See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/274383050

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei

Chapter · January 2010

CITATIONS READS

0 375

1 author:

Bogdan Popoveniuc
Stefan cel Mare University of Suceava
89 PUBLICATIONS   25 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Values in Psychotherapy View project

All content following this page was uploaded by Bogdan Popoveniuc on 02 April 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 „Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei”, în Ana
Gugiuman (coord.), Idei şi valori perene în ştiinţele socio-umane. Studii şi cercetări,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, pp. 163-182 (ISBN 978-973-109-242-3).

Cunoaşterea psihologică comună sau

despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la
psihologia ştiinţifică … şi înapoi*

Bogdan Popoveniuc**

Ştiinţa trebuie să înceapă cu miturile şi cu critica miturilor

Karl Popper

Lucrarea de faţă examinează procesul prin care cunoaşterea

psihologică, ca formă specifică a cunoaşterii ştiinţifice, s-a dezvoltat
şi a evoluat împreună cu, ba chiar a fost susţinută şi promovată de
evoluţia psihologiei populare. Specificul său de auto-reflexivitate
face ca istoria psihologiei să fie unică faţă de cea a altor tipuri de
ştiinţe. Mai mult decât atât, corpul de cunoştinţe ştiinţifice
psihologice, este în permanenţă alimentat şi transformă la rândul
său, tezaurul psihologiei populare, dar fără a constitui, cel puţin
deocamdată, un contracandidat serios care să o înlocuiască pe cea
dintâi. Această situaţie este evidenţiată prin analiza funcţiilor şi
scopurilor celor două forme de cunoaştere, analiză care va arăta că
miturile şi concepţiile de cele mai multe ori eronate, ale psihologiei
comune vor putea fi extrem de greu înlăturate.

În primul rând, apariţia. Este uşor de recunoscut principiul

cauzalităţi care a dus la înflorirea fără precedent a ştiinţelor sociale,
şi pe al celor ale omului, în secolul trecut. În secolul XX, secolul
maselor, la nivelul colectivului de conştiinţe, al unei specii ajunse la
o anumită etapă de dezvoltare cerebrală, a apărut o „nevoie naturală”

*
ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based
Society Project supported by the Sectoral Operational Programme Human
Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and
by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.
**
Bogdan Popoveniuc este lector universitar dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare”
din Suceava, bursier în cadrul proiectului POSDRU „Societatea bazată pe
cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, ID: 56815.
 Bogdan Popoveniuc

pentru o explicaţie certă care să înlocuiască universul epistemic al

opiniilor, credinţelor şi superstiţiilor contingente şi particulare; o
explicaţie care să mulţumească spiritul din ce în ce mai sceptic în
regularităţile istoriei, intervenţiile divinităţii sau finalităţile naturii.
Fiinţa umană a trebuit să se adapteze de la viaţa întru imediat şi
pentru conservare de la nivelul naturii, la viaţa întru imediat şi pentru
conservare la noul nivel ontic al societăţii, o societate în care
înţelegerea comportamentului complex şi cvasi-autonom al celorlalţi
a devenit vitală. De unde propensiunea şi, de aici, avântul şi
dezvoltarea ştiinţelor sociale, al celor care promiteau o explicaţie
despre cine, cum şi de ce este aşa, cum trebuie să se comporte şi la ce
să se aştepte de la ceilalţi, cine sunt ei înşişi şi lumea lor socială.
Abia astfel apare nevoia de înţelegere a omului ca entitate
fundamentală, care formează societatea, şi ale cărei regularităţi sunt
distincte de legităţile naturii. O înţelegere pe care simţul comun,
religia, tradiţia sau miturile nu mai erau în stare să le ofere. Şi iată
calea către ştiinţele despre societate şi, implicit, despre om. Acestea
„au apărut în ziua în care omul s-a constituit, în interiorul culturii
occidentale, drept deopotrivă ceea ce trebuie să fie gândit şi ceea ce
trebuie să fie cunoscut”1, atunci când omul a ajuns să depindă de
oameni mai mult decât de natură.
În a doua jumătate a secolului trecut, însă, supraaglomerarea
urbană şi specificul structurilor relaţiilor sociale au dus la o întărire
fără precedent a individualismului. Dacă secolul XX a fost secolul
maselor, secolul nostru este secolul individualismului şi al conştiinţei
puternic individualizate, care resimte acum, la fel de puternic, aceeaşi
nevoie de a se explica şi de a şti cine sau ce este, deoarece, în plan
subiectiv nevoia identitară superioară nu îi mai poate fi satisfăcută de
către explicaţiile normele şi caracteristicile sale colective, iar în plan
obiectiv deoarece individualizarea psihică este un fenomen real care
se dezvoltă în cadrul unei societăţi din ce în ce mai complexe. De
unde dezvoltarea nemaiîntâlnită, în ultima perioadă, a interesului
pentru psihologie, pentru înţelegerea personalităţii individuale, unice.
S-a maturat deja nevoia acută a unei asemenea ştiinţe care să
înlocuiască psihologia populară, dar în lipsa unor răspunsuri clare
(oare sunt posibile?), simple (vor exista vreodată?) şi eficiente (în ce

1
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane, Editura
Univers, Bucureşti, 1996, p. 404.

164
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

direcţie?) pentru indivizi, recursul la psihologia populară, cel mai pe

larg definită ca „informaţia pe care oamenii nespecializaţi o au
despre minte”2, rămâne principalul mod de orientare în lume al
omului contemporan. În lucrarea de faţă voi opta, din motive care vor
deveni evidente, pentru o definiţie necantonată în universul
psihologiei mentalului care suprapune cunoaşterea psihologică peste
psihologia în sine, fenomen care dacă este adevărat în cazul
ştiinţelor, nu este adevărat şi în cel al domeniilor „laice”. Psihologia
populară şi cunoaşterea psihologică populară nu sunt acelaşi lucru.
Astfel psihologia populară este, mai degrabă, egală cu „abilitatea
fiinţelor sociale de a dezvolta relaţii interpersonale.”3 În acelaşi timp,
psihologia ştiinţifică mai are încă mult până să îşi definească rolul şi
forma într-o lume aflată în schimbare accelerată.

În al doilea rând, influenţele. Istoria ştiinţei ne arată că, încă

de la apariţia ei, epistemologia generală a fiecărei epoci a perioadei
moderne a avut un domeniu reprezentativ în care a cunoscut cea mai
mare dezvoltare, domeniu care a structurat în mod radical şi
explicaţia asupra omului funcţie de paradigma ştiinţifică dominantă.
De aici şi principalele orientări ale principiului determinismului pe
care le găsim în cadrul psihologiei ştiinţifice: fizicalismul,
biologismul sau determinismul socio-cultural. Astfel în perioada de
succese a chimiei, credinţa dominantă era că procesele şi fenomenele
psihice pot fi explicate prin combinarea diverselor substanţe –
determinism fiziologist; în perioada de înflorire a biologiei, psihicul
uman se considera a fi explicat doar prin recursul la procese organice
elementare – determinismul biologist ş.a.m.d. Toate aceste
psihologii, mai exact consecinţele lor ultime, fundamentate extrinsec
pe un singur aspect biologic, sociologic sau filosofic, deşi conduc, în
parte, la revelarea unor aspecte esenţiale ale funcţionalismului tri-
unităţii fundamentale umane, în acelaşi timp, se transformă treptat în
psihologii populare. Ieşirea gândirii psihologice de sub influenţa unei
paradigme sau alteia s-a făcut întotdeauna cu greutate, vestigii

2
Shaun Nichols, „Folk Psychology” în Encyclopedia of Cognitive Science,
Nature Publishing Group, London, 2002.
3
Jennifer Hornsby, Simple Mindedness: In Defense of Naive Naturalism in the
Philosophy of Mind, MA.: Harvard University Press, Cambridge, 1997, pp. 4-5.

165
 Bogdan Popoveniuc

ale fostei dominaţii menţinându-se multă vreme după ce respectiva

paradigmă îşi pierduse preeminenţa.
Această situaţie se observă foarte bine şi astăzi, în inerţia
metodologică pe care o mai are încă pozitivismul grosier al
sociologismului secolului trecut în cadrul tuturor ştiinţelor omului.
Pentru moment, principala metodă utilizată în cercetarea ştiinţifică a
psihologiei individuale, cu excepţia acelor cercetări experimentale
făcute dinspre biologie, neuroanatomie, neurofiziologie etc., şi nici
acestea în totalitate, este împrumută de la metoda de cercetare
princeps care oferă „ştiinţificitate” ştiinţelor sociale, statistica, dar
care este doar parţial potrivită pentru înţelegerea psihicului uman.
Dar cum, opinia publică este deja „predată” şi convinsă de
veridicitatea ştiinţifică a datelor statistice, va trece ceva timp până
psihologia va ajunge să îşi descopere şi promoveze metodele
particulare eficiente, care îi vor deveni specifice şi să le impună
printre atât de multe alte metode care nu îi aparţin, a celor false, a
pseudo-metodelor şi procedurilor neştiinţifice. Aceasta cu atât mai
mult cu cât cunoaşterea psihologică comună are, pe lângă atuurile
care vor fi detaliate mai jos, un avantaj enorm în procesul de selecţie,
faţă de cea ştiinţifică. Ea nu trebuie să dea socoteală, ca instituţie
socială, nici unei alte instituţii sociale riguroase şi structurate. Pe
când psihologia ştiinţifică trebuie să treacă testul experimentului, pe
cel al validării de către instituţiile academice, curriculei şcolare sau
altor instituţii şi subdomenii direct afectate de adevărurile sale,
precum sănătatea, poliţia, educaţia, politicul etc. 4
Reminiscenţa sociologismului este cu atât mai de neînţeles,
din cauze pur obiective, cu cât în arealul psihologiei sociale, acest
compromis epistemic necesar al ştiinţei psihologice în formare,
sociologia – care evaluează gradul în care caracteristicile de statut,
relaţiile sociale şi contextele structurale influenţează gândirea,
sentimentele şi comportamentul indivizilor –, împrumută mult mai
mult de la psihologie – care explică mecanismele prin care factorii
sociali afectează indivizii –, decât împrumută aceasta din urmă de la
prima. Aceasta deoarece prima se centrează exclusiv pe identificarea
procesului social care afectează indivizii, pe când psihologia pe

4
Martin Kusch, Psychological knowledge: a social history and philosophy,
Routledge, London, 1999.

166
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

mecanismul sau procesul prin care fenomenele sociale îi afectează

pe indivizi. 5

În al treilea rând, specificul. Caracterul complex pluri-

determinist al psihologiei umane face extrem de dificilă delimitarea
cunoaşterii psihologiei ştiinţifice de cunoaşterea psihologică comună.
Însăşi subiectul, tema şi, prin aceasta, domeniul acesteia s-a
cristalizat extrem de târziu. În domeniul psihismului uman, perioada
premodernă nu avea nicio noţiune închegată despre ceea ce înseamnă
om. Oamenii erau fiinţele (corpurile) cu suflet de la Dumnezeu, erau
bestiile care conţineau sufletul despre care nu era nimic nedogmatic
sau care să fie raţional de cercetat. Nici măcar etica nu avea valoare
prospectivă sau explicativă, ci doar constativă: atât cât era bun venea
de la Dumnezeu, cât era rău de la Diavol. Aceasta până ce a venit
momentul când omul a simţit nevoia că trebuie să se cunoască,
deoarece miturile, poveştile, tradiţiile nu îi mai explică suficient viaţa
şi nu îi mai dau prescripţii suficient de utile pentru a se descurca în
lume, printre ceilalţi semeni. Suprapopularea, schimbarea modului de
viaţă economică, diversificarea stilurilor de viaţă şi culturale,
creşterea interdependenţelor dintre indivizi a dus la diversificarea şi
complexificarea sarcinilor cotidiene, iar „acestea ne cer să îi
înţelegem şi să interacţionăm cu alţi oameni şi, în cele mai multe
dintre întâlnirile sociale, noi arătăm o sensibilitate specială pentru
semenii noştri umani care este cu totul diferită faţă de modul în care
răspundem obiectelor neînsufleţite şi celor mai multe dintre alte
specii de organisme. Viaţa socială este dependentă, într-o măsură
considerabilă, de abilitatea noastră de a înţelegere ceea ce este
distinctiv în comportamentul uman şi de aplicarea cu succes a acestei
înţelegeri în toate tipurile de situaţii.” 6 Iar în inima acestei abilităţi se
află tocmai psihologia populară. Şi nici acum, nu există delimitări
clare între ceea ce ar fi rezultat ştiinţific şi ce ar fi generalizare,
statisticile folosite ca raportare a rezultatelor, în cele

5
Vezi Peggy A. Thoits, „Social Psychology: the Interplay Between Sociology
and Psychology” în Social Forces, Volume 73, Issue 4, 1995, pp. 1231-1243.
6
Matthew Ratcliffe şi Daniel D. Hutto, Folk psychology re-assessed, Springer,
New York, 2007, Introduction, pp. 1-22.

167
 Bogdan Popoveniuc

mai multe dintre studiile de psihologie, fiind un criteriu extrem de

firav şi chiar înşelător în multe cazuri.

În al patrulea rând, diferenţele. Pentru a analiza relaţia dintre

psihologia populară şi cea ştiinţifică, pentru a vedea care este mai
puternic susţinută de către care, dacă cele două sunt, într-adevăr, atât
de diferite la urma urmei, şi dacă psihologia ştiinţifică urmează să
elimine, sau cel puţin, să înlocuiască psihologia populară în corpul
principal de cunoştinţe al omenirii, ne putem orienta după funcţia pe
care aceasta o îndeplineşte în viaţa de zi cu zi.
Psihologia populară pare a fi unul dintre fenomenele
fundamentale ale societăţii contemporane. În ciuda studierii şi
respingerii ca false a multor prejudecăţi despre funcţionarea minţii şi
psihicului, sondajele arată în continuare o curioasă aderenţă a
publicului larg la acestea. Nenumărate exemple de „mituri”
psihologice le regăsim promovate ca adevăruri de la sine înţelese, ca
făcând parte din bagajul cultural comun al omenirii, în principiu,
pretutindeni în viaţa de zi cu zi: la televizor, în filme, telenovele, pe
Internet, în reviste sau ziare, în conversaţiile cotidiene, în discursurile
publice fie ele politice, de afaceri, sociale sau educaţionale. Librăriile
sunt pline de cărţi de psihologie sau de factură psihologică, care ne
promit arta succesului, cum să facem bani, cum să reuşim în
dragoste, cum să scăpăm de dependenţă, cum să ne lăsăm de fumat, de
băut, de jocuri de noroc, cum să ne ajutăm singuri sau să ne recuperăm
după anumite pierderi sau suferinţe. „Dar, multe dintre sursele
psihologiei populare sunt pline cu prejudecăţi. Într-adevăr, în lumea
noastră supraîncărcată de informaţie rapidă, informaţia eronată despre
psihologie este cel puţin la fel de răspândită ca şi informaţia corectă.
Acei guru ai auto-întrajutorării, gazdele talk-show-urilor de televiziune
şi autoproclamaţii experţi în sănătatea mentală împart în mod curent
sfaturi psihologice care sunt un amestec năucitor de adevăruri,
jumătăţi de adevăruri şi neadevăruri categorice. Fără un tur de


Precum considerarea stării hipnotice drept „transă” ireductibilă la celelalte stări
de conştiinţă, cele despre funcţionarea memoriei umane în forma unei benzi de
casetofon, a stimei scăzute de sine ca şi cauza majoră a problemelor psihologice şi
violenţei, a prejudecăţii că este mai bine să îşi exprimi furia decât să ţi-o reprimi
sau faptul că noi am folosi până la 10% din capacitatea creierului.

168
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

încredere bine ghidat pentru a separa mitul psihologic de realitate,

suntem în pericolul de a ne pierde într-o junglă a prejudecăţilor.”7
Pe de altă parte, se pare că oamenii sunt psihologi înnăscuţi:
noul născut ştie să îşi manipuleze părinţii (ştie cum să declanşeze
vulnerabilităţile genetice pentru îngrijire) pentru a obţine ceea ce
doreşte, copii adoptă tot felul de tactici psihologice pentru a
impresiona şi a-şi atinge scopurile, adulţii sunt deja experţi în arta
disimulării şi adaptării conduitei la specificul de personalitate al
interlocutorului, astfel încât să îşi crească şansele de a obţine ceea ce
îşi doreşte. Toate aceste ar fi imposibile în lipsa unei abilităţi de a ne
interpreta unii pe alţii. Aproape toate ştiinţele despre om, sociologia,
antropologia, psihologia socială pleacă de la această presupoziţie a
existenţei simţului sau psihologiei comune. Psihologia populară este
„abilitatea de a atribui stări intenţionale, în principal credinţe şi
dorinţe, altor oameni şi probabil şi nouă înşine, pentru a ne prevedea
şi explica comportamentul (…) noi desfăşurăm concepte psihologice
precum credinţele şi dorinţele în prezicerile şi explicaţiile acţiunilor
şi stărilor mentale ale altor membri ai speciei.” 8 Se presupune că
aceste predicţii şi explicaţii „raţionalizează acţiunile sau stările
mentale ale subiecţilor.”9
În cartea lui Scott O. Lilienfeld et al., „50 de mari mituri ale
psihologiei populare: sfărâmând concepţii răspândite despre
comportamentul uman” 10, consacrată analizei celor mai răspândite
mituri psihologice, sunt trecute în revistă peste 250 de mituri, 50
dintre acestea fiind dezbătute pe larg. Cel mai interesant este faptul

7
Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry L. Beyerstein, 50
Great Myths of Popular Psychology, Wiley-Blackwell, 2009, pp. xiii-xiv.
8
Martin Davies şi Tony Stone (eds.), Mental simulation: evaluations and
applications, Blackwell, Oxford, 1995, p. 2.
9
Martin Davies, „The Mental Simulation Debate”, în C. Peacocke (ed.),
Objectivity, Simulation and the Unity of Consciousness: Current Issues in the
Philosophy of Mind (Proceedings of the British Academy, vol. 83), 1994, pp. 99–
127.
10
Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry L. Beyerstein, 50
Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions about
Human Behavior, Wiley-Blackwell.

Acestea din urmă sunt grupate în nouă teme: miturile legate de puterea
creierului şi percepţiei umane precum: faptul că noi folosim doar 10% din
capacitatea creierului, unii oameni operează preponderent cu emisfera dreaptă, în
consecinţă fiind mai analitici, riguroşi etc., iar alţii cu emisfera stângă, fiind
consideraţi astfel a fi mai intuitivi, creativi şi imaginativi, percepţia extrasenzorială
este considerată ca

169
 Bogdan Popoveniuc

fiind un fenomen demonstrat ştiinţific, percepţiile vizuale sunt acompaniate de

minuscule emisii din ochi sau mesajele subliminale pot convinge oamenii să
cumpere anumite produse, mituri despre dezvoltare şi îmbătrânire precum cel că
ascultarea muzicii lui Mozart de către nou-născuţi le sporeşte inteligenţa,
adolescenţa este inevitabil o perioadă de dezorganizare psihologică, că cei mai
mulţi dintre oameni experimentează în jurul vârstei de 40-50 ani experienţa crizei
de la mijlocul vieţii, vârsta înaintată este îndeobşte asociată cu creşterea
insatisfacţiilor şi a senilităţii şi că atunci când mor oamenii trec printr-o serie
universală de stagii psihologice; apoi mituri privind memoria precum credinţa că
memoria funcţionează precum o bandă de casetofon sau a unei camere video şi
înregistrează în mod acurat experienţele noastre, hipnoza este utilă pentru
actualizarea amintirilor despre evenimentele uitate, în mod normal indivizii îşi
reprimă amintirile experienţelor traumatice, cei mai mulţi oameni cu amnezie uită
toate detaliile din vieţile lor dinainte; mituri despre inteligenţă şi învăţare: testele
de inteligenţă sunt eronate faţă de anumite grupuri de oameni, dacă eşti nesigur
asupra răspunsului atunci când susţii un test, cel mai bine este să rămâi la prima ta
impresie, trăsătura definitorie a dislexiei este inversarea literelor, iar studenţii
învaţă cel mai bine atunci când stilul de predare se potriveşte cu stilurile lor de
învăţare; mituri privind conştiinţa: hipnoza este o stare de „transă” unică ce diferă
ca natură de starea de veghe, cercetătorii au demonstrat că visele posedă
semnificaţii simbolice, indivizii pot învăţa informaţii, precum o nouă limbă, în
timp ce dorm, în timpul experienţelor de „extra-corporizare”, conştiinţa oamenilor
le părăseşte corpul, testele poligraf („detectorul de minciuni”) sunt mijloace exacte
pentru a detecta necinstea, fericirea este determinată cel mai mult de circumstanţele
exterioare, ulcerele sunt cauzate în principal sau în totalitate de către stres, o
atitudine pozitivă poate diminua cancerul; mituri despre conduita interpersonală:
contrariile se atrag: noi suntem romantic cel mai puternic atraşi de oamenii care
diferă de noi, există siguranţă în număr: cu cât sunt mai mulţi oameni prezenţi la un
eveniment negativ cu atât mai mare este şansa ca cineva să intervină, bărbaţii şi
femeile comunică în moduri complet diferite, este mai bine să îţi exprimi furia în
mod deschis faţă de ceilalţi decât să o ţii în tine; mituri despre personalitate:
creşterea similară a copiilor conduce la similarităţi în personalităţile lor adulte,
faptul că o trăsătură este moştenită înseamnă că noi nu o putem schimba, stima de
sine scăzută este o cauză majoră a problemelor psihice, cei mai mulţi dintre cei
care au fost abuzaţi sexual în copilărie dezvoltă tulburări de personalitate severe la
maturitate, răspunsurile oamenilor la petele de cerneală (teste proiective) ne spun
multe lucruri importante despre personalităţile noastre, scrisul de mână ne
dezvăluie trăsăturile noastre de personalitate; mituri privind bolile mintale:
etichetele psihiatrice rănesc oamenii stigmatizându-i, doar oamenii cu depresie
profundă se sinucid, oamenii cu schizofrenie au personalităţi multiple, copii ajunşi
adulţi ai alcoolicilor manifestă simptomele unui profil distinct, a existat recent o
epidemie de autism infantil, internările în spitalele psihiatrice şi infracţiunile cresc
când este lună plină; mituri despre psihologie şi justiţie: cei mai mulţi dintre
oamenii bolnavi mintal sunt violenţi, crearea profilului este utilă în rezolvarea
cazurilor, o mare parte dintre infractori invocă cu succes nebunia ca apărare, în
principiu toţi oamenii care mărturisesc o crimă sunt vinovaţi de ea; mituri despre
tratamentele psihiatrice: judecata şi intuiţia expertului sunt cele mai bune metode
pentru a lua

170
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

că însăşi această carte programatică de demolare a psihologiei

populare, este ea însăşi o demonstraţie a imposibilităţii (?)
psihologiei ştiinţifice de a desfiinţa, în acest mod, pe cea populară.
„Traducerea” ei, scriitura a trebuit făcută în jargonul, termenii,
concepţia, ideologia populară, informaţiile trebuie să fie dintre cele
pe care ei le utilizează şi le folosesc altfel se uită, trebuie să fie
aplicabile cotidian, nu doar în situaţii excepţionale sau speciale.
Specialiştii în psihologie înşişi sunt născuţi şi formaţi cea mai mare
parte a vieţii, şi utilizează în viaţa cotidiană aceeaşi psihologie
comună, şi nu descoperirile ştiinţifice. Cercetarea ştiinţifică în
psihologie se face utilizând, în parte, sau plecând de la cea populară.
Din acest motiv, schimbul de generaţii, schimbarea dominanţei, a
raportului de forţe, ritmul în care ponderea informaţiilor din
psihologia ştiinţifică va creşte în cadrul conţinuturilor psihologiei
populare se pare că va fi foarte lent. Psihologia omului este cea
comună, cu aceasta începe să se formeze pentru cercetare şi apoi
intră în instituţia ştiinţifică, unde procedurile extra-personale de
reducere şi eliminare a subiectivului de verificare, experimentare şi
cercetare sunt puse în mişcare prin aceşti indivizi cu psihologii
comune, dar „şlefuite”, începând cu o anumită vârstă, de practicile
instituţiei academice. Subiectele tratate, temele afectează direct
cercetătorul şi societatea în care trăieşte.
Numai că aceleaşi avantaje instituţionale ale ştiinţei
psihologiei, generează şi vulnerabilităţile. Fiind o instituţie socială 
ea este inter-dependentă prin relaţiile cu celelalte instituţii
economice, politice şi culturale care pot să îi pervertească sau
modifice finalităţile specifice (în cazul nostru de cunoaştere). Să nu
uităm acea ardoare din perioada recentă de a demonstra că o stimă de
sine cât mai crescută este benefică în orice condiţii, şi chiar era

decizii clinice, abstinenţa este singurul scop real de tratament pentru alcoolici,
toate psihoterapiile eficiente îi forţează pe oameni să se confrunte cu „rădăcinile”
din copilărie ale cauzelor problemelor lor, terapia electroconvulsivă („şoc”) este un
tratament periculos şi brutal din punct de vedere fizic.

Adică „un complex de poziţii, roluri, norme şi valori depuse în tipuri specifice
de structuri sociale şi care organizează pattern-uri relativ stabile ale activităţii
umane care vizează problemele fundamentale în producerea resurselor de
menţinere a vieţii, în reproducerea indivizilor şi în susţinerea structurilor societale
viabile într-un mediu dat.” Jonathan Turner, The Institutional Order, Longman,
New York, 1997, p. 6.

171
 Bogdan Popoveniuc

cerută, pe filiera weberiană a şlefuirii ideologice protestante a

mentalului lucrătorului de multinaţională şi a întreprinzătorului
necesar noii ordini economice, continuată de profilul individualist al
individului supra-încrezător, apt să facă faţă, reinterpreteze,
transforme şi resemnifice eşecurile mult mai numeroase într-o
societate în care este din ce în ce mai anonimizat şi nesemnificativ, în
succese sau trepte către reuşită. Ipoteză care, deşi susţinută şi de
numeroase cercetări şi experimente ştiinţifice, s-a dovedit a avea o
valabilitate limitată şi ca fiind dictată mai degrabă de considerente
care ţineau de psihologia comună a organizării sociale specifică
tipului de economie de piaţă decât de situaţia reală. 11 Însăşi acel
cercetător dintr-un institut de cercetare are nevoie de o stimă de sine
crescută pentru a-şi putea continua cercetările cu aceeaşi ardoare şi
inconştienţă sau ingenuitate academică, în lipsa fondurilor, a
accesului real la marea comunitate academică instituţionalizată
convenţional sau nu pentru a-şi putea duce ştiinţific munca până la
capăt. Dar aceeaşi stimă de sine ridicată îl poate deturna de la
normele şi regulile instituţiei ştiinţifice, devenind un agent al
proliferării informaţiilor neştiinţifice. Toate acestea fac extrem de
greu, dar nu imposibil cum o dovedesc şi unele cercetări, impunerea
ştiinţificului psihologic în faţa celui comun. Nu vreau să contest
avantajele pe care le poate şi chiar cred că le aduce o schimbare
pozitivă de mentalitate de acest gen, de înlocuire treptată, aşa cum
prognozează eliminativiştii din psihologia mentalului, ci doar
numeroasele posibile eşecuri şi efecte adverse pe care aceasta le
poate avea la nivel individual. O „reţetă” valabilă pentru un anumit
tip de personalitate, poate fi nocivă pentru un altul. 

11
B. J. Bushman şi R. F. Baumeister, (1998), „Threatened egotism, narcissism,
self-esteem, and direct and indirect aggression: Does self-love or self-hate lead to
violence?”, Journal of Personality and Social, Psychology, 75, 219-229; R. F.
Baumeister, J. Brad şi W. K. Campbell, „Self-esteem, narcissism, and aggression:
Does violence result from low self-esteem or from threatened egotism?” în Current
Directions in Psychological Science, 9, 2000, pp. 26-29; R. F. Baumeister, L.
Smart şi J. Boden, „Relation of threatened egotism to violence and aggression: The
dark side of high self-esteem” în Psychological Review,103, 1996, pp. 5-33.

Un alt exemplu. În momentul în care lucram la acest articol, primesc, prin
intermediul unui newsletter anunţul Retrain Your Brain: Magnificent Obsession
(Reantrenează-ţi creierul: magnifica obsesie), care trimitea la un articol din luna
mai a acestui an „Go Ahead, Obsess!” publicat în Psychology Today, de promovare
a cărţii scrise de Eric Maisel şi Anne Maisel, Brainstorm: Harnessing the Power of
Productive Obsessions, New World Library, lucrare în care aceştia încercau să
argumenteze că „pentru a duce o viaţă de care să fii mândru este foarte probabil că
trebuie să ridici miza şi să devii obsedat.” Acesta se înscrie pe aceeaşi direcţie de
popularizare şi încurajare a stilului depersonalizant (identificarea cu activitatea,

172
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

Acesta este un exemplu despre cum inclusiv resorturile

profunde de cercetare ştiinţifică, deşi folosesc întreaga metodologie
aletică a acesteia, pot fi (sper că doar pe termen scurt şi în anumite
condiţii), nu doar dictate, dar chiar şi controlate de principii extra-
ştiinţifice precum cele economice, politice sau culturale. În cazul de
faţă, se pune problema de ce nu am transforma o problemă adusă de
modul de organizare al societăţii concurenţială, depersonalizată,
pozitivistă, tehnicistă şi birocratică, şi să încercăm schimbarea şi
retuşarea structurii sale instituţionalizate, în loc să transformăm
indivizii, să îi adaptăm acestei stări de lucruri. Să transformăm
problema creată la nivel individual de structura relaţiilor sociale
existente, unui număr major de indivizi, într-o nouă resursă de
dezvoltare a aceluiaşi tip de societate. Nu pot să nu îmi sune în minte
ecoul vorbelor lui Heidegger despre tehnologizarea lumii moderne cu
a sa „cerere insistentă de livrare în vederea supunerii-la-comandă a
realului devenit situare-disponibilă,” care „constrânge” (stellen),
„supune comenzii” (bestellen) şi descoperă realul (resursele naturale,
structura fizică şi chimică, „resursele umane”, „efectivele militare” şi
societăţile, „pieţele” ca „situare-disponibilă” (Bestand), ca materie
primă pentru producţie. „Această scoatere din ascundere care cere cu
insistenţă livrarea nu poate surveni decât în măsura în care omul, la
rândul său, este deja expus cererii insistente de a se livra în vederea
extragerii energiilor naturale.”12 Ştiinţa însăşi, cu atât mai mult cea
contemporană care este aproape imposibil de imaginat în afara
tehnologiilor de cercetare, poate cădea pradă acestei paradigme de
dezvoltare tehnicizată, ducând în timp, la acapararea întregului areal
cultural şi infuzarea acestuia cu acest tip rece şi alienant de înţelegere
şi acţiune.

obiectul, sarcina, compania sau firma), extenuant şi alienant cerut noului prototip al
lucrătorului de corporaţie, al societăţii supra-concurenţiale moderne şi de
recanalizare a finalităţii ştiinţifice aletice către cea pragmatic populară. Adaptarea
ştiinţei la societatea şi cultura existentă şi nu emanciparea celei dintâi prin ştiinţă.
12
Martin Heidegger, „Întrebarea privitoare la tehnică” în Originea operei de
artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Univers, Bucureşti, 1979, pp.
160, 143, pp. 129-174.

173
 Bogdan Popoveniuc

Dincolo de reflecţiile etice şi umaniste generate de acesta,

acest exemplu este ilustrativ pentru relevarea fundamentului şi a
preeminenţei psihologiei populare în faţa celei ştiinţifice. Psihologia
populară este psihologia societăţii prezente care îşi şlefuieşte
indivizii funcţie de necesităţile şi principiile sale de dezvoltare.
Psihologia ştiinţifică este doar o instituţie, un subsistem de
dezvoltare al societăţii în ansamblul său, de unde şi aportul şi
influenţa sa mai redusă asupra mentalului general colectiv.
Pe de altă parte, elucidarea relaţiei dintre cele două episteme a
fost în mod explicit şi deliberat cantonată în subdomeniul psihologiei
minţii. Pe de o parte, acest interes a fost unul natural dat fiind faptul
că „noi suntem o specie atribuitoare de mental (mind-atribuing
species). Noi suntem foarte repede tentaţi să îl gândim pe celălalt în
termeni de emoţii, dorinţe, credinţe şi gândire. Suntem de asemenea
o specie cooperativă. Viaţa umană a cerut dintotdeauna să
împărtăşim proiecte şi să lucrăm împreună, făcând tot ce ne stă în
putinţă pentru a evita posibilităţile de exploatare pe care aceasta le
prezintă.13
În acest domeniu disputele pentru lămurirea a ce este
psihologia populară şi cum este ea legată cu înţelegerea ştiinţifică a
problemelor psihologice sunt extrem de tranşante, din start
detaşându-se două poziţii principale: eliminitativiştii şi
funcţionaliştii, cărora li s-au mai adăugat şi simulatoriştii. Pentru
eliminativişti cunoaşterea psihologică comună asupra minţii este
considerată o teorie asupra comportamentului complet dezvoltată, dar
neformalizată. Ea există încă de la începuturile civilizaţiei, (e.g.
Grecia antică) şi ea trebuie evaluată ca orice altă teorie pe baza
puterii sale predictive şi a succesului său explicativ. În viziunea lor,
psihologia populară „suferă de erori explicative la scară epică (…) a
stagnat cel puţin 2500 de ani şi (…) categoriile sale apar (cel puţin
până acum) ca fiind incomensurabile sau ortogonale categoriilor de
bază ale ştiinţelor fizice a căror pretenţie, pe termen lung, de a
explica comportamentul uman este de netăgăduit. Orice teorie care

13
Adam Morton, The importance of being understood: folk psychology as ethics,
Routledge, London, 2003, p. vii. Şi continuă: „aceasta nu este neapărat o nişă
extrem de promiţătoare pe care oamenii au ales-o şi în care prosperă, de animale
sociale a căror sociabilitate este flexibilă datorită sărăciei relative a rutinelor
sociale înnăscute.”

174
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

se înscrie în această descriere trebuie considerată un candidat serios

la eliminarea completă.”14 În concluzie, ea ar trebui să fie abolită dat
fiind că exclude sau explică eronat multe fenomene mentale deja
explicate satisfăcător de către (neuro)psihologia modernă precum
visarea, conştiinţa, bolile mentale, procesele de învăţare sau
memoria. Se bazează pe aceleaşi metode de transmitere tradiţionale a
prejudecăţilor şi credinţelor de la o generaţie la alta, fără a fi supusă
metodelor mai riguroase de verificare şi dezvoltare specifice teoriilor
ştiinţifice.
Pentru funcţionalişti, însă, psihologia populară este o teorie
empirică care se presupune că explică „regularităţile dintre stimuli şi
răspunsuri”15 care se regăsesc în comportamentul uman (şi probabil
şi cel animal) şi care s-a dovedit, cel puţin până acum, din
perspectivă evoluţionistă, a fi pur şi simplu de succes. 16
Cu toate acestea, deosebirile dintre aşa-zisa teorie-teorie a
psihologiei populare şi teoria psihologică ştiinţifică sunt mari.
Empiricitatea psihologiei populare nu este de genul celei ştiinţifice
falsificabilă prin experiment, ci mai degrabă o empiricitate de ordin
verificaţionist pe termen lung, un soi de verificaţionism social (sau
de specie), fapt ce îi conferă un avantaj selectiv faţă de cea ştiinţifică.
„Psihologia populară nu este vulnerabilă empiric în acelaşi mod în
care sunt teoriile şi are funcţii evaluative care o fac de neînlocuit de o
teorie ştiinţifică.”17 Psihologia populară nu este teorie ştiinţifică
propriu-zisă şi nici nu vizează să fie, ci este o realitate cognitivă
organic rezultată din evoluţia speciei, urmând legile de evoluţie
naturală şi nu pe cele epsitemologic-raţionale ale ştiinţei. Funcţia sa
cognitivă nu se suprapune în totalitate peste cea ştiinţifică în care
criteriul aletic primează în faţa celui pragmatic. În cazul ei se vizează

14
Paul Churchland, „Eliminative materialism and propositional attitudes” în
Journal of Philosophy, 78, 1981, pp. 67-90.
15
David Lewis, „Psychophysical and Theoretical Identifications” în Australasian
Journal of Philosophy, 50, 1972, pp. 249–58.
16
J. Fodor, Psychosemantics, MA: MIT Press, Cambridge, 1987. P. S. Kitcher,
„In Defense of Intentional Psychology” în Journal of Philosophy, 81, 1984, pp. 89-
106. Lahav, R., „The Amazing Predictive Power of Folk Psychology” în
Australasian Journal of Philosophy, 70, 1992, pp. 99-105.
17
Larry Hauser, „Act, Aim, and Unscientific Explanation” în Philosophical
Investigations, 15 (4), 1992, pp. 313-323.

175
 Bogdan Popoveniuc

scopuri deliberative şi evaluative, în sens general care să răspundă

aşteptărilor noastre specifice.
Critica eliminativiştilor este în parte nejustificată atâta timp
cât chiar eliminativiştii susţin că numai prin intermediul ei a fost
posibilă fixarea semnificaţiilor reţelei termenilor stărilor mentale, a
cunoaşterii implicite, şi generalizărilor. „Psihologia populară este
teoria care dă semnificaţie termenilor stărilor mentale obişnuite.” 18 În
plus, ea are, în cea mai mare parte, o structură logică şi funcţii
practice şi cognitive similare teoriilor ştiinţifice în general precum
susţin, în plus, funcţionaliştii. „De notat că noi nu putem nici măcar
să ne formulăm concepţiile noastre asupra psihologiei populare fără a
o şi utiliza deja (…) chiar a gândi pro şi contra psihologiei populare
înseamnă a-ţi reafirma aderarea şi angajamentul faţă de ea.”19
Pe de altă parte, simulaţioniştii încearcă să arate că este o
greşeală să crezi că înţelegerea minţii implică informaţii masive
despre minte, ci implică doar un fel de simulare mentală care nu
necesită informaţii precise despre cum funcţionează mintea. (Gordon,
198620; Heal, 198621; Goldman, 1989;22 Harris, 199223).
Pe de altă parte, consider însă că, abordarea riguroasă şi
încercările serioase de înţelegere şi întreaga discuţie despre
psihologia comună deşi pe deplin justificate pe de o parte, sunt
cumva deformate de modul în care se pune problema în psihologia
minţii, de vocabularul, perspectiva şi specificul acesteia. Ea este
judecată, transformată şi integrată sau eliminată în şi din perspectiva
acestei ramuri particulare a psihologiei. În realitate, psihologia
populară are de a face mai puţin cu cunoaşterea minţii sau a stărilor
ei în sine, cât cu cea a relaţiilor sociale. Mai exact, ea vizează

18
Stephen Stich şi Shaun Nichols, „Folk Psychology” în Stephen Stich şi Ted A.
Warfield (eds.), The Blackwell Guide to Philosophy of Mind, Basil Blackwell,
Oxford, 2003, pp. 235-255, p. 3
19
Martin Kusch, op. cit., p. 240.
20
R. Gordon, „Folk psychology as simulation” în Mind and Language, 1, 1986,
pp. 158-170.
21
J. Heal, „Replication and functionalism” în J. Butterfield (ed.), Language,
Mind and Logic, Cambridge University Press, Cambridge, 1986, pp. 135-150.
22
Alvin I. Goldman, „Interpretation psychologized” în Mind and Language, 4,
1989, pp. 161-185.
23
P. Harris, „The work of the imagination” în A. Whiten (ed.), Natural theories
of mind, Blackwell, Oxford, 1991.

176
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

cunoaşterea sau atribuirea corectă a stărilor mentale în vederea

orientării şi supravieţuirii în cadrul corpusului social. Psihologia
minţii este mijlocul pentru îndeplinirea funcţiei sale sociale.
„Psihologia populară se referă la sistemul de motive cogniţii şi alte
concepte care susţin înţelegerea noastră reciprocă şi ceea ce noi
gândim, care explică ceea ce facem.” 24 Prin urmare, psihologia
populară are în vedere două categorii de termeni: relaţiile
interpersonale (deci, indirect, stările mentale ale celorlalţi şi cele
proprii) şi, mai recent, imaginea de sine, de unde şi uşurinţa cu care
lunecă spre subiectivism, în ciuda corecturile date de experienţa
individuală şi cea a speciei, odată ce, la omul contemporan, imaginea
de sine devine centrul perspectivei sale de înţelegere a lumii.
Psihologia populară este mediatorul necesar pentru „circularităţile
benefice între capacităţile noastre de a atribui stări mentale şi
capacităţile noastre de a ne angaja în activităţi comune.”25 Aceste
atribute, cunoştinţe despre minte, pot fi împărtăşite de membrii unei
colectivităţi ale căror acţiuni le explică, cum se întâmpla în trecut şi
atunci ele sunt folosite doar în parte, sau ele pot face parte dintr-un
mediu în care există o presiune care determină să fie în interesul
individului de a acţiona conform cu aceşti parametri de bază ai
atribuirilor făcute de ceilalţi. (De unde creşterea interesului pentru
cunoaşterea mentalului în condiţiile pluri-culturalismului şi a
diversificării segmentării şi plasticizării corpului social).
Astfel, în primul rând, originea şi rolul psihologiei populare a
simţului comun, a constituit-o prezervarea corpusului social, a
speciei noastre cu un creier atât de dezvoltat şi cu libertate din ce în
ce mai mare de decizie şi acţiune. „Când acest simţ comun al
interesului este exprimat reciproc şi este cunoscut amândurora, el
determină o rezolvare şi un comportament potrivit. Şi aceasta poate fi
cu îndeajunsă îndreptăţire numită convenţie sau înţelegere între noi,
deşi în absenţa unei promisiuni; atâta timp cât acţiunile fiecăruia
dintre noi au drept referinţă pe cele ale altuia, şi sunt făcute pe baza
supoziţiei că ceva anume se face de cealaltă parte.”26

24
Larry Hauser, op. cit., pp. 313-323.
25
Adam Morton, op.cit., p. 148.
26
David Hume, A Treatise of Human Nature, NuVision Publications, LLC, 2008,
p. 351.

177
 Bogdan Popoveniuc

Deşi împărtăşeşte unele dintre trăsături cu psihologia ştiinţifică

ca şi formă de cunoaştere, funcţia sa teleologică fundamentală o
afectează profund, modificând valabilitatea şi temeinicia celorlalte
calităţi ştiinţifice posibile ale sale. Astfel valoarea explicativă şi
predictivă ale acţiunilor judecate după scopuri şi nu după cauze, o fac
a fi, deşi empirică, totuşi o teorie care nu se bazează pe experiment,
ci o simplă generalizare bazată pe practica cotidiană. În psihologia
populară „a justifica şi explica o acţiune merg deseori mână în mână”
deoarece „rolul justificativ al raţiunii (…) depinde de rolul său
explicativ.”27 În ştiinţă inversa nu este valabilă, dar în psihologia
populară da.
Funcţiile sale evaluativă şi deliberativă (de luare a deciziilor)
sunt contingente la epoca, cultura sau societatea în care aceasta se
manifestă. Explicaţia în cadrul psihologiei comune merge de la scop
către cauză, în stilul „ştiinţei” teleologice aristotelice a explicării
căderii pietrei către centrul pământului precum pasărea care zboară
către cuibul său. Explicaţia fiind finalistă, ea poate explica motivele,
dar nu cauzele. De fapt, ea nici nu este interesată de cauze, având
funcţie existenţială în evoluţia speciei, se axează pe motivaţii, intenţii
şi credinţe presupuse şi nu pe cauze, urmărind finalitatea practică a
acţiunilor, către ce sunt acestea orientate şi nu de ce anume sunt
determinate. Prin urmare, psihologia populară, implică, în mare
măsură, un determinism teleologic, puţin compatibil cu cel ştiinţific
actual (!). Efectul sau comportamentul aşteptat este judecat în funcţie
de motivaţiile posibile, nu de cauzele posibile, care le-au generat de
unde şi valoarea predictivă redusă atâta timp cât credinţele, intenţiile
sunt greu universalizabile. Ea este astfel mai degrabă inductivă şi
sintetică, decât deductivă şi analitică. Acest fapt se poate observa şi
în cele mai răspândite şi înrădăcinate dintre miturile psihologiei
populare prezentate mai sus, al căror nivel de credibilitate depăşeşte
de departe alte rezultate şi cunoştinţe rezultate ale psihologiei
ştiinţifice şi care au fost făcute cunoscute publicului larg. Prin
urmare, aspectul fundamental al „înţelegerii noastre a minţii şi
acţiunii este, în parte, format de nevoia sa de a media activităţile
comune, la fel cum activităţile comune pe care le

27
Donald Davidson, „Actions, Reasons, and Causes” în Essays on Actions and
Events, Oxford University Press, Oxford, 1963, pp. 261-275, p. 8.

178
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

desfăşurăm sunt formate de nevoia de a ne baza pe capacităţile

noastre de a aduna şi conceptualiza informaţii unul despre altul.” 28
Acest lucru, pe care îl mai subliniam şi în altă parte,29 este
susţinut de concepţiile pre-psihologice care susţin că la fel cum, ca şi
conştiinţe cognitive ne formăm operând în acelaşi mediu natural, ca
şi conştiinţe sociale suntem constituiţi de „privirea celuilalt”.
„Conştiinţa este iniţial nereflexivă, lipsită de sentimentul sinelui;
aceasta dobândeşte o imagine de sine – o imagine care ajunge să
formeze simţul somatic al sinelui persoanei – văzându-se pe sine
oglindit în ochii celorlalţi. Noi ne formăm unii altora identităţile prin
actul de oglindire reciprocă, prin privirea reciprocă. Viaţa unei
persoane este construită şi constituită din astfel de relaţii
formative.”30
Prin urmare, psihologia comună este şi va rămâne psihologia
celorlalţi, psihologia colectivă a speciei, deşi din ce în ce mai
îndepărtată de pre-determinările înnăscute. Psihologia ştiinţifică se
prezintă astăzi, nu ca alternativa emancipatorie a conştiinţei umane
colective de sub pre-determinările naturale, ci ca un subdomeniu
specializat, profesionalizat, relativ eclectic, cantonată în academii şi
centre de cercetare, unde răspunde în cea mai mare parte cerinţelor
pieţei, necesităţilor politice ale momentului sau nevoilor individuale
ale cercetătorilor individuali care împărtăşesc fundamental în
alegerea şi tratarea temelor dezideratele … psihologiei comune. În
acest context se evidenţiază încă o dată tri-unitatea (bio-psiho-
socială) deterministă a psihologiei ca şi ştiinţă experimentală
riguroasă, al cărei corp de cunoştinţe formează o instituţie socială,
dependentă de evoluţia culturală a speciei (inteligenţei) umane şi
dincolo de acestea. În aceste condiţii, distincţia dintre psihologia
populară şi cea ştiinţifică devine evidentă, deşi în practică aceasta
este estompată, dată fiind complexitatea relaţiei dintre ele, cele două
rămânând moduri alternative de transmitere a informaţiei
autoreferenţiale la nivelul speciei umane. Faptul că „ştiinţa trebuie să

28
Adam Morton, op. cit., p. 149.
29
Bogdan Popoveniuc, Curs de antropologie filosofică, Editura Universităţii din
Suceava, Suceava, 2008.
30
Amélie Oksenberg Rorty, Mind in action: essays in the philosophy of mind,
Beacon Press, Boston, 1988, p. 38.

179
 Bogdan Popoveniuc

înceapă cu miturile şi cu critica miturilor” nu exclude posibilitatea ca

ea să sfârşească tot la acestea.

Bibliografie

Baumeister, R. F., Brad, J. şi Campbell, W. K., „Self-esteem,

narcissism, and aggression: Does violence result from low
self-esteem or from threatened egotism?” în Current
Directions in Psychological Science, 9, 2000, pp. 26-29.
Baumeister, R. F., Smart, L. şi Boden, J., „Relation of threatened
egotism to violence and aggression: The dark side of high
self-esteem” în Psychological Review, 103, 1996.
Bushman, B. J. şi Baumeister, R. F., „Threatened egotism,
narcissism, self-esteem, and direct and indirect aggression:
Does self-love or self-hate lead to violence?” în Journal of
Personality and Social Psychology, 75, 1998, pp. 219-229.
Churchland, Paul, „Eliminative materialism and propositional
attitudes” în Journal of Philosophy, 78, 1981, pp. 67-90.
Davidson, Donald, „Actions, Reasons, and Causes” în Essays on
Actions and Events, Oxford University Press, Oxford, 1963,
pp. 261-275, p. 8.
Davies, Martin, „The Mental Simulation Debate” în C. Peacocke
(ed.), Objectivity, Simulation and the Unity of Consciousness:
Current Issues in the Philosophy of Mind (Proceedings of the
British Academy, vol. 83), 1994, pp. 99–127.
Davies, Martin şi Stone, Tony (eds.), Mental simulation: evaluations
and applications, Blackwell, Oxford, 1995.
Fodor, J., Psychosemantics, MA: MIT Press, Cambridge, 1987.
Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor
umane, Editura Univers, Bucureşti, 1996.
Goldman, Alvin I., „Interpretation psychologized”, în Mind and
Language, 4, 1989, pp. 161-185.
Gordon, R., „Folk psychology as simulation” în Mind and Language,
1, 1986, pp. 158-170.
Harris, P., „The work of the imagination” în A. Whiten (ed.), Natural
theories of mind, Blackwell, Oxford, 1991.

180
Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei
De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

Hauser, Larry, „Act, Aim, and Unscientific Explanation” în

Philosophical Investigations, 15 (4), 1992, pp. 313-323.
Heal, J., „Replication and functionalism” în J. Butterfield (ed.),
Language, Mind and Logic, Cambridge University Press,
Cambridge, 1986, pp. 135-150.
Heidegger, Martin, „Întrebarea privitoare la tehnică” în Originea
operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel
Liiceanu, Univers, Bucureşti, 1979.
Hornsby, Jennifer, Simple Mindedness: In Defense of Naive
Naturalism in the Philosophy of Mind, MA.: Harvard
University Press, Cambridge, 1997.
Hume, David, A Treatise of Human Nature, NuVision Publications,
LLC, 2008.
Kitcher, P. S. „In Defense of Intentional Psychology” în Journal of
Philosophy, 81, 1984, pp. 89-106.
Kusch, Martin, Psychological knowledge: a social history and
philosophy, Routledge, London, 1999.
Lahav, R., „The Amazing Predictive Power of Folk Psychology” în
Australasian Journal of Philosophy, 70, 1992, pp. 99-105.
Lewis, David, „Psychophysical and Theoretical Identifications” în
Australasian Journal of Philosophy, 50, 1972, pp. 249–58.
Lilienfeld, Scott O., Lynn, Steven Jay, Ruscio, John şi Beyerstein,
Barry L., 50 Great Myths of Popular Psychology, Wiley-
Blackwell, 2009.
Morton, Adam, The importance of being understood: folk psychology
as ethics, Routledge, London, 2003.
Nichols, Shaun, „Folk Psychology” în Encyclopedia of Cognitive
Science, Nature Publishing Group, London, 2002.
Popoveniuc, Bogdan, Curs de antropologie filosofică, Editura
Universităţii din Suceava, Suceava, 2008.
Ratcliffe, Matthew şi Hutto, Daniel D., Folk psychology re-assessed,
Springer, New York, 2007.
Rorty, Amélie Oksenberg, Mind in action: essays in the philosophy
of mind, Beacon Press, Boston, 1988.

181
 Bogdan Popoveniuc

Stich, Stephen şi Nichols, Shaun, „Folk Psychology” în Stephen

Stich şi Ted A. Warfield (eds.), The Blackwell Guide to
Philosophy of Mind, Blackwell, Oxford, 2003, pp. 235-255, p.
3
Thoits, Peggy A., „Social Psychology: the Interplay Between
Sociology and Psychology” în Social Forces, Volume 73,
Issue 4, 1995, pp. 1231-1243.
Turner, Jonathan, The Institutional Order, Longman, New York,
1997.

182

View publication stats