nicolae Steinhardt, Le journal du bonheur, vie religieuse, correspondance epistolaire

Public două scrisori primite în anul 1981 al demnităţii intelectualului român în vre‑
de la Nicolae Steinhardt. Relaţiile mele cu el muri grele.
au fost strict literare. L‑am citit, mi‑a plăcut Eugen Simion
ce‑am citit și am scris, cred, despre toate
cărţile sale. Înaintea lor, a ajuns însă la mine
legenda lui. Cel dintâi care mi‑a povestit‑o a
fost Marin Preda. Era interesat de ea și a Rohia, 2‑VI‑1981
introdus‑o mai târziu într‑un roman: Cel mai
iubit dintre pământeni. Este emoţionată... Mult stimate și mult iubite domnule Eugen
Simion,
Când l‑am cunoscut, Nicolae Steinhardt
era călugăr ortodox și eseist inspirat și digre‑
Al. Paleologu îmi comunică din Bucu‑
siv din clasa lui Paul Zarifopol. Am făcut o rești că a fost tipărit volumul ”Timpul n‑a
călătorie memorabilă cu el (în satul Lădești, mai avut răbdare”, printre colaboratorii
Vâlcea) pentru a îndeplini o obligaţie prie‑ căruia, datorită amabilităţii și îngăduitoarei
tenească încredinţată de un prieten comun, Dvs. bunăvoinţe, mă număr și eu.
parizianul Virgil Ierunca. Am povestit‑o în Deoarece este probabil să mai rămîn aici
altă parte… N‑o reproduc aici. oarecare vreme – firesc lucru! – foarte curios
Ce pot să spun este că Nicolae Steinhardt să văd volumul, îndrăznesc să vă rog a mi‑l
a devenit, după apariţia Jurnalului fericirii, trimite aici (exemplarul la care am dreptul
nu numai un mare diarist, dar și un simbol ca autor).
34
N. Steinhardt

Nădăjduiesc că nu veţi lua în nume de


rău îndrăzneaţa mea rugăminte. Copilă‑
reasca mea nerăbdare e firească, iar dacă‑mi
permit să vă deranjez vinovat sunteţi numai
Dvs. care mi‑aţi dovedit atâta gentileţe!
Adresa mea este: Mînăstirea Rohia,
Comuna Rohia, Jud. Maramureș, Cod 4884.
Vˈau parvenit urările mele de Paști
transmise prin Caraion?
Cu cele mai sincere și mai alese
simţăminte,
al Dvs. devotat și recunoscător,
N. Steinhardt

București,
18‑VII‑81

Mult stimate și iubite domnule Eugen


Simion,

Mă aflu de cîteva zile în București.


Am încercat în repetate rînduri să vă
telefonez: în zadar.

35
N. Steinhardt

Doresc să vă cer scuze pentru a vă fi


cerut, de la Rohia, să‑mi trimiteţi un exem‑
plar de autor din cartea dedicată lui Preda.
Abia aici am luat cunoștinţă la editură
de toate necazurile pricinuite de cereri ase‑
mănătoare celei făcute de mine.
De știam cum stau lucrurile firește nu
vˈaș fi cerut să‑mi trimiteţi cartea.
Vă rog mult să mă scuzaţi. Am obţinut
dealtfel un volum prin bunăvoinţa d‑lui
Frânculescu.
Încă odată: cele mai sincere mulţumiri
pentru publicarea în volum a textului meu.
Cu devotată și aleasă recunoștinţă,
al Dvs.
N. Steinhardt

36
Comentarii

Caius Traian
DRAGOMIR*
Vârful de săgeată
al istoriei şi problema
identitară a civilizaţiilor
Abstract
Este analizată teoria asupra evoluţiei în general şi, în particular, a celei istorice, a lui Pierre
Teilhard de Chardin. Acesta vede continuu, în evoluţie, existenţa unui factor avansat, care
antrenează ansamblul istoric. În epoca sa, acum o jumătate de secol, acesta ar fi fost Occidentul. În
articol se arată că niciun sistem de civilizaţie şi cultură nu există decât în măsura în care contribuie
în mod original la evoluţia generală a civilizaţiei. Tradiţia şi identitatea culturală nu trebuie să
reprezinte piedici în această dezvoltare, ci locuri de pornire pentru urcarea unor noi trepte, de către
fiecare civilizaţie.
Cuvinte‑cheie: evoluţie umană, progresul civilizaţiei, identitate culturală, tradiţie

In the text, it is analyzed the theory of the evolution, in general and, particularly, in the human his‑
tory, advanced by Pierre Diehard de Chardon. This considered that the evolution is generated by a
promoting factor, orienting the process as an arrow. In his time ( half a century ago) this arrow , in
human historical progress was represented by the Occidental civilization. In this paper is present‑
ed the idea that no civilization persists if it has no contribution – an original one – to the general
progress of humanity. The tradition and specific Identity of a culture should be no barrier on this
way, but, all the contrary, devices for opening new ways to history.
Keyword: human evolution, progress of civilization, cultural identity, civilization

Pierre Teilhard de Chardin, celebrul zent, se socotesc pe ei înşişi drept reprezen‑


paleontolog – principalul autor al cercetări‑ taţii unei culturi a schimbării şi, implicit, a
lor privind sinantropul şi descrierea acestu‑ actualităţii. În deceniul şapte al secolului
ia, precursorul care a trăit pe teritoriul apu‑ trecut, operele complete ale lui Pierre
sean al Chinei de astăzi, acum câteva sute Teilhard de Chardin (1881‑1955) erau publi‑
de mii de ani, al speciei homo sapiens cate de comitete din care făceau parte per‑
sapiens, totodată marele filosof şi teolog sonalităţi precum Sir Julian Huxley, Louis
creştin, membru al Ordinului Iezuiţilor – a Leprince‑Ringuet, Robert Oppenheimer, Sir
avut parte de o meritată recunoaștere şi glo‑ Arnold Toynbee, Pierre de Boisdeffre,
rie, în mod deosebit, în urmă cu o jumătate Georges Duhamel, Andre Malraux, Jacques
de secol, comparat fiind, ca ecou al operei şi Madaule, Jacques Rueff, Leopold Sedar
personalităţii sale, cu Albert Einstein. El este Senghor – deci biologii şi fizicienii cei mai
astăzi prea puţin citat sau comentat, spre a prestigioşi, membrii Academiei Franceze
nu insista asupra faptului că, probabil, este sau ai Societăţii Regale Britanice, scriitori şi
aproape complet uitat de noile generaţii de oameni politici. Ştim bine că nimic nu este
intelectuali, mai exact, de cei care, în pre‑ mai instabil decât gloria lumii şi înţelegem

* Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franţa, e‑mail: ctdragomir@yahoo.com.

37
Caius Traian Dragomir

rii stricte a datelor empirice. Nimeni, dacă


este un spirit autentic ştiinţific, nu are cum
fi mulţumit de darwinism, dar în respecti‑
vul spaţiu de cercetare nimeni nu are de
oferit ceva mai bun şi nici nu îndrăzneşte să
propună ceva. Pierre Teilhard de Chardin a
îndrăznit aşa cum un alt preot belgian,
Georges Lemaître, a îndrăznit să postuleze,
ca origine fizică a universului, explozia
unui atom primordial, ceea ce mai târziu s‑
a numit fenomenul big‑bang‑ului. Teilhard
de Chardin consideră conştiinţa ca univer‑
sal prezentă în realitatea fizică, dar neaflată
pretutindeni la acelaşi nivel; maximul, în
creaţia divină, se află situat în om ‑ în con‑
ştiinţa umană şi, implicit, în organul nervos
al acesteia. Totuşi, conştiinţa şi progresul ei
organizează evoluţia cosmică şi biologică.
Se află în filosofia sa mult din concepţia
,,evoluţiei creatoare’’, a lui Henri Bergson;
diferenţa constă în faptul că, pentru Teilhard
de Chardin, progresul conştiinţei, prin
întreaga devenire a biosferei şi apariţia
omului actual, continuă în evoluţia istorică
a umanităţii, care tinde, împreună cu întreg
cosmosul, înspre contopirea omului şi a
lumii create, cu Iisus, în ceea ce teologul
bine că atacurile la adresa creştinismului în
iezuit numeşte Punctul Omega. Sinteza
Europa nu erau de natură să susţină memo‑
ideilor sale, expuse amplu în volumul
ria omului de ştiinţă şi filosofului pe care îl
,,Fenomenul uman’’, apărut în anul morţii
menţionez şi la care mă refer aici. În plus, în
sale, 1955, se află prezentată rezumativ într‑o
legătură cu Teilhard de Chardin mai apare o serie de articole şi conferinţe precum
problemă: evoluţia terestră a biosferei este o ,,Cristologie şi evoluţie’’ din 1933 şi ,,Crist
realitate indiscutabilă – singura explicaţie Evolutorul’’, eseu realizat în 1942. Dacă
însă a acestei evoluţii, care ia în consideraţie numeroase personalităţi au socotit opera
realitatea observabilă este darwinismul; filosofică, teologică, totodată de teorie bio‑
odată acesta adaptat însă, la cunoştinţele logică şi istorică, a lui Teilhard de Chardin
enorm amplificate în ultima sută de ani, de drept o sinteză a ştiinţei şi creştinismului
genetică şi biologie moleculară, darwinis‑ sau, cel puţin, a catolicismului, autorul s‑a
mul tot darwinism rămâne şi, astfel, valoa‑ văzut criticat atât de unii teologi catolici, pe
rea sa aplicativă, în orizontul explicaţiilor cât şi de numeroşi biologi. Criticile au fost
cauzale, nu creşte cu nimic, ba chiar se proporţionale cu succesul social şi influenţa
reduce semnificativ, pentru considerente pe politică pe care le‑au înregistrat. Nu sunt
care nu le voi trata aici, fiind prea complexe puţine nici teoriile deterministe ale evoluţiei
şi pretenţioase în extinderea discursivă pe istorice a umanităţii – pentru a le cita pe cele
care o cer. Totuşi, în prezent, nu am ajuns a mai încărcate de consecinţe, menţionez, ca
dispune de nicio altă dezvoltare teoretică autori, doar pe Karl Marx şi, ulterior, pe
aptă să completeze darwinismul sau să i se Arnold Toynbee. În cazul tuturor, criticile
substituie şi care să rămână în sfera acelor au fost proporţionale cu succesul social şi
relaţii cauză‑efect la care se aplică observa‑ influenţa politică pe care le‑au înregistrat
ţia directă utilizată în ştiinţa dedicată trată‑ autorii.
38
Problema identitară a civilizaţiilor

Reflectând totuşi în marginea ori asupra Cruciadele creau marile deschideri europe‑
ideilor succint rezumate aici, nu se poate să ne spre viitor, literatura japoneză a secolelor
nu observi o teză în niciun caz periferică, X şi XI (Sei Shonagon, Murasaki) avea o dis‑
afirmată în mai multe rânduri de filosoful şi tincţie şi un rafinament niciodată probabil
teologul al cărui curaj creativ nu ar trebui să depăşite, niciunde şi de exemplul cărora
fie neglijat sau, cu atât mai puţin, depreciat literatura Occidentului nu a profitat decât
niciodată: în toate fazele evoluţiei cosmice, aproape un mileniu mai târziu. Civilizaţia
biologice şi acum, pe această planetă, istori‑ socotită deosebit de primitivă a aborigenilor
ce, se poate descoperi existenţa unui vârf de australieni are texte, transmise oral, de care
săgeată a evoluţiei – el relevă sensul evolu‑ marea filosofie taoistă a Chinei lui Lao Tse
ţiei şi permite anticiparea unor fenomene s‑ar fi putut simţi cu totul mândră, aşa pre‑
cărora timpul şi spaţiul le vor da loc şi pe cum aceasta putea fi încă mai orgolioasă
care le vor înregistra. Evoluţia biologică decât este de la origini cultura Greciei clasi‑
umană prin om, ca vârf de săgeată a evolu‑ ce.
ţiei biologice generale din cuatemar, este cel La ce foloseşte examinarea acestei idei a
mai simplu exemplu, util pentru înţelegerea vârfului de săgeată al evoluţiei? La un lucru
ideii lui Teilhard de Chardin. Acesta afirma enorm şi cutremurător: să înţelegem că dacă
că în prezent – mai exact în contemporanei‑ un popor, o naţiune, o cultură, o civilizaţie
tatea sa – vârful de săgeată al evoluţiei nu face nimic prin care să contribuie la sta‑
generale îl constituie civilizaţia implicând bilirea, precizarea vârfului de săgeată a evo‑
cultura, ştiinţa, filosofia, artele Occiden‑ luţiei umanităţii, oricare dintre acestea nu
tului, evident, pentru el, european şi ameri‑ există, nu sunt nimic. Orice naţiune ai fi,
can. Nu au trecut însă şaizeci de ani de la orice putere ai deţine, ca să contezi în
apariţia ,,Fenomenului uman’’ – ar mai scrie ansamblul umanităţii, trebuie să creezi ceva
oare nişte rânduri conţinând o astfel de opi‑ prin care să te distingi în faţa tuturor celor‑
nie etnocentrică, mai exact limitativă geo‑ lalţi, aceasta însemnând că ai dat un impuls
cultural, acum, la nici un deceniu şi jumăta‑ particular, specific, evoluţiei conştiinţei şi
te de la intrarea umanităţii în mileniul III? spiritului uman şi, nu mai puţin, existenţei
Probabil nu. umane concrete, inclusiv materiale sau teh‑
Ideea de vârf de săgeată a evoluţiei isto‑ nice.
rice, a evoluţiei civilizaţiei cu deosebire, este În cadrul acestei mişcări continui înspre
însă una deosebit de utilă şi motivantă pen‑ acel Punct Omega definit după Teilhard de
tru societăţile prezentului, dacă acestea vor Chardin sau, poate, de către alţii, oricum
şti să se orienteze în direcţia dată de o moti‑ altfel, care mai este locul tradiţiei, al marilor
vaţie de înalt nivel intelectual şi spiritual. modele ale trecutului? Care este deci rolul şi
Evoluţia umană – în istorie – are căi şi sensul unei identităţi culturale definite? S‑a
modalităţi de împliniri numeroase, ele au vorbit despre Mihai Eminescu în cel mai
ajuns însă rareori la o sinteză satisfăcătoare: stupid mod şi în fraze pe cât de banale, pe
tehnologia, bunăstarea, economia, arta, spi‑ atât de lipsite de suport, ca despre o piedică
ritualitatea, literatura, muzica, politica, edu‑ în calea devenirii românismului. Este ade‑
caţia, coeziunea socială nu au evoluat pro‑ vărat că pe un incapabil – mai clar spus: un
babil niciodată sincron şi, astfel, armonios. prost – orice, şi cel mai superb adevăr sau
Uneori istoria şi civilizaţia au progresat în cel mai ales model îl face să greşească;
toate aceste domenii pe o arie geografică reprezintă pentru el o piatră de poticnire.
relativ restrânsă, precum Grecia, Ţările De ce? O gândire stupidă consideră că un
Mediteranei de Est sau Imperiul Roman, model constituie originalul care trebuie
Italia Renaşterii sau Franţa marilor Burboni. copiat – în realitate, modelul de geniu este
Observăm însă că, în continuarea civilizaţiei întruparea unor calităţi care se cer depăşite,
clasice, antice, vârful de săgeată al evoluţiei el însuşi, modelul, nefiind altceva decât
a aparţinut o vreme lumii arabe că, pe când depăşirea unui întreg trecut. Karen Horney,
existenţa Imperiului Roman de Răsărit şi marea psihanalistă şi eleva lui Sigmund
39
Caius Traian Dragomir

Freud, spunea: îl respect şi celebrez pe lumii de mâine. O identitate constituită prin


Freud nu preluând ad litteram teoriile sale, tradiţie ne este dată ca punct de pornire
ci încercând să creez o nouă psihanaliză, pentru o nouă mişcare în încă inexistentul
care însă nu ar fi fost posibilă fără opera lumii.
marelui inovator al gândirii psihanalitice. A‑l urma pe Eminescu revine la a depăşi
Nu eşti român sau chinez sau indian literatura şi poezia trecutului lumii de azi,
umblând ostentativ în costume naţionale, în măsura în care Eminescu a depăşit acel
chiar dacă uneori poate fi necesar să faci şi trecut literar pe care îl primise din istoria
aşa ceva, ci, pornind de aici, să arăţi că ştii ce culturii sale şi a culturii acelei lumi pe care
este esenţial să devii, pentru a aparţine o frecventa spiritul său.
40
Simona ANTOFI*
Memorie, identitate şi ficţiune –
Mariana Şora,
O viaţă în bucăţi
Abstract
Elaborate ca mărturie a trecutului, dar construite, în mare măsură, cu instrumentarul ficţiunii
literare, atent organizate şi reunite într‑un ansamblu coerent, secvenţele memorialistice din O
viaţă în bucăţi retrasează din interior, pe viu, o parte din istoria agitată a spaţiului european în
timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. Scriitura este hibridă prin excelenţă ‑ căci reuneşte
mărturisirea directă cu eseul confesiv şi cu o serie de comentarii, opinii avizate şi documentate
asupra faptelor majore şi asupra principalilor actori de pe scena istoriei, precum şi cu informaţii ‑
adesea discrete, de suprafaţă ‑ asupra vieţii de familie.
Cuvinte‑cheie: memorii, eseu confesiv, autenticitate, ficţiune, personaje ale scriiturii

Structured as fictional reminders of the past, being carefully arranged in a coherent meaningful
construction, the memoir‑focused fragments of O viata in bucati covertly redefine one significant
and tormented period of the European space during the Second World War. The writing displays
hybrid features due to its mélange of direct testimonial strategies, confessing essay, well docu‑
mented opinions and comments of the major events and historical actors as well as discrete pieces
of information regarding family life.
Keyword: memoirs, confessing essay, authenticity, fiction, characters of writing

Memoriile Marianei Şora propun, din a celorlalte. Altfel spus, dincolo de motiva‑
capul locului, o perspectivă fragmentară ţia etică şi profund umană a memoriilor –
asumată deschis, prin titlu – O viaţă în trebuie spus adevărul despre fapte şi
bucăţi1 – asupra existenţei sale în lume, într‑o oameni care au fost, prin textul unui martor
Europă măcinată de conflicte armate, titlu a care a parcurs pe viu tot ceea ce relatează –
cărui relevanţă şi miză paratextuală eviden‑ se remarcă tentaţia cu greu ţinută în frâu a
ţiază în egală măsură tipul de construcţie (auto)proiectării în ficţiune, datorată, mai
narativă pentru care autoarea optează. întâi, mâinii care scrie şi care preia ecouri
Punând în echilibru (relativ) pactul autobio‑ ori idei din textele scriitorilor‑maeştri spiri‑
grafic al lui Lejeune şi pactul cu istoria, pe de tuali ai memorialistei, precum şi intenţiei de
o parte, respectiv pactul (auto)ficţional, pe de a da coerenţă superioară semnelor agresivi‑
altă parte, scriitura memorialistică a tăţii istoriei mari, dar şi etapelor individua‑
Marianei Şora se constituie dintr‑o perma‑ le ale vieţii.
nentă şi reconfortant‑jucăuşă asumare/res‑ Uzând de retorica umilinţei, jucată pe
pingere în notă confesiv‑ironică a unuia ori parcursul unui dialog ipotetic cu un posibil

* Simona Antofi, doctor în literatura română, email: simoantofi@yahoo.com.


1 Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.

41
Simona Antofi

rifice miza întregii cărţi, să spună pe şleau:


„Propensiunea mea cam exagerată spre sin‑
ceritate e un demon care mă‑împinge să
înfăţişez adevărul uitând adesea să‑i pun
frunza de smochin cuvenită în locul cuve‑
nit: îl arăt gol‑goluţ.”3 Cu alte cuvinte, se
poate accepta autenticitatea faptelor relata‑
te, a mythos‑ului, dar logos‑ul – ori dicţiunea,
în terminologia lui Genette – va împinge
constant textul spre ficţiune. Pe de o parte,
deoarece memoria funcţionează ca prim
instrument de ficţionalizare, e selectivă
după criterii obscure, e imprevizibilă, e
subiectivă şi involuntară, în mare măsură.
Pe de altă parte, deoarece însăşi memoria‑
lista porneşte la drum cu sentimentul că va
face puţină literatură: „Prinzând trecutul în
cuvinte aşternute pe hârtie, simţi nevoia să
înfăţişezi totul nu numai cum s‑a petrecut şi
cum ţi‑a apărut după dispoziţia şi împreju‑
rările dominante ale momentului, ci să le
rectifici pe toate luând atitudine faţă de ele
azi, să le relativizezi judecându‑le detaşat,
să stabileşti un echilibru între punctele
extreme ale oscilaţiei pendulului: entuzias‑
me şi disperări (…).”4 Şi, tocmai de aceea,
cere ajutorul – discret ironic – al muzelor:
cititor de tip alter‑ego, memorialista începe „O, voi, amabile slujitoare ale radiosului
prin a deturna, prin umilirea retorică a eului Apollo, zâne bune pentru bieţii muritori
narant/narat, definiţia tipului de discurs pe atinşi de morbul năzuinţei creatoare, şi tu,
care îl practică: „Protestez vehement: nu, nu augusta lor născătoare, ieşită din împreuna‑
mă cred o celebritate. Nu sufăr – sau nu mă rea lui Uranos cu Gaia, a Cerului cu Pă‑
bucur – de infatuare, cel puţin înfumurarea mântul, acordaţi‑mi divinul vostru ajutor!”5
nu figurează printre defectele mele. O De altfel, interferenţa tipurilor de dis‑
declar solemn. Şi nu‑mi închipui, vă rog să curs, în cazul scriiturii memorialistice, a fost
mă credeţi pe cuvânt, că cititorii abia remarcată de către critica de specialitate cu
aşteaptă să afle câte ceva din viaţa mea ca şi ceva vreme în urmă. Aşa, de pildă, în
cum aş fi o personalitate renumită.”2 Ficţiunea jurnalului intim, Eugen Simion
Anti‑personalitate şi, implicit, anti‑erou, semnalează faptul că „memorialistul se are
naratorul se slujeşte de Thomas Mann şi de în vedere nu pe sine, ci istoria”, că „încheie
Montaigne (li se vor mai adăuga şi alţii, des‑ un pact istoria”6 care proiectează eul nara‑
tui, căci autoarea face rapid, după primele tor în plan secund. Fapt de natură să întă‑
pagini, dovada erudiţiei şi a inteligenţei rească şi o altă aserţiune a criticului, potrivit
sale, hrănite cu lecturi solide, clasice), pen‑ căreia „(…) între eul care se gândeşte pe
tru ca, în acest dialog imaginar, menit să cla‑ sine şi scrie despre sine se interpune scriitu‑

2 Ibidem, p. 5.
3 Ibidem, p. 7.
4 Ibidem, p. 12.
5 Ibidem, p. 14.
6 Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I, Ed. Univers Enciclopedic, 2001, p. 114.

42
Memorie, identitate şi ficţiune

ra care modifică pe nevăzute şi pe neştiute


imaginea celui care se gândeşte şi scrie.”7
În aceeaşi ordine de idei, comentându‑i
pe Philippe Lejeune, Laurène Gervasi şi
Franz Johansson disting autobiografia –
„met l᾽accent sur la vie individuelle”,
„campe un personnage dont elle va sonder
les profondeurs psychologiques jusque dans
ses répercussions sociales” – de memorii –
„l᾽histoire de cette personnalité dans le
monde double en effet le moi psychologique
de l᾽auteur d᾽un moi social.”8
Corelate cu mărcile retoricii umilinţei şi
cu decalibrarea parţială a metadiscursului
teoretic, semnalată deja, toate acestea fac
din memoriile Marianei Şora un text în care
faptul autentic sprijină discursul narativ
prin virtuţile de stil şi de compoziţie ale
scriiturii, împingându‑l hotărât spre spaţiul
literaturii. Se adaugă, aici, atitudinea nara‑
torului faţă de personajele de prim‑plan sau
episodice ale existenţei sale – unele dintre
acestea, precum Eugen şi Rodica Ionescu,
celebre, altele, precum gazdele familiei Şora
din sudul neocupat de nemţi al Franţei,
trăind doar ca personaje ale scriiturii –, o
atitudine mai mereu apreciativă, dublată de
o tonalitate meditativ‑nostalgică, precum şi
intertextului celebru nu lipseşte:
secvenţele de eseu memorialistic ce perso‑
nalizează – altfel decât confesiunea – textul „«J᾽attendrai toujours…». Parisul se goleşte.
şi‑i dau greutate referenţială în raport cu Toamna la ţară. Munci agricole şi hoinăreli.
istoria şi cu prezentul posttotalitar. Ori con‑ Războiul troian nu va avea loc? Noi studii.
strucţia de ansamblu a cărţii, gândită ca o Cu Mircea Vulcănescu pe malurile Senei.
adiţiune de fragmente ce preia lipsa de sens Hazard sau necesitate?”; „Exodul. Capitu‑
a existenţei în sine şi, în egală măsură, prin‑ larea Franţei. Mutaţi fără adresă într‑un
cipiul fragmentarismului ca o (anti)regulă palat cu parfum de vaci. O lume arhaică.
compoziţională ce împacă meandrele Prieteni de nădejde, soţii Lambrino. O veste
memoriei involuntare, cronologia ordona‑ zguduitoare”; „Casă nouă. Creştem zarza‑
toare a materialului narat, virtuţile literatu‑ vat. Reapar companionii de pribegie.
rizante ale scrisului şi nemărturisita intenţie Exerciţii de puericultură. O despărţire pe
de a place. Iată câteva exemple de titluri – veci. Ne împrietenim cu un japonez. Tot
sintetice şi revelatorii – forjate tocmai pen‑ globul sângerează. Bietul om sub vremi.”9
tru a atrage atenţia cititorului, a sugera şi a Temele majore ale acestei cărţi sunt, în
anticipa, dar care pot fi citite şi ca nişte con‑ opinia noastră, trei: tema povestitorului10,
centrate literare ad‑hoc. Fireşte, autoritatea tema scriiturii şi tema istoriei. Personajul

7 Ibidem, p. 191.
8 Laurène Gervasi, Franz Johansson, Le biographique, PUF, 2003, pp. 17‑18.
9 Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, pp. 545‑546
10 „Ĩn orice memorii există totdeauna o temă a povestitorului”, afirmă Eugen Simion, în Genurile biogra‑
ficului, Ed. Univers Enciclopedic, 2002, p. 31.
43
Simona Antofi

feminin narator şi martor al istoriei este, menite». Plutea deci în jurul lui o mică aură
desigur, o construcţie discursivă pe a cărei de legendă şi mister, pe care înfăţişarea n‑o
verosimilitate o sprijină puternice efecte de dezminţea.”13
real purtate de scriitura ce relatează eveni‑ Se adaugă imaginea puternic marcată
mentele politice şi militare din prima jumă‑ afectiv a mamei – însoţitoare tenace, neobo‑
tate a secolului al XX‑lea. Ficţionalizarea sită în anii de izolare forţată în raport cu
eului auctorial – intrinsecă scriiturii – vine România – aliată cu forţele germane, apoi
în concordanţă cu punctul de vedere al lui ruseşti, şi cu tatăl rămas singur, în ţară. Sunt
Paul Ricoeur care, în Soi‑même comme un ani dificili, cu lipsuri materiale şi cu multe
autre, echilibrează raportul ficţiune‑ alte greutăţi redate cu o anume decenţă a
realitate: „L᾽enchevêtrement des histoires rostirii care vine din datoria de a pune pe
de vie les unes dans les autres est‑il rebelle primul plan istoria, de a‑i readuce în memo‑
à l᾽intelligence narrative que nourrit la litté‑ rie şi în text pe ceilalţi, umbre pe pânza vremii
rature? Ne trouve‑t‑il plutôt dans şi, în ultima instanţă, de a nu strica frumu‑
l᾽enchâssement d᾽un récit dans l᾽autre dont seţea în sine a discursului memorialistic, tri‑
la littérature donne maintes exemples, un butar unei concepţii elitist‑clasice asupra
modèle d᾽intelligibilité ?”11 frumosului.
Toate personajele care gravitează în jurul Secvenţe ale acestei biografii – prin nimic
eroinei beneficiază de un portret sintetic, pe exemplare în sine, dar purtătoare a exem‑
coordonatele fizice şi spirituale relevante, plarităţii la scară umană – se succed mai
care să surprindă specificul individualiza‑ lent sau mai rapid: Parisul ca état d᾽âme,
tor al fiecăruia, agrementat cu o doză de maternitatea neaşteptată, neliniştitoare, dar
(auto)ironie ce diversifică benefic nivelurile minunată, prietenii de suflet, călătoriile –
stilistice ale discursului memorialistic. În veritabil traseu iniţiatic cu funcţie compen‑
ceea ce o priveşte pe autoare, autoportretul sativă în raport cu realitatea derutantă şi
său e marcat de semnele ironiei duioase – tulburătoare, refugiu în natură sau în spa‑
„Ce văd? O fiinţă feminină (încep cu ea, e ţiul proteguitor al culturii.
mai uşor), femeie nu pot să‑i zic, nu e destul Memorialista este, totodată, ca personaj
de matură, nici destul de feminină; are ceva al scriiturii, un auctor in fabula conştient de
băieţos în gesturile repezi, în vorbele spuse priorităţile şi de obligaţiile sale. Tocmai de
cu bruscheţe, în sinceritatea adesea inopor‑ aceea, semnalează, motivează şi se scuză
tună, vorbind pe şleau, cu violenţe de limbaj pentru discrepanţele dintre timpul narat şi
nereţinute de nicio diplomaţie, pornite timpul narant – analepse lămuritoare şi pro‑
dintr‑un temperament iute (…). Băieţoiul lepse clarificatoare pentru faptele relatate.
ratat vieţuind într‑un trup de sex feminin Poartă un dialog intermitent cu cititorul şi
are o înfăţişare atrăgătoare, ovalul feţei e cu aşteptările acestuia sau performează ade‑
subţire, ochii sub pleoapele cam grele îşi vărate eseuri critice asupra textelor de tine‑
schimbă culoarea de la cenuşiu‑verzui spre reţe ale lui Eugen Ionescu, de pildă. Cu nerv
albastru şi vioriu, sprâncenele bine arcuite, critic şi intuiţii bune, paginile despre oame‑
nasul un pic mai puţin fin, totul încadrat de nii de cultură români pe care i‑a cunoscut
bucle rebele (…).”12 Iar admiraţia pentru îndeaproape surprind datele unui talent
tânărul soţ, Mihai Şora, este nereţinută ‑ exegetic rămas neexploatat.
„Avea în el ceva auster şi enigmatic pe Acest auctor in fabula pare, pe de altă
atunci, în primul an de facultate, şi‑l însoţea parte, dornic să se amuze pe seama sa ori pe
o reputaţie, adusă încă din liceu, ca ar fi «un seama altora: „Aici se iveşte din nou tenta‑
tip extraordinar», cu capacităţi «nemaipo‑ ţia de a intercala consideraţii anticipative şi

11 Paul Ricoeur, Soi‑même comme un autre, Seuil, 1990, p. 192.


12 Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, pp. 23‑24.
13 Ibidem, p. 27.
44
Memorie, identitate şi ficţiune

amănunte biografice ulterioare care ar arun‑ late şi nu le vezi prelungirile, dacă cele de
ca mai multă lumină asupra personajului. demult nu trimit spre cele de mai apoi sau
Dar îmi stăpânesc mâncărimea de limbă – invers şi dacă nu percepi ecourile ce‑şi răs‑
de pană? – şi mă abţin eroic. Trimit la ope‑ pund din depărtări”15, evidenţiind dorinţa
rele mele complete, nescrise, volumul de a‑şi captiva cititorul nu cu noutatea ori
Oameni şi destine.”14 Sau, din nou: „E un excepţionalitatea faptelor individuale ori
nărav, se vede: nu mă pot opri să mă abat care au marcat comunităţi întregi, ci cu vioi‑
din drum, sărind chiar peste decenii, înain‑ ciunea stilului. Astfel de secvenţe metanara‑
te sau înapoi. Dar parcă n‑au niciun haz tive, deloc puţine la număr, împânzesc scrii‑
întâmplările, cel puţin unele, dacă stau izo‑ tura memorialistică şi o apropie, în acest

14 Ibidem, p. 67.
15 Ibidem, p. 69.
45
Simona Antofi

mod, de ficţiunea conştientă de ea însăşi. şi timpului. Aşa se face şi că „nedumerirea


Tratând pe un ton adesea lipsit de gravi‑ în faţa lumii şi a existenţei”19 a devenit, din
tate problemele existenţei sale, ale familiei nucleu al unei structuri umane, structură a
şi ale francezilor din Franţa ocupată, memo‑ unei opere: „Darul de a reda cu şarja cuve‑
rialista rescrie, de fapt, o istorie ce pare fic‑ nită incongruenţele din lume a intrat în isto‑
ţionalizată cu bună ştiinţă, un instrument ria literară ca «teatrul absurdului» şi ca o
adresat degustătorilor de literatură şi nu critică a limbajului, iar neliniştea de ordin
mai puţin cunoscătorilor faptelor care au metafizic a fost omologată unei stări de spi‑
marcat anii ᾽38‑᾽40 în Europa. Se naşte, în rit a vremurilor, pe cât de reală la unii, pe
acest mod, o formă de detaşare de concret, atât de maimuţărită de mulţi ca fiind la
un salt în ficţional care permite pluristratifi‑ modă: angoasa.”20 În cazul Marianei Şora,
carea eului. În termenii lui Ricoeur, „quand în centrul profilului său spiritual se află, am
je m᾽interprète dans les termes d᾽un récit de zice, sentimentul mediocrităţii. Nu al celei
vie, suis‑je à la fois les trois, comme dans les intelectuale, ci al celei sociale. Partenera de
récits autobiographiques ?”; „narrateur et dialog a atâtor oameni importanţi din spec‑
personnage, sans doute, mais d᾽une vie trul intelighenţiei româneşti a secolului al
dont, à la différence des êtres de fiction, je XX‑lea, nu este şi una dintre aceştia. Fapt pe
ne suis pas l᾽auteur, mais au plus, selon le care îl acceptă cu greutate.
mot d᾽Aristote, le coauteur, le sunaition.”16 Tentaţiile exercitate de literatură sunt
În ceea ce priveşte tema scriiturii, memo‑ mari şi abundă. Încearcă să le ţină în frâu,
rialista evaluează lucid efectele recuperato‑ exprimându‑le direct şi obligându‑se la dis‑
rii ale textului şi măsoară sceptic forţa ciplina respectării cronologiei. Adică a unui
mimetică a cuvintelor: „Ce de prostii, se va principiu al discursului despre istorie, nu
spune. Toate aceste nimicuri, şi câte altele, literar ‑ „Las în suspensie povestea de mai
fără semnificaţie, poate şi fără haz pentru sus punând un «va urma» ‑ nu de dragul
alţii, poartă pentru noi vraja clipelor fericite, suspansului de parcă aş scrie un roman foi‑
fac parte din timpul plin, din timpul de leton, ci ca să reiau firul vieţii noastre de
legendă.”17 Sau îşi reciteşte jurnalul şi reţi‑ acolo de unde l‑am lăsat. Nu e bine să
ne relevanţa detaliilor biografice în raport încurc prea tare cronologia, căci fiecare
cu scriitorul diarist. Propune, altfel spus, o etapă şi‑a avut coloratura ei.”21 Însă adevă‑
grilă de lectură adecvată tipului de discurs rata natură a textului pe care îl scrie şi pe
şi se autoanalizează, din acest punct de care se străduieşte să‑l menţină în sfera
vedere: „În ce mă priveşte, pofta de a pune autenticului verificabil este alta.
mâna pe condei a fost întotdeauna provoca‑ Memorialista ştie cum stau lucrurile şi
tă de o anumită stare lirică, aş zice. Înţeleg explică interdependenţa dintre fiinţa care
prin asta o vibraţie, o dispoziţie, dată trăieşte în mijlocul evenimentelor narate
împreună cu urgenţa celor de exprimat, sau la care este martoră şi lumea care îi con‑
nicidecum ceva de ordin sentimental, aşa ţine pe toţi actorii de pe scena istoriei. Parte
încât şi reflecţia ţine de această stare (…).”18 a unei comunităţi care se zbate să supravie‑
O preocupă raportul dintre textul literar şi ţuiască, autoarea nu este mai puţin o conşti‑
profilul artistic şi uman al autorului său. inţă lucidă, un analist atent şi implicat al
Ghicim, aici, deşi cel avut în vedere este faptelor şi al oamenilor, ca şi un spirit pro‑
Eugen Ionescu, o secretă atenţie acordată de fund tulburat de răsturnarea tuturor valori‑
memorialistă lui auctor in fabula – alter‑ego lor şi a reperelor existenţiale. Şi dacă are
creat pentru a‑i supravieţui omului biologic dreptate Ricoeur ‑ „l᾽identité d᾽une

16 Paul Ricoeur, op. cit., p. 189.


17 Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, pp. 150‑151.18 Ibidem, p. 200.
19 Ibidem, p. 221.
20 Ibidem, p. 222.
21 Ibidem, p. 302.
46
Memorie, identitate şi ficţiune

la minte printr‑un nemilos dresaj, avea ceva


ca o avalanşă, ca un fluviu de lavă, o forţă a
naturii căreia nimic nu‑i stă în cale.”23), ca
şi consideraţiile asupra negocierilor politice
care nu au reuşit să împiedice declanşarea
conflictului armat [„Mă silesc să fac un efort
de memorie şi de luciditate spre a înţelege
din nou, mai bine ca pe vremuri, graţie dez‑
văluirilor ulterioare, că liderii democraţiilor
occidentale jucau acest rol fiindcă n‑aveau
încotro: pe de o parte, fiindcă nimeni în
Occident nu era pregătit pentru o înfrunta‑
re (…), pe de altă parte, fiindcă depindeau,
ca‑ntotdeauna în democraţie, de opinia
publică, iar aceasta era pentru menţinerea
păcii cu orice preţ (…).”24] au valoare
exemplară pentru întreg spaţiul european
răvăşit de război.
Şi astfel se constituie tema actualităţii,
modalizată de vocea narativă ce uzează de
funcţia sa de interpretare pentru a reuni, pe
coordonatele eseului confesiv, consideraţii
juste, documentate, evaluări echilibrate ale
mersului evenimentelor care au schimbat
radical configuraţia geo‑politică a spaţiului
european.
Memoriile Marianei Şora se încheie,
personne, d᾽une communauté, est faite de după acest periplu derulat pe parcursul a
ces identifications à des valeurs, des zece ani de viaţă, sub semnul unei nelinişti
normes, des idéaux, des modèles, des héros, – şi ea, cu valoare exemplară: „Nu mă încu‑
dans lesquels la personne, la communauté met să cred că vor fi «utile şi agreabile» pen‑
se reconnaissent”22, atunci impactul pe care tru alţii aceste gânduri şi evocări. Pentru
îl are vederea trupelor germane mărşăluind mine au avut oarecare utilitate şi agrement.
asupra memorialistei („puterea ce emană Şi le‑am sacrificat ceva timp, lucru inevitabil
din acest conglomerat de bărbaţi tineri şi dacă umbli în căutarea celui pierdut. L‑am
vânjoşi, de trupuri subţiri, călite printr‑o prăpădit oare din nou în zadar, răscolind
aspră educaţie fizică, de tineri uniformizaţi doar «pulberi de fum»?”25

Bibliografie
‑ Gervasi, Laurène; Johansson, Franz, Le Ed. Univers Enciclopedic, 2001.
biographique, PUF, 2003. ‑ Simion, Eugen, Genurile biograficului, Ed.
‑ Ricoeur, Paul, Soi‑même comme un autre, Univers Enciclopedic, 2002.
Seuil, 1990. ‑ Şora, Mariana, O viaţă în bucăţi, Editura
‑ Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, I, Academiei Române, Bucureşti, 2007.

22 Paul Ricoeur, op. cit., p. 141.


23 Mariana Şora, op. cit., p. 389.
24 Ibidem, p. 119.
25 Ibidem, p. 543.
47
Daniela MOLDOVEANU*
Mariana Marin
în lagărele minţii
Abstract
Mariana Marin a scris o poezie implicată social şi, în acelaşi timp, personală, abordând teme
precum: moralitate, adevăr, libertate mentală şi socială în regimul comunist, fapt ce i‑a permis să
încerce recuperarea unei realităţi mult mai profunde, purificată atât prin simboluri, cât şi prin cea
mai lipsită de artificii denunţare.
Ceea ce o transformă pe Mariana Marin într‑o postmodernă eretică, deci nu mai puţin
postmodernă prin condiţia imanentă şi statutul asumat în epocă, este experimentalismul integrat.
Având girul ontologic al manierei pe care o alege, sau este aleasă, pentru a scrie, aceasta rămâne
fidelă unei nevoi continue de a face apel la metafizică, fie ea mai degrabă artificiu verbal decât baza
filosofică a gândirii integratoare.
Cuvinte‑cheie: Mariana Marin, moralitate, impunerea realităţii imanenţei, postmodernă eretică

Mariana Marin wrote a more socially involved poetry, but, at the same time, very personal, deal‑
ing with capital themes such as: morality, truth, mental and social freedom in the communist
regime, which gave her the possibility to accede to a high recovery of a deeper reality, purified by its
sometimes symbolic, sometimes blunt denunciation.
What turns Mariana Marin into a heretic postmodernist, though no less postmodern through the
immanent condition and assumed status at the time, is the integrated experimentalism. With the
ontological endorsement of the manner she chose, or was chosen to write, our poet remains faithful
to a continuous need to turn to metaphysics, as verbal artifice rather than the philosophical basis
of the integrative thinking.
Keyword: Mariana Marin, morality, recovery of a deeper reality, heretic postmodernist

Lunedista Mariana Marin este un nume când tranzitivitatea încearcă să bată


deja consacrat prin valoarea poeziilor sale, realitatea cu propriile arme.
chiar dacă nu atât de în vogă pentru gustu‑ Însă, în final, tocmai această trăsătură
rile exclusivist postmodernizate ale literaţi‑ inconfundabilă – tentaţia abordării proble‑
lor din anii ’80. Poate şi din pricina stilului melor morale (Legea morală îşi gâdilă gâtlejul
său destul de criptic, ce neglijează uneori cu mine – Ceea ce mi‑a rămas) pe un ton
alegerea unui referent identificabil în sfera grav, fiind mai mult patetică decât ironică,
realităţii, alta decât cea personală, obscuri‑ înfăşurată într‑o densă atmosferă sentimentală,
zat, mai ales în volumul de debut: Un război plină de dramatism şi lipsită de iluzii1,
de o sută de ani, 1981, şi liric într‑un moment anunţând tragedia şi devierile de la drumul

* Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu.


1 Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. 1. Poezia, Braşov, Editura Aula, 2001,
p. 381.
48
Mariana Marin în lagărele minţii

dictat–urii ale unei generaţii – o impune ca


figură distinctă pe fondul poeziei post‑
moderne pentru care, observă Gheorge
Crăciun: importantă nu mai e acum poezia ca
spaţiu al unei atemporalităţi privilegiate, ci rea‑
litatea ca loc al tuturor tensiunilor vieţii, impor‑
tant nu mai e acum eul metafizic, ci eul biografic
al celui care scrie.2
Totuşi, permanenta stare convulsivă,
refuzul identificării cu sine în peisajul epo‑
cii, teatralitatea, delirul fantezist, tonul
patetic, secvenţele violente, criza interiorităţii
și patosul sarcastic și ironic3, toate acestea
configurează, într‑o artă combinatorică
aproape barocă, neoexpresionismul optze‑
cist, iar temele mari şi cuvintele pe măsură:
destin, singurătate, dreptate, moarte,
echilibru, utopie, adevăr, sunt profesionist
împletite cu tehnici scripturale de
actualitate – directeţe, oralitate, biografism,
confesivitate, intertextualitate, autorefe‑
renţialitate – care o menţin în noua
paradigmă, chiar dacă în postura de
postmodernistă eretică. Astfel, alături de
clujenii Marta Petreu și Ion Mureşan,
Mariana Marin reprezintă contrapunctul
binevenit, mărturiseşte I. B. Lefter4, pata de
culoare şi încrâncenare, în contrast cu nuan‑
ţele preferate de majoritate.
A fost comparată cu Sylvia Plath datorită
celor câteva, semnificative, puncte comune
ce le aduc împreună în aproape acelaşi
context spiritual: tiranic, restrictiv. Identi‑
ficăm tendinţa de închidere în sine, acolo
unde libertatea devine sinonimă cu nebu‑
nia, visul, utopia (Utopiile se hrănesc şi mai
dihai din ele însele acum…/ Despre o utopie pe
care ai hrănit‑o cu sânge încă de mică/ …Aveai
o mulţime de aripi sub pleoape,/ te înălţai
văzând cu ochii într‑o limbă ce avea să devină a
ta. – Conspiraţia tăcerii), cu ipseitatea
nihilistă şi evazionismul în artefacte, acesta
conferind substanţă identităţii, poezia
devine enclava morală a conştiinţei altfel
înfricoşate (Pe geamuri ploaia./ Înăuntru felul

2 Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, Piteşti, Paralela 45, 2002, p. 283.
3 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2006, p. 131, 138.
4 Ion Bogdan Lefter, Puzzle cu “noul val”. Addenda la falsul tratat de poezie Flashback 1985, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2005, p. 134.
49
Daniela Moldoveanu

în care/ ţi‑a fost posedată conştiinţa – Elegie), şi Mălăncioiu8 vorbind despre autenticitatea
cu dualitatea parcă prevăzută prin lege şi, şi adevărul poeziei scrise dinlăuntrul unei
în acelaşi timp, de o nobleţe pericuiloasă în drame existenţiale pe deplin trăite şi
cazul acelora dotaţi cu spirit critic şi asumate. Şi nu este de mirare, pentru că
discernământ: Nu am nici o şansă să o vânez/ poezia, atât pentru Mariana Marin cât şi
pe vrăjitoarea din mine/ …iar acum, de când a pentru Ileana Mălăncioiu : nu e doar un text,
devenit/ o monarhistă‑ndrăcită,/ îmi desenează ci şi un mod de viaţă9, versurile încearcă
capul de mort/...N‑am nici o şansă să pun mâna/ salvarea spirituală, dar rămân, privite au‑
pe năluca regală din mine. (Năluca). dedans – din punctul de vedere al poetei, şi
Versurile Marianei Marin expun parado‑
nu din cel al cititorului sau criticului ce pot
xul fisiunii5 din teoriile identitare (Încerc o
lejer şi, până la un anumit punct,
construcţie sensibilă în faţa oglinzii…// Ca o
îndreptăţit, jongla cu conceptele teoretice în
epocă blândă,// O femeie tot mai aproape de sine.
acest sens – rămân un mijloc (Pasarela) de
– Poem de dragoste), noţiune pe care
evadare prin exhibarea libertăţii interioare, şi
Hobbes6 o ilustrează în De Corpore prin
nu evadarea supremă: – Să lupţi împotriva
paradoxul corabiei lui Tezeu. Dedublarea
acelei părţi din tine/ unde slăbiciunea lucrează
pune faţă în faţă două fiinţe, chiar dacă
antagonice prin atitudinea interioară şi civi‑ harnic[...].
că privind latura morală a existenţei, amân‑ Reificarea lumii exterioare: (...restul apă
două se hrănesc, totuşi, simultan, din caldă,/ restul ceaiul sălciu.../ moarte/ păsările
aceeaşi imanenţă – la nivel metaforic Ianus ucise de viscol/ şi pustietatea sigură de ea... –
bifrons întruchipează convulsia identitară, Pasarela) se petrece în măsura în care eul
oscilarea continuă între cele două atitudini liric percepe uneltele răului ca fiind semne
distincte asupra sinelui şi a lumii în des‑ materilizate ale propriei degradări, de aceea
compunere pe toate planurile. Embargoul, simţurile devin duble, textul delimitează
atât de drastic şi pervers instituit pe spaţiul spaţiile tensionale şi desfăşoară harta
intim şi minţile oamenilor, coboară, în psihică a fibrilaţiilor şi terorii din interior.
imaginaţia poetei, până în moarte, astfel Astfel, continua distanţare faţă de sinele
definindu‑i‑se obsesiile şi spaimele: Unii te vulnerabil angrenat în istorie, devenit
ceartă/ şi‑ţi spun că trebuie să te inventezi/ şi pe contra–sine, performează un joc al măştilor
lumea cealaltă. (Embargou). (Asta ar trebui acum!/ Să‑mi amintesc sub o
Una dintre soluţiile valide de auto‑eluda‑ mască – Colecţionara), deopotrivă periculos
re este autotextualizarea voluntară, cum o prin pierderea identităţii sociale (Gata să‑ţi
numeşte Marin Mincu, într‑un discurs care se inventezi o dispariţie./ Gata să iei locul varului
neagă pe sine prin lipsa totală de implicare în act de pe zidul din faţa casei– Utopii şi alte
părând că acţiunea poetică se deplasează defini‑ poeme de dragoste), dar şi purificator: La
tiv spre receptor7 – un cititor empatic, ideal, început i‑au propus să‑şi schimbe sângele/ cu
care preia consecinţele rostirii a ceea ce nu unul mai rece (Camera cu fereastră spre
se poate spune în spaţiul public cu voce mare); Uneori monstruozitatea e ceva ce vine
tare, permiţându‑i autoarei tururi psihe‑ dinăuntru (Un măr dulce, dulce).
delice de forţă, cathartice. Cu toate acestea, Ceea ce la Sylvia Plath se naşte din
Mariana Marin nu se considera o textua‑ interior, datorită traumelor copilăriei şi tem‑
listă, după cum mărturiseşte Ileana peramentului care o predispune la excese şi

5 Ce problème qui mine tout critère de l’identité, nous l’appellerons le paradoxe de la fission ou de la duplica‑
tion (de la relation constitutive).(Filipe Drapeau Contim, Qu’est‑ce que l’identité, Paris, Vrin, 2010, p. 49)
6 Thomas Hobbes, De Corpore, Paris, Vrin, 1999, p. 107.
7 Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX‑lea, Constanţa, Editura Pontica, 2007,
p. 378.
8 Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel‑Cristea Enache, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.
159, 162.
9 Ibidem, p. 145.
50
Mariana Marin în lagărele minţii

boală, în cazul Marianei Marin se interna‑ supuşilor ca pe gândaci (Mă simt ca un gândac
lizează, instanţa mutilantă este mai întâi de Colorado/ pe care insecticidele l‑au uns rege –
una oficială – Statul, cu politica sa totalitară Pasarela), făcându‑i pe aceştia să se
ce nivelează chipuri şi împietreşte suflete, considere liliputani în ţara lui Gulliver.
anulând ludicul de profunzime. Individul Menirea contrastelor în poem este de a
se transformă într‑o maşină de luptă stabili centrii de forţă pentru ca, mai apoi, să
(scriptural‑artistică) pentru supravieţuire, inverseze rolurile, personajul principal, cel
devine un alter, străin de fiinţa ideal‑ deposedat de sine, intră într‑un circuit ideal
dezirabilă, ce‑și sabotează, cu vocaţia şi meritoriu al virtuţii de a fi o victimă a
autoanihilării, posibilitatea de expansiune clişeelor hipnotizante, un proscris: Există un
spirituală: Îşi demitizase secundă după fel de a fi minoritar/ chiar şi atunci/ când trăieşti
secundă,/ credea doar în falca necesităţii în cea mai neagră majoritate/ Bunăoară, poţi
imediate/ şi a varietăţilor de mătrăgună/ începe o nouă zi/ prin intonarea uşoară a
dimineaţa, la prânz, la cină.[...]/ Trăia fără nici o Internaţionalei/ sau a unui cântecel din copilăria
bătaie de inimă./ Uitase să se mai joace/ Învăţase ta săracă. (Semnul).
să reuşească. (Vampirul vegetarian). Rutina escaladării zidurilor exterioare
Sarcasmul, ironia şi luciditatea Marianei ori interioare (nu eu am înălţat din nou zidul/
Marin imprimă vocii eului liric o şi mai după ce s‑a surpat. – Zidul) şi a luptei zilnice
mare gravitate, faptul că se vrea ludică (într‑ pentru demnitate (carnea noastră tot mai
o dimineaţă,/ să te trezeşti în braţe cu o realitate schelălăie/ cu demnitate – Poem de dragoste)
doldora,/ – ca producţia de oţel pe cap de locui‑ într‑o vreme a îngheţului şi a râtului,/ a biciului
tor!) acolo unde a fi ludic rimează cu a fi care‑ţi plezneşte obrazul/ şi a porcilor mici,
inconştient, lipsit de spirit de conservare, îi cenuşii. (La etajul 5), ajunge să dea impresia
aruncă demersul – jucăuş la nivel formal, celui care o parcurge fără iluzii, că
dar cu atât mai caustic – într‑un con de Prezentul damnat e etern – fapt tradus în
umbră în ceea ce priveşte conţinutul, acesta vers şi prin repetarea sarcastică a
devenind şi mai serios, o glumă kunderiană, elementelor retrograde (Absurd şi fără
pe dos: Rostogolindu‑se sau rostogoliţi/...erau întoarcere scria pe ultima pagină din calendar. –
sacagiii durerii/…Erau tari la politică, erau Camera cu fereastră spre mare ; Totuna: nu
foarte tari…/ Erau pâinea şi sarea,/ erau anafura o vei sfârşi niciodată/ la o masă decentă/ în plină
ei de viaţă/ şi mătrăguna /când îşi munceau sti‑ perioadă de înfometare a poporului. – Semnul)
lul, / visând c‑au tras tunul. (Artiştii patriei – impresia că până şi revolta arată caraghios
mele). şi îşi vădeşte, dezilutionat, inutilitatea în
Poeta simte mereu limba unei foarfeci gata umbra unui destin prestabilit, deja ratat,
să‑i taie gâtul, de aceea, elanul autotextuării – mai ales că nici poveştile biblice nu mai au
cu implicaţii ontologice profunde, chiar şi în nicio relevanţă şi nu mai prezintă garanţia
cadrul efuziunilor sale artistice care ridică de a fi influenţat cursul alienat al istoriei:
ipseitatea narativă, descrisă de Paul Ricoeur10, ...rămânem doar cu clişeul corului de
la rangul de mêmeté în ideal: distrugi şi te oi,...implantaţi în uşiţa secretă a evoluţiei,/
autodistrugi/ crezând că e doar scriitură/ ceea ce pentru că această traiectorie aberantă/ n‑a fost
încă scânceşte în corpul tău (Capătul) – se prevăzută de magi. (Atelierele morţii).
pierde, alături de climaxul textului, ezitant, La fel ca în cazul Sylviei Plath, Mariana
în retorisme şi volute narative aproape Marin se întoarce, în poezia sa, caustică și
baroce, mai ales în primul său volum11. autoironică, împotriva propriei fiinţe, căci,
Dacă figura tatălui avea la Plath trăsături în lagărele minţii (Le dăduseră atâta putere/
naziste, Partidul unic (Fratele cel Mare) devi‑ cât să înţeleagă că nu vor mai avea niciodată),
ne, în poezia Marianei Marin, un corespon‑ una dintre strategiile de evadare este
dent în oglindă. Colosul striveşte conştiinţa moartea (Le dăduseră atâta laţ/ cât să‑şi

10 Paul Ricoeur, Soi‑même comme un autre, Paris, Seuil, 1990.


11 Un război de o sută de ani, 1981, recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.
51
Daniela Moldoveanu

dorească o ghilotină adevătară – În primele ore sângele albastru al scriiturii şi reveriile de


ale dimineţii) care, împărtăşită, se dove‑ orice natură pentru că sunt retrograde şi
deşte a fi, în plus, şi suprema dovadă de reacţionare iar evadările, de obicei, se dau
iubire: Vrei să împarţi cu mine ghilotina –/ l‑am cu capul de zid :…oameni urâţi şi negricioşi te
întrebat./ Vrei tu asta/ – i‑am şoptit./ Călăul ne‑ privesc cu ciudă / pentru că ai studii/ şi eşti
a privit un timp/ şi a continuat să mărşăluiască trăsnită şi şuie/ Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,
în jurul nostru / până când mâna lui a devenit / pari un spion industrial,/ căruia i‑au scos cu
dublă. (Vechi cântec de dragoste). Eros, forcepsul melancolia. (Dăscăliţa). Astfel că
Cronos și Thanatos sunt tripleţii de talgerul libertăţii estetice şi cel al urmăririi
nedespărţit ai poeziei confesive, aceștia se mai atent dirijate de partid se găsesc în
substituie frecvent și la nivel lingvistic, doar echilibru. Dar riscul merită asumat, crede
simpla pomenire a unuia dintre ei accesează poeta română, căci mai uşor se schimbă și se
mental prezenţa și simbolistica celorlalte. O acceptă lucrurile din interiorul literaturii
simbioză care densifică sensul textelor și decât din afara ei, de aici textualizarea
indică mereu înspre imanenţă, traume, lumii.
damnare, autoaneantizare. Versul reprezintă o oază de curaj –
O altă strategie de eludare a condiţiei precum şi singurul loc în care sinceritatea,
inumane sub dictatura proletară o propune, luciditatea sunt posibile (Eu am avut curajul
în versurile Marianei Marin, arta, recte de a lucra la rădăcina Răului/ de a deschide acolo
poezia, însă aderarea la tagma intelectuali‑ atelierele/ celui care vrea să se apropie de sine –
lor, scriitorilor nu e tocmai un gest facil, e, Elegie XIV) – unde ieşirea din paralizia ge‑
mai degrabă, un indiciu al decadenţei nerală şi revolta îl mai îndreptăţesc pe indi‑
înfierate, al nobleţii într‑un timp care urăşte vidul care depune mărturie, să se pretindă
52
Mariana Marin în lagărele minţii

un supravieţuitor cât de cât integru datorită aprins – Ateliere) şi o reînviere, reinventarea


îndrăznelii de a‑şi denunţa noroiul de pe continuă (Poezia/ când sub ţeastă miraculous/
vise. Are loc un ritual de mea culpa performat te înfrupţi din tine însăţi – La etajul 5). Dar,
în piaţa publică, încercându‑se, astfel, recu‑ totodată, înăuntrul acestui perimetru,
perarea limbajului primordial al imanenţei. sensul e un cuţit cu două tăişuri ce se întoar‑
Extragerea şi decantarea făţărniciei rezidă în ce împotriva mâinii care scrie: pierderea
asumarea vinii infiltrate odată cu preluarea sensului devine un joc şi o asceză[...]/“Urmează‑
limbii de lemn, a socializării întru oroare şi mă!” pare să spună semnul,/“şi vom rămâne
frică, prevestind înstrăinarea de identitatea singuri deasupra acestui oraş vineţiu/ căutând
privată. urmele jocului ce ne‑ar mai putea ţine în viaţă”
Întruchipând propriul jurnal de naufra‑ (Dihanii azurii şi litanii).
giu, cu cerneala în locul sângelui, poeta se Neputând scăpa de alteritate, nici chiar
închide în vers ca‑ntr‑o cuşcă scafandrul prin introspecţie (Luciditatea n‑ar trebui să ne
înotând printre rechini: În creierul tău la adă‑ apuce aşa,/ în văzul chior al lumii/ Să mă holbez
post credeai că trăieşti/ O, lumea de sub frunte,/ la propria viaţă/ E tot un fel de anestezie şi asta)
ţintuită de oase puternice/ pentru a nu ucide în ori prin intermediul celui mai virtuoz
afară. (Asistenţa de noapte). Doar că şi artificiu estetic (Ar trebui să fim mai atenţi/ cu
memoria, conştiinţa a ceea ce s‑a petrecut şi scheletul nostru secret/ să păcălim realitatea cu
se petrece cu sine, pe care Locke12 o consi‑ muşchi de atlet dopat – Zece mii de spân‑
deră centrul identităţii, (Dar am aflat că nu zurători), poeta o aruncă în braţele măştii
există decât un singur eşec:/ al amintirilor des‑ sale, eul secund fiind un fel de paratrăznet
pre lichidul meu amniotic – Pasarela), ori de sacrificiu: Cobor în tine ca‑ntr‑un mormânt
imaginaţia (Din memoria unui naufragiu/ deschis/ Mai demult te numeam visătoare/ Azi
ficţiunile se ridică palide,/ –străbătând cu cobor în tine cu seninătatea sinucigaşului/ care
atenţie universul,/ muşcându‑i delicat pereţii/ Şi ştie că nu‑şi va duce niciodată/ la bun sfârşit
totuşi – se spune –/ ele pot fi ucise mai precis intenţiile. (Judecătorul – penitent)
decât noi – Bruta) îi joacă feste, uneori Paradoxul constă în convieţuirea eului
rechinii apar dinlăuntru – cum se întâmplă liric cu păpuşa de mucava, aceasta se
şi în coşmarurile Sylviei Plath – şi sfârtecă întâmplă pentru că cele două, inspirându‑se
nu numai putreziciunea, ci şi carnea tânără, reciproc, depind una de cealaltă: Tu ştii că
organismul nu mai face faţă unor asemenea pot dispreţui/ şi pot adora sacul de piele/ în care
doze puternice de chimioterapie verbală: E îmi duc până la capăt moartea. (Scrisorile lui
dusă carnea suplă din cuvinte/ şi iar ne vrea/ Emil). Dublul e marcat şi la nivel formal
noroiul peste care se întinde (Elegie VI). prin monologul dialogat în care adresantul
Există o periculoasă permeabilitate a pie‑ se confundă, de fapt, cu vorbitorul:– Aş vrea
lii acestui tip de poezie la realitatea brutală, să fii moartă, mi‑a spus/ Să fii moartă/ Statuia
alteritatea devine, involuntar, identitate, celebră mă privea cu ochi aidoma ochiului
cum şi cuvintele personale sunt conta‑ meu[...]/cineva a ieşit din creierul meu
minate de latura lor comun(ă)istă – şi (Naraţiune). Dualitatea coboară acum în
tocmai de aceea, tarată. Universul poeziei adâncuri şi devine o caracteristică a
îngrădeşte, la Mariana Marin, un tărâm pri‑ imanenţei, o supapă prin care scapă în poe‑
vat, uneori mai autentic decât realitatea zie izul de mucegai al istoriei. Poetul
nesatisfăcătoare (Cei mai mulţi însă îl vor rămâne să‑şi înfrunte destinul de paria al
uita/ şi dacă noaptea în somn/ vor fi zguduiţi de fericirii, de oracol al relelor istoriei pe care,
un râs puternic,/ înseamnă că au ştiut ce să prezicându‑le, deja le trăieşte chiar dinainte
uite), căci ficţiunea presupune uitare ca acestea să se împlinească: – Să‑ţi fie frică
conştientă de sine însăşi, o moarte (…orice e de cuvântul poet – îmi strigau/ mai demult ins‑
poem a fost uitare/ şi stingere‑n cenuşa care l‑a tinctele mele primare. /El este un fel de domiciliu

12 La conscience fait l’identité personnelle…Le Soi dépend de la Conscience. (J. Locke, Essay concernant l’enten‑
dement humain apud. Stéphane Ferret, L’identité, Paris, Flammarion, 1998, p. 165, 169)
53
Daniela Moldoveanu

forţat./ Din el nu te mai poţi întoarce niciodată armelor pregătite tot pentru noi. – Lupta cu
între oameni. (Poeţi, pictori, prozatori). utopia), şi ataşază o nelipsită lentilă etică
Vedem, astfel, cum textul poetic se racor‑ viziunii despre lume: Unde o fi generaţia/ să‑
dează la un altul (supratextul realităţii), mi povestească/ despre cum confund eu eticul cu
apărând în ipostaza de intertext (Eram esteticul? (Vorbeşte A. F). Cenzura, atacând
croşetaţi/ la un text mult mai mare./ Eram organismul uman în toate funcţiile sale
coloraţi şi zvântaţi/ de crivăţul/ aceluiaşi sub‑ asemeni toxicităţii gazelor (Dictatură
text din context. – Comentariu la eseul lui pentru minte, inimă şi literatură), poeta se
Alexandru Muşina privind eşecul vede nevoită să sublinieze urmările morale
generaţiei ’80) unde artistul îşi întoarce, cu ale măcelului de pe toate planurile, precum
ironie, mutilarea pe toate părţile: Mutilarea şi repetitivitatea crimei şi variile ipostazieri
artistului la tinereţe la – 15 grade/ Nici gazul ubicue ale morţii într‑un tablou tanatofor:
Sylviei Plath nu este posibil...(Elegie). Cărătorii de cenuşă de azi/ viitoarea cenuşă de
Mariana Marin se alătură unui şir de mâine/ Sinucigaşi în slujba sinucigaşilor// în
poete cu final tragic, unui lanţ de destine uşorii saci de gaz,/ toate minciunile despre liber‑
condamnate, abordând şi ea, asemeni tate. (Sondekommando).
Sylviei Plath, tema lagărelor şi a morţii, în Vocea gravă se lasă întretăiată de accente
volumul Aripa secretă, dedicat Annei Frank ludice, ironico–parodice, dar nu renunţă,
şi Jurnalului acesteia. Ipostazierea eului liric însă, la obiectivul său: confesivitatea,
în Jurnalul Annei Frank, numit Kitty, ori în tocirea şi răsucirea punctului personal de
adolescenta însăşi, duce până la capăt vedere ca un burghiu pe suprafaţa aceloraşi
identificarea cu realităţile şi crimele, şi cele obsesii. Acestea sunt urmărite din primul
spirituale, ale acelei epoci. Ea se transformă volum (marcat de un retorism, pe alocuri,
în vocea care denunţă ororile trecutului, greoi) pe parcurs (Aripa secretă, Atelierele)
prezentului şi, de ce nu, ale viitorului, şi până la maturizare (Elegii, Mutilarea
preia conştiinţa intactă a celei care nu mai artistului la tinereţe şi Zestrea de aur – poeme
este. Corpul de hârtie înfruntă timpul şi impregnate de confesivitate, mult mai
istoria şi trece dincolo de dispariţia sa fizică, personale, şi oarecum transparentizate ca
transsubstranţierea se produce datorită înc‑ limbaj şi stil).
rederii scriitoarei în cuvântul salvator, În cel din urmă grupaj de poeme –
pentru că vine din cea mai terifiantă şi pură Zestrea de aur – comparaţia cu Sylvia Plath
imanenţă, energiile vitale din aceste cuvinte îşi regăseşte, cu adevărat, imagini în
sunt cele care menţin încă tânăr spiritul oglindă. Dacă citim ultimele rânduri ale
universal: Chiar dacă sunt un “Jurnal”.../Eu poetei americane (din Ariel) şi versurile
trăiesc, sunt vie,.../ Îmi notez atunci totul/ şi Marianei Marin despre moartea ca
ştiu că într‑o zi voi vorbi. (Kitty, sau a venit purificare de fiinţa contaminată care a ajuns
Marea Temă). să fie omul în comunism (Până şi a
Cuvintele, semnificantul detronează supravieţui a devenit acum o ruşine[...]/ Acolo,
superioritatea semnificatului şi se instituie, unde cetăţeanul onest care te crezi/ ar putea
uzurpator (...numele înghite Numele/ Iar deveni peste noaptea loteriilor norocoase/ marea
verbul priveşte câineşte la Verb./E un prilej bestie / atât de repetabilă în felul său. –
acesta/ de‑a poseda corespondenţa stranie/ dintre Maestrul cântăreţ), despre autosuprimarea
Obiect şi Numele său[...]– A. F) în instanţa ca unic răspuns sfidător la grimasele
care mai poate lupta cumva împotriva odiosului deceniu (Mă simt uneori posedată
comediei negre din afară, chiar dacă, /de un spirit pus parcă pe glume/ mută frânghia
uneori, mai şi trădează. Literatura, aşa cum dintr‑o parte în alta,/ mi‑o flutură pe la nas /şi
este ea în acele vremuri – apropriată şi bânguie ceva despre o noapte de trei parale / care
ciuntită (–Dar cum să repeţi la subsol/ viaţa m‑aşteaptă – Trifoi cu patru foi), remarcăm o
literaturilor mari), mai întreţine încă utopia şi revoltă ca otrava ce distruge, pe lângă
revolta, însemne ale lucidităţii şi tinereţii cancerul istoriei şi psihicul celor care sunt
(Tinereţea noastră – zdreanţă/ care dă lustru/ obligaţi să o trăiască. Există mereu acea
54
Mariana Marin în lagărele minţii

stare omniprezentă de vinovăţie care nu


trece decât odată cu cea din urmă suferinţă.
Suprema victorie plasează eul liric în
negativ şi decantează substanţa pură,
identitatea ideală, e un eticism asumat
acesta, antropologia moralei până la
ultimele consecinţe (Vai, mamă,/ trăiesc în
spitalul cu aripi/ şi singură‑mi ţin ligheanul/
până când nu mai curge nimic cu ochi vinovaţi
din mine./ Am învins. – Spitalul cu aripi),
când remarcăm ritmul lapidar ce curge alert
către climax şi morbul disperării şi al depre‑
siei profunde, mortificarea generalizată.

Concluzii
În felul său, Mariana Marin a lăsat în
urmă un Jurnal – prieten – care să vorbescă
mai departe despre un om ce foarte bine s‑
ar fi putut afla cu sufletul în oricare dintre
cei care au trăit într‑o perioadă tulbure a
istoriei universale. Pe când Sylvia Plath nu
iese din sine decât pentru a recădea şi mai
adânc, poeta noastră îşi cultivă cu măiestrie
latura centrată pe general şi exterioritate,
căci umilinţa şi suferinţa generalizate nu se
pot depăşi (chiar dacă nesatisfăcător, precar
la nivel material) decât prin artă – aripa
secretă ajutând‑o, astfel, să‑şi ia zborul într‑o
lume de o limpede moralitate, și remarcabil
provocată printr‑un Text pe care să‑l agiţi,
citindu‑l, asemenea globurilor de sticlă.

Bibliografie
‑ Gervasi, Laurène; Johansson, Franz, Le postbelică. Lista lui Manolescu. 1. Poezia,
biographique, PUF, 2003. Braşov, Editura Aula, 2001
‑ Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei ‑ Mălăncioiu, Ileana, Recursul la memorie.
moderne, Piteşti, Paralela 45, 2002 Convorbiri cu Daniel‑Cristea Enache, Iaşi,
‑ Drapeau Contim, Filipe, Qu’est‑ce que l’i‑ Editura Polirom, 2003
dentité, Paris, Vrin, 2010 ‑ Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei
‑ Ferret, Stéphane, L’identité, Paris, româneşti din secolul al XX‑lea, Constanţa,
Flammarion, 1998 Editura Pontica, 2007
‑ Hobbes, Thomas, De Corpore, Paris, Vrin, ‑ Ricoeur, Paul, Soi‑même comme un autre,
1999, p. 107 Paris, Seuil, 1990
‑ Lefter, Ion Bogdan, Puzzle cu “noul val”. ‑ Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a
Addenda la falsul tratat de poezie Flashback întunecatului deceniu literar nouă,
1985, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005 Bucureşti, Editura Cartea Românească,
‑ Manolescu, Nicolae, Literatura română 2006
55
Narcis ZĂRNESCU*
Cantemir and the Kabbalah.
An attempt to reconstruct a spiritual mapping
Résumé

Până în present niciun cercetător, român sau străin, nu a avut curiozitatea să exploreze o ipoteză
alternativă tradiţiei istoriografice cantemirești, mai ales ideile , simbolurile kabbalei, difuze, discrete
în opera enciclopedistului, romancierului, filosofului și teologului Cantemir. Studiul nostrum,
Cantemir și kabbala. Proiect pentru o hartă a spiritualităţii cantemirești, se bazează pe surse indi‑
recte, dar, în schimb, argumentul central e solid: lecturile și contemporanii lui Cantemir se înscriu
în universal secret al kabbalei, al alchimiei, al iniţierii în secrete. Este posibil ca Prinţul să fi citit
în latină au în arabă textele marilor kabbaliști evrei sau arabi și, mai ales, italieni. Il cunoștea pe
Van Helmont și, prin el, pe Christian Knorr von Rosenroth, prietenul lui Leibniz, îi cunoștea pe
Ficino și Pico dela Mirandolla. In mediile rusești se studia kabbala, se paracticau ritualuri
masonice, Cantemir fiind el însuși un iniţiat enciclopedist, deci total. Evaluând mai multe filiere și
ipoteze culturale, studiul nostru îţi propune să cartografieze schematic spiritual cantemiresc,
provocând astfel inerţia tradiţiei critice..
Cuvinte‑cheie: dezvăluirea Kabbalei, opera lui Cantemir, Leibniz, van Helmont, universul secretelor
masonice

Jusqu’à présent aucun chercheur, roumain ou étranger, n’a pas eu la curiosité d’explorer une
hypothese ‘alternative’ à la tradition historiographique cantemiresque, notamment les idées, les
symboles de la kabbale, diffus, discrets dans l’oeuvre de l’encyclopédiste, du romancier, du
philosophe et théologue Cantemir. Notre etude, Cantemir et la kabbale. Projet pour une carte de la
spiritualité cantémiresque, est fondée sur des sources indirectes, mais en échange l’argument cen‑
tral est solide: les lectures et les contemporains de Cantemir s’inscrivent dans l’univers secret de la
kabbale, de l’alchimie, de l'initiation aux secrets. Il est possible que le Prince eût lu en latin ou en
arabe les textes des grands kabbalistes hébreux ou arabes, et surtout Italiens. Il connaissait van
Helmont et par lui Christian Knorr von Rosenroth, l’ami de Leibniz, il connaissait Ficin et
Mirandolle. Dans les milieux russes on étudiait la kabbale, on pratiquait les rituels maçonniques,
Cantemir lui‑même étant un initie encyclopédiste, donc complet. En évaluant plusieurs filières et
hypothèses culturelles, notre étude se propose de cartographier schematiquement l’esprit can‑
témirien, en provoquant ainsi l’ inertie de la tradition critique.
Mots‑cles: Kabbala denudate, Adam Kadmon, Picatrix, Sefer Yezirah, Zohar

1. Cantemir was probably initiated into the 17th century messianic movement sur‑
Kabbalah by studying the Neoplatonic phi‑ rounding Sabbatei Zevi in Poland. But
losophy; under the influence of van Leibniz seems be the Secret Master of
Helmont, who, in turn, was influenced by Cantemir. He was a radical gnostic, whose
Christian Knorr von Rosenroth. Later, philosophy was profoundly influenced by
another reading could be Polish “cultural the Lurianic Kabbalah. Isaac Luria (1534‑72)
space”: Lurianic ideas are also prominent in was perhaps the greatest of Kabbalistic

* Narcis ZĂRNESCU, Ph. D., Romanian Academy, University of Sheffield (ISFP), email: narciss.zarnes‑
cu@gmail.com.
56
Cantemir and the Kabbalah

Helmont’s kabbalistic theories to incorpo‑


rate certain of them into his own philoso‑
phy.
3. Leibniz’s interest in kabbalistic doc‑
trine is revealed by the record he kept of his
conversations with von Rosenroth. These
notes on kabbalistic ideas will be modified
and included in his later writings. Leibniz
read over the Kabbala denudata with von
Rosenroth and he will note down some
points he found most memorable: (i) that
God is an indivisible point and creation
occurs through the emanation of light; (ii)
that there is a hierarchy of “creatures”,
“souls”‘ “intelligences” or “substantial
forms” ‑ these words are used interchange‑
ably; (iii) that the inferior intelligences have
“fallen” become “obscured” and experience
“suffering”; (iv) that these fallen souls are
enclosed in “husks” from which they will
be slowly “extracted” through repeated
“generation”; (v) that man is the “micro‑
cosm”; (vi) that after all “souls” are eventu‑
ally “extracted” from their “husks” [i.e. per‑
fected or saved], the millennium will begin;
visionaries. Living and teaching in the com‑ (vii) that all souls sinned in Adam and Eve,
munity of Safed, which had produced such in other words that all souls were originally
luminaries as Moses Cordovero and Joseph contained in Adam and Eve and therefore
Karo, Luria developed an original theo‑ shared in original sin. One might imagine
sophical system which will become the that science of kabbalah develops only
foundation for the Hasidic movement. according to some internal logic and that
Luria is known chiefly through the works of once its object is circumscribed, research is
advanced by refining the methods and tech‑
his disciples, most notably Chayyim Vital
niques used for studying it. Even in the nat‑
(1543‑1620), his “Plato”. Returning to
ural sciences, the research object changes as
Leibniz, once this somewhat startling fact is
research progresses. Moreover, certain
understood, key areas of his philosophy,
types of research are slowed down or accel‑
such as his concept of monads, defense of erated for strategic, ideological or cultural
free will, and theodicy, can be seen in entire‑ reasons. In the case of kabbalah, the rela‑
ly new ways, which solve many of the prob‑ tions between the observer and the object of
lems that have perplexed scholars. his study are even more complex, since man
2. Anne Becco is the first scholar in recent is simultaneously the object and the subject
years to propose that Francis Mercury van of history. The observer and the observed
Helmont had a decisive influence on are in a state of constant transformation as
Leibniz. She proves that Leibniz wrote van they react to each other. Consequently, the
Helmont’s last book, Quaedam praemeditatae questions which the kabbalist poses to kab‑
& consideratae Cogiiationes super Quatuor pri‑ balah vary according to the times and the
ora Capita Libri Moysis, Genesis nominati... cultures concerned, because the subject and
(Thoughts on Genesis), which summarized the object vary also. The questions which
van Helmont’s kabbalistic ideas. On the the kabbalist poses to kabbalah are in part
other hand, Leibniz was interested in van the very questions which kabbalah itself has
57
Narcis Zărnescu

already posed to the kabbalist. That’s why denudata, part one and two. The first con‑
the Cantemirean kabbalistic ideas are more tains a procedure for dyeing fabric taken
discreete and coded in Sacrosanctae Scientiae from some Jews and which should be excel‑
Indepingibilis Imago and Hieroglyphic History. lent. The second part has several extracts
Why discreet? Since the late 18th century, from the Zohar, the Zohar published in
Jewish circles in Western and Eastern Hebrew, with ancient glosses. Guillaume
Europe that adopted the cultural values of Prostel [Postel] began a translation of the
the Enlightenment, rejected the Kabbalah Zohar from what someone sent him from
and engaged in a cultural struggle against Oxford, but he did not understand it suffi‑
its followers, mostly against the East ciently. He was deprived of the help we now
European Hasidic movement. Kabbalah have. At this moment the Jews are publish‑
was portrayed by members of the Jewish ing a harmony of the Gospels. Luther’s
enlightenment movement, the Haskala, as an translation is printed in German characters.
irrational, immoral and Oriental component The Gospels of Matthew, Mark, Luke, and
of Judaism that should be purged in order John are designated by the letters a, b, c, d.
to enable the restoration of an enlightened Whatever is found in one of them is marked
Judaism and its integration into modern by a single letter; whatever is found in sev‑
Western Europe. eral is marked by several letters. He has
4. The Leibnezian text reveals a deep some fine oriental books, which are listed at
interest and kabbalistic knowledge: “M. the end of the Kabbala denudata. He has
Rosenroth has published different things translated from English certain questions
without his name, such as the Kabbala concerning the preexistence of souls, which
58
Cantemir and the Kabbalah

contains opinions he does not accept. He is things in him: his divinity, his rank, the first
attending to the publication in German of born of the creatures, and finally that which
the works of Helmont with certain com‑ was born in time and of a virgin. There are
mentaries. The New Helicon is a collection of different interpretations of the divine per‑
sacred songs printed, I believe, at Frankfurt sons. The son corresponds to the class of the
and which one can find at Nuremberg at Messiah and the Holy Spirit to that of the
Felsekern. I have read over the Kabbala souls. St. Paul appeared to make a distinc‑
denudata with him, from whom I have taken tion between God and the father of our
what follows: The infinite being consists in Savior Jesus Christ. He appoints the coming
an indivisible point and the emanated light, of the Messiah and his reign on earth about
or the sphere of activity, sends forth its light 1832.”
at its pleasure. The first born of the crea‑ 4.1. The Kabbalah, and especially the
tures, the Messiah, in as much as he is a Lurianic Kabbalah, is the term for the mys‑
creature, is called Adam Kadmon. He tical teachings of Judaism, especially after
receives the first rays of light and sends the twelfth century. The Kabbalah was con‑
them to the other creatures. The second sidered to be the esoteric and unwritten
class is Adam, or the body of souls. The aspect of the divine revelation granted to
third class is that of the intelligences superi‑ Moses on Mt. Sinai. The word itself means
or to souls. The fourth is the microprosopon that which is received or tradition. The two
or the passions. The fifth class is that of the major sources of kabbalistic thought avail‑
inferior intelligences which have fallen and able to Christians before the seventeenth
are called Adam Belial. The last class is that century were the Sefer Yezirah, or Book of
of the kingdom or the sephirots [the Formation, written some time between the
sefiroth], in which the spirits or substantial third and sixth century C. E. and translated
forms are contained. Seized with disgust for by Christian Kabbalists during the
the supreme light and obscured by their fall, Renaissance, and the Zohar, (The book of
the six classes contained in Adam Belial, experi‑ Splendor), which was believed to have been
ence a certain suffering as inferior creatures. It written by Simeon ben Yohai in the second
is to this that St. Paul refers when he speaks century C. E.
of the suffering of the creatures. This cor‑ 4.2. It could be possible that the Prince
ruption reaches all the ways to the superior read in Latin Sefer Yezirah, the Zohar and
classes. But the Messiah descended and put Sefer‑ha‑Raziel, book known by the
the superior classes in the place of the fallen Rosicrucians. “The Latin copies of Sefer‑ha‑
ones. From the fallen angels he made the husks, Raziel in particular show a continuation of
that is the obscured [darkened] lights. These are interest in Hebrew angelology among
those who afterwards lead the souls in cap‑ Christian readers well after the great bloom‑
tivity, and it is thus that the souls are enclosed ing of such concerns among Rosicrucian
in the husks from which they will be extracted authors in 1614‑1620”. Moreover, the angel‑
little by little by generation, which supposes... ic doctrine exposed in liber Raziel seems be
they have no choice. The souls are divided inspired by the famous Claves Salomonis and
into the soul of the head, the neck, etc. The an important Arabic magical text, Ghâyat al‑
body is eight times the length of the head, Hakîm fi’l‑sihr, or Picatrix (The Aim of the
and this has a cabbalistic meaning: it signi‑ Sage), written by de al‑Majriti (d. ca. 1004‑7).
fies the eighth millennium. Man, who is at On the other hand, the influence of al‑
the same time the summation and the consum‑ Majriti, Maslamati ibn Ahmad on the
mation of the creation is a little world or micro‑ Heinrich Cornelius Agrippa von
cosm. When the husks are consumed, that is to Nettesheim work was decisive: “The angel‑
say, when all the souls are extracted, it will be ic doctrine of liber Raziel is taken up by a
the end. All souls sinned in Adam and Eve, from group of texts called Claves Salomonis, mag‑
whom came original sin. The Messiah took a ical texts that in conjunction with al‑
body. One must therefore distinguish three Magriti’s book of Arabic magic, Picatrix,
59
Narcis Zărnescu

influenced Cornelius Agrippa”. It is said prophetic dreams in terms of Aristotle’s the‑


that Ficino’s astrological magic derives from ory of the imagination.
the Picatrix. The Picatrix is mentioned too by 5.1. Cantemir knew probably the secrets
Johannes Trithemius in Book 2 of his of Kabbalah. In The Secret History of the
Steganographia (1500) and in his Antipalus Zohar, Michael Berg discusses kabbalistic
Maleficiorum (c. 1500). influence on Columbus via Abraham
5. The Cantemir spiritual map(ping) Zucato, Michelangelo, Newton, and Edison,
should include Picatrix, Ficino, and Pico along with the more usual Christian
works, too. Ficino and Pico were Agrippa’s Cabalists (Paracelsus, Dee, Pico, Reuchlin,
and Cantemir’s source for his conception. von Rosenroth) and finally on to Ezra Stiles
The works of Plato, the Alexandrian and Albert Pike. Cantemir was their spiritu‑
Neoplatonists (Plotinus, Porphyry, al contemporary. He had read their works
Iamblicus, and Proclus), and the Hermetic and, therefore, he had reflected on them. He
texts, had translated into Latin by Ficino. had been initiated.
Nettesheim works like De triplici ratione 6. From the Muslim world, and Spain in
cognoscendi Deum (On Three Ways of Knowing particular, came works influenced by
God), De originali peccato (On Original Sin), Hellenistic religious philosophy, in particu‑
and Dialogus de homine (A Dialogue on Man) lar the Chovot ha Levavot (Duties of the Heart)
or Cantemir work like Sacrosanctae Scientiae of Bahya ibn Paquda. This was an important
Indepingibilis Imago and Hieroglyphic History ethical work because it reframed Jewish
reflect influence by Marsilio Ficino and Pico religion from an exterior social context (“the
della Mirandola, as well as by the Hermetic duties of the body”) to an interior personal
treatises (translated from Greek by Ficino) context (“the duties of the heart”), and
and the tracts of Jewish Kabbalah, as inter‑ marked an important transition in the path
preted in the Christianized Kabbalah of the towards a personal mysticism. Many echoes
humanist Johann Reuchlin. of Chovot ha Levavot can be found between
Why wouldn’t Cantemir go through the the lines of Divanul sau Gâlceava înţeleptului
same gnosiological ways, especially that cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (The
Heinrich Cornelius Agrippa was the most Diwan or The Wise Man’s Parley with the
influential writer of Renaissance esoterica? World or The Judgement of the Soul with the
It is quite possible that Cantemir might had Body), discreetly coded. Spanish culture,
been reading and using the translations of was influenced by the Bethren of Purity, a
Abu Yusuf Ya‘qub ibn Ishaq Al‑Kindi (ca. group from Basra who produced the ency‑
800–870), the first philosopher in the Arabic clopedic Rasa’il ikhwan as‑safa’ wa khillan al‑
tradition. He worked with a group of trans‑ wafa. One should also mention the Fons Vitae
lators who rendered works of Aristotle, the of Solomon ibn Gabirol (c. 1021‑1058), who
Neoplatonists, Plotinus and Proclus, and sought to reconcile Neoplatonism with
Greek mathematicians and scientists into Jewish religion, and exerted much influence
Arabic. The Istanbul manuscript also on medieval Christian scholastics. As gene‑
includes one of the few copies of al‑Kindi’s ral cultural background one should also
On the Intellect to survive in Arabic. This is mention important works of Neoplatonic
the first treatise in the Arabic tradition to Christian theosophy such as the De
give a taxonomy of the types of intellect, Divisione Naturae of Johannes Scotus
such as will become familiar in al‑Farabi, Eriugena. Because Cantemir knew very well
Avicenna and Averroes. Other works reveal Arabic, it is possible that Cantemirean work
al‑Kindi’s theory of soul. The Discourse on might directly influenced by Bahya ibn
the Soul consists of quotations from Greek Paquda or by Rasa’il ikhwan as‑safa’ wa khil‑
philosophers; That There are Separate lan al‑wafa. Or indirectly. Arabic scholars,
Substances uses Aristotle’s Categories to like earlier Neoplatonic thinkers, read the
prove that the soul is immaterial, and On works of Plato, and developed similar que‑
Sleep and Dream gives an account of stions. Even more, Plotinus’ system has
60
Cantemir and the Kabbalah

similar content to Islamic Sufism. Arabic one through stages until transcendence. (iv)
philosophers like Avicenna (Ibn Sina), al‑ The Language of Symbolic Allegory: “Mystical
Ghazali, al‑Kindi, al‑Farabi, and al‑Himsi texts are often written in the allegorical lan‑
utilized the works of Plato, Aristotle, guage of tales.” We can find all these ideas
Plotinus, and other Neoplatonist philosop‑ in Cantemir’s work: Christian model will be
hers to evaluate, assess, and adapt interpreted through the Islamic Sufism
Neoplatonism to conform to the monotheis‑ model as Jewish kabbalah by the ‘gril’ of
tic constraints of Islam. The translation and Christian and Arabic kabbalah.
interpretation of Islamic Neoplatonists had 7. A contextual argument: Islamic Sufism
lasting effects on western philosophers, and Jewish Kabbalah are so close to one
affecting Descartes’ view on the conception another that the presumption of mutual
of being. influence is inescapable. Yet the transmis‑
6.1. Parviz Morewedge gives four suppo‑ sion of these spiritual doctrines and prac‑
sitions about the nature of Islamic tices between them is still historically mys‑
Mysticism: (i) The Unity of Being: “An inher‑ terious. At certain points, there is evidence
ent potential unity among all dimensions of for direct influence of Sufism on Jewish
world‑experience.” (ii) The Mediator Figure: spirituality. Elsewhere, the path between
“The mediation between finite man and the the two is challenging to discern. A leading
ultimate being.” (iii) The Way of Salvation: Jewish author influenced by Sufism, Bahya
“Knowledge is embedded in the path of ibn Pakuda, served as a Hebraic jurist in the
self‑realization.” Passing trials advances Spanish city of Zaragoza during its Islamic
61
Narcis Zărnescu

period, before its reconquest by the tic (deistic) and mystical. (…) The Order [of
Christians. Toward the end of the 11th cen‑ the Gold‑ and Rosy Cross] was founded by
tury, he wrote a classic of Jewish ethics that Bernhard Joseph Schleiss won Loewenfeld
is widely read today, The Book of the Direction (1731‑1800)…[who] took an obvious interest
of the Duties of the Heart. Originally com‑ in Kabbalah as if following the traditions of
posed in Arabic, the common Jewish lan‑ the Sulzbach Christian Kabbalah [i.e., von
guage in the period the great historian of Rosenroth and van Helmont] of the late sev‑
Islam Bernard Lewis has called “the Judeo‑ enteenth century.”
Islamic” era, Bahya’s work drew extensively 7.1. Russian masons of the late 18th cen‑
on the writings of the early Arab Sufis, such tury were familiar with one of the basic
as Dhunnun of Cairo, who died c.859. texts of Jewish mysticism, Sefer Yezirah (The
Bahya shared with the Sufis the belief that Book of Creation, 3–6 centuries). At least two
adherence to religious law would not, Russian translations of this text are kept
alone, secure the perfection of the soul, but now in MSs collections. Also in several writ‑
that the believer must commit to God in the ings, well known kabbalistic text for
heart. He was not, however, an ecstatic, he Russian masons, one can meet long quota‑
believed in loving God from a respectful tions from Sefer ha‑Zohar (The Book of
distance. In this trend, transmitted from Splendour, 13th century). Burmistrov &
East to West, in this migration of Kabbalistic Endel found a translation of the treatise
theory, we must read Cantemir’s work. Shaare Orah (The Gates of Light) by Joseph
7. Kabbala in Russia. When Cantemir emi‑ Gikatilla (the 13th century), with quotations
grated in Russia, he became intimate advis‑ from the classic commentary to this text
er of Petru I and developed a prolific scien‑ written by Mattityahu Delacrut, a kabbalist
tific activity. The social and historical con‑ of the 16th century. In the same MS codex,
text was dominated by Masonic, there is a version of Ma‘amar ’Adam de‑
Rosicrucian and kabbalistic groups and ’Azilut, a text belonging to Lurianic
associations. There are many moments in Kabbalah. Many translations of the works
the influence of kabbalistic ideas in Russia of European Christian kabbalists from
that are directly connected with the devel‑ German and Latin into Russian, as True and
opment of secret societies. Cantemir was Right Kabbalah by Wilhelm Kriegesmann, A
one of the founding members, a true pio‑ Short Version of the Kabbalistic Teaching by
neer. After the establishment of the first Jacob Brucker, and The Jewish Kabbalah by
Masonic lodges in the middle of the eigh‑ Caspar Schott should be here mentioned.
teenth century, Russians became acquainted The authors of these writings based their
with various ideas as works related to kab‑ knowledge on the works of Pico della
balah. The impact of these ideas especially Mirandola, Johannes Reuchlin, Pietro di
intensified with the advent of Rosicrucian Galatino, Athanasius Kircher and other
lodges in the 1780s. The first period was Christian kabbalists of the 15th‑17th cen‑
interrupted with the official prohibition of turies, known maybe by Cantemir.
freemasonry in Russia in the 1820s, but 7.2. Once again, after Istanbul, Berlin,
some background Masonic activity contin‑ London, Paris, as initiatic tradition centers,
ued until the 1850s‑1860s. The second peri‑ real or virtual, Cantemir was to meet with
od, between the 1880s and the 1930s, is char‑ secret societies, kabbalistic and philosophi‑
acterized by an increased interest in the cal, at Moscow.
occult sciences, which culminates in the 8. Our question ‘could Cantemir have
1910s‑1920s. In the 1930s, most of the mem‑ been initiated into the secrets of kabbalah?’
bers of various secret societies and occult has not yet an answer. Maybe the real
groups were arrested and executed by the answer is even the lack of answer?
communist regime. “Two Principle trends However, to reconstruct a spiritual map‑
may be identified in Russian freemasonry of ping means to open a new door to an
the late 18th‑early 19th centuries: rationalis‑ unknown area of Cantemir’s life and work.
62
Lucian CHIȘU*
De la fantastic
la realitate
Abstract
Pornind de la poveştile româneşti (culte şi populare), ca şi de la alte exemple, preluate din litera‑
turile vechi (milenare), autorul îşi focalizează observaţiile asupra rolului pe care îl deţin imaginaţia,
fantezia, intuiţia, creativitatea în contexte ce ar putea fi interpretate …mesaje peste timp. Sub acest
aspect, structurile fantasticului, ca şi variile apariţii (în text) ale unor obiecte ori fenomene
miraculoase, adaugă discursului epic o dimensiune nouă, surprinzătoare. Unele pasaje din
poveştile şi povestirile româneşti atribuie ansamblului un dinamism aparte, datorită unor factori
de reprezentare insoliţi. În sfera de interpretare a unor astfel de contexte se insinuează un fel de
aventură hermeneutică diferită de ceea ce Paul Ricoeur numea căutarea celuilalt, dar în strânsă
legătură cu nevoia de celălalt, prin transcendere a universului metaforic spaţial. Efectul constă în
relevarea primitivă a unor constituienţi impropriu numiţi «ştiinţifico‑fantastici» pentru că astfel
de structuri au fost imaginate cu mult înainte de a se fi vorbit despre ştiinţă. Prin urmare, singura
responsabilă de existenţa lor este un tip de gândire genial‑intuitivă, care ar merita o atenţie sporită
în viitor. Oferim, drept exemplu, obiectele miraculoase (oglindă, pumnal, cuţit, sabie, paloş,
năframa, batistă) capabile să trasmită mesaje îndeajuns de asemănătoare celor din zilele noastre (de
pildă sms‑ul). În acest itinerar circular de la sine către celălalt pentru a se reîntoarce la sine – cer‑
cul hermeneutic – , plasat sub semnul imaginarului, textul literar relevă funcţii simbolice
nebănuite, părând a substitui acea dimensiune majoră care se construieşte între doxa şi epistema.

Cuvinte‑cheie: legendă/povestire, ficţiune, fantezie, intuiţie, societatea cunoașterii


Starting from Romanian stories (both cultural or popular), as well as from other examples extract‑
ed from old (millennial) literatures, the author focuses his observations over the role held by the fan‑
tasy, intuition, creativity, in contexts that can be interpreted as… messages over time. Into this
aspect, the structures of fantasy, as well as various apparitions (in the text) of miraculous objects
or phenomena, they all add a new, surprising dimension to the epic discourse. Some passages in the
Romanian stories and tales grant a special dynamic to the whole, due to unusual representation
factors. In the sphere of interpretation for this sort of contexts, a sort of hermeneutic adventure
comes in, and it is different from what Paul Ricoeur used to call «the search for the other», but
closely related to needing the other, through transcending the spatial metaphoric universe. The
effect is represented by a primitive disclosure of certain constituents improperly called science‑fic‑
tion constituents, because these structures have been conceived long before even science existed. As
a result, the only one responsible for their existence is a genius‑intuitive mind, which would deserve
an increased attention in the future. We offer miraculous objects to stand as an example (mirror,
dagger, knife, sword, sabre, headdress, handkerchief), that are able to send messages very similar to
the ones in our days (for example, instant text messages). In this itinerary from the self to the other,
in order to return to the self – the hermeneutic circle – also believed to be in the frame of the imag‑
inary, the literary text shows unexpected functions, seemingly substituting that major dimension
that builds up between the doxa and the known instruments.
Keyword: tale/story, fiction, fantasy, intuition, the knwolidge society

* Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” al Academeiei Române, e‑mail:


lucianchisu@gmail.com

63
Lucian Chișu

I. Constituirea celor mai vechi forme de pot fi atestate prin întruparea în operă, în
cultură, cristalizarea și perpetuarea lor prin documentul scris. Nu același lucru poate fi
tradiţii, ca și edificările tehnologice succesi‑ invocat pentru miturile, legendele și imensa
ve care au condus la dezvoltarea civilizaţiei majoritate a poveștilor, ilustrând existenţa
umane, se datorează prefecţionării continue unei “memorii” culturale din perioadele
a comunicării. La originea acestor “instru‑ cele mai îndepărtate ale umanităţii, dar fără
mente” se află decalajul absolut dintre om și suport documentar. Distincţia dintre
celelalte fiinţe ale planetei. Capacitatea oralitate și scripturalitate este considerată a
omului de a socializa, a dat naștere unui pa‑ fi cea mai redutabilă graniţă între cunoscut
trimoniu cultural, cu rădăcini adânc adânc și necunoscut, iar printre metodele
înfipte în …spiritualitate. Datorită invenţii‑ “cercetării” celei dintâi (oralitatea), nu au
lor creatoare, care au generat tehnologii tot fost, până în prezent, asimilate și testate de
mai performante, fiinţa umană și‑a împlinit pildă metodele la care au apelat cercetătorii
aspiraţiile, reușind să se desprindă de Terra limbii indoeuropene, acei lingviști care au
și chiar să‑și transmită mesajele în Cosmos. refăcut așa‑numitele cuvinte “neatestate”,
În schimb, lipsite de componenta socială, (niciodată scrise) din etimologiile celor mai
celelalete specii n‑au putut beneficia de vechi limbi redate prin grafie alfabetică. Cu
aportul gândirii colective, ca și de expe‑ toate acestea, un efort în sensul indicat
rienţa transmisă și acumulată în acest mod, rămâne dintre cele mai incitante.
deoarece nu și‑au creat instrumentele (epis‑ II. 1. Invocând din nou binomul oralitate/
temele) necesare unei evoluţii semnificative. scripturalitate, cu intenţia utilizării prin‑
În acest context, rolul comunicării a fost me‑ cipiilor silogistice, se detașează clar, în acest
reu factorul determinant. Graţie inventivi‑ sens, rolul esenţial deţinut de marii creatori
tăţii și creativităţii, prin intermediul cărora și anume aceeia cunoscuţi din cele mai
și‑a activat imaginaţia, omul a descoperit vechi timpuri, dar și din celeleate epoci ale
“ţinuturile gândirii”, situate în teritoriul trecutului inclus în formele artistice ale eter‑
fanteziei, așadar într‑o altă lume decât aceea nei reîntoarceri. Caracterul special al “me‑
reală. Fiind stocată încă din timpuri imemo‑ sajelor” lor este rezultatul calităţililor ge‑
riale în creierului uman, această lume nouă nuine ale inteligenţei acestora. Ori de câte
a constituit preocuparea sa constantă, sub ori se vorbește despre genialitate și genii,
cele mai variate aspecte. Manifestările ei lor li se atribuie însușiri care depășesc
formale, trecând din sfera gândirii în aceea limitele clarviziunii (nu intră în acest
a aspiraţiilor, se regăsesc în miturile, le‑ context fenomenle paranormale, oraculare,
gendele, poveștile sau povestirile tuturor ori cele tipice anomaliilor de gândire sau de
poparelor și formează fondul comun al logică, considerate încă din acele vremuri
bogatei zestre spirituale existente. îndepărtate ca manifestări ale maladiilor
II. Aserţiunea de mai sus apare confir‑ psihice, altfel spus nebuniei). Prima dintre
mată mult mai explicit în literatura cultă, confirmări provine din Epistuala ad Pisones,
prin tot ceea ce are ea mai valoros și repre‑ considerată una dintre cele mai vechi “arte
zentativ. Operele scrise conţin imagini și me‑ poetice”, în care Horaţiu distinge, la rândul
tafore, intuiţii, descrieri și interpretări, care său, între actul artistic de creaţie, pe de o
trimit ancore în cel mai îndepărtat timp, parte, și abaterile de la “normă” pe de alta,
denumit de Mircea Eliade al eternei reîn‑ în continuarea cărora adaugă și necesitatea
toarceri (la origini). Ele servesc investigaţiei de a se face abstracţie de discursul absurd,
de faţă drept mărturii indubitabile a genia‑ ilogic, cauzat de nebunie, care, din acest
lităţii unora dintre fiinţele umane, pentru că motiv, nu intră în discuţie1. În acest mod

1 “Cap omenesc dacă la ecvină cerbice un pictor/ să‑l înnădească‑ar voi şi cu fulgi feluriţi să îmbrace/membre culese‑
n tot locul, aşa încât să sfârşească/ într‑un urât peşte negru femeia ce‑n sus e frumoasă/ Oare, venind s‑o priviţi,
v‑aţi putea ţine râsul, prieteni,/Credeţi Pisoni, că‑i asemenea mult ca tabloul acesta?/închipuiri găunoase la care
nici mâni, nici picioare? /Nu aparţin unui tot. /Li s‑a dat la poeţi şi la pictor/ ca să‑ndrăznească orice, totdeuna,

64
De la fantastic la realitate

vizionar, Horaţiu despărţea elucubraţiile operele literare ale antichităţii, ideea unităţii
gândirii iraţionale de acele manifestări în‑ naturale este, în schimb, omniprezentă2.
doilenice, ca modă, ale timpului său, sta‑ Expresia și‑a apropriat, de‑a lungul epo‑
bilind tranșant regulile artisitce (canonul) cilor, diverse accepţiuni, cu noi semnificaţii.
ale epocii și oferind cititorilor săi, în alter‑ Dacă, în timpul vieţii lui Horaţiu, ea de‑
nativă, modele demne de urmat, alături de venise ilustrativă pentru îndoielnicul “gust
altele, blamabile. Ceea ce pare cu totul comun” (semnificând lipsa de cultivare a
surprinzător se referă la amănuntul, deo‑ celor foarte puţin instruiţi), într‑o primă re‑
camdată ignorat de cercetători, că moda venire în actualitate, a fost oarecum ex‑
este circumscrisă unei hermenutici și, odată plicită pentru ceea ce s‑a numit, în carac‑
cu epuizarea resurselor ei interpretative, ea terizările ei oximoronice, estetica urâtului.
se schimbă lăsând locul altora și altora Astăzi, sintagma poate fi considerată repre‑
dintre practici, extrem de variabile în zentativ‑incluisivă esteticii postmoderne,
timpul istoric, însă apte de a reveni în încurajând în folosul standardelor, atitudini
actualitate când ne așteptăm mai puţin. (demersuri) creatoare care îi conferă ne‑
Formula, și ea extrem de veche, nil novi sub condiţionat statut artistic. Altfel spus, reve‑
sole, probează acest fapt. Ţinând de capaci‑ nirea ei în actualitate se circumscrie perfect
tatea geniilor de a observa esenţialul din in dictonul nil novi sub sole. În concluzie,
fenomenal, Horaţiu lansează, între altele, o noi vedem în Epistula ad Pisones, ca și în
sintagmă care călătorește prin noosfera numeroasele exemple de aceeași “natură”
culturală independent de opera sa. Ne refe‑ cu expresia horaţiană, un transfer metoni‑
rim la sintagma desinit in piscem, (terminat mic, sintetizând o intuiţie horaţiană excep‑
în coadă de pește), prin intermediul căreia ţională, ţinând de nașterea (fără botezul
comentează contra‑exemple oripilante cu imediat urmat, ci întârziat timp de două
scopul de a separa gustul estetic de gustul milenii) a kitsch‑ului. Acestui fapt trebuie să
comun. “Humano capiti cervicem pictor equi‑ i se adauge și observaţia că agresiunile asu‑
nam / iungere si velit et varias inducere plumas, pra canonului artistic reprezintă “motorul”
/ undique collatis membris ut turpiter cuceririlor viitoare, iar libertăţile de expri‑
atrum / desinit in piscem mulier formosa mare ale artei sunt, în fapt, libertăţi de gân‑
supernae: / spectatum admissi risum teneatis dire. Prin urare, ceea ce era condamnat și
amici ?” a făcut strălucită carieră abreviată considerat un fel de anti‑artă a fost posibil
fiind de formula desinit în piscem, preluată să devină, peste timp, manifestare și ex‑
ca emblemă a prostului gust, a nenatura‑ presie artistică majoră.
lului, a operei cu început măreţ dar eşuată II. 2. Alte exemple, datate cu secole în
până la final. A se termina în coadă de peşte urmă, le constituie invenţiile lui Leonardo
circulă în culturile populare, semn indubita‑ da Vinci, acel geniu al Renașterii care “a
bil al puterii de referinţă generate de origi‑ văzut” cu ochii minţii și apoi a proiectat o
nalul cult. Dacă imaginea nu se regăseşte în lungă serie de obiecte3 (instrumente) de

egală putere/; Ştim, şi această‑nvoire o‑ntărim, cum la fel o şi cerem/dar să nu fie însoţite de fiare animalele
blânde/nici să se‑mbine cu şerpi zburătoare, şi tigrii cu mieii (...)Vrând ca în chip uimitor să prefacă subiectele
simple,/Îţi zugrăveşte‑n păduri un delfin, un mistreţ între valuri/Fuga de‑un rău ne‑mpinge‑n mai rău dacă arta
lipseşte/ Unui măreţ început ce temeinice lucruri promite./de obicei i se pun vreo două fâşii de porfiră/să
strălucească departe, când crângul şi‑altarul Dianei/ori cotiturile ce‑aleargă pe vesele‑ogoare;/ni le descriu, şi‑ale
Rinului valuri, şi chiar curcubeul/ nu le era, însă acestora locul aici./ Chiparosul ştii să‑lpictezi;/ care‑i rostul,
când banii plătind pentru pânză/ fără speranţă vreunu‑a scăpat cu sfărâmate corăbii ?/Amforă‑n lucru‑i şi roata
se‑nvârte, ulcior ca să iasă ?” (Pentru redarea fragmentelor în româneşte, am apelat la traducerile lui
Constantin I. Niculescu, din Horaţiu, Satire şi epistole, ESPLA, Bucureşti, 1959 şi Al. Hodoş şi Th.
Mănescu, din Horatius, Opera omnia, II, Editura Univers, Bucureşti, 1980.)
2 Comparţia operei literare cu unitatea naturală a unei fiinţe se regăseşte la Platon, Fedru, 264 C; Unitatea
şi simplitatea operei ca întreg este principalul criteriu al procesului de creaţie şi normă a frumosului
născut din imitaţia unui model natural ( Aristotel, Poetica, 7‑8).
3.http://www.cracked.com/article_18407_9‑inventions‑that‑prove‑leonardo‑da‑vinci‑was‑
supervillain.html.
65
Lucian Chișu

neînţeles pentru contemporanii săi, ciudate Star Treck (prima generaţie) au folosit‑o:
pentru secolele următoare, astăzi certificate “Un cer de stele de desubt / Deasupra‑i cer
de realitate. Aproape toate au fost (re)in‑ de stele/ Părea un fuger ne‑ntrerupt/
ventate și perfecţionate de generaţiile Rătăcitor prin ele”. Cum însuși autorul
următoare, deoarece înglobau, ca idee serialului apelează la ficţiune fantastică
creativă, elemente de tehnicitate prin (așadar, desprinsă de realitate) devine uim‑
intermediul cărora au devenit utilizabile. Pe itor cât de multe similitudini se regăsesc
bună dreptate se poate spune, desigur între versurile eminesciene și imaginile, la
metaforic, ca Leonardo da Vincii a fost omul rândul lor “închipuite” filmic de regizorii
care a inventat viitorul. Opera lui Leonardo serialului. În loc de concluzii, reiterăm ideea
da Vinci servește drept exemplu al potrivit căreia capacitatea geniilor de a
intuiţiilor geniale și creativităţii fiinţei “vedea “ în viitor, ne permite să considerăm
umane. Acestuia li s‑ar putea adăuga că acele minţile geniale ne‑au împărtășit
numele transilvăneanului Conrad Haas, intuitiv și vizionar, aspiraţii umane care au
autor al unui studiu datat în urmă cu cinci devenit certitudini.
secole și consacrat “rachetelor cu două și III. Revenim la subiectul propriu‑zis al
trei trepte”, iar – mai aproape în istorie – articolului nostru, folosind argumentele de
numele scriitorului Jules Verne, a cărui mai înainte în sprijinul propriului demers.
operă literară abundă de cuceriri tehno‑ Pot fi …deduse astfel de elemente (imagini,
logice ulterioare cărţilor sale. idei, intuiţii) și din orizonturi cu mult mai
II. 3. Nu în ultimul rând, putem invoca îndepărtate, așadar înainte ca scrisul să‑și fi
numele poetului nostru naţional, Mihai adus imensa contribuţie la conservarea
Eminescu, care intuiește (descrie) în poemul memoriei și patrimoniului spiritual al
Luceafărul zborul intergalactic atât de umanităţii ? Unde ar trebui căutate acestea ?
sugestiv încât s‑ar putea spune că autorii În absenţa unor atestări documentare si‑
primei serii a filmului știinţifico‑fantastic gure, relevante, apelăm la oralitatea ulterior
66
De la fantastic la realitate

conservată în texte scrise, adică la ceea ce ne posibilitatea de a detecta, selecta și semnala


comunică miturile, legendele, poveștile unele structuri de mică și foarte mică am‑
populare – în absenţa unor autori …atestaţi ploare narativă, detașate din întreg, scoase
– despre chestiuni similare. Un obstacol în paranteză dacă ar fi să ne raportăm la
major îl reprezintă faptul “mesajele” contextul narativ și la condiţionările lui
miturilor, legendelor și în general literatura tematice. Pornim mai mult de la premisa că,
populară ţintesc o altă finalitate. Principala trecând Rubiconul cerebral, fiinţa umană a
calitate a textelor de acest fel o reprezintă descoperit nemărginirea gândirii și că
capacitatea lor de a fi recreate continuu, această (primă) formă de libertate l‑a ajutat
contextul cultural iniţial, social și/sau depășească (psihic) obstacolele realităţii
genetic regăsindu‑se în adevărate suite înconjurătoare, prin proiecţii cu valoare
performative (re)poziţionate în contexte abstractizantă. Gândirea liberă de con‑
temporale și situaţionale noi, adaptate cel strângeri devine proprie fiinţelor umane și,
mai adesea racordării lor la realităţi contem‑ astfel motivaţi, vom considera că în cele mai
porane povestitorilor. Nici cercetările vechi mituri, legende, povești și povestiri
efectuate până în present și nici tipolo‑ este posibil să se fi ivit, conturate incipient,
gizările, de natură teoretică realizate de anumite năzuinţe (a se citi “intuiţii”, “idei”,
specialiștii doemniului în acest răstimp, nu “dorinţe”, “aspiraţii”) pe care le considerăm
ajută prea mult, indiferent că sunt descripti‑ autonome, în raport cu mesajul final, dar
ve ori dispuse în structuri argumentative. extrem de importante în demersul nostru.
Cum s‑a afirmat, nici unele, nici altele nu‑și V. Avem, sub incidenţa literaturii supra‑
propun o abordare sub incidenţa unghiului naturale, serii sinonimice precum fantastic
nostru de analiză.4 Nici clasificările (ze‑ (acesta din ce în ce mai restrictiv), miraculos,
cimale) cu care operează biblioteconomia, năzdrăvan, însufleţit (tot cu sensul “miracu‑
ramură a bibliografiei care studiază modul los”, pentru obiectele care nu deţin în lumea
de organizare și administrare a bibliotecilor, reală atributele respective), neobișnuit, ult‑
nu ușurează investigaţa, pentru că refe‑ miul demonstrând indubitabil dihotomia
rinţele sunt strict legate de conţinutul vecto‑ real/ imaginar. Revenim cu precizarea că ele
rial al mesajului De aceea, bibliografia ori‑ nu sunt majoritare ci, dimpotrivă, în for‑
entată tematic asupra fenemenelor suprana‑ mula bine stabilizată a naraţiunii populare
turale, nu include aspectele aici în discuţie, apar în situaţii extrem de restrânse și au
ci înregistrează aproape exclusiv povești rolul de a dinamiza ori, mataforic spus, de a
despre interpretarea viselor, chestiuni eso‑ “însufleţi” naraţiunea prin răsturnări de
terice, de magie, religie, fiind în realitate situaţie pitoresc‑dramatice, intervenind
numai un repetoar al credinţelor de tot salutar în destinul eroilor și formând ade‑
felul, dar nu și în folosul ideii că, în acest vărate pete de culoare…epico‑fantastică. Cu
vast domeniu al oralităţii, ar merita să fie toţii acceptăm faptul că aceste intruziuni în
semnalate intuiţii, idei, simple dorinţe, cu textul narativ au un caracterul cu totul stra‑
un singur cuvânt “aspiraţii” ce premerg niu, miraculous, diferenţiator și scoate în
știinţelor. evidenţă aspiraţia/ tentaţia unor forme de
De aceea, metoda noastră de cercetare comunicare al căror scop ar putea fi inter‑
devine extrem de limitativă și univocă. În pretat, în sens modern, ca prefigurator al
această prima etapă, suntem interesaţi de dorinţelor împlinite numai prin intermediul

4 Ar putea fi amintiţi B. P. Hasdeu, de la care reţinem intersanta apropiere dintre basm și roman ( ca
ficţiuni literare), discipolul său Lazăr Șăineanu prin studii tipologice, grupând variantele în funcţie de
gradul de înrudire, tipuri şi subtipuri, consemnarea bibliografică fiind detaliată. Teoriile sale despre
universalitatea basmelor, demonstrează valoarea antropologică şi etnologică a acestei specii literare, le
explică tiparul fantastic și evidenţiază relaţia dintre basm şi mit. Tot lui îi aprţine Indicele tipologic, prin
care îi anticipează pe Anti Aarne, autor al sistemului de clasificare istorico‑geografic, pe Adolph
Schullerus, pe americanul Stith Thompson și Hans‑Jorg Uther. I. Oprișan structurează cele 12 volume
din Basme fantastice românești, in categorii distincte (vezi bibliografia)
67
Lucian Chișu

miraculosului. Au devenit aceste miracole Tărâmul celălalt apare net distinct de Rai
(dorinţe/aspiraţii) realităţi ale zilelor sau/și Iad5. Este o locaţie căreia i se mai
noastre ? Fără a le considera altceva decât spune și cealaltă lume, prin intermediul
presupoziţii aurorate de o certă subiecti‑ căreia se face referire și la “ţări” imaginare,
vitate speculativă, vom fi tenataţi de câteva care poartă denumirea locuitorilor, obiceiu‑
exemple. rilor acestora, defectelor anatomice ori
V. 1. [Relativitatea timpului]. Întâlnim în cauzate de accidente sau ţinând de meserii,
poveștile populare românești expresii pre‑ meșteșuguri pe care le practică în corpore.
cum iute ca vântul, iute ca gândul, care Reprezentarea “tărâmului celălalt” confir‑
designează, în ceea ce numim timp real, mă, în opinia noastră, inclusiv prin denomi‑
maximum‑ul posibil de viteză atinsă, dar și nare (primitivă) prefigurarea și chiar utili‑
varianta fantastică, prin transferul din rea‑ zarea unora dintre ingrediente, actualul
litatea înconjurătoare în sfera neobișnui‑ mediu ”virtual”6 demonstrând, până la
tului stimulat de imaginaţie (“iute ca gân‑ apariţia tehnologiilor care au făcut “vizibil”
dul”). Partea a doua sintagmei relevă mediul virtual, că avem ‑ avant la lettre ‑
modul în care constrângeriile realului sunt imagini de …acolo și, în plus, că el a prins
depășite pe canavaua narativă, întemeiată chip, a fost intuit înaintea realizărilor tehno‑
pe logica enunţului, prin apelul la eveni‑ logice care i‑au atribuit statut existenţial.
mentul (faptul) miraculos. Acesta, în toate Dacă adăugăm că, astăzi, “realitatea” vir‑
cazurile aflate în discuţie, reprezintă un tuală (termen oarecum impropriu) repre‑
“salt”, o mutaţie ce are drept scop înlătu‑ zintă o simulare a unui mediu tridi‑
rarea obstacolului (pragului) constrângeri‑ mensional generată de un calculator care îi
lor realităţii și plasarea epicului într‑un ori‑ facilitează utilizatorului vizualizarea și,
zont practic infinit. Tocmai faptul că gândul eventual, manipularea acestuia, observăm
(altfel spus, gândirea, imaginaţia, în fine că el reprezintă o a doua “articulare”, fiind‑
aspiraţia ca formă de manifestare a ori‑ că, propiu‑zis, povestea, în întregul ei, apar‑
zontului nemărginit) intră în calcul, denotă ţine imaginaţiei, ca prim mediu virtual7.
rolul formidabil pe care gândirea umană îl Considerăm ca prin sitagma “tărâmul celă‑
deţine în acest context. Ceea ce ni se pare lalt” autorii anonimi ai celor mai vechi tim‑
demn de reţinut este că autorii poveștilor puri au desemnat cei dintâi și foarte aproa‑
populare considerau posibilă o asemenea pe de realitaţile contemporane realitatea
realizare. virtuală (vezi nota 6), iar dacă vom căuta
V. 2. [Mediul virtual]. Un alt aspect inci‑ calea de a pătrunde în tărâmul celălalt,
tant, tocmai pentru maniera în care este observaţiile cu caracter incitator pentru
relevat, îl reprezintă tărâmul celălalt. subiectul de faţă se vor înmulţi. Ca și în

5 Traducerea Bibliei în românește a avut loc relativ târziu, iar o consecinţa acestui fapt a fost pătrunderea
mai târzie a învăţăturilor ei în rândul populaţiei de la sat, căreia îi este specific mediul folloric. Există,
totuși, mituri, legende, povești în legătură cu geneza (pamântului) în care componenta religioasă apare
clar reprezentată.
6 VIRTUÁL, ‑Ă, virtuali, ‑e, adj. Care există numai ca posibilitate, Fără a se produce (încă) în fapt; al cărui
efect este potenţial, şi nu actual. ♢ Imagine virtuală = imagine în care punctele convergente se găsesc în
prelungirea razelor de lumină ale unui sistem optic, neputând fi prinse pe un ecran. [Pr.: ‑tu‑al] – Din
fr. virtuel. Sursa: DEX ‘98
VIRTUÁL, ‑Ă adj. 1. Care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt. 2. (despre imaginea unui obiect)
Obţinută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (Despre noţiuni din mecanica
cuantică) Care nu desemnează obiecte sau fenomene reale. [Pron. ‑tu‑al. / cf. it. virtuale, fr. virtuel < lat.
virtus – virtute]. Sursa: DN
7 Desigur, mediul virtual este și “locul” în care au laut naștere toate operele literare culte, dar în acestea
nu se insistă cu atâta fervoare demonstrativă despre existenţa sa, chiar dacă întreaga creaţie literară este
și reprezintă, în mintea noastră, alt tărâm. Operele culte sunt constant interpretate ca rod al imaginaţiei
pure, și arareori se concentrează asupra …locului prin subiect, forţa lor constând în puterea de fanta‑
zare (povestire) a scriitorilor.
68
De la fantastic la realitate

cazurile înainte menţionate, vom cădea de marea lor majoritate sunt “probe” ale tre‑
acord că obstacolele (realităţii), apărute ca cerii de la etapă la alta a vârstelor biologice.
urmare apariţiei unei situaţii conflictuale ce Oricât de sofisticate au devenit, prin tehno‑
trebuie depășită, au fost înlăturate prin logii, ele ţin aproape de universul iniţierii
recursul la imaginaţie. Imaginaţia este prin joc.
numai o calitate a fiinţei umane, atribut ce V.3. . [Cai “tunaţi”] În poveștile populare
necesită activarea acesteia pentru a trans‑ principalul mijloc de locomoţie este calul,
cende realitatea. Modelul intuitiv‑logic căruia, în locul realităţii terne, i se atribuie
urmat conţine, de asemenea, unele iniţieri noi însușiri, deloc întâmplătoare. Se regă‑
prin intermediul cărora se demonstrează că sesc, în ele, intuite și apoi substituite, ele‑
spaţiul și timpul exterioare naraţiunii, dar mente de evoluţie a tehnologiilor viitorului?
utile contextelor de natură iniţiatică, joacă Caii din povești au însușiri fantastice și dacă
un rol determinant pentru aspiraţiile poves‑ eliminăm din aceste însușiri “darul”
titorului popular. Oricum, este frapant că vorbirii, vom constata că toate celelalte
tărâmul celălalt semănă până la identitate accesorizări cu care sunt înzestraţi se potri‑
cu ceea ce vedem astăzi în unele “jocuri” vesc destul de bine tehnologiilor și instru‑
plasate în mediul virtual și probabil nu este mentelor viitorului. Cât de întâmplător
foarte întâmplător că în mediul virtual poate fi că tava cu jăratic, test pentru a se
jocurile pentru copii – așa numitele jocuri conștientiza diferenţa dintre aparenţă și
pe calculator – deţin un rol iniţaitic și au esenţă, s‑a aflat la originea primelor mașini
valoare cognitivă, precum poveștile care, în cu abur? Nu este, însă, deloc întâmplător că
69
Lucian Chișu

puterea automobilelor este măsurabilă în miraculoase, având rolul de a elimina


“cai putere”. De asmenea, în basme, povești obstacole reale și de a dinamiza acţiunea
și povestiri, avem cai cu mai multe inimi, la epică, de a surprinde, de a înşela aşteptări‑
fel cum există astăzi automobile cu mai le. Intervine o răsturnare a funcţiilor struc‑
mulţi cilindri. Alteori, forţa (“inimile”) turatoare de raţionalitate determinând apa‑
cailor sunt ascunse, de către personaje cu riţia insolitului, a fantasticului, mergând
puteri malefice, într‑unul singur, prefigu‑ uneori până la absurd. Funcţia de recupera‑
rând, s‑ar putea spune, desigur exagerând re a raţionalităţii, despre care se știe că
lucrurile, mașinile “tunate”, după moda guvernează sistemul epic, revine în finalul
automobilistică actuală. Alte imagini simbo‑ povestirilor, când caracterul circular al
lice ale cailor din poveste arată ca acestora, acţiunii (de obicei al călătoriei) este recon‑
după ce, în prealabil, au trecut proba stituit. Aceste „intervenţii” ar putea fi carac‑
jaraticului, li se atribuie aripi și devin terizate, in corpore, procedee de tip deus ex
mașini zburătoare8. machina. Prin acumulări succesive, datorate
V. 4. [Obiecte miraculoase: batistă, bici, prezenţei lor în literatura orală, ele devin
clop/pălărie, fructe: gutuie/ măr (de aur)/ impresionante, nu atât prin cantitate şi cali‑
nucă (de argint)/ pară/ piersică, bob: grâu/ tate, cât mai ales prin dispersia pe întregul
neghină, ciubotă, clopot (de sticlă), colac, orizont epic. Redăm, în continuare, câteva
corabie (de sticlă), corn, coş, covată, cuib, situaţii în care s‑ar putea prefigura intuitiv
cuptor, cutie, cuţit, felinar, vatră (de foc), întâlnirea cu ...viitorul.
inel, lădiţă, leagăn, masă, mormânt, năfra‑ V. 4. 1. [Sms‑uri protocronice] Ne referim
mă, oglindă, orologiu, pai, (fir de) păr, aici la înţelegerile stabilite între eroi, de obi‑
perie, pieptene, pietricele, podul grajdu‑ cei când drumurile lor se despart și aceștia
lui/casei, pungă (cu bani), puşcă, roata își încredinţează un obiect (naframă, batistă,
(norocului), scară, scorbură, sfeşnic, talpa cuţit, oglindă) despre care spun că în
(casei), vatră, viţă de vie, ș.a.]. Fiecare dintre momentul în care vor fi pătate de sânge,
acestea constituie, în corpus‑ul poveștilor, rugină, sau aburite (oglinda), trebuie inter‑
obiecte cu funcţii miraculoase. Adăugând că pretate drept un semn primit de la unul
numărul lor este cu mult mai mare, se dintre aceștia. Ar putea fi considerate,
observă că segmentul respectiv nu urmează datorită concetrării “mesajului”, sms‑uri ale
procedurile narative de tip raţionalist lumii celei mai vechi, pierdute în negura
având, de aceea, un caracter neentropic. În timpurilor ?
cadrul topologizăriilor de tot felul, cu care V. 4. 2. [Omul invizibil]. În basmele și
operează cercetătorii domeniului, obiectele poveștile tuturor popoarelor o serie de
cu statut de lucruri însufleţite, miraculoase, obiecte miraculoase (de ex. bici, clop/pă‑
rămân individualizate şi indivizibile. Ele nu lărie, masă, măr, nucă) conferă proprietari‑
se supun unei organizări în sistem, dar par‑ lor vremelnici ale acestora fie posibilitatea
ticipă şi deţin un rol excepţional ori de câte ascunderii identităţii lor făcându‑i invi‑
ori apar, din voinţa autorului ca necesare în zibili9, fie alte facilităţi de tipul …“room‑
desfășurarea narativă. Faţă de traseul de sevice“ (prânzuri copioase cu bucate de‑a
rutină şi perfect insinuat în orizontul de dreptul exotice.
receptări al cititorului, autorii populari V. 4. 3 [Oglindă vorbitoare și furnizor de
adaugă ades situaţii neprevăzute, insolite, informaţii (știri)]. În basmele, poveștile și

8 Avem, în povești, cai cu două, patru, șase, douăsprezece și chiar douăzeci și patru de aripi. Aici forţarea
naturalului, prin activarea imaginaţiei, ne trimite în fantastic. Nu trebuie ignorat că tot ceea ce s‑a rea‑
lizat ca tehnlogie, provine dintr‑o viziune supranaturală a realului. Există, în povești, și păsări cu aripi
de fier, dar, suntem tentaţi să concludem, legeea gravitaţiei a fost atât de târziu pusă în valoare, încât,
de aceea, în locul păsărilor, mai întăi caii au primit …aripi
9. Amintim, alături de celebrul roman al lui H.G. Wells, Omul invizibil, ca și de Experimentul
Philadelphia (1943) , un experiment militar extrem de controversat, în care, potrivit unor martori ocu‑
lari, nava USSEldrige devenea invizibilă. (vezi http:// WWW.historia.ro )
70
De la fantastic la realitate

povestirile tuturor poparelor se regăsesc intuiţii, niciodată finalizate explicit prin


oglinzi fermecate, care posedă darul ample digresiuni, ci numai ca aspiraţii
vorbirii și le dau stăpânilor, la cerere, lor despre care epocile viitoare oferă, într‑o
informaţii exacte despre alte locuri și /sau formă sau alta, mărturii, unele devenite cer‑
întămplări. Tot astfel se petrec lucrurile cu titudini ale tehnologiilor actuale. Insistând
ocheanele, prin care eroii pot vedea peste asupra volatilităţii sau, alfel spus, caracteru‑
mări și ţări ori în alte tărâmuri. lui foarte speculativ al demersului, vom
V. 4. 4. [Chirurgie estetică și inseminarea considera aceste simple presupoziţii consti‑
artificială]. Prinţesele rămân “grele” (însăr‑ tuie totuși firave legături ale mentalului cu
cinate) după cosumul unor fructe ori dezirabila realitate. Cum astfel de fapte
seminţe, în basme și povești existând, în devin posibile, am încercat să semnalăm și
plus, o sumedenie de fructe miraculoase, într‑un studiu anterior10, în care am preci‑
după consumul cărora eroii pot deveni fie zat că dihotomia realitate/ imaginaţie com‑
frumoși, fie urâţi. portă transferuri reciproce de informaţie și
V. 4. 5. [Libertate, fraternitate, egalitate… că, graţie fanteziei umane (instrument al
eternitate]. În fine, poveștile tuturor pătrunderii în necunoscut) și a imaginaţiei
popoarelor abundă de leacuri miraculoase, ca instrument corelativ între realitate și
de la apa vie până la apa moartă, lichide ale ficţiune, în miturile, legendele și poveștile
căror proprietăţi sunt de mare ajutor în populare, mai ales în utimele care sunt mai
lipirea fragmentelor umane și chiar la diversificate ca arie tematică, apar uneori
învierea celor morţi. Semnalăm, de ase‑ adevărate “mostre” de intuiţie genialoidă în
menea, căutarea de către eroi a unei ţări/loc privinţa aspiraţiilor fiinţei umane. În litera‑
unde s‑ar afla ţinutul considerat a conferi tura de specialitate nu am întâlnit preo‑
tinereţe fără de bătrâneţe. Eroul învinge cupări vizând aspectele dezbătute în textul
obstacole dintre cele mai dificile, dar memo‑ nostru și, după cum deja s‑a arătat, faptul se
ria sa nu se poate șterge. Și nici mitul eter‑ explică prin greutatea specifică a mesajului
nei (re)întoarceri nu poate fi ostoit, astfel că principal din aceste corpus‑uri, altul decât
eroul revine spre rădăcini, la propria cel investigat de noi pe căi secundare, însă
condiţie umană, se pare mai puternică decât pe care le considerăm singurele utile genu‑
nemurirea. Aceste aspiraţii ne aparţin și lui de arheologie în imaginarul primitiv,
nouă, contemporanilor, fiind percepute tot practicat aici.
mai evident ca obiective (medicale) ale Stabilind că pentru spargerea efectivă a
speţei umane. zidului de înţelegere (canonică) a substanţei
VI. Concluzii. Este cazul (și momentul) epice, aceste exemplificări au doar un rol
să spunem că multe dintre intuiţiile înain‑ speculativ, oferim o bibliografie generală.
tașilor au avut nevoie de trecerea unui inter‑ Într‑o cunoscută carte11 consacrată mode‑
val temporal îndelungat ori foarte înde‑ lelor dobândite prin educaţie, Thomas S.
lungat ca ele să devină revelatorii. De aceea, Khun afirma: „Oamenii de ştiinţă lucrează
în intervalul scurs dintre “orele astrale ale după modele dobândite prin educaţie şi
omenirii” (cum le‑a numit scriitorul și prin asimilarea ulterioară a literaturii de
publicistul austriac Stefan Zwieg) și cele ale specialitate, adesea neştiind şi neavând ne‑
confirmării și acceptării lor unanime apar voie să ştie, ce caracteristici au conferit aces‑
situaţii (titulaturi) intermediare asupra tor modele statutul de paradigme ale co‑
cărora ne‑am oprim în câteva rânduri. În munităţii”. Este o concluzie ccare ne încu‑
basme, povești, povestiri, mituri și legende rajază pentru viitoare cercetări de acest fel,
pot fi identificate “semne” ale unor astfel de evident mai puţin speculative.

10 . Les contrée de la pensée, în volumul Du local à l’universel. Espaces imaginaires et identitératur d’enfance,
Editura Universităţii Suceava şi Agence Universitaire de la Francophonie, 2007, pp. 47‑65 (grant
internaţional AUF).
11 . Thomas S. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976).
71
Lucian Chișu

Bibliografie
*** BASME POPULARE ROMÂNEŞTI , Vol.I – II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Academia Română, Fundaţia Naţională pentru ELIADE, Mircea, Mituri, vise şi mistere, traducere de
Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008, Antologie, Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura
cronologie, notă asupra ediţiei, repere Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008.
bibliografice şi glosar de Iordan Datcu, Nicolae ELIADE, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura
Constantinescu, A. Gh. Olteanu; studiu introduc- Univers, Bucureşti, 1978.
tiv de Nicolae Constantinescu. LOVINESCU, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor
BÎRLEA, Ovidiu, Antologie de proză populară basme şi balade româneşti, Editura Cartea
epică, Vol. I – III, Editura pentru Literatură, Românească, Bucureşti, 1993.
Bucureşti, 1966, Prefaţă de Ovidiu Bîrlea. PAMFILE, Tudor, Mitologia poporului român, vol. I-
ISPAS, Sabina, Siminoc şi Busuioc .Basme II, Ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan,
româneşti, Editura Etnologică, Bucureşti, 2005. Editura Vestala, Bucureşti, 2008.
ISPIRESCU, Petre, Legende sau basmele românilo, PAPADIMA, Ovidiu, Literatura populară română.
Editura Minerva, Bucureşti, 1989, Prefaţă de Din istoria şi poetica ei, Editura pentru Literatură,
Nicolae Constantinescu. Bucureşti, 1968.
NIJLOVEANU, Ion, Basme populare româneştI, PĂUN, Gheorghe, Un limbaj narativ dependent de
Editura Minerva, Bucureşti, 1982 7. OPRIŞAN, context, dar nematricial, în Semiotica folclorului.
I., Basme fantastice româneşti, VOL. I – XII, Abordare lingvistico - matematică, sub redacţia
Editura Vestala, Bucureşti, 2005 –2008, Ediţia a prof. SOLOMON MARCUS, Editura Academiei,
II-a, revăzută, Prefaţă de I. Oprişan. Bucureşti, 1975.
POP RETEGANUL, Ion, Crăiasa zânelor. Poveşti POP, Mihai, RUXĂNDOIU, Pavel, Folclor literar
ardeleneşti, ediţie de Vasile Netea, Bucureşti, românesc, Ediţia a II – a, Editura Didactică şi
1970). Pedagogică, Bucureşti, 1978.
ŞĂINEANU, Lazăr, Basmele române (în PROPP, Vladimir, Morfologia basmului, traducere de
comparaţiune cu legendele antice clasice şi în Radu Nicolau, studiu introductiv şi note de Radu
legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale Niculescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
tuturor popoarelor romanice), ediţie îngrijită de PROPP, Vladimir, Rădăcinile istorice ale basmului
Ruxandra Niculescu, prefaţă de Ovidiu Bîrlea , fantastic, traducere de Radu Nicolau, prefaţă de
Editura Minerva, 1978). Nicolae Roşianu, Editura Univers, Bucureşti,
TEODORESCU, G. Dem., Basme române, ediţie 1973.
îngrijită de Stanca Fotino, Bucureşti,1968. PROPP, Vladimir, Transformările basmelor
fantastice, în Ce este literatura? Şcoala formală
A. STUDII CRITICE rusă, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
ANGELESCU, Silviu, Mitul şi literatura, Editura SCHULLERUS, Adolf, Tipologia basmelor
Univers, Bucureşti, 1999. româneşti şi a variantelor lor, Conform sistemu-
BÎRLEA, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura lui tipologiei basmului întocmit de ANTTI
Minerva, Bucureşti, 1981. AARNE, traducere din limba germană de Magda
BÎRLEA, Ovidiu, Poetică folclorică, Editura Petculescu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de I.
Univers, Bucureşti, 1979. Oprişan, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 2006.
CĂLINESCU, George, Estetica basmului, Editura TODOROV, Tzvetan, Introducere în literatura
pentru Literatură, Bucureşti, 1965. CĂLINESCU, fantastică, în româneşte de Virgil Tănase, prefaţă
George, Istoria literaturii române de la origini de Alexandru Sincu, Editura Univers, Bucureşti,
până în prezent, Editura 1973.
Minerva, Bucureşti, 1982. TODOROV, Tzvetan, Teorii ale simbolului, traducere
CONSTANTINESCU, Nicolae, Lectura textului fol- Mihai Murgu, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
cloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986. URSACHE, Petru, Etnoestetica, Institutul European,
DUMITRU, Maria – Luiza, Sacrul monstruos ( Iaşi, 1998.
Mitologie – Mitistorie – Folclor românesc), VRABIE, Gheorghe, Structura poetică a basmului,
Editura Paideia, Bucureşti, 2007. Editura Academiei, Bucureşti, 1975.
ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere din VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română,
franceză de Brânduşa Prelipceanu, Ediţia a III-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987.
72
Artă şi
spectacole

Jeana MORĂRESCU*
O dramatizare
originală a
„Annei Karenina”**
Résumé
Este o cronică teatrală referitoare la un spectacol al Teatrului Naţional din Timișoara, o dramatizare
originală a romanului tolstoian "Anna Karenina". Cronicarul apreciază superlativ eforturile origi‑
nale ale regizoarei Helen Edmundson, montajul acronologic faţă de naraţiunea romanescă și jocul
tuturor actorilor, dar mai ales al actriţei din rolul titular, Claudia Ieremia..
Cuvinte‑cheie: cronică teatrală, Anna Karenina, Teatrul Naţional din Timișoara, dramatizare
originală

C’est une chronique de théâtre sur un spectacle du Théâtre National de Timișoara, une dramatisa‑
tion originale du roman de Lev Tolstoi, Anna Karenina. Le chroniqueur apprécie au supérlatif les
efforts hors‑pair de la metteuse en scène, Helen Edmundson, le montage a‑chronologique par rap‑
port au récit romanesque et le jeu de tous les acteurs, mais surtout de l’actrice en rôle titulaire,
Claudia Ieremia.
Mots‑clé: chronique théâtrale, Anna Karenina, le Théâtre National de Timișoara, dramatisation
originale

Spectacolul dedicat Annei Karenina – pe memoria de dincolo de moarte! (De dincolo


care regizoarea Ada Lupu îl concepe pe de moartea fizică!) Spectacolul se desfă‑
scena Teatrului Naţional din Timișoara – șoară în spaţiul meta‑mundan din astralita‑
începe cu finalul „poveștii”: cu sinuciderea tea cosmică a Lumii, ce recuperează unei
publică, în gară, a Annei. Și totul se deru‑ memorii nemurinde tocmai acele imagini
lează înapoi: nu chiar în ordinea exactă din persistente dincolo de viaţa pământeană
romanul lui Lev Tolstoi, dar, desigur, în prin puterea lor de a fi marcat traiectele
ordinea textuală a dramatizării semnate de unei experienţe, nu greșim dacă îi spunem
Helen Edmundson. E ciudată această drama‑ fiinţiale. Decorul sugerează unghiuri de
tizare – care inversează printr‑o deconstrui‑ flash‑uri stelare ce străbat pulberea ceţoasă
re construcţia experienţială a unei vieţi – și e în care se derulează „coborârea în trecut”.
lăudabilă oprirea atenţiei regizoarei asupra (Această scenografie aparţine Rodicăi
acestei propuneri, de o surprinzătoare nou‑ Arghir).
tate re‑semnificatoare. Deci, ceea ce vedem O ceaţă când mai rarefiată, când mai
pe scenă e o viaţă reparcursă în sens invers, densă, după importanţa impunerii „memo‑
în spaţiul memoriei. Dar în memoria cui, de riale” a evenimentelor ce se plasează mai
vreme ce eroina s‑a sinucis? Și aici devine departe ori vin mai aproape, din fundalul
extraordinară această dublă propunere a „fantomatic”, după ponderea mai slab sau
Elenei Edmundson și a Adei Lupu: este mai puternic revelatorie. S‑ar putea spune

* Critic de teatru, Bucureşti, e‑mail: minculescu_roxana@yahoo.com.


** Teatrul Naţional „M. Eminescu” Timișoara, stagiunea 2012‑2013.
73
Jeana Morărescu

Dar, și prin punerea „în pagina” scenei a


celorlalte cupluri și personaje, viziunea
intrinsecă a spectacolului atacă, cu sens de
primordialitate, planul energo‑fiinţial, în
care mai toţi se străduiesc să‑și recapete
autenticitatea; a lor și a simţămintelor lor.
E un spectacol cu reverberaţii „holistice”,
în sensul că „etapele gnomice” pe care le
parcurge în transformarea ei interioară
Anna, ca tot atâtea trepte ce le coboară în
interiorul său, în încercarea de a distinge
mereu binele de rău (care de fapt nu se mai
pot despărţi) – aceste etape gnomice, rever‑
berează și în alte scene ale „poveștilor” de
cuplu, în care sunt angrenate restul perso‑
najelor – nu atât prin izomorfism anecdotic,
cât prin experimentarea pluralizată, a com‑
plicatelor ecuaţii dintre iubire și defazările
ei, care construiesc anxietăţi și nefericiri...
Vizual, multe micro‑scene „de grup” au
compozitare cinetic‑picturală, expresivă ca
portretistică de epocă, chiar și prin per‑
deaua generalizată, de ceaţă, ce le transferă
unui spaţiu al memoriei... postume.
Ecuaţia de viaţă a Annei e desigur
complexitată și fără soluţionare prin dilema
că spectacolul are ceva „proustian” în datoriei și iubirii materne. Două scene de
legăturile și pasarelele lui imagistice. Miza fineţe „procustiană” reală evocă și
însă e nu doar „căutarea” timpului pierdut, reconstituie, prin repetarea aceluiaș motiv‑
ci strădania de re‑evaluare a lui: de re‑eva‑ imagine, acest sentiment dureros: eroina
luare a implicării în propriile decizii, a eroi‑ prinde mingea pe care fiul ei, nevăzut, i‑o
nei. Această abordare „existenţialistă”, des‑ aruncă în memorie de undeva din culise și i‑
tul de accentuat ontologizată, a tramei des‑ o trimite prin aer, înapoi. Scenă ingenuă, cu
tinale a Annei Karenina – o abordare al cărei fior liric acutizat...
zăcământ nu era străin de subteranele tex‑ Memorabilă ca imagine e și scena groazei
tului tolstoian, dar în care el se păstra totuși colective din gară, în momentul sinuciderii.
subiacent – scoate într‑o mare măsură și (Înaintarea trenului e obţinută prin mijloci‑
restul personajelor din condiţia „mutilării” rea lasserului.)
lor de către normele rigide ale prejude‑ O anumită supra‑temă traversează întrea‑
căţilor sociale: Karenin, în primul rând, nu ga tramă dramatică și o subordonează unui
mai e sufletul deposedat de afect și osificat, meta‑plan semnificator: relaţia confesională
în care stăpânește tiranic doar o educaţie Anna Karenina‑Kostea Levin, care intersec‑
exhaustivă de „clasă superioară”. Karenin tează relaţia conflictuală sociomorală a triun‑
e, în acest spectacol, un personaj umanizat, ghiului Karenina‑Karenin‑Contele Vronski.
ce caută să‑și ascundă sensibilitatea și duce Kostea Levin e scriitor și scrie „Jurnalul”
o secretă luptă cu sine: o strădanie chinuită întâlnirilor sale cu stigmatizata soţie adul‑
de a afla un echilibru de coabitare, un terină. Am putea spune că e relaţia meta‑
compromis, între „raţiunea sufletului” și textuală dintre eroină și autorul care i‑a dat
raţiunea socială. Optează finalmente pentru viaţă. Ei, Anna și Levin, își devin oglinzile
cea din urmă, în condiţii care îl depășesc, reciproce, își co‑definesc ficţiunile interioa‑
prin însăși derularea evenimenţială. re, își descoperă co‑reflectările teritoriilor
74
O dramatizare originală a Annei Karenina

identitare ale fiecăruia. Această relaţie le


validează conștientizarea actelor de trăire.
Kostea e un dezamăgit rebarbativ și întâlni‑
rea cu ea îi re‑fortifică existenţa; ea e încă o
novice visătoare și întâlnirea cu el îi desco‑
peră feţele crude și aspre ale realităţilor și
sentimentul fricii. Amândoi vor descoperi
finalmente Viaţa ca pe o medalie cu două
feţe, ce pot fi la fel de intensiv traversate.
Anna Karenina a fost întrupată de o
actriţă cu resurse mari de trăire emoţională:
Claudia Ieremia. Eroina ei e o femeie ce se
consumă în registrul unei vitalităţi „native”
puternice. Vitalitatea se convertește în refle‑
xivitate pe măsură ce experienţa adulterină,
descoperită la început ca o primă și nepre‑
văzută regăsire de sine, intră în zodia
previzibilă și încâlcită a situaţiilor complica‑
te pe care le provoacă. Eroina va traversa tot
mai frecvent culoarul tensionar, chinuitor,
al situaţiilor. Ea își trăiește paradoxal voinţa
de fericire și starea beligerantă dintre
posibil și imposibil. Anna Karenina e în
acest spectacol o fiinţă tenace, nu e o fiinţă
slabă, și gestul ei final apare ca un „veto”
conștient dat unei vieţi sociale al cărei sis‑
tem de pârghii împiedică fericirea ce i se O făptură ingenuă și în același timp
datorează fiinţei umane. Despre linia duală, picant‑dezinvoltă, de îndrăgostită cu
mai complexă, pe care a oferit‑o lui Karenin speranţă și apoi de îndrăgostită „trădată”,
cu inteligenţă Ion Rizea am vorbit deja mai și, mai apoi, mireasă din nou îndrăgostită
sus. Un personaj rebel (încă de la ţinuta (nu se știe cât de profund!) realizează cu
vestimentară) faţă de societatea timpului, multă plăcere de joc „Mădălina Ghiţescu”
va face din Kostea Levin portavocea unei în „micuţa Kitty”. De altfel, spuneam deja
înţelepciuni rezoneure. Victor Manovici că portretistica tipologică e clar individuată
abordează personajul tot în cheia unui ener‑ și în planul de viaţă al personajelor secun‑
getism, căruia e greu să i se pună botniţă: nu dare – toate întregind, de fapt, cu ambitus
patetic, ci cu patos. Patosul celui care face din creator, un micro‑univers ambiental bine
actul gândirii un act asumat de intensă trăi‑ ligamentat: de la Mălina Petre – contesa
re. El e, s‑ar părea, cel ce însămânţează în Vronski, la Ana‑Maria Cojocaru – Dolli, sora
făptura Kareninei orizontul asumării Kittyei, de la Victor Bucur – Stiva, fratele
voinţei tragice, finalizându‑i devenirea. Annei Karenina, la Cătălin Ursu – Nikolai,
Matei Chioaru îi va impune contelui Vronski de la Mirela Puia, soţia lui Nikolai, la Daniela
ceea ce și trebuie: două note mai jos angaja‑ Bostan – prinţesa Betsy, de la „Preotul”
rea afectivă. E cald, vag‑emotiv, dar nu jubi‑ Dorul Iosif, la „Administratorul” Valentin
lant, nu frenetic, ca ea. În final, răceala Ivanciuc...
deciziei – deliberate – de despărţire e cu abi‑ Costumele Alinei Lăţan au o bogăţie crea‑
litate denudată, sub menţinerea „măștii”. tivă remarcabil adaptată fiecărui personaj.
Personajul scenic nu are însă ponderea fas‑ Puternica lor implantare în epocă implică
cinatorie ce ar fi trebuit să justifice magne‑ amprentarea vizuală a „spaţiului memo‑
tismul care pune stăpânire, fără întoarcere, rial” – tocmai cadrul epocii fiind constrâns să
pe Anna. elibereze din și prin el, mișcarea lăuntrică.
75
Jeana Morărescu

Muzica lui Tibor Cári, ordonarea mișcării tonalităţi apropiate clar‑obscurului e


scenice semnată de Răzvan Mazilu, light de‑ însoţită de câteva citate extrase din cărţi
signul lui Lucian Moga întregesc întreaga celebre – cu mare rafinament alese pentru o
coerenţă a corpusului spectacular. înfiorată similaritate cu substanţa meditati‑
vă a întâmplărilor din romanul lui Tolstoi.
* Iată, de exemplu, acest citat, de‑o abisală
Vreau să mă refer de data aceasta și la o înţelepciune: „Și‑acum vă voi vorbi despre
anumită anexă culturală ce însoţește un omul din voi/Căci numai el cunoaște vina și
spectacol de teatru, fără să se cuprindă pedeapsa ei (...)/De multe ori v‑am auzit vorbind
organic în el și care, iată, în unele cazuri, despre cel ce a greșit ca despre un străin, ca des‑
precum în cel de faţă, devine un înglobant pre unul ce nu e dintre voi./Dar eu vă spun
de creaţie artistică. E vorba de „Programul de că‑ntocmai cum un sfânt (...) nu ar putea să se
sală”, care, din câte am observat și cu ridice deasupra a ce e mai înalt în fiecare dintre
prilejul altor premiere timișorene, deţine o voi,/la fel și păcătosul (...) nu poate coborî mai
concepţie bine conturată, a cărei autoare e, prejos decât înnegurata voastră adâncime.
prin semnătură, D‑na. Codruţa Popov – (...)/(...) Vă pot vorbi despre binele din voi, dar
secretara literară a Teatrului. Splendida rea‑ nu și despre rău./Căci ce este răul decât binele
lizare fotografică ce îi acoperă paginile chinuit de propria‑i foame și sete?
„Programului” de la Anna Karenina în Kahlil Gibran, Profetul
76
Epistolar

Virgil TĂNASE*
Scrisoare adresată lui
Daniel Cristea Enache privind
literatura curentului „oniric”
Abstract
Scriitorul Virgil Tănase, reprezentant al onirismului românesc din anii 60, (alături de D.
Ţepeneag, Dimov) și scriitor român de limbă franceză din exil, răspunde întrebărilor mai tânărului
critic, Daniel Cristea‑Enache, despre ce a însemnat onirismul în lupta cu opresiunea ideologică a
regimului comunist și în peisajul dizidenţei culturale prin limbajul subersiv.
Cuvinte‑cheie: onirismul românesc, societatea totalitară, rezistenţa prin cultură, Virgil Tănase,
scriitor român de limbă franceză

The writer Virgil Tănase, representative for the Romanian onirisme in the 60 (by the side of D.
Ţepeneag, Dimov) and Romanian writer in French language from exile, is answering to questions
of younger critique, Daniel Cristea Enache, about what was meaning the onirime in the faith with
the ideological oppresion of the communist regime and in the landscape of cultural disidence
through subversive language
Keywords: Romanian onirisme, totaliarian society, reistence through culture, Virgil Tănase,
Romanian writer in French language

Dragă Daniel, pagină), unde s‑a vădit fără putinţă de tăga‑


Îmi pui o întrebare şugubaţă: trecând dă că n‑am răspuns la o chestiune atât de
peste patruzeci de ani de la momentul avântată...
„Tezelor din Iulie” (1971), ai vrea să ştii ce ar Decât, ştii şi tu: dacă şi cu parcă erau într‑
fi însemnat pentru literatura română grupul o barcă…, etc.
oniric, dacă Nicolae Ceauşescu nu le‑ar fi Probabil pentru că liberalizarea politică
dat, lăsând culturii o relativă libertate, pe n‑ar fi rezolvat cu nimic contradicţia funda‑
măsura celei, foarte relative, pe care şi‑o mentală care ne opunea, radical, regimului.
luase în relaţiile cu blocul sovietic, împache‑ Îngăduie‑mi să mă citez: “Literatura oniris‑
tând‑o, probabil sincer, într‑o ţiplă de inde‑ mului românesc este, poate, până în
pendenţă naţională. momentul de faţă, cel mai coerent manifest
Timp de o săptămână am sucit întreba‑ artistic provocat de prăbuşirea gândirii
rea ta pe toate feţele – ba l‑am chiar iscodit pozitiviste, de eşecul metafizic al ştiinţei, de
în sensul ei şi pe Ţepeneag, la o cafea netur‑ năruirea experienţei sociale născute din
cească în piaţa Sorbonei, într‑o zi la fel de materialismul istoric. Prin însuşi acest fel de
plumburie ca cele dinainte şi cele de după; a înţelege lumea, literatura onirică româ‑
am tot cumpănit‑o şi‑n cele din urmă, cu nească era o negare făţişă şi directă a opti‑
inima boţ, am pus‑o la încercarea necruţă‑ mismului pozitivist marxist. Pierzându‑şi
toare a scriiturii (vo câteva începuturi de legitimitatea ideologică, acesta îşi pierdea

* Scriitor, Paris, e‑mail: tanase.virgil@wandoo.fr.


77
Virgil Tănase

legitimitatea politică – şi actele săvârşite legănării într‑un continuu flux şi reflux


pentru instaurarea noului regim deveneau dinspre noi spre lucruri şi îndărăt). Un nou
crime neghioabe. O, nu cred nicio clipă că realism devenit necesar prin “revoluţia”
cei de la conducerea partidului şi a ţării, noastră, căreia, în condiţii normale, i‑am fi
ideologii noştri de la Leonte Răutu la transformat, poate, acumulările cantitative
Dumitru Popescu şi Dumitru Ghişe sau cen‑ într‑un salt calitativ – ceea ce, mi se pare,
zorii fără a căror ştampilă nicio pagină scri‑ n‑am ştiut face noi, cei câţiva rămaşi. Nici
să nu se putea tipări, aveau habar de aceste Ţepeneag, în ultimile lui romane (La Belle
idei care apăreau ici şi colo în tratate de Roumaine, Le camion bulgare) care întorc cu
existenţa cărora n‑aveau ştiinţă, pe care ori‑ stupefiantă măiestrie spre realitatea istorică
cum n‑ar fi avut timp să le citească, pe care imediată instrumentele de investigaţie lite‑
oricum le‑ar fi citit strâmb, convinşi că gân‑ rară ale onirismului. Nici eu, cu “metafora
direa e un produs de clasă. N‑aveau nevoie narativă” pe care îmi întemeiez romanele
de aceasta ca să simtă intuitiv, dar tocmai de încă de prin anii ‘80, când, considerând că
aceea cu o straşnică limpezime, cât de ostilă epuizasem, cu Evenţia Mihăescu, tratatul
le este nu cutare sau cutare scriitor oniric – dumneai de călătorie exotică la ceasul nunţii sale
dispus la concesii, ca toată lumea –, ci litera‑ dintr‑un secol revolut2, resursele onirismului,
tura onirică – care nu se preta la niciun com‑ încercam în Au înflorit iar vişinii şi merii (Ils
promis aşa cum uleiul nu se poate amesteca refleurissent les pommiers sauvages3) să “fac
cu apa1... “ muzică literară” nu cu slova (ceea ce e mai
Asta, ca să‑ţi spun că exerciţiul de ficţiu‑ uşor), ci cu bolovanii grei ai Istoriei, bulgări
ne pe care mi‑l propui este, pentru mine, de fapte care sunt ceea ce sunt şi cu care tre‑
imposibil, fiind vorba de o contradicţie în buie să ne descurcăm nu numai în viaţă
termeni. (construind “morala de catastrofă”), ci şi în
Pe de altă parte, nu cunosc suficient lite‑ literatură. Ceea ce lasă să se înţeleagă că, aşa
ratura română de azi ca să mă las ademenit cum se cuvine, pentru noi, care am reuşit
de un foarte răutăcios şi neaoş demon şăgal‑ să‑i supravieţuim – atâţia dintre noi au
nic, imaginând, cu stilul sfătos al cutărui murit atât de tineri, câţiva dintre noi trăiesc
pontif critic sau cu cel piţigăiat al celuilalt, o muriţi, reproducându‑şi imperfect textele
istorie fictivă a literaturii române moderne; de‑odinioară...; pentru noi, onirismul ca
imaginând cum cutare sau cutare din maeş‑ tehnică a singurului curent literar original
trii romanului românesc, văzând succesul apărut în Europa după 1960 – am explicat în
nostru (dus până la obţinerea foarte politi‑ Leapşa pe murite de ce el nu se confundă nici
cului şi oportunistului premiu Nobel, cf. cu literatura fantastică, nici cu suprarealis‑
mai jos), şi‑ar converti realismul problema‑ mul sau cu noul roman cu care nu are nimic
tic într‑o halucinaţie stravroghiană etc., de‑a face4...; pentru noi, spuneam, oniris‑
cum tinerii scriitori, prin firea lucrurilor mul n‑a fost o ţintă, ci doar o revelaţie pe
porniţi să dea cu barda‑n Dumnezeu, s‑ar care ne‑am grăbit s‑o întoarcem în lume. S‑o
încrâncena nu să orbitorească şi să textuali‑ întoarcem, altfel spus, într‑un alt realism –
zeze după pilda noastră (pe care au supt‑o lucru de care nu mai sunt azi convins
fără să ştie, ceea ce n‑ar recunoaşte pentru (reflux): după Zoia5, publicată acum câţiva
nimic în lume – şi e bine aşa), ci să‑şi ani, romanul celor două mari convulsii
împlânte talentul într‑un nou realism (ştiut ideologice ale secolului trecut, încerc să
fiind că arta n‑are altă libertate decât cea a regăsesc, în Mersul trenurilor, la care lucrez

1 Virgil Tănase, Leapşa pe murite, Editura Adevărul, Bucureşti, 2011, p. 110.


2 Virgil Tănase, Evenţia Mihăescu, tratatul dumneai de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr‑un secol revo‑
lut, Editura Scrisul românesc, 1994.
3 Virgil Tănase, Ils refleurissent les pommiers sauvages, Editura Ramsey de Cortenze, 1991.
4 Cf. Leapşa pe murite, ed. cit., p. 108.
5 Virgil Tănase, Zoia, Editura Allfa, 2004.
78
Literatura curentului „oniric”

de‑o bună bucată de vreme (romanul acela pescuit de albitură la el, la Snagov: dimi‑
de sfârşit pe care autorul nu‑l isprăveşte neaţa devreme balta‑i ca de cer, aerul ca de
niciodată), o altă cale spre substanţa litera‑ izvor, undiţa arcuită ca mintea, sălciile
turii – către care, sunt convins, limba româ‑ goale puşcă îşi clătesc fundiţele‑n dunga
nă (în care scriu acest roman pentru că nu vântului… Şi nici una, nici două, zice: “Ce‑
mai am nimic de pierdut, nimic de câştigat) ai face mătăluţă, Miţule, dac‑ai fi în locul
mă duce mai firesc decât cea în care am fost meu ?” Ce‑aş face? Mai întâi şi mai întâi m‑
nevoit să‑mi scriu cărţile ca să pot trăi de la aş duce otova la regele Suediei şi i‑aş spune:
o chirie la alta. Uite, moşule, am eu la mine în crăie unu
Aşa că, dragă Daniel, de coleà până care‑aşa ce bine scrie că i‑aş da premiul tău
coleà, tura vura, c‑o fi tunsă, c‑o fi rasă, n‑am ăl mare. “Aşa să fie. Da cum îl chemă?” –
nici măcar un început de răspuns la întreba‑ Titel. “Da’ Ţepeneag, că e mai hâtru şi mai
rea pe care mi‑o pui – decât doar dacă, european?” întreabă împăratul Verde.
văzând, să zicem, Autorul tezelor din iulie Conducătorul nostru cel mai iubit vede
ce tighel i‑am tras în Les Nouvelles littéraires verde şi se‑ncruntă la undiţă de parcă i‑ar
când mai eram în ţară, de i‑a plăcut şi lui, muşca obletele nada: “Mă, tu vrei să se‑
ce‑şi zice – iezuit, altminteri nu‑i prost –, ntoarcă burghezo‑moşierimea!” “Ferească
dumirindu‑se că n‑o scoate la căpătâi cu Dumnezeu, că nu‑i lighioană mai spurcată
mine, ia mai bine s‑o iau eu cu politică şi mă decât banul care n‑are miros, n‑are limbă,
cheamă într‑o Duminecă, după slujbă (pro‑ n‑are ţară, n‑are frate…” “Lasă, lasă. Zi mai
fit să le sărut dreapta şi Prea Sfântului şi bine ce e revoluţia aia onirică cu care mă tot
părinţilor Constantin şi Răzvan şi Valentin ameninţaţi.” “Ce să fie, maiestate, doar că...
şi Emilian şi Iulian, să se roage de iertare dar mai bine citiţi‑mi cărţile, c‑altminteri
pentru mine nevrednicul care tare ce nu mă‑ndemnaţi – şi era cât pe ce să cad în ispi‑
pun piciorul la biserică!)… Mă cheamă, spu‑ tă – să spun ceea ce nu se poate spune cu
neam, Cel mai iubit dintre Scriitori la un vorbe..., decât pe lung, amestecându‑le cât
79
Virgil Tănase

să nu mai poată spune ce spun, lăsându‑ne nu mai dă fuga să‑şi prezinte dosul pactului
astfel să simţim că miezul e dincolo de ele. atlantic; nu‑şi mai duce mireasa în casa
Şi gata.” Europa care arde din rădăcini şi de unde
Ca‑n cărţile vechi, când ne‑am întors de cine poate sare pe fereastră şi fuge să se‑
la vănătoare, Împăratul roşu a lăsat ţara în arunce în Iordan (fiecare cu al lui); nu mai
seama spătarului Dragomir (…patruzeci de sileşte cetăţeanul cu sufragìul în dinţi să
ani în şir etc.) şi s‑a retras în sihăstrie unde fure cât nu l‑a hoţit mai marele lui, tâlhărit
a tot citit şi Titel şi Turcea şi Dimov şi Ţepe‑ şi acesta de cel care face legea (cf. mai sus);
neag şi pe mine şi Mazilescu şi Dulapul omului (“ce minunant sună acest cuvânt”,
îndrăgostit şi Vulcaloborgul şi frumoasa Gorki) îi lasă libertatea de‑a gândi cum îl
Beleponjă şi, de la o vreme, multe alte ceas‑ taie capul pentru că din confruntare iese
loave pe care le va mai fi găsit prin chilia cu viaţa, care nu e victoria unuia asupra altuia
boltă de stâncă, cu podea de glod, cu fereas‑ (lupta binelui cu mai binele), ci împreuna‑
tră la marea cea mare. rea întru naştere de făt (ierte‑mă partizanii
Aşa că‑n decembrie ‘89 când s‑a reîntors mariajului pour tous, problema de căpetenie,
în lume, Cel mai iubit pescar nu mai înstrăi‑ azi, a unei lumi unde se moare de foame şi
nează binele obştesc, gospodărindu‑l altfel; de nedreptate), un prunc nici mai bun, nici
nu mai înveleşte legile “obiective” ale mate‑ mai rău decât părinţii, dar altul, şi mai nou;
rialismului istoric în cele nu mai puţin nu mai striveşte limba lăsând‑o la cheremul
obiective ale ale pieţei ca să dea puterea peş‑ băcanilor care vând stuchit cu leuca; nu
telui cel mare, pe care‑l adulmecă deja unul mai…
şi mai mare, şi aşa mai departe. (cf. V. ‑ Măi, Miţule, zice Domnul, trăgând un
Tănase, Apocalipsa unui adolescent de familie, ghiborţ cu spinii zburliţi din aghiazma
Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. Snagovului, tu nu eşti ploieştencă, tu eşti
66: “Atunci Mielul a rupt pecetea… etc.”); onirică, dragă!
80