Schizofrenia

Schizofrenia este o boală care afectează aproximativ 1% din populaţie, este prezentă în
toate societăţile lumii şi apare în egala măsură la toate categoriile socio-economice. Incidenţa
(cazurile noi dintr-o populaţie) nu este influenţată de venitul pacientului sau de nivelul de cultură
al acestuia. Condiţiile de viaţă precare, pe care unii dintre pacienţii cu shizofrenie le au, sunt o
urmare a impactului major pe care boala îl are asupra vieţii bolnavului.
Termenul schizofrenie sugerează o ruptură a pacientului de societate, de viaţa pe care o
ducea până să se îmbolnăvească, cu renunţarea la serviciu sau la şcoală, la familie, la activităţile
care îi făceau plăcere şi închiderea într-o lume proprie a gândurilor şi a convingerilor stranii.
Cauza exactă a acestei boli nu este cunoscută, la declanşarea ei contribuind deopotrivă
factori genetici şi factori ce ţin de viaţa pacientului. Probabilitatea ca un parinte bolnav să aibă
un copil cu schizofrenie este de 10%; chiar dacă riscul nu este mic, acest procent dovedeşte doar
parţial contribuţia geneticii la apariţia bolii.
Pentru multă lume, imaginea pacientului cu schizofrenia este, în continuare, cea a unei
persoane care nu poate avea grijă de ea, care are un nivel de trai precar, pentru care singura
soluţie este internarea într-un cămin spital. Chiar dacă nu se vindecă, schizofrenia este o boală
care se tratează cu succes.
Există într-adevăr un procent mic de cazuri care nu răspund la niciun tratament, dar
marea majoritate a bolnavilor cu o evoluţie nefavorabilă este cauzată de neurmarea medicaţiei
prescrise, precum şi de un suport familial necorespunzător. Factorii sociali şi psihologici joacă
un rol important în răspunsul pacientului la tratament; este puţin probabil ca o persoană care nu
are unde să locuiască sau care este agresată fizic sau verbal în mod frecvent să aibă o evoluţie
foarte bună de la primul medicament prescris.
Diagnosticul de schizofrenie se pune pe baza simptomelor pe care medicul le constată la
examinarea pacientului; ca în cazul majorităţii bolilor psihice, nu există nicio investigaţie sau
analiză care să fie caracteristică acestei boli. Deşi punerea diagnosticului are un anumit grad de
subiectivism, urmărirea criteriilor de diagnostic reduce la minim acest risc şi face să existe o
concordanţă de opinii pentru majoritatea cazurilor.
Odată pus diagnosticul de schizofrenie, el rămâne pe toată viaţa, fiind considerată o boală
cronică. Revizuirea diagnosticului se poate face doar în urma unei expertize medico-legale.
Un pacient cu schizofrenie are timp de cel puţin o lună, minim 2 simptome ale fazei active ale
bolii ( halucinaţii, idei delirante, comportament dezorganizat sau catatonic, dezorganizarea
limbajului sau simptome negative). Acest interval poate fi mai scurt în cazul în care pacientul
este tratat cu succes. Pe lângă aceasta, pacientul trebuie să mai treacă printr-o perioadă de minim
6 luni în care se produce o modificare majoră a comportamentului: se izolează, îşi pierde
curiozitatea şi devine mai puţin vorbăreţ. Răspunde emoţional mult mai puţin la evenimentele
din jurul său, fie că sunt pozitive sau negative şi are unele convingeri stranii (de exemplu:
diverse fapte, cuvinte sau gânduri previn sau conduc la producerea unor evenimente) sau
experienţe senzoriale neobişnuite (de exemplu: simte prezenţa unei persoane sau a unei forţe),
fără ca acestea să fie neapărat idei delirante sau halucinaţii.
Comportamentul catatonic se caracterizează printr-o stare de imobilitate persistentă sau o stare
de agitaţie extremă; pacientul nu răspunde la stimuli din exterior, poate menţine unele poziţii
bizare pe perioade lungi de timp şi are tendinţa de a repeta cuvintele sau mişcările pe care le vede
la persoanele din jurul său. Poate refuza să se alimenteze sau să se hidrateze, epuizarea este des
întâlnită la aceşti pacienţi, ca şi tendinţa de a-şi produce singuri leziuni. Stresul crescut la care
este expus organismul, precum şi posibilitatea unei boli nepsihiatrice severe fac obligatorie
prezentarea pacientului la camera de gardă.
Criterii de diagnostic:
A. Cel puţin o lună (sau mai puţin dacă este tratată cu succes) cu 2 sau mai multe din
următoarele simptome:
 - halucinaţii,
 -idei delirante,
 -comportament dezorganizat sau catatonic,
 -dezorganizarea limbajului,
 -simptome negative.
B. Cel puţin 6 luni, care să includă perioada de timp de la criteriul A şi în care să se producă o
modificare majoră a comportamentului.
C. Pe o porţiune semnificativă de timp de la debutul bolii să se producă un declin semnificativ
fie pe plan profesional, interpersonal sau al autoîngrijirii.
D. Nu a consumat droguri cu o lună înainte de declanşarea bolii.
Tipuri:
Schizofrenie paranoidă: predomină halucinaţiile sau ideile delirante.
Schizofrenie catatonică sau catatonie: predomină comportamentul catatonic.
Schizofrenie dezorganizată sau hebefrenie: predomină comportamentul şi limbajul
dezorganizat.
Schizofrenie nediferenţiată: pacientul prezintă cel puţin 2 simptome ale fazei active ale bolii
dar nu sunt îndeplinite criteriile pentru niciunul din tipurile: paranoid, catatonic sau nediferenţiat.
Schizofrenie reziduală: pacientul nu prezintă simptome ale fazei active proeminente dar are
simptome negative, convingeri stranii sau experienţe senzoriale neobişnuite, fapt ce
demonstrează persistenţa bolii.
Evoluţie:
Schizofrenia apare, de obicei, la o persoană cu vârsta între 20 şi 30 de ani; pacientul
începe să dezvolte lent unele simptome, pe care familia le pune pe seama unei „perioade mai
grele din viaţă”. Pacientul ajunge treptat să vorbească din ce în ce mai puţin despre el, îşi pierde
curiozitatea faţă de lucrurile din jurul său, stă mai mult închis în cameră şi evită contactul cu
prietenii. La şcoală sau la serviciu rezultatele sunt modeste, îşi pierde interesul pentru activităţile
pe care le desfăşura şi are tendinţa să renunţe la ele. Igiena şi tinuta pacientului sunt precare,
comportamentul devine de multe ori de neînţeles iar accesele de furie nu sunt rare.
Odată ce halucinaţiile, ideile delirante sau comportamentul dezorganizat apar, pacientul
este adus la medic. Cu cât acest moment este amânat mai mult, cu atât creşte riscul ca evoluţia
bolii să fie mai severă.
Schizofrenia este o boală cu manifestări extrem de variate şi există o multidune de factori
care îi influenţează evoluţia. Din această cauză un prognostic clar pentru un anumit pacient este
imposibil de făcut. Există, în schimb, o serie de factori care favorizează o evoluţie bună a
bolii:
 - vârsta mai mare la debut,
 - integrare bună în societate îainte de apariţia bolii (are serviciu, priteni),
 - acceptarea diagnosticului de către pacient,
 - existenţa unor evenimente care ar fi putut declanşa boala,
 - diagnosticarea şi iniţierea rapidă a unui tratament,
 - dorinţa pacientului de a urma medicaţia prescrisă,
 - dispariţia completă a simptomelor în urma începerii tratamentului.
 Unii dintre pacienţii cu schizofrenie au agravări ale simptomelor caracteristice bolii la
anumite intervale de timp, între aceste episoade bolnavul putând avea un nivel de funcţionare
aproape normal. Pe de altă parte, există posibilitatea ca simptomele fazei active să persiste în
ciuda tratamentului prescris. Această evoluţie a bolii este descrisă ca fiind cronică iar
prognosticul în această situaţie este nefavorabil. Cronicizarea simptomelor nu se produce, de
obicei, de la debutul tulburării; ea este, mai degrabă, rezultatul unui număr mare de episoade, pe
care le-a suferit pacientul.
În acest context, capătă o importanţă deosebită modul în care este rezolvat primul episod de
boală. Dacă simptomele fazei active rămân netratate perioade lungi de timp sau dacă persistă o
parte din aceste simptome şi în urma administrării medicaţiei, riscul de apariţie al altor episoade
şi, implicit, cel de cronicizare al bolii este mult mai mare.
Este esenţial să i se explice pacientului şi acesta să înţeleagă că este vorba de o boală gravă,
dar care se tratează şi că se expune unui risc foarte mare prin refuzul de a urma tratamentul.
Cu toate că halucinaţiile, ideile delirante sau comportamentul dezorganizat răspund la tratament,
o remisiune completă, adică revenirea la persoana de dinainte de a se îmbolnăvi, este o situaţie
mai rar întâlnită.
Tendinţa la izolare, lipsa de iniţiativă şi interes, limbajul sărăcit şi capacitatea redusă de a
răspunde emoţional (simptome negative) persistă pentru o perioadă lungă de timp, în ciuda unui
tratament urmat corect. Pe lângă acestea pacientul poate avea, încă de la primul episod, o
afectare a memoriei şi a atenţiei, o capacitate de calcul şi abstractizare diminuată sau o fluenţă
verbală scăzută. Aceste simptome cognitive ca şi cele negative au consecinţe importante pe
planul relaţiilor sociale şi pe cel profesional, astfel revenirea pacientului la nivelul de funcţionare
anterior bolii este dificilă.
Pacientul cu schizofrenie poate fi trist, depresiv, anxios sau iritabil; deşi cei mai mulţi
dintre cei afectaţi de această boală nu prezintă un nivel crescut de agresivitate, există, totuşi, o
proporţie mai mare de indivizi cu un comportament violent decât în populaţia generală.
Medicaţia antipsihotică reduce agresivitatea acestor pacienţi, deci cea mai bună metodă de a
preveni acest comportament este de a urma tratamentul.
Schizofrenia este o boală care afectează aproape toate aspectele vieţii psihice. Râsul
inadecvat, perturbarea patternului normal de somn (somnolenţă ziua şi stare de nelinişte
noaptea), dezinteresul faţă de mâncare cu pierdere ponderală semnificativă, dependenţa la
nicotină, consumul excesiv de apă, plimbatul de colo până colo, balansatul sau imobilitate
persistentă sunt doar câteva din manifstările des întâlnite în această boală.
Conştiinţa redusă a bolii este o situaţie foarte frecvent întâlnită la pacienţii cu
schizofrenie şi, din păcate, implicaţiile ei asupra evoluţiei sunt majore. Pacientul va refuza să
urmeze tratamentul prescris, episoadele de boală vor fi foarte frecvente, ajungându-se la
cronicizarea simptomelor. O conştiinţă redusă a bolii nu înseamnă că efortul de a-i explica
pacientului, ce înseamnă schizofrenia şi la ce risc se expune, neurmând tratamentul, este lipsit de
sens; marea majoritate a pacienţilor ajung să înţeleagă gravitatea situaţiei, fapt ce aduce un
beneficiu considerabil în evoluţia bolii.
Odată cu trecerea timpului, la unii dintre pacienţi, halucinaţiile şi ideile delirante,
simptome caracteristice schizofreniei paranoide, se reduc treptat şi sunt înlocuite de simptomele
negative sau cognitive, care corespund tipului rezidual de boală. Această schimbare în
manifestările bolii nu este neapărat de bun augur; simptomele cognitive ajung la pacienţii vechi
să fie extrem de severe, fiind însoţite de modificări ireversibile la nivelul creierului (cea mai
importantă este reducerea ţesutului cerebral, proces similar cu cel întâlnit în demenţă).
Tratament:
Schizofrenia, ca şi celelalte tulburări psihotice, se tratează cu medicaţie antipsihotică. Există
două categorii de medicamente care fac parte din acestă clasă:
 - antipsihoticele tipice, mai vechi, cu efecte secundare ce produc, în primul rând, o
afectare a mobilităţii pacientului, dar nu se limitează la aceasta. Exemple: tremor,
rigiditate, tulburări ale mersului, torticolis, plafonarea privirii sau senzaţie de a nu putea
sta locului (efecte secundare extrapiramidale). Creşterea prolactinei este frecventă.
Cele mai folosite medicamente din această clasă sunt: haloperidolul, clorpromazina,
tiapridalul, fluanxolul sau clopixolul.
 - antipsihoticele atipice, mai noi, mai eficiente, dar cu efecte secundare metabolice.
Exemple: creştere în greutate, diabet, nivel ridicat al grăsimilor din sânge, creşterea
prolactinei. Efectele secundare extrapiramidale nu sunt excluse, ele putând apare în cazul
unor doze mari sau a unei sensibilităţi crescute a pacientului. Cei mai importanţi
reprezentanţi ai acestei clase sunt: olanzapina, risperidona, quetiapina, aripiprazolul,
amisulpridul, clozapina.
 Pentru pacienţii cu o conştiinţă redusă a bolii, se pot folosi injecţii cu medicaţie
antipsihotică care se eliberează treptat pe parcursul a cel puţin 2 săptămâni.Sub această formă
există fluanxolul şi clopixolul din randul antipsihoticelor tipice şi risperidonă şi olanzapină din
rândul celor atipice.
Deşi au unele avantaje incontestabile, ele nu reprezintă decât o rezolvare parţială a
complianţei reduse la tratament; pacientul poate refuza sau poate întârzia momentul în care i se
face injecţia. Administarea unui asemenea medicament nu trebuie să conducă la diminuarea
eforturilor de a explica pacientului evoluţia naturală bolii şi consecinţele devastatoare ale
acesteia asupra vieţii sale.
Cum multă lume renunţă la antipsihotice din cauza efectelor adverse, pacientul trebuie să
cunoască variantele de tratament, cu avantajele şi dezavantajele lor, şi să contribuie la alegerea
medicamentului, pornind de la informaţiile oferite de medic precum şi de la experienţa pe care
bolnavul o are cu medicaţia antipsihotică.
Există o mare variabilitate, de la pacient la pacient, a răspunsului la medicaţia
antipsihotică, atât în ceea ce priveşte acţiunea terapeutică cât şi efectele adverse. De pildă
olanzapina, unul dintre cele mai eficiente antipsihotice, poate să nu producă la unii pacienţi
creştere în greutate, eveniment advers destul de frecvent asociat acestui medicament. Din această
cauză urmărirea periodică a răspunsului la tratament este cea mai bună opţiune şi nu respingerea
din start a diferitelor variante terapeutice.
Administrarea medicaţiei antipsihotice nu este lipsită de riscuri, dar beneficiile, pe care
aceasta le aduce, în cazul tulburărilor psihotice, sunt semnificative şi depăşesc cu mult
posibilele neplăceri cauzate de efectele adverse.
Nu se justifică luarea a două medicamente antipsihotice în acelaşi timp (de exemplu: unul dintre
ele este folosit ca medicaţie pentru somn); studiile au demonstrat că nu aduc niciun beneficiu iar
efectele adverse se cumulează.
Medicaţia anticolinergică (romparkin) este folosită pentru tratarea efectelor secundare
extrapiramidale şi nu are acţiune antipsihotică. Utilizarea ei preventivă, pe perioade lungi de
timp, nu este recomandată din cauza creşterii riscului de apariţie a diskineziei tardive, precum
şi a celui de dependenţă la acest tip de medicament.
Diskinezia tardivă apare atunci când pacientul are mişcări neobişnuite şi incontrolabile,
care sunt remarcate, la început, la nivelul feţei, ca apoi să se extindă la braţe, trunchi şi membre
inferioare. Această stare provoacă pacientului un disconfort major. Apare şi la pacienţii cu
schizofrenie vechi, care nu au urmat nicodată tratament antipsihotic, dar incidenţa în rândul
acestora este mai mică. Diskinezia tardivă este greu de tratat şi cea mai bună metodă de prevenţie
este administrarea celei mai mici doze de antipsihotic, care şi-a dovedit eficienţa.
Există un risc de moarte subită asociat medicamentelor antipsihotice. Acesta este foarte
scăzut, iar cazurile de acest fel au fost la persoane cu probleme cardiace, de cele mai ulte ori
necunoscute. Din această cauză efectuarea periodică a unui EKG, cu măsurarea intervalului
QTc este obligatorie. Antipsihoticele sunt luate de zeci de milioane de oameni în întreaga lume,
mulţi dintre ei pe perioade foarte lungi de timp (ani sau chiar zeci de ani), iar siguranţa lor este
evaluată periodic atât în UE cât şi în SUA.
Efectele secundare metabolice determină o creştere a riscului cardiovascular. Din
această cauză analizele de sânge (glicemie, colesterol, lipide) trebuie făcute cu regularitate, pe
lângă menţinerea greutăţii corporale prin exerciţiu fizic sau dietă.
În tratarea schizofreniei un rol esenţial îl joacă modul în care este rezovat primul
episod de boală. De cele mai multe ori acesta este diagnosticat ca episod psihotic acut sau
tulburare schizofreniformă; fie medicul are o reţinere să pună un diagnostic sever unui pacient
tânăr, fie nu sunt îndeplinite criteriile de diagnostic.
Dispariţia completă a simptomelor este rezolvarea ideală a primului episod de boală, dar
de multe ori acest lucru nu este posibil. Totuşi obţinerea unui răspuns maxim din partea
medicaţiei antipsihotice rămâne principalul obiectiv al tratamentului.
În primele 2-3 săptămâni, medicaţia antipsihotică aduce cele mai importante beneficii;
acest interval de timp reflectă, în mare măsură, răspunsul pe care pacientul îl va avea la
medicamentul prescris şi de aici încolo. Chiar dacă răspunsul la antipsihotice se evaluează la 6
săptămâni de administrare, lipsa oricărui răspuns după 3 săptămâni, ar trebui să conducă la
înlocuirea tratamentului.
Dacă şi în urma unui al doilea medicament prescris, simptomele fazei active ale bolii nu
se reduc semnificativ, mai ales dacă au fost evaluaţi şi factorii sociali şi psihologici care
contribuie la lipsa de răspuns la medicaţia antipsihotică, poate fi luată în considerare posibilitatea
iniţierii tratamentului cu clozapină. Aceasta este un medicament eficient, în special pentru
cazurile rezistente la tratament, dar prezintă o serie de riscuri, dintre care cel mai important este
cel al scăderii marcate a celulelor albe din sânge. Din această cauză este necesară efectuarea în
mod regulat a unei analize de sânge-hemoleucogramă (săptămânal în primele luni de tratament).
Riscul de reapariţie a schizofreniei, dacă medicaţia antipsihotică este oprită imediat ce
simptomele specifice bolii au dispărut, mai ales dacă acest lucru este făcut brusc, este foarte
mare (aproximativ 80% fac în primul an încă un episod de boală). Din această cauză un
tratament pe termen lung, care să prevină reapariţia bolii, este necesar. Durata exactă a
acestuia depinde de mai muţi factori, dar un minim de 2 ani, după primul episod, sunt
obligatorii.
Renunţarea la tratament poate fi luată în considerare atunci când:
 - -pacientul este lipsit de simptome specifice bolii pentru un interval semnificativ de timp,
-efectele adverse ale medicaţiei au un impact negativ clar asupra vieţii acestuia (exemplu:
creştere în greutate)
 -există o stabilitate atât pe plan profesional cât şi familial (evenimente stresante nu sunt
anticipate iar pacientul nu este singurul care susţine familia din punct de vedere
financiar).
Odată ce aceste 3 criterii nu pot fi îndeplinite, chiar şi după un singur episod, continuarea
tratamentului pe toată durata viaţii este cea mai bună opţiune.
Oprirea tratamentului cu medicaţie antipsihotică se face treptat pe parcursul a 4 săptămâni,
iar pacientul trebuie să stie că reapariţia, chiar şi într-o formă dimniuată, a simptomelor bolii face
obligatorie prezentarea la medic.
Diferitele forme de psihoterapie sunt folositoare, îmbunătăţesc răspunsul la medicaţia
antipsihotică şi contribuie la recuperarea pacientului odată ce simptomele active ale bolii au
trecut. Utilizarea benzodiazepinelor sau a stabilizatorilor dispoziţiei (acidul valproic,
carbamazepină) nu par sa aducă un beneficiu în tratarea schizofreniei.

Tulburarea schizo-afectivă
Tulburarea schizo-afectivă are ca principală trăsătură prezenţa, în acelaşi timp, a
simptomelor fazei active şi a unei dispoziţii depresive sau euforice pe o perioadă
semnificativă din intervalul de timp în care pacientul experimentează boala.
Simptomele fazei active sunt considerate ca făcând parte din tabloul tulburării schizo-
afective atunci când pacientul are, de minim o lună, cel puţin 2 din următoarele simptome: idei
delirante, halucinaţii, comportament dezorganizat sau catatonic, limbaj dezorganizat şi simptome
negative.
Atât dispoziţia depresivă, cât şi cea euforică, trebuie să facă parte dintr-un episod
depresiv major, respectiv un episod maniacal sau mixt, pentru a putea fi pus diagnosticul de
tulburare schizo-afectivă.
Pentru a se întâmpla acest lucru, dispoziţia depresivă trebuie să dureze cel puţin 2 săptămâni şi
să fie însoţită de minim 4 din următoarele simptome:
 - insomnie sau somn prea mult;
 - scăderea sau creşterea apetitului;
 - agitaţie sau lentoare;
 - stare de oboseală sau lipsă de energie;
 - sentimente de inutilitate sau de vină excesivă;
 - diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie;
 - gânduri frecvente la moarte.
În cazul dispoziţiei euforice sau iritabile , trebuie să aibă o durată de minim o săptămână şi să
fie însoţită de cel puţin 3 simptome caracteristice (cel puţin 4 în cazul dispoziţiei iritabile):
 - stimă de sine exagerată;
 - scăderea nevoii de somn;
 - presiunea de a vorbi;
 - fugă de idei sau experienţa subiectivă ca gândurile îi sunt accelerate;
 - distractibilitate;
 - creşterea activităţilor orientate spre scop sau stare de nelinişte;
 - implicarea imprudentă în activităţi plăcute.
Există posibilitatea ca pacientul să aibă simptome maniacale şi depresive în acelaşi timp, pe o
perioadă de cel puţin o săptămână, situaţie în care episodul va fi considerat mixt, pacientul
experimentând variaţii rapide ale dispoziţiei, de la euforie la iritabilitate şi depresie.
Exemplu: un pacient are halucinaţii şi idei delirante de 5 luni, iar în ultimele 3 luni trece şi
printr-un episod depresiv. O perioadă semnificativă de timp (3 din cele 5 luni) simptomele fazei
active şi cele depresive coexistă; diagnosticul probabil este cel de tulburarea schizo-afectivă.
 Dacă simptomele fazei active apar la un pacient care se găseşte deja într-un episod depresiv
iar dispoziţia nu se îmbunătăţeşte în timp ce pacientul prezintă halucinaţii sau idei delirante,
diagnosticul va fi episod depresiv sever cu simptome psihotice şi nu tulburare schizo-afectivă.
Pacienţii cu schizofrenie experimentează frecvent simptome depresive, dar acestea nu fac
parte din tabloul unei tulburări schizo-afective deoarece:
 - fie nu pot fi încadrate într-un episod depresiv sever (au o durată prea scurtă sau nu sunt
însoţite de simptome caracteristice);
 - fie nu se produc simultan cu simptomele fazei active a bolii (la schizofrenie apar, mai
degrabă, odată ce aceste simptome au trecut);
 - fie nu se întind pe o perioadă semnificativă de timp (exemplu: episodul depresiv
durează 3 săptămâni iar boala 6 luni).
Această deosebire, între episodul depresiv sever cu simptome psihotice, schizofrenie şi tulburare
schizo-afectivă, este, de multe ori, dificil de făcut şi de medicul psihiatru. Chiar dacă ea este
deosebit de importantă, prognosticul celor trei boli fiind diferit (schizofrenia are evoluţia cea mai
severă) principiile de tratament sunt similare, mai ales pe termen scurt – iniţierea rapidă a
medicaţiei antipsihotice.
Simptome similare celor din tulburarea schizo-afectivă apar frecvent în contextul
consumului de droguri; dacă boala apare până într-o lună de la ultimul consum, se va considera
că aceste substanţe au cauzat apariţia simptomelor iar diagnosticul va fi tulburare psihotică
indusă de o substanţă.
Criterii de diagnostic:
A. Cel puţin o lună cu 2 sau mai multe din următoarele simptome:
 - halucinaţii;
 - idei delirante;
 - comportament dezorganizat sau catatonic;
 - dezorganizarea limbajului;
 - simptome negative.
B. Sunt îndeplinite criteriile de episod depresiv, maniacal sau mixt în acelaşi timp cu simptomele
fazei active.
C. Există cel puţin 2 săptămâni cu halucinaţii sau idei delirante, în care nu sunt prezente
simptome depresive sau maniacale.
D. Episodul depresiv, maniacal sau mixt este prezent pe o perioadă semnificativă din intervalul
de timp în care pacientul are simptomele fazei active.
Tipuri:
 - bipolar: în decursul bolii pacientul a avut cel puţin o dată un episod maniacal sau mixt
 - depresiv: pacientul a trecut numai prin episoade depresive
Evoluţie:
Tulburarea schizo-afectivă are un prognostic mai bun decât schizofrenia, cu toate acestea
disfuncţia pe plan social sau profesional este, de multe ori, severă: pacientul are o tendinţă la
izolare, menţinerea serviciului fiind de multe ori dificilă.
Boala apare, de obicei, la începutul perioadei adulte iar evoluţia în timp variază: de la reapariţii
periodice ale simptomelor, între care pacientul are un nivel aproape normal de funcţionare, până
la o deteriorare progresivă cauzată de cronicizarea bolii.
Un prognostic mai bun se asociază cu:
 - vârstă mai mare la debut;
 - dispariţia completă a simptomelor între episoadele de boală;
 - lipsa unui istoric de boli psihice;
 - existenţa unor evenimente care ar fi putut declanşa boala.
Odată ce o persoană a avut un prim episod de boală, riscul de a mai avea unul este mare –
80% dintre pacienţii aflaţi la primul episod au cel puţin o recădere la 5 ani de la apariţia
bolii. Acest procent se reduce considerabil în cazul unui tratament de lungă durată cu medicaţie
antipsihotică.
Tratament:
Principalul rol în tratarea tulburării schizo-afective îl are medicaţia antipsihotică, şi în
special antipsihoticele atipice, deoarece acestea au atât acţiune antidepresivă cât şi împotriva
simptomelor maniacale.
În cazurile în care dispoziţia depresivă nu trece doar cu medicaţie antipsihotică,
adăugarea unui antidepresiv este oportună, cea mai bună opţiune fiind inhibitorii recaptării
serotoninei. Stabilizatorii dispoziţiei (acidul valproic, litiul, carbamazepina) au o contribuţie
limitată în tratarea simptomelor maniacale din tulburarea schizo-afectivă, atunci când un pacient
urmează deja medicaţie antipsihotică.
 Întreruperea tratamentului, imediat ce episodul de boală a trecut, se asociază cu un risc
crescut de reapariţie a simptomelor; oprirea bruscă creşte şi mai mult acest risc.
Din această cauză, continuarea medicaţiei, care s-a dovedit eficientă în tratarea ultimului
episod, pe o perioadă lungă de timp (cel puţin 2 ani după un singur episod sau mai mult în
cazul unor episoade multiple), este soluţia optimă în a reduce riscul de reapariţie a bolii.
În cazul unei recăderi, răspunsul la medicaţia antipsihotică poate fi mult diferit faţă
de ce \ s-a întâmplat la ultimul episod de boală; în ciuda unui tratament urmat corect,
simptomele pot persista, fapt ce determină un declin semnificativ în funcţionare

Tulburarea schizofreniformă se caracterizează prin prezenţa a cel puţin 2 dintre

simptomele următoare: halucinaţii, idei delirente, comportament dezorganizat sau catatonic,
limbaj dezorganizat şi simptome negative (simptome ale fazei active a bolii); durata acestora
este de cel puţin o lună sau mai puţin dacă pacientul a fost tratat cu succes.
Această perioadă cu manifestări mai intense ale bolii este încadrată într-un interval de
timp mai mare, în care simptomele sunt de o intensitate mai mică, dar în care se produce o
modificare majoră a comportamentului pacientului: se izolează, îşi pierde interesul pentru
activităţile pe care le desfăşoară, răspunde emoţional mai puţin la evenimentele din jurul său, are
unele convingeri stranii sau experienţe senzoriale neobişnuite, fără ca acestea să fie idei delirante
sau halucinaţii.
Spre deosebire de schizofrenie, acest interval nu depăşeşte 6 luni. Odată ce boala are o
durată mai mare, diagnosticul de tulburare schizofreniformă se schimbă în cel de schizofrenie
sau tulburare schizo-afectivă.
O altă deosebire faţă de schizofrenie este faptul că nu este necesar un declin pe plan
profesional, social sau al autoîngrijirii, pentru a pune diagnosticul de tulburare schizofreniformă.
Totuşi mulţi dintre pacienţii cu această boală se confruntă cu un grad de funcţionare diminuat
faţă de cel anterior îmbolnăvirii.
Diagnosticul de tulburare schizofreniformă apare în două situaţii:
 - ca diagnostic definitiv, la un pacient care a avut boala şi a trecut fără ca durata ei să
depăşească 6 luni,;
 - ca diagnostic provizoriu, boala este prezentă dar un diagnostic de schizofrenie sau
tulburare schizo-afectivă nu este posibil, fiindcă nu au trecut cele 6 luni de simptome,
Criterii de diagnostic:
A. Cel puţin o lună (sau mai puţin dacă este tratată cu succes) cu 2 sau mai multe din
următoarele simptome:
 - halucinaţii,
 - idei delirante,
 - comportament dezorganizat sau catatonic,
 - dezorganizarea limbajului,
 - simptome negative.
B. Durata bolii nu depăşeşte 6 luni.
Evoluţie:
O treime dintre pacienţii cu tulburare schizofreniformă au o evoluţie bună, cu dispariţia
simptomelor caracteristice în cel mult 6 luni. Persistenţa bolii peste acest interval, face ca, pentru
restul de două treimi, diagnosticul să fie schimbat în schizofrenie sau tulburare schizo-afectivă,
prognosticul şi tratamentul în cazul acestora fiind diferite.
Există unele elemente care anunţă o evoluţie favorabilă:
 - simptomele fazei active apar în primele 4 săptămâni de la debutul bolii
 - funcţionare socială şi profesională bună a pacientului, înainte ca acesta să se
îmbolnăvească
 - bolnavul răspunde emoţional la evenimentele din jurul său, fie că sunt pozitive sau
negative
 - confuzie sau perplexitate în momentul de maximă intensitate a bolii (pare surprinzător,
dar este factorul care se corelează, cel mai frecvent, cu un prognostic favorabil).
Tratament:
Medicaţia folosită pentru tratarea tulburării schizofreniforme este cea antipsihotică.
Diagnosticarea şi iniţierea rapidă a tratamentului se asociază cu o evoluţie bună a bolii.
În situaţia în care simptomele dispar în totalitate în urma iniţierii medicaţiei antipsihotice,
cu revenirea pacientului la un nivel de funcţionare similar celui anterior declanşării bolii,
tratamentul se face pe o durată de 6 luni, cu întreruperea treptată a acestuia pe parcursul a 4
săptămâni. În cazul în care simptomele reapar, chiar şi într-o formă diminuată, după oprirea
tratamentului, revenirea la medic este obligatorie.
 Persistenţa simptomelor specifice, în totalitate sau parţial, dincolo de intervalul celor 6
luni, face ca durata tratamentului să se modifice (creşte), medicaţia antipsihotică fiind prescrisă
în concordanţă cu noul diagnostic (schizofrenie sau tulburare schizo-afectivă).
Benzodiazepinele şi stabilizatorii dispoziţiei nu par să aducă un beneficiu semnificativ în
tratarea tulburării schizofreniforme. Diferitele forme de psihoterapie accelerează recuperarea
pacientului, îmbunătăţesc prognosticul bolii şi sunt utile în tratarea simptomelor depresive.
Oprirea medicaţiei antipsihotice poate fi încercată, odată ce intervalul de minim 2 ani s-a scurs,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 - pacientul este lipsit de simptome specifice bolii pentru un interval semnificativ de timp;
 - efectele adverse ale medicaţiei au un impact negativ clar asupra vieţii acestuia
(exemplu: creştere în greutate);
 - există o stabilitate atât pe plan profesional cât şi familial (evenimente stresante nu sunt
anticipate iar pacientul nu este singurul care susţine familia din punct de vedere
financiar).
Schizofrenie paranoidă
În această formă de schizofrenie sunt prezente una sau mai multe simptome din categoria
idei delirante sau halucinații auditive. Apariția lor este frecventă, sistematică, stabilă, cu același
subiect. În schizofrenia paranoidă nu întâlnim simptome ca tulburări de limbaj, dezorganizat,
sărăcit, tulburări de comportament ca izolarea socială sau uniformizarea, sărăcirea emoțională.

Persoanele suferinde de schizofrenie paranoidă au cea mai bună capacitate de integrare

în plan profesional și social, în comparație cu celelalte forme de schizofrenie, și prognoza cea
mai bună pe termen lung. Simptomele debutează la vârsta adultului mediu, între 35-45 ani. Cele
mai frecvente sunt halucinațiile auditive, imperative, voci care dau ordine ce trebuie urmate, voci
care amenință, dar există și halucinații de miros, gust sau tactile. Unele halucinații sunt non-
verbale trăite sub formă de hohote de râs la adresa persoanei suferinde, șoapte sau zgomote
ciudate prezente în camera acesteia. Apar idei delirante, cu debut insidios, ce nu dau de gândit
asupra unei tulburări psihice, sau idei delirante cu debut brusc.
Schizofrenie dezorganizată sau hebefrenie
În schizofrenia dezorganizată sunt evidente în schimb tulburările de limbaj, care devine
sărăcit și dezorganizat, tulburări de comportament ca retragerea și izolarea socială, emoții sărace,
neadecvate la situație. Ideile delirante apar sporadic, nu sunt idei delirante stabile, sistematizate,
centrate în jurul unei teme. Nici halucinațiile nu apar în mod sistematic. În această formă de
schizofrenie nu există tulburări de motricitate. Această formă de schizofrenie duce la reducerea
capacității sociale și profesionale și are un prognostic nu prea bun pe termen lung. Simptomele
apar între 15-20 ani.

Schizofrenie catatonă
Aceasta este o formă de schizofrenie dominată de simptome din categoria motricității.
Persoana suferindă prezintă fie lipsă de mișcare (catalepsie sau stupor) fie mișcare exagerată,
nejustificată de vreun scop, un fel de neliniște a corpului. Se adaugă negativism extrem, poziție
înțepenită, pe care suferindul nu și-o schimbă oricât ar încerca cei din jur. Incapacitatea de
vorbire (deși în mod normal această capacitate există) în anumite situații sau în contact cu
anumite persoane, tulburare cunoscută sub denumirea de mutism. Pentru că tulburarea apare în
anumite situații se numește mutism selectiv. Suferindul adoptă poziții ale corpului dintre cele
mai bizare, ca de ex a sta pe un picior, cu mâinile ridicate, încovoiate etc, mișcări repetitive,
grimase, cu repetarea automată a cuvintelor auzite la o altă persoană (ecolalie), cu reacție de
imitare automată a gesturilor și acțiunilor cuiva (ecopraxie). Schizofrenia catatonă în forma
gravă se întâlnește tot mai rar în lumea vestică, cauzele reducerii numărului de cazuri nu se
cunosc. Schizofrenia catatonă duce la incapacitate socială și profesională și are un prognostic
rezervat. Catatonia, poate să apară în toate formele de schizofrenie dar nu este un simptom
specific schizofreniei.

Schizofrenie nediferențiată
Este o formă de schizofrenie în care apar simptome psihotice care afectează capacitatea
socială și profesională. Apar simptome ca halucinații, idei delirante, limbaj dezorganizat,
catatonie sau sărăcirea emoțională, lipsa de voință. Prognoza pe termen lung nu este bună. Nu
sunt îndeplite criteriile pentru schizofrenie paranoidă, dezorganizată sau catatonă de aceea
această formă de schizofrenie se numește nediferențiată. Forma de schizofrenie nediferențiată a
devenit mai frecventă în ultimele decenii.
Schizofrenie reziduală
În această formă lipsesc simptomele psihotice ca halucinații, idei delirante ca și limbajul
sau comportamentul dezorganizat. Sunt prezente simptome negative destul de vagi, ușoare ca de
ex emoțiile sunt inadecvate la situație, persoana suferindă prezintă lipsă de inițiativă, deficiențe
în interacțiunea și comunicarea cu ceilalți (autism), lipsa capacității de vorbire în anumite
situații sau cu anumite persoane, deși în mod normal dispune de această capacitatea (mutism),
lipsă de îngrijire și igienă iar funcționarea în societate lasă de dorit. Se pune totuși condiția ca
persoana suferindă să fi avut mai devreme în timp o perioadă cu simptome manifeste de
schizofrenie, care adurat cel puțin o lună de zile. În momentul evaluării persoana suferindă
trebuie să prezinte un comportament ușor dezadaptat, sărăcire emoțională, capacitate de
integrare socio-profesională afectată semnificativ.

DSM-5 (APA, 2013) renunță la subcriteriile de diagnostic considerând simptomele schizofreniei

fluctuante și diagnosticarea subtipurilor schizofreniei irelevantă. Aici găsiți informații în limba
engleză despre DSM-5 și Schizofrenie