Argoul

Argoul este un fenomen liber, mereu deschis spre schimbări, fiecare

generaţie contribuind la îmbogăţirea vocabularului argotic. A luat naştere din
eterna nevoie a omului de a încălca regulile şi de a se exprima cât mai
elocvent.
De-a lungul timpului, sensurile termenului „argou” au fost diferite
datorită concepţiilor fiecărei epoci. Astfel, există mai multe înţelesuri
acceptate, fiind definit ca dialect, limbaj special, lexic parazit, ramificaţie
socială a limbii sau a vocabularului care aparţine fie unor clase, grupuri
sociale considerate pe o treaptă inferioară a societăţii, fie celor de anumite
vârste, elevi, studenţi, fie celor care practică anumite meserii.
După schimbarea regimului politic în 1989, apare şi o oarecare
libertate a limbajului, atât în presă, cât şi în exprimarea zilnică. Se apelează
mult mai des la elementele argotice nu doar oral, ci şi în scris, îndeosebi în
publicaţiile presei.
Argoul se identifică fie cu limbajul popular, fie cu cel familiar, fie cu
ambele. Această idee a fost susţinută de-a lungul istoriei de către specialişti.
Vorbirea argotică este o abatere de la norma consacrată, motivată prioritar
pe plan sociologic şi afectiv. Se alimentează atât din limba generală, cât şi
din limbile străine şi nu inventează cuvinte noi, decât foarte rar, ci doar
schimbă total sensul cuvintelor, în acest fapt constând originalitatea
termenilor argotici. Nevoia continuă de noutate este menţinută prin
capacitatea termenilor argotici de a-şi deforma la nesfârşit sensul şi forma,
capacitate determinată de lipsa de precizie a vocabularului limbilor naturale.
Mioriţa Got, în lucrarea „Argoul românesc”, consideră că aceşti termeni
argotici oglindesc în mod individual istoria şi structura societăţii unui popor.
Putem conchide astfel, faptul că, deşi până acum argoul a fost mereu
blamat, astăzi nu mai poate fi negată existenţa acestui registru lexical, ci din
contra, trebuie acceptat ca atare, meritând acordarea unei profunde atenţii,
deorece joaca un rol covârşitor în societatea contemporană.
Argoul modern este o expresie a fanteziei, a inteligenţei, a dinamicii şi
a jocului verbal evidentă mai ales la elevi şi studenţi. Felul în care aceştia pot
jongla cu termenii argotici poate fi perceput ca o dovadă a agerimii lor. De
asemenea, poate fi luat şi ca o provocare, fiind considerat de către tinerii
vorbitori drept o dovadă de emancipare. Totuşi, de la o vârstă, tinerii
conştientizează noţiunea de licenţă lingvistică, încercând în cadrul şcolii sau
al altor instituţii să elimine termenii argotici, consideraţi interzişi. Astfel, sunt
folosiţi doar în grupurile de aceeaşi vârstă, fiind priviţi ca o relaxare a
1
limbajului liber, o degajare, o evadare din tiparele monotone. A vorbi colorat
şi expresiv nu înseamnă neapărat a vorbi vulgar, confuzie prezentă în mare
proporţie în mentalitatea legată de argou.
Se împrumută cuvinte argotice din alte limbi pentru a denumi obiecte
sau pentru a pune în locul denumirii vechi una mult mai expresivă. Foarte
multe cuvinte din argoul românesc sunt preluate din limba ţigănească: gagiu
, cu sensul de „prieten, tovaraş, şef”; a se barosăni, „a se boieri”; a gagicări,
„a flirta”; a o mierli, „a muri”; a şuti, „a fura”; a pili, „a bea băuturi
alcoolice”, etc.
Cuvintele moştenite din limba latină au o pondere ridicată în
vocabularul argotic: barbă (sens de bază: păr care creşte la barbaţi pe bărbie
şi pe obraji) este folosit cu înţelesul de „minciună”; coardă (sens de bază:
strună, spadă) este folosit peiorativ pentru a denumi prostituata; a cânta
(sens de bază: a emite cu vocea sau cu un instrument un şir de note
muzicale organizate într-o melodie) devine „a vorbi”; etc.
Neologismele capătă de asemenea sensuri ciudate în exprimarea
argotică: a aranja devine „a omorî”; a opera devine „a fura”; tipă, „amantă,
femeie modernă”, pension capătă sens de „închisoare”; şustă, „aranjament,
învoială (necinstită)”; a faulta, „a lovi”; ofsaid folosit cu sensul de „greşeală”;
radar, cu înţelesul de “poliţie”.
Derivarea cu sufixe este una dintre metodele preferate ale
argotizanţilor: cuvântul porumbiţă este folosit pentru a alinta iubita; tătic,
pentru a denumi şeful bandei; mititică pentru „închisoare”; zăhărel pentru
„vorbă”; gagicăros pentru „iubăreţ”; ginitor pentru „observator”; fomist cu
sensul de „gurmand”; pepecist denumind studentul care merge la examen
sperând „să pice ceva” ce ştie pentru a putea promova un examen, deşi nu
s-a pregătit pentru acesta; etc.
Derivarea cu prefixe se foloseşte în general pentru a exprima gradul
superlativ absolut al adjectivelor: extrafain, ultrafraier, arhidobitoc, etc.
Pe lângă celelalte modalităţi de argotizare, un caracter aparte îl
prezintă elipsa. Aceasta creează formule şi expresii neînţelese de către
vorbitorii obişnuiţi prin suprimarea termenilor consideraţi mai puţin
importanţi: expresia a vorbi din burtă cu înţelesul de „a vorbi fără judecată”
devine simplu, a vorbi.
Prin contaminare sunt obţinute cuvinte noi prin împletirea a altor două
cuvinte, folosite mai mult în argoul elevilor şi al delicvenţilor: lingabăr <
lingău + gabăr = lingău (linguşitor); miştocare < mişto + mişcare =dans,
discotecă, întrunire.
Abrevierea, bazată pe legea minimului efort, este de asemenea foarte
uzată ca mod de argotizare. Astfel, pentru „primar” se foloseşte prim; pentru
„procuror”, proc; pentru „profesor”, prof; tov pentru „tovarăş”, iar preş
pentru „preşedinte”.
2
 Limbajul argotic este folosit atât acasă, în familie, la şcoală, între
colegi, la serviciu, acaparând variate medii şi vârste , iar actual, trecând
chiar peste diferenţele culturale. Aceasta demonstrează importanţa tot mai
mare a acestui registru lexical ce îşi cere dreptul de a fi aprofundat.

Ciobanu Adelina Patricia

Clasa a X-a E