Revelatia Iubirii Dumnmezeiasti Prin Sfintele Taine

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Justinian Patriarhul
DUMNEZEU PE OM
SAU
REVELAȚIA IUBIRII DUMNEZEIEȘTI
ÎN SFINTELE TAINE
Preot Iulian Naroș
0
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................................... 2
Omul – chip al lui Dumnezeu ...................................................................................................................... 5
„Şi a făcut Dumnezeu om după chipul Său” (Facere, 1, 27) .................................................................. 5
Înrudirea omului cu natura creată........................................................................................................... 6
Sufletul - zestrea nepreţuită a omului ................................................................................................... 10
Chipul lui Dumnezeu în om, structură sfântă spre comuniunea Sfintei Treimi ................................... 12
Asemănarea omului cu Creatorul său ...................................................................................................... 16
Comuniunea, calea asemănării omului cu Dumnezeu .......................................................................... 16
Comuniunea ca lucrare a iubirii ........................................................................................................... 19
Sfintele Taine .............................................................................................................................................. 25
Taina Creației ....................................................................................................................................... 26
Taina întrupării lui Dumnezeu ............................................................................................................. 27
Taina Bisericii ...................................................................................................................................... 27
Sfintele Taine - logodna omului cu Dumnezeu .................................................................................... 29
Note generale despre Sfintele Taine..................................................................................................... 30
Tainele unirii omului cu Dumnezeu ......................................................................................................... 35
Taina Botezului ....................................................................................................................................... 35
Hristos, haina cea nouă a omului ......................................................................................................... 36
Chemarea omului la libertate ............................................................................................................... 39
Redobândirea demnităţii de stăpân....................................................................................................... 42
Taina Mirungerii ..................................................................................................................................... 45
Plinătatea Botezului.............................................................................................................................. 45
Actualizarea darurilor primite .............................................................................................................. 49
Necesitatea înmulțirii darurilor Duhului Sfânt ..................................................................................... 50
Taina Sfintei Împărtășanii ...................................................................................................................... 54
Permanentizarea Sfintei Împărtășanii ................................................................................................... 57
Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie.................................................................................................. 62
Tainele re întăririi omului în Hristos ....................................................................................................... 65
Taina Pocăinței ....................................................................................................................................... 65
Pocăința ca lucrare permanentă a omului ............................................................................................. 66
Pocăința ca Taină ................................................................................................................................. 70
Efectele păcatului ................................................................................................................................. 73
Taina Sfântului Maslu ............................................................................................................................ 76
Boala între blestem și binecuvântare .................................................................................................... 76
Boala trupească și boala sufletească ..................................................................................................... 80
1
Taina Sfântului Maslu - renaștere în Hristos ........................................................................................ 82
Tainele speciale, de angajare ..................................................................................................................... 86
Taina Cununiei ....................................................................................................................................... 86
Temelia Cununiei ................................................................................................................................. 87
Taina Cununiei – împlinirea umanului ................................................................................................. 89
Taina Cununiei văzută din „versantul” monahismului......................................................................... 92
Taina Cununiei şi viaţa conjugală ........................................................................................................ 94
Taina Hirotoniei ...................................................................................................................................... 97
Hristos - prototipul arhiereului ............................................................................................................. 97
Taina Hirotoniei sau liantul comuniunii............................................................................................. 100
Concluzii.................................................................................................................................................... 107
Bibliografie................................................................................................................................................ 109
Izvoare ................................................................................................................................................ 109
Literatură secundară ........................................................................................................................... 109
Dicționare ........................................................................................................................................... 111
Surse electronice ................................................................................................................................ 111
Introducere
În Biserica Ortodoxă se pune un mare accent pe Revelația Dumnezeiască. Dumnezeu, prin relația de
2
comuniune în iubire îi descoperă omului lucrările Sale care sunt ca o scară spre cunoașterea Sa. În acest
sens, putem vorbi despre o revelație naturală prin intermediul căreia Îl putem cunoaște pe Dumnezeu prin
lumea creată, și despre o Revelație supranaturală, prin care revelația naturală se face cunoscută și înțeleasă
deplin. „Ca atare, Revelația supranaturală pune doar în lumină mai clară însăși revelația naturală.”1
Prin această lucrare unitară a Revelației dumnezeiești, în Biserică se vorbește despre o singură Revelație în
vederea atingerii unei singure relații de comuniune între Dumnezeu și om. Revelația naturală se descoperă
prin Revelația supranaturală, iar cea supranaturală nu ar putea fi înțeleasă fără revelația naturală. Această
relație de întrepătrundere a celor două Revelații dă naștere unei singure Revelații sau unei singure
descoperiri a lucrării lui Dumnezeu în vederea comuniunii cu omul, pentru ca acesta, la rândul lui, să poată
răspunde afirmativ, în mod conștient, chemării dumnezeiești.
După întruparea lui Dumnezeu, lucrarea cea mai intimă a acestei comuniuni dintre Dumnezeu și om se
realizează în Biserică - Trupul tainic al lui Dumnezeu Cel Întrupat. Forma de comuniune a acestei relații
sunt Sfintele Taine. Nu am putea vorbi despre aceste Sfinte Taine, dacă nu le-am vedea în lumina Revelației
dumnezeieşti.
Când vorbim, în viața de zi cu zi, despre Sfintele Taine, Botez sau Cununie, Spovedanie sau Euharistie ș.a.,
ne raportăm la ele ca la niște acte liturgice și scăpăm, astfel, din vedere faptul că ele sunt mijloace prin care
omul intră în comuniune cu Dumnezeu, împărtășindu-se din comuniunea cu El. Atitudinea incompletă a
acestei abordări se datorează faptului că ne scapă din vedere conștientizarea că Sfintele Taine sunt lucrări
pornite dinspre Dumnezeu spre om, ca manifestare a dragostei Sale pentru el. Această comuniune în iubire
este revelată prin Sfintele Taine.
Prin această abordare a Revelației dragostei dumnezeiești spre om, Sfintele Taine nu vor mai reprezenta,
pentru om, doar simple acte liturgice, ci ele vor deveni descoperiri dumnezeiești ale iubirii lui Dumnezeu
pentru noi.
Așadar, importanța alegerii acestei teme de cercetare constă în conștientizarea sensului deplin al săvârșirii
Sfintelor Taine în Biserică. De altfel, explicarea importanței covârşitoare a Sfintelor Taine a constituit
preocuparea asiduă a Părinților Bisericii. Aceștia, ca adevărați stâlpi ai creștinătății, ne-au oferit, de-a lungul
timpului, bogate surse de inspirație, precum și o poziționare corectă în înțelegerea sensului lor, care nu este
altul decât iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră în chipuri diferite, prin aceste Sfinte Taine.
În primul capitol al lucrării, am încercat să subliniez manifestarea iubirii dumnezeiești asupra întregii creații,
cu precădere asupra omului – cununa creației lui Dumnezeu – care, prin înzestrarea dăruită de Creatorul său
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p.11
3
„și devine omul suflet viu”, se bucură de împărtășirea comuniunii cu El.
De asemenea, chemarea spre veșnicie, pe care i-o face Dumnezeu omului, este continuă, mereu prezentă,
cuprinzând în sine lucrarea de comuniune cu aproapele și regăsirea de sine, în chipul său original, cel după
care a fost creat, în calitate de chip, omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu. Reciprocitatea
iubirii se împlinește atunci când omul mărginit lucrează în sine iubirea, devenind el însuși iubire în întâlnirea
și comuniunea cu iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.
După o succintă prezentare a Sfintelor Taine, despre care m-am încumetat să vorbesc în lucrarea de față, am
încercat să detaliez, începând din al treilea capitol, conținutul, misiunea și lucrarea fiecărei Sfinte Taine în
parte, subliniind aspectul duhovnicesc al lor, ca o sinteză a sensurilor dogmatice și liturgice.
Prima Taină a lucrării dumnezeiești cu omul, pe care am abordat-o în această lucrare, este Taina Creației,
prin care Dumnezeu împletește în om lumea materială cu cea spirituală. Prin Taina Creației, Dumnezeu îl
așază pe omul atât de prețuit de El în centrul lumii văzute, înzestrându-l cu Chipul Său dumnezeiesc, pentru
a lucra iubirea în comuniune cu Creatorul său și cu întreaga creație, special plămădită pentru el.
Datorită mărginirii sale și a lipsei de statornicie, de multe ori, omul se lasă ademenit și înșelat de sfaturi și
priviri amăgitoare, care-i fură îndrăzneala și-i zădărnicește urcușul epectazic spre comuniunea iubirii
dumnezeiești. De aceea, dintru început Dumnezeu, din iubire pentru om, nu-l lasă pe acesta singur, ci se
face locuitor cu oamenii prin Taina Întrupării lui Hristos, reînnoind prin aceasta invitația omului la
comuniunea dumnezeiască.
Omul, restaurat prin jertfa lui Hristos, devenit conștient de lucrarea dragostei Lui, răspunde invitației Sale
prin cea de-a treia mare Taină, Biserica. La rândul ei, Taina Bisericii naște pe om în comuniunea
dumnezeiască, prin alte Sfinte Taine.
În continuarea demersului inițiat am descris cele șapte Taine, ce se săvârșesc în Biserică, încercând să
subliniez lucrarea duhovnicească a fiecăreia, în lumina Revelației lui Dumnezeu, ce izvorăște din lucrarea
Sa iubitoare. În acest sens, am ales împărțirea lor în trei categorii după efectele lucrărilor asupra omului, și
anume: Taina unirii omului cu Dumnezeu, Taina re întăririi omului în Hristos și Tainele speciale, de angajare
în comunitatea Bisericii spre comuniunea cu Hristos.
În prima categorie sunt cuprinse Tainele altoirii omului în Hristos, prin Taina Botezului, în care omul se
îmbracă în Hristos, urmând ca în Taina Mirungerii să primească harul Duhului Sfânt ca pecetluire pentru a
primi împărtășirea din Hristos prin Taina Euharistiei, devenind astfel Hristofor.
Când omul, datorită atracției sale egoiste, neglijează harul primit prin Sfintele Taine, se îmbolnăvește de
„ne dumnezeire”, dar primește posibilitatea vindecării și învierii în Biserică. Aceasta îl pregătește, prin
Tainele re întăririi omului în Hristos: Taina Spovedaniei, în cadrul căreia el își asumă greșeala
conștientizată, aducând-o înaintea lui Dumnezeu pentru a fi iertat și restaurat, și Taina Sfântului Maslu, prin
4
care omul constată ruptura de Creatorul său, precum și efectele păcatului în sufletul și trupul său, și-l
îndrumă spre reintrarea în comuniunea dintâi, cea dumnezeiască.
Cea de-a treia categorie cuprinde Taina Cununiei și Taina Preoției, taine prin care omul se angajează în
comuniunea Bisericii spre comuniunea cu Dumnezeu, întărindu-se sufletește prin această comuniune în
Hristos, dar, în același timp, întărindu-i și pe ceilalți.
Prin înțelegerea duhovnicească a Sfintelor Taine săvârșite în biserică avem posibilitatea de a ne împărtăși
din Revelația dumnezeiască, descoperind prin aceasta scopul și sensul vieții dat de Dumnezeu la creație, dar
uitat de om din pricina orientării greșite a existenței sale, și anume acela de a deveni iubire, după asemănarea
cu Creatorul său. Printr-o raportare corectă la Sfintele Taine, omul nu va mai acuza suferințe sufletești,
izvorâte din vidul axiologic, ci se va împărtăși din Revelația dumnezeiască; aceasta îl va conduce, inevitabil,
spre comuniunea cu Dumnezeu, Care este Iubire.
Astfel, prin tratarea acestui subiect al Sfintelor Taine, ca Revelația iubirii dumnezeiești, am urmărit să
adâncesc semnificația lucrărilor dumnezeiești prin observarea și trăirea lor cu mai multă atenție și luare
aminte, căci ceea ce descoperim interesant pentru prima dată nu este atât de interesant cum este atunci când
privim cu ochi noi ceea ce trăim și vedem zilnic.
Descoperirile pe care Dumnezeu le mijlocește omului la momentul potrivit primirii lor, sunt conștientizări
care stimulează mișcarea de iubire a omului înspre Dumnezeu, începută la Botez și înlesnită de Însuși
Hristos. Iar această dinamică continuă, numită îndumnezeire, este fără de sfârșit, ea se prelungește în
veșnicie.
Omul – chip al lui Dumnezeu

„Şi a făcut Dumnezeu om după chipul Său” (Facere, 1, 27)
Identitatea şi misiunea omului îi sunt revelate acestuia în Cartea Facerii: „Și a zis Dumnezeu: să facem om
5
după chipul și asemănarea Noastră,...”. (Facere 1,26)
Textul scripturistic ne supune atenției originea dumnezeiască a omului; el nu este Dumnezeu prin creație, ci
în potenţă, prin devenire. Chipul și asemănarea, menționate în planul lui Dumnezeu, sunt două lucruri
distincte, dar şi unite în acelaşi timp. Unitatea lor constă în aceea că nu se poate vorbi despre una fără să fie
în atenție și cealaltă. „Raportul chip – asemănare poate fi exprimat astfel: chipul este asemănarea în potență
iar asemănarea este chipul în actualitate”.2 Distincția lor are în vedere „chipul” ca pecete pe care Dumnezeu
o pune în om prin suflarea dumnezeiască3, deoarece „datorită sufletului înrudit cu Dumnezeu stă chipul lui
Dumnezeu în om”;4 iar” asemănarea”, ca măsura la care trebuie să ajungă omul.
Chipul este începutul ce pregăteşte scopul pentru care a fost creat omul, iar asemănarea este scopul însuși
la care trebuie să ajungă omul. În lucrarea sa zilnică, omul își îndreaptă atenţia şi efortul în vederea atingerii
unui scop, folosindu-se pentru aceasta de priceperea cu care a fost înzestrat și de mijloacele pe care le are la
îndemână. Dumnezeu Creatorul l-a adus la existență pe om, înzestrându-l cu structura necesară în vederea
atingerii scopului pentru care a fost creat.
Tema Chipului lui Dumnezeu în om poate fi înţeleasă numai din perspectiva Nou Testamentară. În Vechiul
Testament, Dumnezeu, deși este auzit, iar nu închipuit, nu Se arată la vedere. Moise atenţionează poporul
lui Israel în legătură cu acest aspect al imposibilității omului de al vedea pe Dumnezeu: „Iar Domnul v-a
grăit de pe munte, din mijlocul focului; glasul Lui l-ați auzit... Țineți dar bine minte că în ziua aceea, când
Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-ați văzut nici un chip. „5
În timp ce în Vechiul Testament, termenul chip – țelem (‫ )צלם‬are sens negativ, de idol, în Noul Testament,
termenul chip – icon dobândeşte un alt înțeles: „Chipul e văzut aici într-o participare la Sfânta Treime...;”6
el ia Chipul lui Hristos, Chipul Tatălui, prin împărtăşirea Sfântului Duh.
În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; și înțelegem ideea cea mai ‘nainte de veci pe care a avut-o
Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru și dupre asemănare”. Pentru noi creștinii, Fiul
cel întrupat a lui Dumnezeu este cel ce ne descoperă ideea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi. 7
Înrudirea omului cu natura creată

Din perspectiva antropologiei creştine, omul este creat dihotomic: trup și suflet. Conform Revelației
2Pr. Lect. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, Alba Iulia, 1996, p.191
3Facere 2,7
4Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti -1996, p.267

5Deuteronom 4, 12,15
6Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxo, vol. 1, p. 268
7Arhiandritu Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol.1, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2004, p.159

6
dumnezeiești (Fac. 2, 7), omul este făcut din țărână și suflare dumnezeiască.
În actul creaţiei, „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om...”, Dumnezeu Creatorul
intervine direct. Din ziua întâi a creației și până în ziua a șasea, toate au fost create prin cuvânt, „și a zis
Dumnezeu:”...; în ziua a şasea, spre seară, este creat omul, într-un mod cu totul special.
Toate au fost aduse din nefiinţă la fiinţă din dragostea dumnezeiască. Crearea omului, prin înzestrarea
dăruită de Creatorul său „Şi devine omul suflet viu”, suportă mai multă dragoste, prin comuniunea
Dumnezeu – om la care este chemat. Dumnezeu nu poruncește pământului să scoată trup de om aşa cum a
poruncit pentru animale „Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare sălbatice
după felul lor. Și a fost așa.” (Facere 2,24) Dumnezeu Creatorul se atinge de pământ şi alegând țărână,
plămădeşte trupul omului. Scriptura „nu a spus simplu << pământ, ci țărână>>, ca și cum ai spune partea
cea mai proastă și mai de puțin preț din pământ.”8
Tot ce a creat Dumnezeu, a creat bun9. Din pământul roditor a ales partea cea mai puțin valoroasă, pentru a
pune în ea, ca într-un vas, suflare dumnezeiască de viață. Suflarea de viaţă, pe care a primit-o omul, este
mult mai preţioasă decât forma plăsmuită din ţărână. În acest sens, atenţia omului trebuie să fie mereu
îndreptată spre „conținutul din vas „, spre suflarea de viață. Trupul dobândeşte valoare datorită atingerii
dumnezeieşti, a chipului primit.
Când ne gândim de unde-și are început făptura noastră, învățăm îndată să ne smerim, să ne umilim, chiar de am ridica
sprâncenele de mii și mii de ori. De aceea și Dumnezeu îngrijindu-se de mântuirea noastră, a condus așa limba acestui
fericit profet... de aceea ca nu cumva omul, neștiind din ce e alcătuit, să-și închipuie despre el lucruri mari și să
depășească hotarele sale, dumnezeiasca scriptură mai vorbește încă o dată de facerea omului și ne arată chipul
alcătuirii lui, începutul nașterii sale; ne spune din ce a fost făcut cel dintâi om și cum a fost adus pe lumea asta. 10
Trupul omului este luat din același pământ din care au ieșit plantele și animalele, la porunca dumnezeiască.
Această realitate îl situează pe om într-o relație de înrudire cu acestea, dar deasupra lor datorită conținutului
pe care-l poartă: „suflare de viaţă”. Prezența sufletului în trup, prin suflare dumnezeiască, onferă trupului,
făcut din țărână, o valoare inestimabilă. Aceasta face ca trupul omului luat din natura creată să devină mai
prețios decât toată creația văzută.
Părintele Stăniloae precizează faptul că această rudenie a omului cu natura creată îl învesteşte pe acesta ca
mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru întregul cosmos, omul devenind astfel, „preotul întregului cosmos.”
Prin faptul că omul e creat nu numai din țărână, ci și prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din această țărână, se
face vădit că el are o poziție specială nu numai față de natura din care e luat trupul lui, ci și în raport cu Dumnezeu.
Cum se ia din făină o parte și se pune aluat în ea, apoi se amestecă în toată făina, așa e format omul dintr-o parte a
naturii din care s-a introdus sufletul, ca apoi să dospească toată natura cu care rămâne în legătură, sau să mijlocească
8Sfântul Ioan Gură de Aur, Omili la Facere, PSB 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti -1987, p. 143
9Facere 1, 31
10Sfântul Ioan Gură de Aur, Omili la Facere ,...p. 143
7
pentru întreaga natură, duhul lui Dumnezeu, sau să fie preotul întregului cosmos.11
Omul este aşezat de Dumnezeu în mijlocul cosmosului, între macrocosmos (universul astronomic) și
microcosmos (universul microbiologic). El este centrul creației. Prin păcatul săvârşit de el, întregul cosmos
suferă. Prin sfințirea lui, se sfințește şi cosmosul. Această stare privilegiată conferită de Dumnezeu omului
îl face pe acesta responsabil față de micro- și macro-cosmosul care i-au fost încredințate spre stăpânire. Tot
ceea ce a creat Dumnezeu înainte de facerea omului a creat cu scopul de a-i sluji acestuia. La rândul său,
omul se poate folosi de tot ce a fost creat pentru el, dar are și datoria de a avea grijă de tot ce a primit în
stăpânire.
Unitatea ontologică a umanității întregi e de asemenea natură încât orice persoană care biruie răul în sine însăși produce
răului cosmic o înfrângere atât de mare, încât consecințele acestei biruințe se repercutează benefic asupra destinelor
lumii întregi. Pe de altă parte, natura răului cosmic e astfel încât, biruit în anumite ipostase (persoane) umane, el suferă
o înfrângere a cărei amploare e absolut disproporționată față de numărul acestor persoane.12
Prin relația unitară cu lumea văzută, omul nu se confundă cu ea. Actul special al creației îl deosebește de
natura în mijlocul căreia trăiește. Trupul omului este în strânsă legătură cu sufletul care a fost pus în el.
Acest adevăr este susţinut şi prin observarea faptului că, la ieșirea sufletului din trup, trupul nu se pierde
total în pământul din care a fost luat. O amprentă a persoanei rămâne în oasele ce-i poartă urma existenței
sale. Dacă sufletul a lucrat în lume cu harul lui Dumnezeu, sfințindu-se, harul sfințește și trupul, vasul cel
purtător al sufletului. Pământul, nemaiputând primi în compoziția sa trup îndumnezeit, îl păstrează uneori
întreg, pentru ca noi să putem cinsti sfintele moaște, cele pline de har dumnezeiesc.
Omul intră în legătură de comuniune cu Creatorul său prin ceea ce El, Dumnezeu, a pus în țărâna plămădită
- suflarea de viață – „făcându-l ființă vie” (Facere 2,7), iar nu pentru faptul că a început să i se pună în
mișcare toate organele vitale: respirația, circulația sanguină ș.a. Organele vitale la animale s-au pus în
mișcare doar prin cuvântul „să fie”. Omul, fiind creat printr-un act special, nu putea viețui biologic ca una
din creaturile din jurul său. Sufletul pus în el îl face persoană, chip al lui Dumnezeu, pentru a putea rămâne
într-o relație vie cu Dumnezeu, Creatorul său.
Cuvântul latin „persona”, ca şi „prosopon” din greacă, înseamnă „mască”. Ea învaţă că nu există un ordin omenesc
autonom căci a exista înseamnă a participa la fiinţă sau la neant. În această participare, omul realizează asemănarea,
icoana lui Dumnezeu, sau neasemănarea, grimasa demonică a maimuţăririi lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa
spune foarte clar: „Omenirea se compune din oameni cu chip de înger sau din oameni purtând mască de animal.”
Astfel, omul poate să anime din nou flacăra iubirii sau focul gheenei, el poate să-şi convertească DA-ul în infinite uniri;
dar poate, de asemenea, foarte bine, prin NU-ul său, să fie în separări infernale.13
Părintele Stăniloae menționează faptul că, „sufletul lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci
11Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia DogmaticăOrtodoxă, vol. 1, p. 267

12Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, ediția a II-a, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Deisis,
2004, pp.245-246
13Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Trad. Pr. Lect. univ. dr. Vasile Răducă, Cristiana,
Bucureşti, 1995, pp. 34-35

8
aceasta o au și animalele, care nu primesc o însuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii
cu Sine adică viața spirituală.”14 Prin suflarea de viață, sufletul omului devine un întreg împreună cu trupul,
astfel încât vitalitatea trupului nu poate exista fără prezența sufletului, iar vitalitatea sufletului nu poate
exista fără comuniune cu Dumnezeu, prin harul Lui.
Chipul lui Dumnezeu în om se identifică prin prezența sufletului în om, iar nu prin părțile componente ale
fizionomiei trupeşti: ochi, nas, gură ș.a. Trupul părăsit de suflet își pierde aceste părți componente ale
fizionomiei, însă legătura pe care a avut-o cu sufletul, chiar după descompunerea sa în pământ, rămâne în
veci. Tragedia omului apare atunci când atenţia lui este îndreptată într-o măsură mai mare spre trup.
Acum toată mărirea cea înșelătoare a deșertăciunii vieții se desface; pentru că sufletul a părăsit locașul său, vasul s-a
spart; lutul s-a făcut negru, fără glas, fără simțire, mort nemișcat; (...) Toate mădularele trupului se arată acum
netrebnice; cele ce, puțin mai înainte erau mișcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimțire; căci ochii au apus,
picioarele s-au legat, mâinile și auzul au încetat, limba cu tăcere s-a îngrădit și gropii se dă. Cu adevărat deșertăciune
sunt toate cele omenești.15
Dumnezeu nu a rânduit ca trupul să se descompună, ci a binecuvântat ca împreună cu sufletul să se

transforme, să ajungă asemenea lui Dumnezeu prin comuniunea cu harul Lui. Observăm acest lucru la
Hristos, Chipul desăvârșit al lui Dumnezeu Tatăl, când, după punerea Lui în mormânt, a treia zi înviază,
urmând ca, la a patruzecea zi să Se înalță de-a dreapta Tatălui, cu același trup luat din Maica Sa, dar
transformat spre împlinirea scopului dat lui Adam prin Hristos.
Părintele Stăniloae, în explicarea răspunsului Sfântului Maxim, adresat lui Talasie, ne vorbește despre planul
lui Dumnezeu de întrupare a lui Hristos, chiar dacă omul nu s-ar fi stricat prin păcat16. Omul nu avea
posibilitatea de a ajunge, prin propriile mijloace, la asemănarea cu Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu lua trup
de om. Chipul lui Dumnezeu, fiind în om, permite ca un firesc această întrupare a lui Dumnezeu Fiul, care
este conformă planului cel din veac al lui Dumnezeu Tatăl. În acest sens, trupul omului dintru început a fost
făcut curat, pregătit special pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Omul, gustând din păcat, a gustat din
moarte, iar moartea are efect atât asupra trupului, cât și asupra sufletului. Trupul, prin descompunere, iar
sufletul, prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu.
Sfinții Părinți acordă o atenție diferită sufletului și trupului, deși acestea două – trup și suflet - constituie un
întreg împreună. „Să ai grijă de trup ca și cum ai avea de trăit mulți ani, iar grijă de suflet ca și cum ai avea
de trăit ziua de astăzi” este povața lor. Prin această afirmaţie este subliniată importanța lucrării comune a
sufletului pentru trup și a trupului pentru suflet.
14Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, pp. 267
15Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 2006, pp. 237-238
16Filocalia vol. 3,Tipografia Arhiedecezană, Sibiu, 1948, Nota, pp.328
9
Sufletul - zestrea nepreţuită a omului
Omul, prin suflare dumnezeiască, a devenit viu - ne spune Sfânta Scriptură. Vitalitatea sufletului se
datorează înrudirii omului cu Dumnezeu, înrudire pecetluită prin chipul dăruit acestuia. Prin această
înrudire, sufletul omului este nemuritor, rațional (cuvântător), „căci nemuritorul este rațional.”17
La rândul ei, această nemurire a fost sădită în om ca o invitație de a participa în mod conştient și liber la
comuniunea Sfintei Treimi. Participarea omului la această comuniune este alegerea și dorința lui de a se
împărtăși din dumnezeire. Omul, împărtășindu-se din comuniunea cu Dumnezeu, devine dumnezeu. Există
însă diferenţă între Dumnezeu și omul îndumnezeit: Dumnezeu este necreat, iar omul există prin creație și
participare la comuniunea Sfintei Treimi. Această participare presupune împărtășire prin Harul
dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, și imitare a firii dumnezeiești.
Omul a părăsit grădina raiului ca urmare a păcatului săvârşit treptat şi s-a obişnuit să trăiască în lumea
văzută, care este un reper pentru cea nevăzută. De-a lungul timpului, el şi-a îndreptat curiozitatea spre o
cunoaștere concretă a lui Dumnezeu și a lumii nevăzute sau a sufletului omenesc, prin utilizarea unităților
de măsură ale rațiunii. Astfel, au fost promovate mai multe învățături despre suflet, unele eretice,
depărtându-se de adevărul dumnezeiesc, iar altele dogmatice, fiind conforme cu Revelaţia dumnezeiască.
Biserica a despărțit învățătura sa cea adevărată de cea eretică, stabilind o normă pentru întreaga biserică. Cu
toate acestea, biserica descoperă într-un mod epectatic sensuri noi și mai profunde în ceea ce priveşte
învăţătura despre suflet, dar ne îndepărtându-se de dogma hotărâtă în Sfintele Sinoade.
În acest sens, nu putem vorbi despre o sistematizare concretă a învățăturii despre suflet, nevoia omului de a
cunoaște fiind strâns legată de experiența concretă. Sfântul Ioan Damaschin, alături de alţi teologi, încearcă
să concretizeze învățătura despre suflet (tema supusă analizei), punând-o ca fundament de la care pornesc
alte înţelesuri mai profunde.
Sufletul este o substanță vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională,
spirituală, fără de formă; se servește de un corp organic și îi dă acestuia puterea de viață, de creștere, de simțire și de
naștere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup,
aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voință, pentru că
este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul celui care l-a creat, Care l-a adus la existență.18
Sufletul provine de la Dumnezeu prin creație directă, personală și intimă. (...) Sufletul pătrunde tot trupul material și-l
cuprinde, depășește materialitatea trupului, dar este legat de el. Prin suflet omul este persoană, este conștiință, rațiune
și responsabilitate. Prin el, omul nu este numai ceva, ci Cineva. Sufletul asigură omului unicitatea în univers, dar și
eternitatea întrucât este creat intenţionat de Dumnezeu ca indivizibil și nemuritor. În general trebuie să spunem că nu
ne putem defini esența sufletului, ci doar manifestările lui.
17Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 268

18SfântulIoan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005,
pp. 83 -84
10
 Sufletul este superior trupului, pentru că trupul se distruge în pământ, dar sufletul merge la Dumnezeu, conform
Eclesiast 12, 7
 Sufletul este nematerial și deci nemuritor, pentru că este insuflat direct de Dumnezeu.
 Sufletul este înzestrat cu rațiune, sentiment și voință, adică cu însușirile fundamentale ale oricărui spirit. În acest
sens, Sf. Atanasie cel Mare spune: „numai omul cugetă cele din afară de sine şi gândeşte la cele ce nu sunt de faţă, şi
revine la cugetarea lor să prin judecată alege ceea ce e mai bun dintre cele cugetate.”19
Omul, neînţelegând esenţa dumnezeiască, nu poate descoperi şi nici nu poate înțelege esenţa sufletului, care
este suflare dumnezeiască. Nu o putem compara cu nimic din cele cunoscute nouă. Putem doar intui cadrul
care defineşte sufletul, prin identificarea manifestărilor acestuia. Şi această intuiţie este mărginită, deoarece
ea este identificată doar cu unităţile de măsură cunoscute de om. Din cele afirmate, concluzionăm faptul că
sufletul este raţional, deoarece omul, în comparaţie cu lumea ce-l înconjoară, este singurul care poate
înţelege - prin cugetare, prin logică, prin analiză, prin calcule ş.a. - unde se află, pentru ce se află şi ce are
de făcut (locul, scopul, acţiunea – fapta); sensibil, capabil să simtă starea lucrurilor ce-l înconjoară. Simte
bucuria, dragostea, pacea, blândeţea, fericirea, bunătatea, curăţia ş.a.; bineînţeles, simte şi opusul lor, fiind
înzestrat cu libertate sau cu voinţă liberă, nu doar cu instinct. Ca urmare a acestei înzestrări, el poate să se
opună sau să se supună instinctului; poate să aleagă cugetarea cea bună sau pe cea rea; poate să aleagă să
urmeze chemării nobleţei sau sălbăticiei.
Aceste însuşiri personale ale sufletului, identificate fiecare în parte după acţiunile pe care le lucrează, nu pot
spune cu claritate ce este el, sufletul. Omul poate să se guverneze singur sau cu ajutor, folosindu-se de aceste
însuşiri. Fiind sădite în chipul omului de către Dumnezeu, ca dar, acestea îl conduc pe om spre apropiere
sau spre depărtare de scopul pentru care au fost date. Chiar dacă au fost date omului ca mijloace spre
atingerea scopului fiinţării sale, totuşi Dumnezeu îi respectă acestuia guvernarea liberă a lor. Îl însoţeşte şi-
l călăuzeşte permanent, tot prin ele, cu harul Său, în măsura în care voinţa liberă a omului este îndreptată
spre El.
Însuşirile sufleteşti nu funcţionează în paliere paralele, individuale, ci în sinergie. În scrierile Sfinţilor Părinţi
am auzit vorbindu-se despre o inimă a minţii şi o minte a inimii, înţelegând prin aceasta că inima, ca organ
al sensibilităţii, conştientizează sentimentele, iar mintea, ca organ al cugetării, nu rămâne într-o analiză rece,
sentenţioasă, ci găseşte modul cel mai potrivit de a armoniza rezultatul cugetării cu cel al nobleţei. Voinţa
liberă a omului este înfăptuirea şi acţiunea celor două puteri sufleteşti.
Putem spune - intuind prin aceste puteri sufletești, însuşirile sufletului - într-un mod apofatic, că Dumnezeu,
prototipul chipului din om, nu este doar Cineva acolo sus, impersonal sau doar o putere; El este Persoană:
cu raţiune, căci toate le-a făcut într-o rânduială bună20, după legi fixe21, de la detalii nano metrice şi până la
19Pr.Lect. George Remete, Dogmatica ortodoxă, pp. 184- 1851

20Facere,1, 31
21Psalm, 103; 10
11
distanţe măsurabile în ani-lumină, toate într-o logică şi ordine dumnezeiască; cu sensibilitate şi delicateţe
dumnezeiască – pentru că toate le-a făcut cu sensibilitatea: organele de recepţie şi de transmitere a
sentimentelor, biologicul, culorile, texturile lucrurilor materiale (de la gaz la solid) ş.a.; şi cu voie liberă,
omniprezent, nemărginit, ce cuprinde întreaga lumea creată, toate făcându-le din dragoste. Pe toate acestea
le putem sesiza, deoarece suntem chip al Său. Însă rolul cel mai important al chipului lui Dumnezeu în noi
îl constituie comuniunea cu El.
Împărtăşirea prin comuniune este posibilă doar într-un mod conştient, simţit şi liber. Comuniunea ne uneşte
cu semenii noştri şi cu Dumnezeu, devenind un întreg, dar ne contopiţi, păstrându-ne în acelaşi timp
însuşirile personale. Chipul lui Dumnezeu este sădit în om ca o premisă spre comuniunea deplină a omului
cu El, prin Hristos, chipul Tatălui22. Chiar dacă în învăţătura bisericii sunt indicate, într-un mod sistematic,
anumite însuşiri ale sufletului, ele nu sunt decât un punct de plecare spre înţelegere şi intuiţie a chipului lui
Dumnezeu în om, ele neputând fi înţelese deplin decât în comuniune cu Dumnezeu.
Parcurgând câmpul imens al gândirii patristice, infinit de bogată şi nuanţată, se câştigă impresia că ea evită orice
sistematizare pentru a salva întreaga ei suplețe uimitoare. Ea îngăduie totuși să se tragă câteva concluzii fundamentale.
Înainte de toate trebuie înlăturată orice concepție substanțialistă despre chip. Acesta nu e așezat în noi ca o parte a
ființei noastre, ci totalitatea ființei umane creată, sculptată „după chipul”. Prima expresie a chipului constă în structura
ierarhică a „omului”, cu viaţa spirituală în centru. Chipul este această centralitate, acest primat al vieţii spirituale,
animată de aspiraţia funciară spre absolut. Este elanul dinamic al întregii noastre fiinţe spre arhetipul ei divin (Origen),
este aspiraţia irezistibilă a spiritului nostru spre Dumnezeu (Sf. Vasile) ca persoana infinită, este erosul uman întins
spre erosul divin (Sf. Grigorie Palama), care îi vine în întâmpinare cu infinitatea Sa, susţinând şi în spiritul uman
tensiunea spre infinit. Pe scurt este setea inepuizabilă, intimitatea dorului de Dumnezeu, cum se exprimă atât de minunat
Sfântul Grigorie de Nazianz: „Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”23.
Chipul lui Dumnezeu în om, structură sfântă spre comuniunea Sfintei Treimi
În persoanele Sfintei Treimi este „o continuă și infinită comunitate”24. Imitarea firii dumnezeiești presupune
participarea activă şi conştientă, continuă a omului și cultivarea comuniunii cu „mulțimea persoanelor
umane unite în aceeaşi natură omenească.”25 Este de înțeles faptul că această unitate a naturii umane, prin
care fiecare chip (persoană) poartă în sine celelalte chipuri create (natura creată), este mult mai redusă decât
unitatea ființei lui Dumnezeu, datorită faptului că tot ce este creat este mărginit, iar Dumnezeu este
nemărginit. „Noi suntem nu numai compuși, ci și contrari nouă înșine și unii altora nerămânând nici o zi în
mod curat aceiași, cu atât mai puțin toată viața. Dar și curgem și cădem cu sufletul și cu trupurile. Pe când
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu se rup din continuitatea reciprocă.”26
22Ioan 14; 9
25Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană..., p. 36
26Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia DogmaticăOrtodoxă, vol. 1, pp. 201
12
Chipul lui Dumnezeu în om îi facilitează acestuia posibilitatea de a răspunde invitației Creatorului său și,
totodată, îl provoacă, la rândul lui, să iniţieze şi el invitații spre comuniune cu întregul chip creat (natura).
Prin această relaţie de comuniune cu semenii săi, omul poate să înţeleagă menirea sa de a participa la
comuniunea Sfintei Treimi.
Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârșite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor ca într-
o uriașă plasă de ochiuri. Prin razele lor dau și primesc; razele lor sunt în acest fel comune și totuși persoanele sunt
centre deosebite ale razelor care pornesc din ele și vin spre ele. Fiecare persoană e centrul atâtor fire actuale câte
persoane se află în relație cu ea și centrul atâtor fire virtuale câte persoane pot fi în relație cu ea. Și fiecare persoană
poate lua un loc de centru față de orice altă persoană. Plasa aceasta de ochiuri se desfășoară continuu din ea însăși, o
parte trecând, alta adăugându-se, ca într-o sferă de ochiuri tot mai dese.27
Relațiile interumane sunt exerciții de însușire a comuniunii dumnezeieşti. Comuniunea cu semenul său,
odată însușită, îl ajută pe om să răspundă comuniunii cu Dumnezeu, într-un mod conştient. Relația de
comuniune presupune un dialog, iar nu un monolog. La rândul său, dialogul presupune chemare și răspuns.
Omul, deși este cunună a creației și stăpân al cosmosului, nu poate relaționa decât cu chipul său integrat în
el - persoanele din jurul lui - și cu Cel care îl cheamă permanent la comuniune, la viață.
Natura creată prin cuvânt nu poate răspunde unei chemări la dialog, ea nefiind persoană (chip). Ea se supune
omului, fiind în comuniune cu el, prin ascultare, iar nu prin voință liberă sau conștientă. Chipul lui
Dumnezeu în om, prin suflarea dumnezeiască, îl face pe acesta persoană. Prin unire cu Ipostasul
Dumnezeiesc, el depăşeşte limitele mărginite ale creaţiei şi se face nemărginit, prin participare la
nemărginirea lui Dumnezeu.
Omul nu are capacitatea de a-L chema pe Dumnezeu în comuniune cu el (căci unde să-L invite în
mărginimea lui?!), ci el are doar datoria sau libertatea de a răspunde chemării pe care Dumnezeu i-o face
spre epectaza cunoașterii. Astfel, el devine persoană responsorială.
Relația de comuniune a omului cu Dumnezeu nu se poate identifica decât în parte cu relația de unire și
comuniune a lui Dumnezeu în Sfânta Treime. Conform scrierilor Sfinților Părinți, relația de comuniune în
Sfânta Treime este revelată în trei moduri: după ființă, ipostatică și după lucrare. „După ființă sunt unite
numai cele trei persoane ale Sfintei Treimi; unirea după ipostas a realizat-o cuvântul lui Dumnezeu atunci
când și-a asumat trupul din Fecioara Maria; iar... după lucrare a fost dăruită omului prin creaţia lui „după
chipul lui Dumnezeu.”28
Omul, în rugăciunea sa, pare că Îl roagă pe Dumnezeu să-i primească rugăciunea, să-l învețe a se ruga, să
Se sălășluiască în el. Aceasta este tot alegerea lui de a răspunde chemării lui Dumnezeu. Chemarea lui
Dumnezeu este continuă, aşa cum nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sunt continue.
27Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia DogmaticăOrtodoxă, vol. 1, pp. 202
28Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, p.74
13
Dumnezeu nu este cuprins de timp. Nu se poate vorbi despre o chemare a lui Dumnezeu pe care a făcut-o
omului sau despre una pe care i-o va face omului, ci, mai degrabă, despre o un răspuns prezent, un acum
continuu, deoarece, Dumnezeu este cel ce face chemare omului la comuniunea cu El, iar omul trebuie să
dea curs chemării dumnezeiești.
Omul, fiind mărginit, are momente când optează pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și momente când
alege să răspundă altor chemări. Când el reușește să răspundă chemării dumnezeiești cu toată puterea
sufletească – rațiunea, simțirea și voința prezente în această comuniune – chiar și pentru o vreme mai
îndelungată, are impresia că momentele petrecute în comuniune cu Dumnezeu au fost doar de o clipă. Clipa
devine, în acest sens, măsura prezentului. Dumnezeu este prezent permanent lângă om, așteptând ca omul
să se „conecteze” şi să participe la comuniunea cu El.
Însuşirile sufleteşti ale omului sunt unice, irepetabile. Această unicitate îl pune pe om în postura de a se
„actualiza” permanent atunci când intră în comuniune cu semenii săi şi cu Dumnezeu. Omul actual nu mai
seamănă cu cel de ieri, deşi la o primă vedere am putea spune că el face aceleaşi greşeli, aceleaşi lucruri de
rutină ş.a. La o analiză mai atentă vom observa că, deşi ne trezim în fiecare dimineaţă, momentele trăite sunt
unice de fiecare dată. Cu atât mai mult, această realitate se poate observa şi în relaţia cu alte persoane.
Chipul omului se descoperă treptat, în relaţia de comuniune. În izolare, indiferent de natura ei (pentru
meditaţie sau din păcat), omul nu se poate cunoaşte pe sine şi nu poate discerne corect încotro merge. În
momentele de meditaţie alese - fără comuniune cu Dumnezeu – omul îşi va făuri păreri eronate, încrezându-
se în propriile gânduri.” Comuniunea adevărată se dezvoltă printr-o atenţie îndreptată spre ceilalţi oameni
şi spre lumea ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu o frânare a pasiunilor ca porniri nesfârşite spre finit, cu
o cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci ca absolut
adevărat.”29
Veșnicia este un prezent continuu. Acest astăzi conferă omului posibilitatea de a se conecta la veșnicie, prin
comuniunea cu Dumnezeu, mijlocită de harul Lui, şi nu suferă nicio amânare care să-l extragă din veșnicie
și să-l supună timpului. Dorința spre veșnicie nu presupune un moft sau o lucrare elitistă a unui grup de
oameni. Ea este sădită în firescul omului, fie el negru, chinez, musulman, bărbat, femeie sau copil, chiar
dacă acesta nu este conştient de ea. „În calitate de chip, omul întreg tinde spre modelul său, spre
Dumnezeu,”30 deoarece el nu se poate regăsi pe sine decât în chipul său original, cel după care a fost creat.
Explicaţia este afirmată şi susţinută şi în Cartea Facerii 2; 20, 23. Omul nu s-a putut recunoaște în natura
creată și nici în viețuitoarele ce-l înconjurau, iar în femeia dată ca ajutor, se recunoaște doar în parte: trupește
– „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea,” dar şi sufleteşte, întrucât se simte în comuniune
29Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 274
14
deplină cu ea. Cu toate acestea, atât Adam, cât și omul din zilele noastre simte o chemare spre Chipul cel
dintâi, în care intuieşte regăsirea sa deplină.
Părintele Stăniloae vorbeşte despre chemarea spre veşnicie, ca imbold pus în om, de către Dumnezeu, spre
comuniunea cu El: „Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se
adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să
vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă.”31
Putem identifica învăţătura acestei chemări a lui Dumnezeu, precum și răspunsul omului, în Evanghelia
după Matei, spusă de Mântuitorul, la sfârșitul parabolei nunții fiului de împărat: „Căci mulți sunt chemați,
dar puțini aleși;”32 dar şi în pilda celor chemaţi la cină33.
Dumnezeu dorește comuniunea cu omul. – Firească și pentru om - și chiar o inițiază, printr-o chemare
continuă și epectazică. În continuare este nevoie ca omul să aleagă între a da curs acestei chemări sau a-și
îndrepta atenția spre sine. Alegerea este a omului. În Evanghelie aflăm că puțini sunt cei care aleg să
răspundă chemării lui Dumnezeu, să participe la comuniunea cu El.
Prin suflarea lui Dumnezeu apare în om un tu a lui Dumnezeu „chipul lui Dumnezeu,” căci acest tu poate să spună și
el eu și-i poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu Își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism
biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual
înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii34.
Chipul lui Dumnezeu este o hartă de orientare a omului spre destinaţia sa. Comuniunea sufletului cu trupul
şi sinergia lor nemijlocită indică nevoia comuniunii omului cu Dumnezeu şi sinergia lucrărilor Sale. Harta
nu este suficientă pentru ca omul să ajungă la destinaţie. Ea este doar orientativă, de conştientizare. Hristos
Se face om, Se face ghid spre asemănarea noastră cu Dumnezeu, El fiind singurul care cunoaşte drumul ce
duce spre îndumnezeire. „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât
numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.”35
Tot omul simte chemarea spre asemănarea cu Dumnezeu. Din obișnuința cu sine însuși, omul caută
răspunsul la toate doar în sine. Fiind atent la nevoile sale sufletești, omul încearcă să răspundă prin ecoul
opus lor: iubirii prin egoism, bucuriei prin întristare, păcii prin stres, răbdării prin nerăbdare, bunătății prin
răutate, altruismului prin zgârcenie, credinței prin ateism, blândeții prin violență, înfrânării prin lăcomie,
curăției prin desfrânare. Cu toate că, din punct de vedere teoretic acest ecou este respingător și de nedorit,
din experiență omul poate constata că şi le doreşte. Îi este foarte greu să renunțe la ele, câteodată, chiar
imposibil; şi asta datorită faptului că nevoile sufletului omenesc nu pot fi împlinite decât în comuniunea cu
32Matei 22,14
33Luca 14, 16-24
35Matei 11, 27
15
Dumnezeu.
Relaţia omului cu Dumnezeu devine o necesitate, iar nu un serviciu adus lui Dumnezeu: „... fără Mine nu
puteți face nimic” (Ioan 15,5), ne spune Mântuitorul, deoarece nevoia sufletească, vitalitatea sufletului, este
rodul comuniunii omului cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca
acestea nu este lege.”36
Asemănarea omului cu Creatorul său

Comuniunea, calea asemănării omului cu Dumnezeu
Chipul lui Dumnezeu în om reprezintă structura dumnezeiască pusă de Creator în ființa umană. Pe această
structură, omul, în conlucrare cu Dumnezeu, poate clădi ființarea sa. Fără o structură clară nu se poate ridica
nimic durabil. Structura unui edificiu sau opera de artă a unui artist poartă în ele dintru început, dar ca „prin
36Galateni, 3, 22-23
16
ghicitură”, finalitatea lucrării. Cel care proiectează structura prevede şi opera completă, însă până la
finalizarea acesteia vorbim tot despre o lucrare. Omul nu a putut participa în mod direct la chipul pe care l-
a primit. - Structura fiinţării sale - dar este chemat să participe la devenirea sa.
Cel ce a pus în om chipul Său devine coordonatorul principal al lucrării. Lucrarea omului este devenirea sa
ca dumnezeu. Singurul care poate prevedea această devenire a omului ca dumnezeu este Însuşi Dumnezeu,
care dintru început a întipărit în om Chipul Său. Omului îi este descoperită în parte vederea finită a lucrării,
şi aceasta nu pentru că ar fi un „proiect secretos”, ci pentru că omul nu are capacitatea deplină de cunoaştere
a dumnezeirii. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul
Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1,18)
Dumnezeu, prin Fiul Său, iar mai apoi prin împărtăşirea Sfântului Duh, Se face cunoscut omului, pentru ca
omul să participe la devenirea sa, într-un mod conştient şi liber. Prin revelaţia Tatălui, făcută de „Fiul cel
Unul-Născut”, omul capătă un statut de colaborator în restaurarea lumii (care i-a fost încredinţată) prin
restaurarea sa. Omul dobândeşte misiunea de a avea grijă la „devenirea” sa, iar nu la devenirea altuia. De
„un altul” se ocupă Acelaşi Dumnezeu, prin participarea liberă a fiecăruia. În Dumnezeu, eu, tu şi altul
devenim un întreg neamestecat pentru întrega lume (cosmos), iar nu pentru mai multe. Fiecare om este
stăpân al cosmosului, prin creaţie, neexistând mai multe cosmosuri în acelaşi spaţiu.
Comuniunea omului cu Dumnezeu îi acordă acestuia demnitatea de stăpân. Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că omul este stăpân, prin „Chipul” primit. „Deci prin cuvântul „chip” trebuie înţeles stăpânire şi nimic
altceva, că Dumnezeu l-a creat pe om să fie stăpân peste toate cele de pe pământ; şi nimic nu este pe pământ
mai mare decât el, ci toate sunt în stăpânirea lui.”37 Această stăpânire cu care a fost învestit omul dintru
început nu este una individualistă şi egoistă, căci ar însemna ca fiecare om de pe pământ să aibă propria
stăpânire asupra lumii.
Stăpânirea lumii este reală şi posibilă doar în relaţia de comuniune om - Dumnezeu, comuniune care îl
orientează pe om spre asemănarea cu Creatorul său şi-n acelaşi timp îl face părtaş, prin asemănare, la
stăpânire, asemenea moştenirii primite de către fiu de la tată.
Moştenirea pe care Dumnezeu voieşte să o dea omului dintru început este îndumnezeirea. „Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească... tot pământul.” (Facere 1, 26) Scopul pentru care a
fost creat omul este: să fie asemenea Nouă ca să stăpânească. Pentru a putea fi înţeleasă şi asumată această
stăpânire după asemănare de către om şi pentru ca ea să nu devină o stăpânire despotică (în sens peiorativ),
este nevoie de o maturitate duhovnicească. Prin asemănarea cu Dumnezeu suntem vrednici de stăpânire, iar
nu prin stăpânire devenim vrednici de asemănare. Cu alte cuvinte, stăpânirea, care este manifestarea
asemănării, nu este scop în sine. Ţinta spre care este îndreptat omul de la creaţie, prin chipul dumnezeiesc
37Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere ,...p. 102

17
primit, este asemănarea cu Dumnezeu.
După cum cuvântul „chip” înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul „asemănare” înseamnă ca noi să ajungem,
atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce priveşte
bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos: „Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri.” După cum pe
acest pământ larg şi încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel şi pe latul sufletului nostru sunt
gânduri nesocotite şi dobitoceşti, sălbatice şi pline de cruzime. Pe acestea, dar, trebuie să le ţinem în frâu, să le supunem
şi să le dăm în stăpânirea raţiunii.38
Aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur desluşesc înţelesul fericirii a treia din Predica de pe munte a
Mântuitorului: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. (Matei 5,50)”. Sufletul omului capătă
însuşirea blândeţii prin stăpânirea pornirilor sălbatice care-l înlănţuie - mânia, cruzimea, frica, laşitatea,
obrăznicia, lăcomia ş.a. Blândeţea este o însuşire a dumnezeirii. Alături de blândeţe vor veni (creşte) în
sufletul omului „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
înfrânarea, curăţia.” (Galateni 5,22-23) Toate acestea sunt însuşiri ale lui Dumnezeu cu care Acesta vrea să-
l înveşmânteze pe om, pentru ca el să fie asemenea Lui.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Cu toate acestea, omul este chemat să devină asemenea Lui. Drumul omului
spre asemănarea cu Dumnezeu este un drum misterios, necunoscut. Omul este invitat să păşească pe acest
drum necunoscut, lăsându-se îndrumat de Însuşi Dumnezeu. Patriarhul Avraam devine, prin viaţa lui, o
icoană a răspunsului care omul este chemat să-l dea prin acest demers, „spre asemănare”. „Ieşi din pământul
tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu.” (Facere 12,1) Acest
îndemn al lui Dumnezeu, adresat lui Avraam, de a-L urma pe un drum fără o destinaţie cunoscută este
îndemnul pe care dintru început Dumnezeu i l-a adresat omului şi nu încetează de a i-l adresa: „Iubiţilor,
acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom
fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3,2)
Prin Revelaţia dumnezeiască intuim ce este asemănarea cu Dumnezeu, însă deplin nu o putem cunoaşte în
această viaţă pământească. Din Epistola I a Sfântului Apostol Ioan aflăm că „Dumnezeu este Iubire.” (I Ioan
4, 8,16) Omul, în firescul lui, tinde spre o împlinire. Din tot ceea ce ar gusta omul pe pământ, nu există
nimic care să-i poată satisface sentimentul de împlinire afară de iubire (dragoste). Toţi oamenii trăiesc
această lipsă a împlinirii. Toți caută să-şi umple acest vid ontologic cu tot ce cred ei că le-ar putea aduce
împlinirea râvnită.
Se zice că Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, dacă-i chipul lui Dumnezeu? Şi omul
este dragoste, şi omul este iubire. Vedem că şi păcatele cele mai mari au de-a face cu dragoste şi cu iubire. Omul fiind
făcut în chipul lui Dumnezeu, îşi caută identitatea, cum zicem noi astăzi. (...)
Omul niciodată nu se poate satisface pe pământul acesta, nici cu cele mai mari plăceri, nici cu cele mai groaznice
păcate, nici cu cele mai mari înfăptuiri ale istoriei, ci poate să moară deznădăjduit, chiar fiind împlinit în toate; fiindcă
38Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere ,...pp. 109-110

18
alta năzuieşte omul, dar nu poate atinge. Trup şi sânge nu pot moşteni lucrurile acestea, pe care trupul şi sângele nu le
pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decât un firicel vag. Dar cultivând în noi acest cuvânt, însuşi
cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul descoperă ceea ce este El.39
Împlinirea omului este strâns legată de energia pe care el o depune în această direcţie. Dumnezeu îi stă la
dispoziţie omului spre a-l ajuta în devenirea sa. Omul devine iubire, în măsura în care lucrează iubirea în
sine. Nu poate deveni iubire doar dacă este iubit. Dumnezeu, fiind iubire, îşi revarsă iubirea Sa peste toţi,
însă puţini sunt cei care o primesc într-un mod conştient, şi nici în cel din urmă caz, omul nu devine iubire.
El devine iubire doar lucrând iubirea. „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
este iubire.” (I Ioan 4,8) Omul, fiind mărginit, şi iubirea lui este tot mărginită. Sufletul lui tinde spre
nemărginire, iar iubirea mărginită a omului are nevoie de o prelungire a ei dincolo de aici şi acum.
Chiar dacă omul şi-ar îndrepta iubirea sa spre toţi oamenii care sunt sau au fost pe faţa pământului de-a
lungul timpului, iubirea sa ar fi tot mărginită. Omul se regăseşte, se împlineşte atunci când lucrarea (energia),
iubirea lui mărginită se întâlneşte cu iubirea nemărginită (harul sau energia necreată) a lui Dumnezeu.
„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” (I Ioan. 3,1)
Comuniunea ca lucrare a iubirii

Lucrarea iubirii este lucrarea devenirii. Ca și chip al lui Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine în comuniune.
Chipul lui Dumnezeu în om este „un chip al Treimii și el se arată în comuniunea umană.”40 Omul nu poate
trăi în singurătate, dar nici nu poate intra în relaţia de comuniune cu Dumnezeu fără ca mai întâi să-L fi
cunoscut. Descoperirea lui Dumnezeu se lucrează prin aproapele. Dumnezeu Se lasă cunoscut, pogorându-
Se la puterea de pricepere a omului. Înţelegem lucrul acesta prin textul de la Matei 25, 31-46, în care
Dumnezeu, sub chipul împăratului, Se identifică cu aproapele ce se află în nevoi, chipul cel mai smerit al
omului: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceştia fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
Aproapele meu, prin nevoia lui sau a mea, mă învaţă să comunic.
Omul se izola dacă ar fi fost zidit de la început fără nevoi, într-o deplină perfecţiune. El nu mai simţea nevoia
de a interacţiona cu cei din jurul său. Tocmai aceste nevoi ale lui îl determină să intre în comuniune cu
semenii săi. Nevoia omului este punctul de plecare în vederea realizării unei comuniuni. Ea nu trebuie
identificată doar în plan material: nevoia de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de prezenţă ş.a., ea tinde
spre sufletesc pentru ca de acolo să poată identifica nevoia comuniunii cu Dumnezeu. În grădina Raiului,
Adam era într-o comuniune cu Dumnezeu dar nu înţelegea deplin această comuniune la care era chemat. Se
simţea diferit, neregăsindu-se nici în Dumnezeu nici în lumea creată. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este
bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facere 2,18) Lucrarea omului la sinele său,
39Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului,Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 25

40Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, pp.275
19
spre asemănare cu Dumnezeu, este începută în lucrarea de comuniune cu aproapele.
Dragostea are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine şi, într-o măsură oarecare, chiar tinde spre
aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci
o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu 41.
Comuniunea nu este doar statul de vorbă cu două sau mai multe persoane, ea este mult mai deplină. Ea
cuprinde comunicarea verbală, dar şi pe cea nonverbală. Este orientată spre acelaşi ţel, este interactivă,
presupune implicarea şi interacţiunea cu persoanele din jurul nostru. În ea se regăseşte atenţia îndreptată
spre nevoia celui de lângă mine. Comuniunea are la bază libertatea. Nu se poate vorbi despre o comuniune
forţată nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu. Comuniunea obligată sau creată într-un cadru egoist nu este
iubire. „Comuniunea adevărată - spune părintele Stăniloae - se dezvoltă printr-o atenţie îndreptată spre
ceilalţi oameni şi spre lume ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu o frânare a pasiunilor ca porniri nesfârşite
de finit, cu o cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci
ca absolut adevărat.”42
Firescul omului este de a fi în comuniune. Ideea singurătăţii îi aduce teamă, deoarece este străină de fiinţa
sa. Izolarea omului este un accident existenţial. În Eden, prin căderea în păcat, omul s-a izolat de Dumnezeu.
Mândria a fost dintru început păcatul care a rupt viaţa de Viaţă. La început, Lucifer, „care din trufie şi-a
încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare, şi pe îngerii cei împreună cu dânsul
potrivnici, care s-au făcut diavoli,”43 s-a izolat de Dumnezeu, apoi Adam, tot prin neascultare, şi în cele din
urmă, de multe ori, noi ne însingurăm şi ne îndepărtăm de Cel care ne-a dăruit viaţa.
Îndată ce Adam a păcătuit, a şi ieşit din comuniunea cu Dumnezeu. Prin această ieşire, ochii lui au descoperit
goliciunea din afara comuniunii şi teama, specifică singurătăţii. Adam, care înainte de ispitire era mereu în
comuniune cu Dumnezeu, acum, după săvârşirea păcatului, nu mai este de găsit. Prin strigătul chemare,
adresat de Dumnezeu „Adame, unde eşti?”44, El îl învită din nou la comuniunea cu El. În Atotştiinţa Sa,
oare nu ştia Dumnezeu unde se ascunsese Adam? Dar El vine în întâmpinarea lui Adam. El nu doreşte să-l
ştie în singurătate.
Reintrarea în relaţia de comuniune cu Dumnezeu este posibilă doar prin pocăinţă. Dumnezeu îl reinvită pe
om la comuniunea Trinitară, însă nu fără lucrarea propriei voinţe, ci tot prin aceeaşi voinţă cu care a ieşit
din comuniune. Pocăinţa este uşa prin care Dumnezeu îl invită pe om să pătrundă în această comuniune. Ca
la spovedanie, îl întreabă: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Facere
3, 9) La fel o „spovedeşte” şi pe femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?” Faptul că omul nu a intrat totuşi în
41Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 256.
42Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, pp.274
43Expresie din Moliftele Sfântului Vasile cel Mare
44Facere 3, 9
20
comuniunea cu Dumnezeu se datorează răspunsului dat: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea
mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Facere 3, 12) Ne asumarea greşelii este refuzul pocăinţei. Adam, ne
asumându-şi păcatul, ajunge să Îl învinovăţească pe Dumnezeu, iar femeia şarpele. „Femeia pe care mi-ai
dat-o TU, să fie cu mine...” Singurul care îşi asumă greşeala este Dumnezeu pe Golgota. Acest lanţ al
învinovăţirii şi al ne asumării a fost întrerupt de Însuşi Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Care, pe Golgota,
şi-a asumat toată greşeala omului. El este Noul Adam, Care prin pocăinţa Lui a continuat dialogul din Eden,
însă, de data aceasta pe Golgota, locul suferinţei şi al izbăvirii omului prin jertfa Sa mântuitoare: „Da, Eu
sunt vinovat pentru că Eu ţi-am dat femeia prin care ai păcătuit, dar nu spre păcătuire ai primit-o, ci spre
ajutor”, ar fi continuat dialogul.
Pocăinţa lui Hristos se face răspuns de intrare în comuniunea omului cu Tatăl. Prin Întrupare, Hristos Şi-a
asumat ieşirea omului din comuniunea cu Tatăl. Pocăinţa neterminată a lui Adam, începută în grădina
Raiului, la răcoarea serii,45 se împlineşte tot în amurgul zilei, pe la ceasul al nouălea, pe Golgota de către
Hristos: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tâlcuieşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit?” (Marcu 15,34) Iar confirmarea intrării în comuniune a omului cu Dumnezeu o aflăm tot pe
Golgota: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu.” (Luca 23, 46) Deşi a luat trup de om mărginit,
Hristos nu a fost despărţit de comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Căci nu se va putea în nici un fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să poată fi cugetat Fiul fără de Tatăl sau Duhul
despărţit de Fiul ci se admite în Aceştia o negrăită şi neînţeleasă comunitate şi distincţie nici deosebirea ipostasurilor ne
tăind comuniunea firii, nici comunitatea firii ne confundând particularităţile semnelor. 46
Strigătul de singurătate rostit pe cruce de către Hristos, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit?”, este ecoul omenirii, care a fost ruptă de comuniunea cu Dumnezeu prin păcat. Hristos, prin
pocăinţa Lui pentru păcatul omului, îl împacă pe acesta cu Dumnezeu, iar prin cruce îşi asumă şi efectul
păcatului.
Datorită Jertfei lui Hristos, omul se poate împărtăşi din nou din comuniunea Dumnezeiască, prin harul
Duhului Sfânt, putând de acum înainte să-şi continue drumul existenţial spre asemănarea cu Dumnezeu.
Această posibilitate, redată omului de către Dumnezeu, nu se înfăptuieşte fără participarea nemijlocită a sa.
Atunci când a fost creat, omul a fost creat în comuniunea dumnezeiască, însă această comuniune nu era
desăvârşită, deoarece el încă nu luase parte deplin la alegerea ei. Prin faptul că a păzit o vreme porunca de
a nu mânca din pomul „cunoştinţei binelui şi răului”, el şi-a arătat dorinţa de a rămâne în comuniune cu
Dumnezeu. Tocmai acea încălcare a poruncii a avut ca rezultat ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu.
Ca urmare a redobândirii acestei comuniuni, prin Hristos, omul este liber în continuare, de a participa activ
la comuniunea dumnezeiască, dar prin porunca înnoită: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.
45Facere 3,8
21
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13,34) Atâta vreme cât omul rămâne
în această poruncă, el rămâne om restaurat în Hristos. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14,23)
Cu fiecare ieşire din porunca dumnezeiască, ieşim şi din comuniunea ei, iar odată cu aceasta, şi din raiul
duhovnicesc. Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită şi nu are nevoie de repetiţie; Hristos nu Se răstigneşte
pentru a doua oară, însă invitaţia Lui de a reintra în comuniune cu El, este într-un prezent continuu, până ce
omul alege să-i răspundă prin pocăinţă. Din acel moment el intră în veşnicia lui Dumnezeu. Pocăinţa omului
devine astfel un prezent continuu, până ce acesta reuşeşte deplin, prin harul Duhului Sfânt, să ia parte la
comuniunea Treimică.
Colaborarea cu harul ajută pe om cu atât mai mult să-şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul este energia lui
Hristos, prin Care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită. Omul colaborând cu harul, se restabileşte în umanitatea
sa adevărată, după asemănarea lui Hristos. Sântul Maxim zice, completând cuvintele de mai sus: „Şi dacă (Cuvântul) a
avut voinţa natural ca om, a voit cu siguranţă acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sădit în fire, când a înfiinţat-o prin
creaţie”.47
În lucrarea duhovnicească, omul parcurge întreaga istorie a omenirii. Primeşte, într-un mod gratuit, harul
lui Dumnezeu ca pe o pregustare din comuniunea cu El, care urmează a se desăvârşi dacă omul alege să
rămână în ea, prin păzirea poruncii. Porunca nu este la imperativ, ci la condiţional optativ, conferindu-i
astfel omului libertatea alegerii. „Libertatea pe care ne-o dă Duhul merge mână în mână şi creşte cu viaţa
spirituală. El e Duhul libertăţii, pentru că e Duhul vieţii şi, chemându-ne la libertate şi ajutându-ne să sporim
în ea, ni se face pricină de viaţă.”48
În comuniunea cu Dumnezeu, prin împărtăşirea harului Duhului Sfânt, omul contemporan trăieşte ca întâiul
Adam în Rai. Deşi cuprins în lumea aceasta materială, desfătarea edenică este sufletească. Materia nu-l
împiedică pe om să guste dulceaţa raiului prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte fiecărui suflet, ca
efect al împărtăşirii din comuniune, atât cât îi este capacitatea de cuprindere și pe măsura deschiderii spre
El. „Înainte de a fi atins de har, sufletul trăieşte gândind că totul e bine şi, în rânduială sufletul lui. Dar când
harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se descoperă cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din
nou, îşi dă seama ce mare nenorocire este a trăi lipsit de har.”49
Nepriceperea şi copilăria cu care a tratat Adam relaţia de comuniune cu Dumnezeu, prin Harul Său, se
identifică în omul contemporan, care, la rândul lui, pierzându-şi harul, iese din această comuniune. Părintele
Sofronie de la Essex ne vorbeşte de o retragere a harului, însă nu din încercarea dumnezeiască, precum o
ispitire, ci din libertatea omului de a conlucra cu păcatul.
48Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p.208
49Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, editura Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia,
1994, p.91
22
Îl părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a mai simţi ca mai înainte apropierea
lui Dumnezeu un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât
stelele şi toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu,
dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi
disproporţionate şi care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia
că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă
atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu. 50
Momentul ieşirii omului din comuniunea dumnezeiască este momentul ieşirii lui Adam din rai. Odată cu
pierderea comuniunii cu Dumnezeu, Adam a pierdut şi comuniunea cu natura, care altă dată îi era supusă.
Iadul pe care Adam l-a pregustat câtă vreme a mai rămas pe pământ, şi pe care adesea îl gustă şi omul
contemporan, este iadul sufletului. Stresul, mânia, neliniştea, deznădejdea etc. Toate acestea arată că,
orientarea omului este greşită. Sufletul reacţionează ca un senzor şi ne atenţionează de schimbarea
traiectoriei. De abia acum începe lucrarea duhovnicească, de reorientare, spre comuniunea cu Dumnezeu,
prin pocăinţă. Fără înţelegerea a ceea ce ai pierdut, nu poţi începe căutarea.
Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit
amarnic atunci când, din pricina păcatului, a fost izgonit din grădina Edenului şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se
tânguia cu geamăt mare şi suspinurile lui umpleau toată pustia, căci sufletul lui era chinuit de un singur gând: „Am
supărat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău de Rai şi de frumuseţea lui cât de a fi pierdut iubirea lui
Dumnezeu care în fiecare clipă şi fără de saţiu atrage sufletul spre El.
În acelaşi chip, tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar care mai apoi a pierdut harul, trece
prin chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav şi încearcă o dureroasă părere de rău pentru faptul de a fi supărat pe Domnul
Cel Preaiubit.
Adam Tânjea pe pământ şi plângea cu amar. Pământul nu-i mai era drag şi suspina după Dumnezeu strigând:
„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut?
Când eram cu El, sufletul meu era bucuros şi senin, și vrăjmaşul nu avea intrare la mine.
Dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine tulburând şi chinuind sufletul meu
De aceea sufletul meu doreşte de moarte pe Domnul.51
Omul poate pierde harul lui Dumnezeu foarte repede, deoarece nu are statornicia îngerilor. În acest sens,
pocăinţa, care îl reintroduce pe om în comuniune cu Dumnezeu, trebuie să fie permanentă. Stările omului
alternează permanent între bine şi rău, între lumesc şi duhovnicesc, între sine şi Dumnezeu. Harul Duhului
Sfânt îi aduce omului echilibrul. Doar în har, omul poate desluşi binele de rău, alegând în cele din urmă
binele; poate împăca lumea în care trăieşte cu lucrarea duhovnicească pe care o are în atenţie şi descoperă
în sine planul lui Dumnezeu cu sine însuşi, comuniunea.
Pocăinţa devine pentru om uşă de intrare în comuniune cu Dumnezeu. Ea „este al doilea har, spune sfântul
Isaac Sirul, şi se naşte în inimă, din credinţă şi frică... Ea este a doua renaştere.”52 În pocăinţă, omul devine
50Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul , ...p.219

51Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ...p. 206
52Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ...p.104
23
conştient de ceea ce este el cu adevărat şi de ceea ce a fost atunci când harul lui Dumnezeu era în el. Nevoia
de a reveni la starea de dinainte de cădere îl motivează să caute orice indiciu care l-ar putea conduce într-
acolo, „Căci motorul căinţei este dragostea.”53
După cum afirmam mai sus, pocăinţa lui Adam a fost prin Hristos. Adam nu şi-a putut asuma greşeala. El
L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru greşeala sa: „Femeia pe care mi-ai dat-o (TU),... aceea mi-a dat din
pom şi am mâncat.” (Fc. 3,12) Dumnezeu Îşi asumă El greşeala primului om pocăindu-Se în locul lui, pentru
întregul Adam. Modelul de pocăinţă lăsat lumii de Hristos devine astfel, pentru fiecare om, cale spre aceeaşi
comuniune dumnezeiască, împreună cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Noi nu avem un Adam vizibil, care
să ne acuze, însă conştiinţa noastră este adamică. Îl regăsim în noi pe Adam cel vechi, învinovăţind pe altul,
sau pe Adam cel nou (Hristos) asumându-Şi vina noastră, suferind El durerile morţii pentru noi.
Fiecare om creat „după chipul” lui Dumnezeu este chemat să devină „chip” în Hristos. „Să (re) dăm chipului (ceea
ce este) după chipul (lui Dumnezeu), scrie Sf. Grigorie Teologul. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui
scop. Într-adevăr, naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi Iconomia Lui în trup nu se epuizează în răscumpărare, în
eliberarea de urmările greşelii lui Adam. Domnul l-a izbăvit pe om de aservirea lui păcatului, diavolului şi morţii, dar
a realizat şi lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu dăruindu-i existenţa adevărată în Hristos şi
înălţându-l la rangul de făptură nouă. Hristos reprezintă mântuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de
consecinţele păcatului protopărinţilor, ci şi pozitiv, întregind existenţa lui iconică dinainte de cădere. Relaţia Lui cu
omul nu e numai tămăduitoare. Mântuirea omului e ceva mult mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu
îndumnezeirea.54
De vreme ce Hristos S-a răstignit o dată pentru totdeauna, şi pentru tot omul55, nici răstignirea noastră nu
este lipsită de comuniunea cu El. Noi nu vom simţi părăsirea lui Dumnezeu, aşa cum a simţit-o Hristos pe
cruce prin integrarea în Sine a întregului Adam, ci vom simţi comuniunea cu El. Tocmai prin această
revelaţie, pocăinţa adevărată are în ea împletirea durerii cu bucuria, a asumării cu pacea. În pocăinţă devin
tâlharul mântuit de pe cruce. Mă întâlnesc în chip tainic cu Hristos pe Golgota păcatelor ridicată de mine.
Nu există un alt punct de întâlnire al omului căzut cu Dumnezeu decât pe Golgota. Aici este capătul păcatului
început în Eden. Totuşi vorbim despre păcat şi după răstignirea lui Hristos, ca o formă voită a omului de a
alege să intre în comuniunea cu altceva decât cu Cineva. Pocăinţa noastră este o trezire la realitate prin
nevoia sufletească de comuniune reală, iar nu virtuală, cu Dumnezeu.
Atât experienţa căderii din har, cât şi experienţa dobândită prin lupta de reintrare în harul Duhului Sfânt îl
aşază pe om într-o dependenţă totală faţă de Dumnezeu. Omul nu mai doreşte să fie lipsit de Dumnezeu, iar
lucrarea pe care el o exercită în această „rămânere” lângă Dumnezeu este pocăinţa. Orice gând potrivnic
comuniunii sale cu Dumnezeu, el îl simte ca pe o întinare, iar dorinţa de curăţire îi reînnoieşte pocăinţa cea
dintâi. „Lupta sufletului împotriva vrăjmaşilor durează până la mormânt. Şi dacă la războiul obişnuit este
53Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p.107

54 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, p. 80
55Romani 6,6-11
24
ucis numai trupul, războiul nostru este mult mai greu şi mai primejdios, pentru că însuşi sufletul poate pieri
în el.”56 Experienţa morţii pe care a avut-o omul, prin lipsa harului, face să crească în el o dorinţă de a se
preda pe sine întru totul lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu nu este slăbiciune, ci o comuniune deplină
la care omul ajunge prin pocăinţă.
Nici această pocăinţă nu este desăvârşită. Omul simte nevoia să integreze în sine întreaga lume cu păcatele
ei şi să trăiască pocăinţa lumii ca pe propria pocăinţă. În această stare de trăire a pocăinţei, el redobândeşte
starea de stăpân al lumii, responsabil de căderea ei. Starea aceasta nu este pur omenească, ci este parte a
comuniunii dumnezeieşti, pe care Dumnezeu Tatăl, din dragoste pentru lume, a integrat-o în Sine prin
Hristos Fiul Său, menţinându-o în Sine permanent, prin împărtăşirea Sfântului Duh.
Omul care poartă în el pe Duhul sfânt, chiar dacă nu în mod deplin, suferă pentru toţi, ziua şi noaptea; inima lui e plină
de milă pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sau se
împotrivesc Lui, şi care pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult
decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.57
Comuniunea omului cu semenii săi și în special cu Dumnezeu, Care cuprinde prin iubirea Sa întregul
cosmos, este împărtășire de viață. Chiar dacă iubirea omului este îndreptată doar spre semeni, făcând
abstracție de Dumnezeu prin necredința sa, el poate gusta din viață. Iubirea dă viață omului și se dezvoltă
(pentru că ea nu este statică, ci are o dinamică evolutivă) în cadrul comuniunii interpersonale. Cu toate
acestea, în relația de comuniune dintre oameni, iubirea omului rămâne mărginită. Când în relația de
comuniune a omului este invitat și Dumnezeu (pentru că el nu forțează libertatea omului, ci așteaptă cererea
lui), iubirea omului tinde spre nemărginit. Astfel că, Dumnezeu făcându-l pe om spre veșnicie, i-a dat această
posibilitate a împlinirii lui prin comuniune. Prin comuniunea cu Dumnezeu omul devine nemuritor,
împărtăşindu-se din nemurirea Lui; devine iubire împărtășindu-se din iubirea Lui, devine dumnezeu prin
comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune a omului cu Dumnezeu nu-i schimbă firea sa omenească, el
păstrându-şi caracteristicile sale personale, trăind antinomii dumnezeiești. Comuniunea este cadrul iubirii
dumnezeiești în care este invitat omul, „ca toți să fie una”. (Ioan 17, 21)
Sfintele Taine
Lucrarea lui Dumnezeu cu omul este Taină a tainelor. Omul, prin natura sa, nu poate să înţeleagă singur tot
ce se întâmplă în sine şi cu sine, în lumea ce-l înconjoară. De asemenea, el nu înțelege nici scopul ce-i stă
înainte. Deşi le constată, ele rămân pentru el tot taine de nepătruns. Doar atunci când devine interesat să le
desluşească poate înţelege, în parte, Tainele dumnezeieşti, dar numai în măsura revelaţiei dumnezeieşti.
Numai Dumnezeu, Care este iniţiatorul lor, le cunoaşte şi le poate descoperi „casnicilor” Săi.
56Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei...p. 194

57Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,... p.118
25
Această descoperire este revelaţia dumnezeiască. Ea este în strânsă legătură cu menirea omului. Revelaţia
nu este o simplă desluşire a tainelor descoperite, omului în vederea acumulării de cunoştinţe și a depozitării
lor în memorie. Ea este o lucrare absolut necesară a omului în vederea atingerii scopului existenței sale.
Tainele dumnezeieşti, revelate omului spre menirea sa, pot fi identificate prin trei mari taine: Taina Creaţiei,
Taina Întrupării lui Dumnezeu şi Taina Bisericii.
Taina Creației
Prima taină a lucrării dumnezeieşti cu omul este Taina Creaţiei. Dumnezeu aduce din nefiinţă la fiinţă
stihiile, prin care face ca inexistentul să existe; din nimic, să existe lumea. Crearea lumii, prin mijlocirea
revelaţiei dumnezeiești cunoaştem că, crearea lumii a avut două momente: crearea lumii nevăzute – lumea
îngerilor care nu poate fi văzută de ochii trupeşti ai omului, şi lumea văzută – pe care omul reuşeşte să o
perceapă cu ajutorul simţurilor trupeşti (ochiul, mirosul, auzul, pipăitul, gustul). În centrul lumii văzute,
Dumnezeu îl aşază pe om, înzestrându-l cu chipul Său dumnezeiesc. Prin paza şi lucrarea acestui chip, el
este chemat să devină asemenea Creatorului său. Dumnezeu crează lumea văzută pentru om ca un loc
potrivit pentru devenirea lui. Lumea văzută îi devine acestuia un cămin părintesc.
Faptul că trupul omului a fost luat din aceeaşi materie din care este făcută și lumea văzută îl determină pe
acesta să rămână legat de ea. Mediul înconjurător nu-i devine ostil, deoarece are elemente comune cu el. Cu
toate acestea, sufletul pus în om prin suflare de viaţă îl face să nu rămână ancorat întru totul în ambientul
său material, ci îl determină să urmărească și nevoia sufletului, deoarece prin suflet este legat de Creator.
Lumea creată este o lume mărginită, iar sufletul, deşi este şi el mărginit, tinde spre nemărginire. Creaţia este
taina prin care Dumnezeu Creatorul împleteşte, în omul atât de prețuit de El, lumea materială cu cea
spirituală.
Taina Creaţiei este taina pe care omenirea încă încearcă să o înţeleagă. Fără descoperirea mijlocită de
Creatorul ei, lumea văzută va rămâne în continuare o taină nedesluşită omului. Ca o cunună a preocupării
sale stăruitoare, omul descoperă din când în când câte o nouă substanţă chimică sau câte o lege fizică,
stabilită (rânduită) de către Creator încă de la întemeierea lumii. Doar în comuniunea cu Dumnezeu, omul
poate desluşi taina creaţiei. El se raportează la ea prin intermediul scopului pentru care a fost întemeiată.
Nevoia omului - fie el creştin sau fără Dumnezeu - este aceea de a se împlini, iar împlinirea lui este în strânsă
legătură cu lucrarea iubirii. Pe temeiul celor afirmate putem intui scopul omului, care este iubirea. Taina
omului, din punct de vedere creştin, nu rămâne doar la nivelul intuiţiei. Ea se descoperă în revelaţie. Pe
măsura înțelegerii ei de către om, Taina Creației devine temei conştientizat al comuniunii între Dumnezeu
şi om. Omul nu se mai raportează la sine şi la Dumnezeu ca la două entități dihotomice - sacru şi profan.
Învăţătura Bisericii pune în relief faptul că:
Dumnezeu a creat lumea pentru om şi a preconizat conducerea lumii spre scopul deplin comuniunii cu El, în mod
special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi şi deveni tot mai mult „martorul” slavei şi bunătăţii lui Dumnezeu
26
arătată prin lume; numai omul se poate bucura în mod conştient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu, devenind
partenerul Lui. De aceea lumea ca natură e creată pentru subiectele umane. Ea are un caracter antropocentric. Numai
în ele îşi descoperă şi-şi împlineşte lumea sensul ei. Căci numai oamenii sunt conştienţi de un sens al existenţei lor şi
al naturii fizico biologice şi numai ei depăşesc repetiţia legilor naturii, putându-se ridica la urmărirea şi realizarea
prin ea a altor lucruri.58
Taina întrupării lui Dumnezeu

Cea de-a doua taină cuprinsă în lucrarea lui Dumnezeu cu omul este Taina Întrupării lui Dumnezeu. „Taina
cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” 59
are aceeaşi cauză şi este orientată spre acelaşi scop cu Taina
Creaţiei. Iubirea dumnezeiască pentru om Îl determină pe Dumnezeu - Care este Duh60 din veci, cu existenţa
în Sine, adică ne creat - să-şi improprieze, să ia și să-și asume, trup plămădit din lumea materială, creată. Se
lasă cuprins de lumea văzută Cel ce este nemărginit. Devine cuprins de timp Cel fără de început. Cel nevăzut
se face locuitor cu oamenii. Stăpânul întregii creaţii, văzute şi nevăzute, se face rob. Izvorul vieţii se lasă
omorât. Acestea sunt doar câteva din paradoxurile de neînţeles ale acestei Taine a Întrupării lui Dumnezeu.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16)
Această mare taină se întemeiază, ca şi Taina Creaţiei, tot pe relaţia de iubire a omului cu Dumnezeu, relație
ce duce spre acelaşi scop: asemănarea omului cu Dumnezeu prin integrarea sa în comuniunea iubirii dintre
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Taina Întrupării lui Hristos reînnoieşte omului
invitaţia la această comuniune dumnezeiască, prin urmarea Lui. „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează
Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 4, 24)
Taina Bisericii
Răspunsul omului la această invitaţie este descoperit în cea de-a treia mare taină, Biserica. Taina Bisericii,
ca şi celelalte două taine despre care am amintit, este parte integrantă a lucrării lui Dumnezeu cu omul, în
vederea atingerii aceluiaşi scop: îndumnezeirea omului.
Dacă primele două taine sunt lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu în vederea comuniunii cu omul, cea de-a
treia taină se realizează prin participarea omului. Dumnezeu l-a adus pe om la existenţă fără ca el să-şi poată
exprima acordul, dar părtaş al comuniunii Sale nu doreşte să-l facă fără acordul lui. Crearea omului a fost
realizată în libertate, spre iubire, Dumnezeu voieşte ca omul să devină iubire, în libertate.
Taina Bisericii în sens propriu, ca a treia Taină, presupune deci pe prima, adică taina întemeiată pe creaţie, dar ea nu
a putut lua fiinţă decât prin Taina lui Hristos. Ea nu e decât extensiunea lui Hristos; toată e plină de Taina lui Hristos.
Mai precis vorbind, Taina Bisericii nu e despărţită de Taina lui Hristos şi nici Taina lui Hristos de Taina Bisericii,
odată ce Biserica nu e decât extensiunea Tainei lui Hristos, şi Taina lui Hristos nu stă, de la Cincizecime, desfăcută de
58Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1,...pp.233-234

59Troparele Născătoarei de Dumnezeu, glasul IV, vineri seara
60Ioan 4, 24
27
Taina Bisericii şi o dată ce Taina lui Hristos nu a luat fiinţă decât pentru a se extinde în Taina Bisericii. Aceste două
Taine pot fi distinse teoretic, dar nu despărţite în realitate61.
În Taina Bisericii, Dumnezeu îl renaşte pe om, îl reintegrează în comuniunea cu El și îl menţine în aceasta,

dându-i posibilitatea de a înfrunta păcatul şi odată cu el moartea, nemaiputând fi atins de ea. „Cel ce biruieşte
nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua.” (Apocalipsa 2,11)
Această renaştere şi putere de menţinere a omului în comuniunea dumnezeiască are nevoie de credinţa
personală a omului în Hristos şi în lucrările Lui. Prin credinţă omul răspunde chemării lui Dumnezeu,
deoarece credinţa este poarta sufletului zăvorâtă de voinţa omului. Nimeni nu poate avea acces la cel mai
intim loc al omului - sufletul omenesc, decât omul prin voinţa sa. Chiar şi Dumnezeu, Care l-a creat pe om,
îi respectă acestuia voinţa; de aceea, omul este invitat, în mod liber, să participe la comuniunea
dumnezeiască.
De asemenea, Taina Bisericii îl naşte pe om în comuniunea dumnezeiască prin alte taine. Prin Taina
Botezului, omul este curăţit de păcatul care a rupt legătura cea dintâi dintre el şi Dumnezeu, refăcând această
legătură. Mirungerea este Taina prin care omul este îmbrăcat din nou cu slava dumnezeiască, pe care a
pierdut-o – rămânând gol - atunci când a mâncat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Prin Taina
Euharistiei, trupul pnevmatizat al lui Hristos ni se dăruieşte spre mâncare, pentru ca trupul nostru să poată
„fi unit în mod real cu dumnezeirea lui Hristos prin atingerea trupului lui Hristos în el.”62 Pocăinţa este
Taina luptei, cu ajutorul căreia omul se străduiește să rămână în comuniune cu Dumnezeu, în ciuda faptului
că acelaşi ispititor care l-a ademenit pe Adam în grădina Raiului, încearcă să rupă din nou comuniunea.
Dorinţa omului de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu, îl angajează într-o lucrare dinamică pentru o
comuniune dinamică. Despre o astfel de angajare este vorba şi în Taina Cununiei și în cea a Preoţiei. În
comuniune este o permanentă dăruire şi primire ce exclude orice formă de plictiseală. Prin Taina Sfântului
Maslu, omul, epuizat de suferinţa sufletească sau trupească, se lasă în mâna lui Dumnezeu, prin dragostea
arătată de biserică, dragoste manifestată prin lucrarea membrilor ei, preoții, care sunt învestiți cu har
dumnezeiesc pentru întărirea și vindecarea lui.
Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi
Hristos. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup,
cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Ca să nu fie dezbinare în trup,
ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă
împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi
mădulare (fiecare) în parte63.
62Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p. 14
63 I Corinteni 12; 12, 14, 18-22, 25-27
28
Omul este cuprins în Taina Bisericii prin Tainele ei izvorâte din lucrarea lui Hristos. În Biserică se săvârşesc
toate cele şapte Taine, deoarece Însuşi Hristos le-a săvârşit în perioada cât a fost pe pământ, şi le săvârşeşte
încontinuu în numele Tatălui prin împărtăşirea Sfântului Duh. În Sfânta Scriptură nu se specifică numărul
Sfintelor Taine, însă din cuprinsul ei aflăm indicii și mărturii suficiente pentru a înţelege lucrarea lui Hristos
prin Biserică.
El însuşi S-a botezat şi de aceea a poruncit ca toţi să se boteze; (...) El însuși a primit pe Duhul Sfânt, ca om, după
Botez, urmând ca toţi să-l primească de la El, în Taina Mirului. El a iertat păcatele şi a rămas să le ierte mai departe
prin preoţi, împuternicind pe apostoli prin suflarea Duhului Sfânt, (...). El pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce
şi prin înviere şi săvârşeşte prima Euharistie, poruncind apostolilor şi urmaşilor lor să o săvârşească, El însuşi fiind
permanent în ea ca jertfă şi jertfitor. El a fost Arhiereul prin excelenţă şi rămâne în chip nevăzut în această lucrare şi
calitate prin arhierei şi preoţi văzuţi cărora le comunică această calitate de organe văzute ale Tainelor săvârşite de El
în chip nevăzut. El a binecuvântat Nunta şi a vindecat pe bolnavi64.
Sfintele Taine - logodna omului cu Dumnezeu

Atunci când Dumnezeu l-a gândit pe om, l-a gândit ca Biserică - Mireasă dumnezeiască, punându-l în
grădina Edenului, să se gătească. Această gătire a omului consta în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin
contemplare. Faptul că omul vorbea cu Dumnezeu nu înseamnă că Îl şi cunoştea. Lucrul acesta îl putem
înţelege şi în contextual relaţiilor interumane. Adesea spunem că vorbim cu foarte multă lume, virtual sau
faţă către faţă. Pe câţi dintre aceştia îi cunoaştem? Cunoaşterea lor presupune cunoaşterea noastră în raport
cu ei, iar nu în comparaţie cu ei, altfel nu emitem decât nişte sentinţe de etichetare. În momentul în care ne
conștientizăm punctele noastre „tari” şi „slabe” în relaţia cu cel de lângă noi, se produce o deschidere
sufletească reciprocă. Aşa trebuia să fie şi în Eden. Natura ce-l înconjura pe omul adamic era un suport
palpabil, ca punct de plecare, în contemplarea lui Dumnezeu. Prin contemplare, el era pregătit de unirea cu
Creatorul său, urmând ca apoi Dumnezeu să Se întrupeze spre unirea deplină cu omul.
Omul, fiind înşelat şi târât în păcat, nu a putut atinge această pregătire. El s-a îndepărtat din ce în ce mai
mult de Dumnezeu prin generaţiile ce i-au urmat. Dumnezeu nu a abandonat planul cel dintâi, nuntirea
omului cu Dumnezeu. Astfel că, prin Întruparea lui Dumnezeu începe lucrarea de curăţire a omului spre a
primi nuntirea cu El. De aceea, în multele învăţături pilduitoare, Mântuitorul aduce în atenţia oamenilor
tema nunţii sau a cinei, în care putem ușor identifica împăratul, Mirele şi nuntaşii. Nicăieri nu este pomenită
mireasa, şi aceasta pentru că încă nu a fost izbăvită din păcat. Doar în ultima carte a Noului Testament, în
Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan, se pomeneşte de mireasa Mielului. „Şi am văzut cetatea sfântă, noul
Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. (Apoc.,
21, 2) Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa lui s-a
pregătit.” (Apoc. 19,7)
64Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...pp18-19
29
Biserica ne introduce pe fiecare în parte în trupul lui Hristos, făcându-ne conştienţi de faptul că Cel ce ne
uneşte este Însuşi Hristos. Legătura dintre membrii Bisericii este o sudură veşnică spre unitatea aceluiaşi
trup. Hristos ne uneşte cu Sine, prin membrii Bisericii: prin naşi, prin preot şi prin episcop, întrucât ei au
gustat întâi din roadele acestei comuniuni cu Dumnezeu.
Sfintele Taine sunt lucrările lui Dumnezeu care-l împodobesc pe om cu daruri duhovniceşti. De aceea, putem
înţelege lucrarea deosebită a fiecărei taine, ca dar special al lui Dumnezeu. Aceste daruri, ca efect al Sfintelor
Taine, ce izvorăsc din lucrarea dumnezeiască, primesc puterea veşniciei. Ele nu au termen limitat de acţiune.
Chiar dacă uneori avem sentimentul acesta al părăsirii de Dumnezeu, ele continuă să fie prezente în noi şi
după plecarea noastră din această lume văzută. Părăsirea dumnezeiască pe care o simte omul în lucrarea lui
duhovnicească este una pedagogică; „în realitate, nu e o pierdere desăvârşită a harului, ci sufletul resimte
sugestiv micşorarea efectelor harului ca o părăsire a lui Dumnezeu” 65. Prin Sfintele Taine, omul intră în
veşnicia lui Dumnezeu.
Note generale despre Sfintele Taine

După cum ştim, noţiunea de Taină în teologie are o semnificaţie sacramentală, adică lucrarea de comunicare
sau împărtăşire a harului dumnezeiesc în viaţa omului. Prin intermediul Sfintelor Taine se transmite „un har
dumnezeiesc, care iniţiază, menţine şi desăvârşeşte viaţa omului în Hristos, Care însuşi Se oferă şi Se
împărtăşeşte în tainele Sale, incluzându-ne în faptul Său răscumpărător.”66 Prin Sfintele Taine, Biserica
Ortodoxă are în vedere toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu
celor ce îl doresc şi conlucrează cu el. Într-un sens mai larg, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: „Taină
este însăşi Biserica şi lucrările ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin
care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc,”67 iar Sfântul Iustin Popovici completează: „Tot ceea ce există în
Biserică este Sfântă Taină. Cum, chiar şi cea mai neînsemnată? Da, fiecare dintre ele este la fel de profundă
şi mântuitoare ca şi însăşi Taina Bisericii, pentru că şi cea mai „neînsemnată” lucrare sfinţitoare este în
legătură vie cu întreaga Taină a Bisericii şi cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.”68
În primul mileniu creştin, Biserica nu a vorbit niciodată de un număr exact de „Sfinte Taine” şi nici nu s-a
preocupat de clasificarea lor în vreun fel. Primul Părinte al Bisericii care a scris o lucrare sistematică despre
Sfintele Taine este Sfântul Dionisie Areopagitul. În lucrarea sa „Despre ierarhia bisericească”, el face o
descriere mistagogică a unor Taine, fără însă a spune nimic despre un număr anume, ţinând cont şi de faptul
65 Diac. Maxime Egger, Stareţul Siluan, un Sfânt actual şi universal, articol din cartea Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!,
Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, Tâlcuiri Teologice, Ediţie îngrijită şi traducere: Maria –Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr.
Edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 19
66 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 369.

67Ierom. Petru Pruteanu, Sfintele Taine și numărul lor în tradiția ortodoxă,
http://www.blog.teologie.net/2009/10/18/sfintele-taine-si-numarul-lor-in-traditia-ortodoxa/#_ftn3.
68Ierom. P. Pruteanu, Sfintele Taine și numărul lor...
30
că învăţătura timpului său era una locală, iar nu una generală. După Sfântul Dionisie, aceste lucrări
sfințitoare sunt: „Iluminarea (Botezul şi Mirungerea, ca un întreg) adunarea sau comuniunea (Euharistia),
sfinţirea Mirului, hirotonia, tunderea în monahism, rânduiala săvârşită celor adormiţi.”69
Sfântul Teodor Studitul, în secolul al IX-lea, este primul Părinte al Bisericii care a ridicat problema
numărului Sfintelor Taine. În vremea lui apăruseră primele tendinţe de a scoate monahismul din rândul
Tainelor, demers considerat de el ca fiind foarte periculos, deoarece exista riscul excluderii din această
„listă” şi a altor Taine. Reflectând la schema Sfântului Dionisie, Sfântul Teodor enumeră tot şase Taine.
Numărul de şapte Taine îl întâlnim pentru prima dată în Apus, în secolul al XII-lea, când s-au inițiat discuții
pe tema lor în lucrarea Sentinţele (cartea a IV-a) a lui Petru Lombardul (†1164), arhiepiscopul catolic de
Paris. Acestea erau: Botezul, Confirmarea (la ortodocşi: Mirungerea), Euharistia, Pocăinţa, Ultima ungere
(la ortodocşi: Sfântul Maslu), Preoţia, Nunta.
Primul izvor de origine ortodoxă în care întâlnim schema de şapte Taine îl reprezintă o scrisoare a monahului
bizantin Iov Iazitul (†1270). Aceasta enumeră: Botezul, Harisma (Mirungerea), Primirea Trupului şi
Sângelui lui Hristos (Împărtăşirea), Preoţia, Nunta cinstită, Schima monahală, Ungerea cu ulei sau pocăinţa.
În secolul al XV-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului vorbeşte în mod direct despre Șapte Taine, dar
enumeră totuşi opt, unind Tunderea în monahism cu Pocăinţa. În același veac, mitropolitului Ioasaf al
Efesului scria: „După părerea mea, în Biserică nu sunt doar şapte Taine, ci mult mai multe...;”70 El propune
ca în rândul Tainelor să se adauge Înmormântarea şi Sfinţirea bisericii, în timp ce alţi Părinţi ai Bisericii
includ şi Sfinţirea apei.
Tradiţia ortodoxă nu a cunoscut în primul mileniu și jumătate un număr fix al Tainelor. Abia în sec. al XVII-lea, schema
de șapte Taine a fost unanim recunoscută în Biserica Ortodoxă, mai ales datorită „Mărturisirilor de credinţă” ale
patriarhului Dositei al Ierusalimului şi mitropolitului Petru Movilă71.
Numărul de șapte Taine, așa cum îl avem astăzi, nu a fost fixat dintru început, într-un mod sistematic. Ele
s-au dezvoltat treptat în biserică, deoarece nu au fost obiectul unor concepte teologice. Dinamica lor este
evidențiată în rânduiala liturgică; aceasta, la rândul ei, a suferit modificări în timp, îmbogăţindu-se treptat.
Nevoia omului de a interacţiona cu Dumnezeu într-un cadru liturgic a făcut ca, pe lângă cele şapte Taine
amintite, să avem în practica liturgică şi alte slujbe, numite ierurgii. Acestea se deosebesc de Sfintele Taine
atât prin conţinutul lor, cât şi prin scopul sau efectul lor. Prin Sfintele Taine, omul este introdus în
comuniunea dumnezeiască. Ierurgiile au rolul de a binecuvânta sau de a sfinţi lucrurile din jurul omului,
îmbrăcându-le în harul lui Dumnezeu. Tot în rândul ierurgiilor sunt cuprinse şi exorcizările, dintre care
unele sunt legate de Taina Botezului.

31
Ritualul liturgic este absolut necesar omului, pe de-o parte, pentru unitatea de învățătură a bisericii, iar pe
de altă parte, pentru o raportare concretă şi palpabilă la momentul respectiv, raportare simțită ca o nevoie
de împărtăşire a tainei şi trupului, nu doar sufletului. Astfel că, într-un chip văzut Sfintele Taine au un
săvârșitor al lor, în persoana episcopului sau a preotului, și un primitor al lor - persoana ce doreşte să se
împărtășească din ele. La fel se poate vorbi despre o formulă liturgică consacrată, despre anumite gesturi
liturgice, dar și despre o materie, pentru împărtășirea harului dumnezeiesc spre comuniune. „Hristos
pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru prin materiile folosite în
Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună și în trupul nostru începutul sfințirii care nu se produce însă
dacă nu are loc și un efort din partea primitorului Tainei.”72
Chiar dacă în momentul săvârșirii lor, partea văzută a Tainelor ne atrage mai mult atenția, totuși partea
nevăzută a lor este mai importantă. În chip nevăzut, prin Sfintele Taine, suntem cuprinși în mod real, nu
simbolic, în Trupul lui Hristos, devenind fiecare în parte mădulare ale trupului Lui.73 Prin Sfintele Taine
facem parte din Biserică, Hristos devenind săvârșitorul nevăzut al Tainelor, Biserica fiind Trupul Lui.
Când vorbim despre Biserică, drept Trup al lui Hristos, avem în vedere Biserica Tainică, nevăzută, iar nu
biserica, locaș de cult, în care se administrează Sfintele Taine, nici biserica locală, organizată din punct de
vedere administrativ. Ea este unită cu capul său, Hristos, deoarece El lucrează veșnic în ea. Această unitate
dintre Hristos și Biserică este realizată prin Întruparea Sa, dar și prin pnevmatizarea omului. Dacă Hristos
nu Se întrupa, nu puteam vorbi despre Biserică drept trup al Său, de vreme ce Dumnezeu este Duh74, iar
omul, pe lângă suflet, este și materie.
În același sens, omul singur nu putea realiza o unitate de comuniune deplină între el și Dumnezeu, între
materie și Duh, dacă Dumnezeu Cuvântul nu realiza această comuniune în trupul Său cel răstignit, îngropat
și înviat, dând posibilitatea fiecărui om să devină parte din trupul Său, prin Sfintele Taine, în măsura în care
acesta îşi dorește comuniunea dumnezeiască.
Biserica este trupul lui Hristos. Sfintele Taine nu pot fi săvârșite decât în biserică. Doar ca o excepție, pentru
nevoia omului, se poate săvârși și în afara ei. Dacă Hristos este Săvârșitorul prin excelență al Sfintelor Taine,
episcopul sau preotul este săvârşitorul văzut al Tainelor, iar nu locțiitorul lui Hristos. Săvârşitorul văzut al
Tainelor administrează, împreună cu Hristos, lucrarea văzută și nevăzută a Tainelor celui care dorește
comuniune deplină cu Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Toate formulele de împărtășire a Tainelor
relevă faptul că fiecare Taină se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi. Chiar dacă unele Sfinte Taine par a
împărtăși omului comuniunea doar cu o persoană a Sfintei Treimi (Mirungere și Euharistie), lucrarea
persoanelor Sfintei Treimi este comună și sinergică - Eu.
72Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.16

731 Corinteni, 12,27
74Ioan 4,24
32
Din Trupul lui Hristos fac parte numai persoanele umane, întrucât Dumnezeu om S-a făcut. Nu se pot
administra Sfintele Taine animalelor, chiar dacă omul s-a legat sufleteşte de ele ca de o persoană. O primă
condiţie pentru cel ce dorește să participe la comuniunea Sfintei Treimi, prin Sfintele Taine, este aceea că
trebuie să dorească în mod liber și conștient această comuniune. De asemenea, nu se pot administra Sfintele
Taine cu forţa unei persoane ce nu doreşte acest lucru, deoarece iubirea neîmpărtăşită sau nedorită devine
iad. Iubirea are nevoie de chemare şi răspuns, dăruire şi primire de bună voie, iar Sfintele Taine sunt răspuns
şi primire a iubirii dumnezeieşti.
Sunt anumite excepții când Sfintele Tainele se administrează persoanelor aflate în neputința de a-și mărturisi
propria dorință și voința liberă, de a participa la comuniunea dumnezeiască, însă acestea sunt suplinite de
credinţa, dorința și voința celor în grija cărora sunt încredințați aceştia. De pildă, părinții unui copil, care
gustă din comuniunea dumnezeiască, nu pot concepe ca relație de comuniune cu propriul lor copil să fie
exclusă din relația de comuniune cu Dumnezeu. Orice părinte îşi iubeşte copilul. Ca atare, el doreşte să-l
introducă şi în iubirea deplină a lui Dumnezeu. În acest sens, cel care se împărtășește din Sfintele Taine este
numit pe numele său personal, mărturisindu-și credința și dorința, prin naşi. Astfel, toți cei ce intră prin
Botez sporesc prin celelalte taine în relația personală și totală cu Hristos, dar cu același Hristos care e în
relație și cu ceilalți credincioși, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.
Părinții unui copil care doresc să-l introducă pe acesta în comuniunea dumnezeiască, prin Sfintele Taine, își
manifestă credința prin gestul încredințării propriului copil lui Dumnezeu, prin intermediul nașilor. Naşii
devin manifestarea credinţei nevăzute a părinţilor copilului. Ei au rolul unei încredinţări văzute, palpabile,
faţă de Dumnezeu. Credinţa nu poate fi vădită decât prin faptă. „Căci precum trupul fără suflet mort este,
astfel şi credinţa fără de faptă, moartă este” (Iacov 2,26). Astfel, credinţa părinţilor ia formă, în chip văzut,
prin naşi. În acest sens naşii trebuie să fi gustat ei întâi din Taina prin care vor să-l nască, la o nouă viaţă în
Hristos, pe cel încredințat.
La rândul lor, naşii care fac parte din comuniunea bisericii îl încredinţează pe acesta lui Dumnezeu, prin
preot sau prin arhiereu, care, la rândul lor îl încredinţează lui Dumnezeu prin actul, prin gestul şi prin materia
folosită în chip specific pentru fiecare Taină, însoţită de rugăciune. Ele nu sunt simple gesturi simbolice, ci
sunt acte liturgice de încredinţare, născute din credinţa fiecărui participant la Taină. Astfel, „fiecare persoană
din comunitatea Bisericii împlineşte un rol în lanţul comuniunii cu Hristos devenit om şi cu ceilalţi oameni
care cred în El. Hristos ni se dăruieşte prin Taine pentru a crea forme şi grade mai înalte de comuniune cu
El şi cu noi.”75
După efectul lor asupra omului, Sfintele Taine ale Bisericii le putem împărţi în trei categorii:
- Tainele unirii omului cu Dumnezeu, prin care omul răspunde chemării dumnezeieşti nu doar prin
75
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.22
33
dorinţă, ci şi prin actul dăruirii şi al mărturisirii:
Taina Botezului - prin care omul se curăţă de păcat îmbrăcându-se în Hristos;
Taina Mirungerii – prin care omul se pnevmatizează, astfel încât trupul şi sufletul sunt pătrunse
de harul Duhului Sfânt;
Taina Euharistiei - prin care omul devine purtător de Hristos.
- Tainele re întăririi omului în Hristos, prin care omul luptă spre întărirea în Hristos, dacă din neatenţie
sau nepăsare a neglijat relaţia cu Dumnezeu, încât nu-L mai poate simţi, părându-i-se că l-a părăsit:
Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei - prin care omul îşi asumă greşeala conştientizată, o pune
înaintea lui Dumnezeu prin rugămintea de a fi iertat şi este pus din nou în starea dintâi;
Taina Sfântului Maslu – prin care omul constată că s-a rupt de Dumnezeu, dar nu
conştientizează păcatul făcut; el doar constată efectele lui în suflet şi în trup și este dornic de a
reintra în comuniunea dumnezeiască, cea dintâi.
- Tainele speciale, de angajare în comunitatea Bisericii spre comuniunea cu Hristos.
Taina Cununiei – prin care soţii, bărbat şi femeie, se însoţesc spre ajutor în dobândirea
dragostei şi spre înmulţirea neamului omenesc;
Taina Preoţiei – prin care un membru al bisericii răspunde chemării dumnezeiești, fiind instruit
în vederea săvârşirii Tainelor Bisericii, ca prin acestea să poată fi cuprinsă întreaga umanitate.
Chiar dacă Sfintele Taine sunt sistematizate într-o anumită formă, ele alcătuiesc împreună un întreg. Nu se
poate vorbi despre o Sfântă Taină fără a le avea în vedere şi pe celelalte. Dumnezeu fiind nemărginit - la fel
şi lucrarea Lui - coboară dumnezeiasca Sa lucrare la măsura omului mărginit; astfel că vorbim despre
Sfintele Taine ca despre o lucrare teandrică a omului cu Dumnezeu, pentru ca omul să le poată cuprinde în
înţeles duhovnicesc, descoperind în ele iubirea dumnezeiască la care a fost chemat. Iubirea dumnezeiască
nu poate fi înţeleasă de către om decât prin revelația dumnezeiască prin Sfintele Taine ale Bisericii, treptat
şi la măsura deschiderii lui față de Dumnezeu, pentru că iubirea pornește de la Dumnezeu.
34
Tainele unirii omului cu Dumnezeu
Taina Botezului
Taina Botezului are multe valenţe, ea conferindu-i omului darurile dumnezeieşti, ca manifestare a iubirii lui
Dumnezeu. Botezul este taina refacerii comuniunii dintâi a omului cu Dumnezeu, pe care Adam a pierdut-
o prin mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului; este taina înfierii, prin care omul, îmbrăcat în Hristos
prin Botez76, capătă vrednicia de a I se adresa lui Dumnezeu cu apelativul de „Tată”. Doar într-o relaţie de
filiaţie poate fi numit cineva tată. Hristos adesea le spunea oamenilor despre „Tatăl” Lui dar şi despre „Tatăl”
lor, referindu-se la aceeaşi persoană, Dumnezeu Tatăl.
Pilda fiului risipitor77 este cel mai plastic tablou care poate ilustra efectele botezului. Omul, ca fiu în potenţă
al lui Dumnezeu, s-a depărtat de Tatăl Ceresc prin folosirea necugetată a libertății sale; a pierdut toată
76 Galateni, 3, 27
77 Luca15, 11-32
35
stăpânirea şi toată avuţia cu care a fost înzestrat. Toate acestea s-au petrecut cândva și în grădina raiului.
Atunci când omul a reuşit să mediteze la existenţa sa, şi-a adus aminte de Tatăl său. Părăsirea ţării străine -
ţara păcatului şi dorinţa de a fi din nou în comuniune cu tatăl său l-au făcut pe fiul risipitor să pornească pe
drumul de întoarcere. Acest drum spre casa Tatălui este drumul omului spre biserică, cu dorinţa de a intra,
prin botez, în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Dorinţa activă a omului Îl determină pe Dumnezeu să vină
spre el; şi Dumnezeu îi iese înainte. Întâlnirea de pe cale - a tatălui din pildă cu fiul său - este întâlnirea lui
Dumnezeu cu omul, în cristelniţă. Punctul de întâlnire este cristelniţa.
Toată lucrarea aceasta este una duhovnicească. Fiul, îmbrăcat în haină nouă – haina pierdută în Eden, dar
regăsită în apa botezului – este omul nou botezat, îmbrăcat în Hristos, Lumina lumii. „Căci, câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni, 3, 27). Inelul primit în deget de către fiul risipitor întors,
semnifică stăpânirea care i s-a redat. Prin păcat, omul a pierdut stăpânirea lumii încredinţate, devenind rob
al păcatului şi stăpânit de lume. Prin botez i se redă omului stăpânirea, ieşind astfel din robia păcatului.
Încălţămintea nouă, primită de către acelaşi fiu risipitor, dar reîntors, este libertatea de care se bucură un
stăpân, umblând unde voieşte, iar nu unde i se porunceşte. În biserică, Apostolul Pavel mărturiseşte despre
libertatea primită prin Hristos: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate zidesc.” (1Corinteni10,23) Iar despre bucuria ospăţului, când omul se întoarce din nou în
comuniunea Tatălui, ne dă mărturie Însuşi Hristos: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru
un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.”
(Luca15,7)
Prin această pildă istorisită de Însuși Hristos, putem descoperi iubirea lui Dumnezeu reflectată în Taina
Sfântului Botez. Botezul este întoarcere a omului, despărţit prin păcat în grădina Raiului, în comuniunea
părintească a lui Dumnezeu. Intrarea în această comuniune are ca întreit efect: înnoirea omului prin Hristos
- haina cea nouă, dobândirea libertăţii prin ieşirea din robia păcatului şi stăpânirea asupra cosmosului şi
asupra sa.
Hristos, haina cea nouă a omului

Botezul este taina ce îl introduce pe om în trupul tainic a lui Hristos, iar trupul este Biserica Lui. „A se alipi
de Hristos înseamnă a deveni mădular al Lui în corpul Bisericii, a se zidi ca o piatră vie în locaşul Domnului,
pe temelia apostolilor, având aceeaşi credinţă, aceeaşi vieţuire, străbătută de acelaşi Hristos.”78 Botezul nu
este doar un act ce îi conferă omului curăţia de păcat, făcându-l nou şi lăsându-l în individualismul lui de
dinainte. Omul fiind asumat de către Hristos, iar Hristos de către om, ei rămân unul în celălalt prin Duhul
Sfânt, în comuniune cu Tatăl, ca efect al rugăminţii pe care Hristos o face Tatălui în gradina Gheţimani: „Eu
întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-
78 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p40
36
ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17,23)
Cel care doreşte să se boteze vine la biserică. Botezul se săvârşeşte doar în biserică întrucât, prin această
taină, cel botezat este primit ca membru al bisericii. Doar în cazurile excepţionale este permis botezul într-
un alt cadru decât cel al bisericii. Biserica îi devine celui botezat casă pentru veşnicie. Când vorbim despre
biserică nu ne referim la un locaş oarecare, situat într-un anume loc și la o anumită adresă. Avem în vedere
comunitatea bisericii în cadrul căreia sunt persoane cu acelaşi crez, fie ele din localităţi şi din ţări diferite
sau chiar persoane plecate din această lume.
Ajuns în biserică, având dorinţa exprimată de a fi mădular al ei, el este primit de preot sau de episcop, „care
reprezintă prin hirotonia lui nu numai pe Hristos, ci şi biserica, sau nu pe Hristos detaşat de Biserică, ci pe
Hristos lucrând din Biserică şi în Biserică, pentru a introduce pe cei ce se botează în Biserică”. Prin punerea
mâinii asupra lui, preotul îl asumă în numele Sfintei Treimi, Căreia îl şi încredinţează pentru a fi păzit „sub
acoperământul aripilor”79 Sale, de toată lucrarea dezbinătoare şi rea a diavolului.
Adam, prin păcatul izvorât din sfătuire diavolească vicleană, s-a lăsat dezbinat de Dumnezeu, lepădându-se
de sfatul dumnezeiesc. La intrarea în biserică, omul se leapădă de sfătuirea diavolească, mărturisind unirea
sa cu Hristos.
Preotul întreabă: Te lepezi de Satana, şi de toate lucrările lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată
trufia lui?
El răspunde: Mă lepăd.
Procedeul acesta se repetă de trei ori. Întreita întrebare adresată celui ce dorește să se boteze este o întărire
a lepădării de satana, urmată de gestul: de trei ori suflă și scuipă spre apus. După întreita lepădare verbală și
gestuală de satana şi lucrările lui, urmează tot o triadă, dar de data aceasta afirmativă, prin care se exprimă
dorinţa de unire cu Hristos.
Preotul întreabă: Te uneşti cu Hristos?
El răspunde: Mă unesc cu Hristos.
Dialogul acesta este întreit şi tot întreit este și următorul dialog:
Preotul întreabă: Te-ai unit cu Hristos?
El răspunde: M-am unit cu Hristos.
Preotul întreabă: Şi crezi Lui?
El răspunde: Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu.
Mărturisește apoi crezul bisericii.
Al treilea dialog cuprinde şi el o ultimă mărturisire gestuală:

Preotul întreabă: Te-ai unit cu Hristos?
El răspunde: M-am unit cu Hristos.
Preotul întreabă: Şi te închini Lui?
79 Molitfelnic, p. 17
37
El răspunde: Mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită.
Acest întreit procedeu de mărturisire a dorinţei de unire cu Hristos îl putem observa şi la reprimirea Sfântului
Apostol Petru în rândul Apostolilor, în urma întreitei lepădări de Hristos.
Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a
răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul
lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a
treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? Şi I-a zis: Doamne,
Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.80
Mărturisirea de unire cu Hristos din rânduiala Botezului, urmată de mărturisirea aceluiaşi crez al întregii
Biserici (Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan), exprimă libertatea omului de a dori comuniunea
cu Dumnezeu. Chiar dacă, la o primă vedere, sunt şi cazuri în care anumite persoane nu pot exprima această
dorință de comuniune cu Dumnezeu într-un mod direct (copiii în special), prin faptul că toți cei responsabili
de viaţa lor, părinţii sau tutorii, îi încredinţează unor naşi pentru acest scop, această încredinţare a lor devine
mărturie de credinţă. Prin aceasta nu îi este obstrucţionată libertatea fiinţei umane. Dacă după un oarecare
timp, copilul nu va mai dori să conlucreze cu Dumnezeu (părăsind comuniunea cu El), mai târziu, când va
conştientiza ceea ce este şi ceea ce are, este liber să o facă. Însă, prin Botez, din punct de vedere sufletesc,
copilul este părtaş la aceeaşi comuniune cu părinţii săi şi cu tot neamul lor botezat - ba mai mult, cu toată
Biserica - prin Hristos, centrul lor de legătură.
Ritualul liturgic al botezului cuprinde cereri şi rugăciuni adresate de către Biserică lui Dumnezeu, pentru
sfinţirea apei în care urmează să aibă loc Taina, precum şi binecuvântarea celorlalte lucrări ce fac parte din
acest ritual. Deşi sunt gesturi făcute în chip văzut, toate gesturile liturgice sunt însoţite de lucrarea Duhului
Sfânt. Nu este o lucrare pur omenească, ci una teandrică (dumnezeiască şi omenească). Aici se întâlnesc:
chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului, voinţa omului de a se încredinţa lui Dumnezeu şi voinţa lui
Dumnezeu de a-l primi pe om în comuniunea Sa, iar ritualul liturgic este nodul de împletire al acestor lucrări
- omenească şi dumnezeiască.
Omul cufundat în apa botezului, în numele Sfintei Treimi, este omul cufundat în moartea lui Hristos pentru
a învia cu Hristos, Cel ce a biruit moartea. Omul care alege să moară cu Hristos are certitudinea învierii, iar
nu doar speranţa ei, în virtutea morţii biruite odată pentru totdeauna de acelaşi Hristos. Această moarte a lui
Hristos, survenită în urma pătimirii pe cruce, a fost dată în schimbul morţii omului. Dacă păcatul este ruptura
dintre Dumnezeu şi om, efectul păcatului este moartea sau distrugerea comuniunii dintre om şi Dumnezeu.
Prin întrupare, Hristos îşi asumă firea distrusă a omului, cu toată moartea ce era în ea, ca efect al rupturii de
Dumnezeu, dar ne păcătuind, deoarece El rămâne permanent în ascultare de Tatăl.
În apa botezului are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu. Aici se reface comuniunea care a fost întreruptă de
80 Ioan 21, 15-17

38
neîncrederea omului în sfatul lui Dumnezeu. Prin încredinţarea sa în moartea lui Hristos, omul se dăruieşte
voii Lui. Are loc o asumare reciprocă: Hristos asumându-şi moartea omului, prin jertfa Sa, omul îşi asumă
moartea lui Hristos prin încredinţarea sa. Această deschidere a unuia spre celălalt este deschiderea spre o
nouă comuniune între Dumnezeu şi om. „Astfel se încheie o „învoire” între Dumnezeu şi om, afirmă Sfântul
Grigorie de Nazianz. «Dacă trebuie să spunem pe scurt, puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire
(συνθήκασ) cu Dumnezeu pentru a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată».”81
La botez, omul primeşte un nume ce îl scoate din anonimatul general al creaţiei. Punerea numelui este în
strânsă legătură cu dăruirea persoanei botezate în grija celui care o asumă. În lume ne identificăm prin
numele familiei din care facem parte, precum şi cu numele nostru personal. La o primă vedere am putea
spune că numele nostru este primit de la părinţi sau de la naşi, atunci când suntem înscrişi în cetăţenia din
care facem parte. Din punct de vedere duhovnicesc, prin botez ne identificăm prin apartenenţa noastră la
împărăţia lui Dumnezeu, prin numele nostru personal. „Se împărtăşeşte Robul lui Dumnezeu (N)..., Se
cunună robul lui Dumnezeu (N)...ş.a.” Acest nume este legat de identitatea noastră care, pusă înaintea lui
Dumnezeu este primită de El. Această dăruire omenească şi primire dumnezeiască face ca unitatea dintre
persoane să fie întărită prin asumare reciprocă. Chipul lui Dumnezeu se regăseşte din nou în om, prin
curăţirea de tot ce îl întinase prin păcat, ajutându-l să înainteze tot mai mult spre asemănarea cu El.
Haina luminoasă cu care este îmbrăcat cel botezat este haina duhovnicească. „Dă-mi mie haină luminoasă,
Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru,”82 se cântă, în
timp ce noul botezat este îmbrăcat cu haină albă, simbol al luminii. Aceasta este haina cea dintâi pe care
Adam a pierdut-o, prin păcătuire, atunci când s-a văzut gol. Hristos, îmbrăcămintea nouă a omului nou
botezat, este simbolizat de haina cu care fiul cel risipitor a fost îmbrăcat la întoarcerea sa spre comuniunea
cu tatăl său. Îmbrăcat în Haina cea nouă, omul este îmbrăcat în dumnezeire, deoarece Persoanele Sfintei
Treimi sunt în unitate una cu cealaltă. Prin aceasta observăm îndemnul Mântuitorului de a ne boteza nu doar
în numele Lui, ci și în numele Sfintei Treimi, pentru ca această comuniune să fie veşnică: „Drept aceea,
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-
le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”
(Matei 28, 19-20)
Chemarea omului la libertate

Dumnezeu are în atenţia Sa întreaga creaţie. Toţi oamenii, indiferent de rasă, culoare sau religie, sunt în
atenţia lui Dumnezeu şi se împărtăşesc din pronia Lui, căci nu este cu putinţă să-i fi adus la existenţă şi să-
i lase singuri. Existenţa biologică sau psihologică nu este singura realitate, aşa cum adesea ni se prezintă.
81 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p. 39
82 Tropar din Slujba Tainei Botezului
39
Avem nevoie și de existenţa sufletească, pe care omul o intuieşte prin manifestarea dragostei. În mod real,
şi nu intuitiv, această manifestare a dragostei, ca putere de viaţă, se poate întâlni pentru prima oară în Taina
Sfântului Botez. Lucrul acesta îl mărturisesc toţi cei care se botează şi pot exprima în acel moment, prin
cuvinte, starea lor sufletească. Copiii botezaţi, care nu pot exprima acest lucru prin cuvinte datorită prunciei
lor, ajung la o anumită vârstă, când, reînnoindu-şi botezul prin Taina Spovedaniei, se regăsesc în acea stare
de început proprie firii umane, dar de fiecare dată o trăiește ca pe o noutate.
Necesitatea botezului pentru om stă, întâi de toate, în nevoia lui de a se dezlega de lanţul păcatului. „Că iată
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea,” spune Proorocul David (Psalmul 50, 6),
mărturisindu-şi neputinţa de a ieşi din păcat, dar, totodată, şi nevoia de a fi izbăvit de el.
Adam a cunoscut facerea, nu naşterea, iar urmaşii lui vin la existenţă prin naştere, nu prin facere. Prin facere
se primeşte chipul dat de Făcător, iar prin naştere chipul Prototipului. Hristos are chipul Tatălui, Care prin
facere îl dă şi omului. Urmaşii lui Adam au moştenit firea lui devenită stricăcioasă prin cădere, căci nu le
putea da altceva decât ceea ce ajunsese el să aibă.
Naşterea omului în lume se însoțește cu această durere a păcatului strămoşesc. De-a lungul istoriei, omul nu
a reușit prin propriile strădanii să rezolve această tragedie umană a căderii. Jertfele aduse, faptele bune şi
morale, alături de rugăciuni şi postiri îndelungate, nu au putut opri epidemia păcatui dintâi. Tot omul ce vine
în lume suferă de mândrie, de egoism, de lăcomie, de pofta trupului şi a ochiului. Suferinţa cauzată de
manifestarea lor se simte abia atunci când omul începe să problematizeze menirea sa.
Atunci când omul și-a pierdut sensul vieții se produce criza existenţială. În această stare, el îşi
conștientizează limitele şi golul cultivat până în acel moment. Depărtat de Dumnezeu, omul rămâne legat,
în ceea ce privește existența sa, doar de posibilităţile pe care le cunoaşte. În pronia Sa, Dumnezeu „amestecă”
printre aceste posibilităţi cognoscibile ale omului şi chemarea la comuniunea deplină cu El. Experienţa
acestei chemări delicate, care nu forţează libertatea omului, poate fi sesizată clipă de clipă. De exemplu,
atunci când se întâmplă să facem o faptă bună pentru cineva, sufletul nostru simte o stare de bucurie şi pace.
Mai mult decât atât, observăm, continuând pe aceeaşi linie altruistă, că această jertfă a egoismului
„răstignită” prin facerea de bine faţă de aproapele îi dă sufletului o energie vitală extraordinară. Ea rămâne
totodată limitată, atât din punct de vedere al timpului de desfăşurare, cât şi al intensităţii. De aceea, nevoia
de a permanentiza această stare devine vitală.
Prin Taina Botezului se reînnoieşte viaţa omului. Acum este momentul când omul scapă de lanţul păcatului,
oferindu-i-se posibilitatea unei vieţi noi. Până în momentul botezului, omul umbla sub efectul dreptăţii
supuse păcatului, iar în virtutea acestui drept, păcatul îl stăpânea pe om. După botez, omul gustă din libertate.
Stăpânirea păcatului, ca manifestare concretă, l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, nemaisimțindu-I prezența
în sufletul său. Astfel, Dumnezeu devine pentru om, necunoscut, inaccesibil din punct de vedere al
comuniunii, de neînţeles, inexistent. Lipsa lui Dumnezeu din viaţa omului a creat cadrul propice instalării
40
crizei existențiale. Omul se zbate adesea între necunoașterea lui Dumnezeu și nevoia de Dumnezeu.
Rezultatul crizei a fost făurirea de zei - ca produs al patimilor.
În spatele primei dezbinări a stat diavolul în chipul şarpelui. Tot el este pricina dezbinării și în zilele noastre.
Prezența lui este sesizată în spatele tuturor zeităţilor existente. Vechile zeităţi erau izvorâte din patimi şi
personificate; astăzi, aceleaşi patimi se ascund sub un singur zeu: „ego-ul”. Auto zeificarea omului este cea
mai mare suferinţă a lui. Ea îl scurtcircuitează rămânând în sine, după modelul răului simbolizat de şarpele
care îşi mănâncă propria coada până se mistuie. Prin Botez, toată puterea stăpânitoare a diavolului este
tăiată. Doar libertatea omului poate să o reactiveze în sine.
Până la descoperirea acestei trăiri, egoismul umbrea orice formă de vitalitate sufletească, alergând pe om
spre o mai adâncă afundare în păcat. Altruismul îl opreşte din cădere, dar nu îl urcă spre desăvârşire pentru
a-l permanentiza. Acest urcuş sufletesc are nevoie de ajutor. Prin îndemnul Mântuitorului „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este,” (Matei 5,48) iar mai apoi prin acela al
apostolilor, cu toții suntem invitaţi să purcedem spre acest urcuș. Dar cum?!
În Evanghelia de la Matei83 ne este relatată întâlnirea dintre Mântuitorul cu tânărul bogat. Din dialogul lor
putem observa diferenţa dintre împlinirea legii prin săvârșirea faptelor bune și setea omului de a se împlini
prin depășirea legii. „Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?”
Cheia spre desăvârşire (desăvârşirea fiind un urcuş continuu fără plictiseala lucrării), o dă Hristos prin
invitaţia pe care i-o face: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea
comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19, 21) Prin acest îndemn al participării la
comuniunea cu Hristos, tânărul şi, prin el, fiecare om sunt chemați la desăvârşire. Libertatea omului este
actualizată prin răspunsul lui, iar răspunsul pozitiv îl introduce pe acesta în comuniunea cu Hristos, prin uşa
Botezului.
Tot omul este chemat la comuniunea cu Dumnezeu, însă această chemare nu se face forțat. Omul, ca urmare
a libertății cu care a fost înzestrat, dar și pe măsura mediului educațional și cultural de care s-a bucurat în
existența sa are posibilitatea de a alege refuzul sau acceptarea comuniunii cu Dumnezeu.
Această comuniune teandrică are o dinamică continuă pentru a se menţine. Se întâmplă uneori, ca omul
botezat să se depărteze de Dumnezeu, deoarece el nu menţine o comuniune vie cu El. Părintele Stăniloae
spune că” în botez am acceptat moartea faţă de păcat, odată cu moartea ca ofrandă a fiinţei noastre adusă lui
Dumnezeu, trebuie să murim în continuare, dar nu moartea omului vechi, căci acela a murit definitiv, ci
moartea ca predare continuă lui Dumnezeu împreună cu Hristos.”84 Chiar dacă se întâmplă ca omul să mai
păcătuiască după primirea botezului, botezul nu se mai repetă. El, fiind darul lui Dumnezeu pentru om,
83 Matei 19, 16-22

84 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3...p.32
41
rămâne veşnic, după veşnicia Lui, întrucât este altoire în trupul lui Hristos. Totuşi, darul poate fi ignorat de
om, acesta, în libertatea cu care a fost investit, alegând - ca şi primul om, păcătuirea din nou.
... Sfântul Grigorie de Nazianz întemeiază ne repetarea Botezului prin obligaţia de a nu mai păcătui, odată ce am primit
puterea de a evita păcatul. (...) Căci cei ce păcătuiesc rămân într-o anumită legătură cu Hristos, fără să mai trebuiască
să se boteze. Slăbirea legăturii lor cu Hristos se vindecă prin Taina Pocăinţei. (...) Ei nu se renasc de două ori, pentru
că nici din „trup” nu se nasc de două ori şi nu vin pe lume de două ori cu păcatul strămoşesc.85
Libertatea dobândită este pusă în grija omului pentru a nu o mai pierde. Libertatea, dacă nu este însoțită de
responsabilitate se pierde din nou, iar prin păcat se transformă în libertinaj. Nimic nu se poate compara cu
libertatea sufletească. Doar atunci când omul este atent la starea sufletului său, atunci el poate sesiza
diferenţa dintre ce înseamnă a fi liber şi a fi stăpânit. În păcat, instinctul ia locul discernământului. Faptul
că omul dobândeşte libertatea faţă de păcat, acesta nemaifiind atât de irezistibil, nu înseamnă că poate să
stea fără grija de a o pierde din nou. Această grijă se transformă în responsabilitate. Totodată, libertatea nu
trebuie trăită în izolare față de Dumnezeu, deoarece atunci se iveşte riscul repetării accidentului din Eden,
toate fiindu-ne îngăduite dar nu toate folositoare. Din toate putem gusta, dar să ne stăpânim de la ce ne-ar
putea omorî sufletul.
Redobândirea demnităţii de stăpân

Darurile pe care omul le primeşte din dragoste dumnezeiască prin Taina Botezului îl cheamă la
responsabilitate. Dragostea împărtăşită trebuie să fie primită cu responsabilitate.
Dumnezeu îl ia pe om de la început în serios. Îl vrea persoană responsabilă. Omul trebuie să arate că vrea să ducă o
asemenea viaţă, înainte de a primi puterea pentru ea prin botez. (...) E o obligaţie care nu trebuie călcată. „Să nu ne
dovedim că am minţit, luându-ne obligaţia aceasta. Căci dacă învoielile între oameni sunt întărite de Dumnezeu, Care
e luat ca garant, cât de mare nu va fi pericolul de vom călca obligaţiile pe care le-am luat faţă de dumnezeu însuşi!86”
Copilul botezat, neavând maturitatea responsabilităţii, este legat de responsabilitatea părinţilor şi a naşilor
săi. Aceștia, la rândul lor, fiind botezaţi şi-au asumat pe de o parte, propria responsabilitate faţă de starea pe
care au primit-o prin botez, iar pe de altă parte, și-au asumat și responsabilitatea copilului botezat, până la
momentul când acesta va ajunge la măsura maturităţii și va putea să-şi asume el însuși ceea ce i-a fost
încredinţat prin botez. Prin aceasta, copilul botezat nu rămâne în afara dragostei dumnezeieşti asumate.
Prin ascultarea de părinţi, copilul face ascultare de Părintele Ceresc. În Eden, responsabilitatea lui Adam era
ascultarea de porunca dumnezeiască. După Botez, aceeaşi responsabilitate se reactivează: „De Mă iubiţi,
păziţi poruncile Mele. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă
iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan, 14,15, 21)
Responsabilitatea asumată îl maturizează sufleteşte pe om. Fuga de responsabilitate îi crează acestuia o
85 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p. 34
42
infantilitate sufletească. Prin faptul că Mântuitorul ni-i dă ca etalon, pentru intrarea în împărăţia Sa, pe
copii 87 ne pune înainte starea de nevinovăție, de curăție a copilului, iar nu imaturitatea lui. Smerenia,
gingăşia, curăţia şi nevinovăţia copiilor se pierd prin cunoaşterea răului. Adam, în grădina Raiului, era ca
un copil, cunoscând doar binele. O data ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, binele pe care îl
cunoştea s-a amestecat cu răul și a creat în el confuzie. Prin Botez, omul scapă de confuzie, dar pierderea
responsabilității față de această luminare va face loc răului, care va crea din nou confuzie în om.
Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi
întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte
şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât
cele dintâi.88
Nu se poate vorbi despre comuniunea dintre persoane înainte de a vorbi despre jertfă. Tot ceea ce ne leagă
de comuniune ne leagă și de dragoste, de jertfă, de libertate, de bunătate, de dăruire şi primire. Dintre toate
acestea, jertfa parcă ne atrage cel mai mult atenţia. Ideea de jertfă contravine ideii de comoditate sau de
confort, în ciuda faptului că datorită comodității omul suferă din ce în ce mai mult de depresie. Comoditatea,
alături de obsesie, este sursa acestei boli, întrucât ea îl izolează de tot ceea ce înseamnă sens al vieţii sau
comuniune.
Botezul este Taina prin care omul, cufundat în apă în numele Sfintei Treimi, primeşte în sine, ca o prelungire
a iubirii dumnezeieşti, jertfa lui Hristos care îl ajută să depăşească forţa egoismului sădită prin păcat. Păcatul
lui Adam s-a prelungit la urmaşii săi, ducând cu el mai departe forţa lui, „adică pofta trupului şi pofta ochilor
şi trufia vieţii.” (I Ioan 2,16) Deşi acestea ni se par fireşti când le vedem în noi (pentru că păcatul a devenit
o a doua natură în om), totuşi le detestăm atunci când le sesizăm la cei de lângă noi. În schimb, virtuţile
meru sunt apreciate şi dorite, în ciuda faptului că se dobândesc şi se întreţin greu. „Dar cele ce sunt cu
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Matei 12, 43-45)
Jertfa lui Hristos, împărtăşită prin botez, îi dă omului puterea de a face faţă presiunii ce vine ca ispită din
partea păcatului, îndemnându-l să cultive în sine virtutea. Astfel că, fiecare virtute cultivată în sufletul nostru
devine piatră de zidire şi de formare a asemănării noastre cu Dumnezeu, deoarece „virtuţile reprezintă în
acelaşi timp dezvoltarea vieţii celei noi în Hristos şi desăvârşirea noastră după asemănarea Lui.” 89
Dumnezeu nu rămâne exterior omului, ci este unit cu el prin voinţa liberă. Îl aduce pe acesta la părtăşia
dumnezeiască, făcându-l dumnezeu. Din stăpânit de moarte, omul devine stăpânitor.
Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în
moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea
vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând
aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai
87 Matei 18,3
88 Matei 12, 43-45
43
fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că
vom şi vieţui împreună cu El, Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra
Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi,
socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru90.
Stăpânirea pe care o primeşte omul prin Botez este mai deplină decât stăpânirea pe care o avea în grădina
Raiului. În Rai, toate îi erau supuse lui Adam, toate ascultau de el. Stăpânirea era manifestată nu doar prin
porunca pe care Adam o putea da, ci și prin asumarea creaţiei pe care Dumnezeu o punea în stăpânirea lui.
„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la
Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a
pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice;” (Facere 2, 19-
20) Dorinţa omului de a stăpâni este firească, întrucât ea este sădită în om de la creaţie. Omul a fost făcut
de Dumnezeu pentru a fi stăpân al tuturor celor create de El. Prin păcat, omul pierde stăpânirea dată, și îşi
exercită stăpânirea asupra aproapelui. De aceea, în duhul lumii, a fi stăpân peste alţii este un privilegiu, o
calitate. „Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători.” (Luca 22,25) În Hristos, prin Botez
valorile se schimbă: „Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi
căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare,
nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.” (Luca 22, 26-27)
Dragostea se manifestă prin slujire. Slujirea aproapelui, prin atenţia pe care i-o acordăm, ne ajută să ne
exercităm stăpânirea sinelui. Omul nu poate să înveţe stăpânirea de sine dacă nu se dăruieşte Stăpânului. Nu
poate deveni dumnezeu dacă nu se dăruieşte lui Dumnezeu. Prin Botez, omul se împărtăşeşte din
dumnezeirea lui Dumnezeu, devenind moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. Robul nu poate moşteni.
Dumnezeu ne face părtaşi la Împărăţia Sa. Stăpânirea prin dăruire este forma desăvârşită a iubirii, deoarece
în această manifestare asupra celor din jurul nostru libertatea nu este obstrucţionată.
Botezându-ne în numele Sfintei Treimi - Iubirea desăvârşită, devenim moştenitori ai Ei. Dorinţa de fericire
îl îndeamnă pe om să alerge spre stăpânire, și aceasta nu este minciună. Minciună poate fi o abordare greşită
a stăpânirii. Printr-o stăpânire despotică asupra semenilor, sufletul omului capătă o formă pietrificată,
imposibil de a putea primi în ea vreun „gram” de fericire. Dar, prin stăpânirea sinelui, (păzirea virtuţilor
dobândite) omul dobândește un aspect blând în relaţie cu semenii săi.” Fericiţi cei blânzi, că aceia vor
moşteni pământul.” (Matei 5,5)
În duhul lumii, bunătatea omului este considerată o slăbiciune, numai bine de exploatat de alţii. Dacă cel
botezat măsoară valorile sufleteşti cu unitatea de măsură a duhului lumesc, nu se va regăsi în Împărăţia lui
Dumnezeu, dar nici măcar nu o va dori. Cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi măsurate cu cele ale
lumii acesteia. În lume nu poate fi găsită bunătatea.” Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” (Luca 18,
90 Romani 6, 3-11
44
19) Doar cel ce are comuniune cu Cel Bun se poate împărtăşi din bunătatea Lui, devenind şi el bun, prin
părtăşie.
Taina Mirungerii
Plinătatea Botezului
Taina Mirungerii este taina ce prelungeşte lucrarea dumnezeiască în om, începută prin Taina Botezului. Prin
ungerea cu Sfântul şi marele Mir, cel nou botezat primeşte împărtăşirea din harul Duhului Sfânt. Primirea
Botezului nu presupune şi împărtăşirea cu harul Duhului Sfânt, deşi cufundarea s-a făcut şi în numele
aceluiaşi Duh Sfânt. În cartea Faptele Apostolilor ne este relatată diferenţa dintre cele două Sfinte Taine.
Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau
numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.91
Botezul fără împărtăşirea din Duhul Sfânt este o lucrare neterminată. Comuniunea dintre om şi Dumnezeu
este posibilă numai atunci când omul, pătruns de Duhul Sfânt, se îndumnezeieşte. Botezul îl curăţă, iar
Duhul Sfânt îl sfinţeşte pe om. Sfinţirea omului prin pecetluirea cu Duhul Sfânt îi dă posibilitatea acestuia
să Îl cunoască pe Dumnezeu. Botezul îl pune pe om în faţa lui Dumnezeu, spre comuniunea cu El, dar îi
rămâne, totodată, incognoscibil. Duhul Sfânt dă mărturie omului de prezenţa lui Dumnezeu în sine,
91 Fapte 8, 14-17
45
descoperindu-L treptat, în funcţie de conlucrarea lui cu Acesta. Cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu nu
poate fi posibilă, chiar dacă aceasta presupune un urcuş duhovnicesc al omului, însă prin Taina Mirungerii
omul devine conştient de această relaţie a lui cu Dumnezeu, în funcţie de experienţa comuniunii dintre ei.
„Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.” (Romani, 8,16)
Împărtăşirea cu Duhul Sfânt prin Taina Mirungerii nu este mijlocită printr-un efort omenesc. Ea rămâne dar
dumnezeiesc, pe măsura afierosirii omului lui Dumnezeu, prin Taina Botezului. Prin această dăruire
omenească şi primire dumnezeiască, Hristos le spune ucenicilor Lui, și prin ei tuturor celor cuprinşi în
comuniunea dumnezeiască, următoarele: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul
său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”
(Ioan 15, 15) Astfel, pecetluirea omului cu Duhul Sfânt este gestul prin care omul este primit în taina
dumnezeirii, dar şi invitaţia spre desăvârşire printr-o viaţă nouă ce „se manifestă cu putere de menţinere şi
de sporire în curăţie şi fapte bune, dezvoltate în virtuţile ce culminează în iubire. Ea nu e un simplu sentiment
de euforie, ci o statornicie de gânduri şi fapte de bunătate, care e o adevărată preoţie generală de dăruire a
vieţii, lui Dumnezeu.”92
Din punct de vedere liturgic, Taina Mirungerii este parte integrantă a Tainei Botezului. Unitatea dintre cele
două Sfinte Taine este de la începutul vieţii creştine. „Ea poate fi deosebită de Botez numai în sensul în care
se deosebeşte viaţa de naştere,” 93 Botezul fiind naşterea întru Împărăţia lui Dumnezeu, iar Mirungerea
vieţuirea împărătească. Atunci când intrăm într-o casă regală, este de dorit să ne reglăm conduita, conform
cerințelor casei regale (altfel am arăta lipsă de respect şi grosolănie, ceea ce ne face să ne deosebim de
casnicii locului), tot astfel, şi din punct de vedere duhovnicesc se cuvine să ne schimbăm şi conduita vieţii,
de vreme ce am fost îmbrăcaţi dumnezeieşte, conform cerințelor dumnezeieşti. Conduita dumnezeiască este
după chipul dumnezeiesc. Dumnezeu fiind iubire, purtarea și lucrarea omului trebuie să fie spre cultivarea
iubirii:
Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu
şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire94. Şi întru
aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte,
mincinos este şi întru el adevăr nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui dumnezeu
este desăvârşită. Prin aceasta cunoaştem că suntem întru El.95
Botezul este prima condiţie în vederea împărtăşirii din Harul Duhului Sfânt. Nu se poate îmbrăca omul în
haina dumnezeiască a harului nefiind curăţit. Botezul îl curăţă pe om aducându-l spre sfinţire, iar Duhul
Sfânt îl sfinţeşte. La Cincizecime, cei care erau de faţă ascultând predica lui Petru şi văzându-i pe apostoli
cuprinşi de Harul Duhului Sfânt „au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi
92 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3....p. 46
93 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,... p. 46
94 I Ioan 4, 7-8
95 I Ioan 1, 3-5
46
fraţi, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte, 2, 37-38)
Sfinţenia este specifică doar lui Dumnezeu. Omul poate să se cureţe de o întinăciune sau de o murdărie,
totodată poate să cureţe şi lucrurile din jurul său. El poate să se iubească şi să iubească, dar nu poate să se
sfinţească. Sfinţenia este apanajul sacrului, iar sacrul nu poate fi despărţit de Dumnezeu. Lipsa sfinţeniei în
om înseamnă prezenţa păcatului în el, deoarece antinomia sfinţeniei este păcatul sub toate formele lui. Omul
se împărtăşeşte din sfinţenie în măsura în care se împărtăşeşte din comuniunea cu Dumnezeu. Prin Taina
Mirungerii omul se sfinţeşte, devenind sfânt. În fond, aceasta este chemarea lui, „căci voia lui Dumnezeu
aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, căci dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la
sfinţire.” (I Tesaloniceni 4, 3,7)
Omul fiind înzestrat de Dumnezeu cu libertate, are şi această opţiune de a alege forma de comuniune
specifică putinței lui de a crește și care este conformă tendinţei fireşti a sufletului omenesc. Singura formă
de creştere sau desăvârşire a omului este comuniunea cu Cel ce este desăvârşit, adică cu Dumnezeu. Ieşirea
din trupul bisericii prin erezie înseamnă şi ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu. Odată ieşit din trupul tainic
al lui Hristos, harul Duhului Sfânt rămâne nelucrător în om. Nu se pierd efectele botezului, despre care am
amintit mai sus, însă descoperirea iubirii dumnezeieşti nu mai poate fi posibilă, deoarece harul Duhului
Sfânt nu mai lucrează în el. În acest sens, cel ce doreşte să se rupă de erezie şi să reintre în comuniunea
bisericii. - Trupul tainic al lui Hristos - trebuie să primească din nou Taina Mirungerii.
Forma împărtăşirii Duhului Sfânt, prin Taina Mirungerii, este pecetluirea celui botezat cu Sfântul şi Marele
Mir. Se pecetluiesc mădularele principale ale trupului, cu organele simţurilor, pentru ca lucrarea omului să
fie întărită de lucrarea lui Dumnezeu. Această pecetluire are sensul de întipărire, dar şi de întărire. „Duhul
întăreşte întrucât Se întipăreşte şi accentuează în om un chip personal caracteristic, care este în acelaşi timp
un chip duhovnicesc.”96 Forma văzută a pecetluirii are caracter duhovnicesc. Părintele Dumitru Stăniloae
reliefează înnobilarea trupului omenesc cu pecetluirea Duhului Sfânt, prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir
la frunte, la urechi, la nări, la piept, la mâini şi la picioare,
Se poate preciza cã Duhul Se imprimã prin aceasta în mintea omului sau îi deschide orizonturile nelimitate ale luminii
şi ale binelui, ca acesta sã cunoascã şi sã cugete numai cele bune, ca sã lupte împotriva gândurilor rele care-l
îngusteazã şi ca sã pãtrundã cu uşurinţã în tainele nesfârşite ale cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu. (...) Duhul e
întipãrit în urechi, ca o putere deosebitã de auzire sau de sesizare a celor mai adânci înţelesuri duhovniceşti ale
cuvintelor, ca acestea sã nu zãboveascã la cuvintele urâte sau la înţelesurile lipsite de adâncime şi de curãţie ale
cuvintelor, ci sã se deschidã numai cuvintelor curate şi sã sesizeze numai ceea ce este curat şi adânc în ele, pentru ca
astfel sã se pãtrundã de orice îndemn la bine aflãtor în ele. Cel botezat e uns apoi la nãri, ca acestea sã nu se deschidã
mirosurilor ispititoare la rãu. Dupã aceasta la piept, „ca sã puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, dupã ce aţi
îmbrăcat platoşa dreptãţii”, adicã a virtuţilor care reprezintã tot atâtea deprinderi bãrbãteşti în bine (Ef. 6, 11, 14). În
96 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,... p.54
47
piept e şi puterea, dar şi inima cu simţirile ei. Duhul întipãrit în ele le face sã fie curate, generoase, simţitoare, iubitoare
de Dumnezeu şi de semeni, pline de bucurie, strãine de tristeţe, de pizmã, de duşmãnie.
Este uns apoi la mâini şi la picioare, pentru ca sã fie gata oricând sã sãvârşeascã binele şi sã alerge spre ajutorarea
celor ce au nevoie de ajutor, spre împlinirea apelurilor ce le face Dumnezeu la el pentru sãvârşirea binelui şi ocolirea
rãului97.
Taina Mirungerii este strâns legată de momentul Cincizecimii. După făgăduinţa Mântuitorului, Sfinţii
Apostoli au fost cuprinşi în Ierusalim de focul dumnezeirii, prin pogorârea Duhul Sfânt. Sfinţii Apostoli nu
cunoşteau această comuniune dumnezeiască prin Duhului Sfânt. De abia acum, începe să li se deschidă
mintea şi să înţeleagă învăţătura Mântuitorului şi celelalte taine pe care Dumnezeu le descoperea.
Împărtăşirea din comuniunea cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, era ceva nou pentru omenire. Doar proorocii
şi regii Vechiului Testament puteau gusta în parte din această comuniune cu Dumnezeu, însă nici aceasta
nu a fost aşa deplină precum a fost la Cincizecime. La proroci şi la regi, harul era în exteriorul persoanei.
La Cincizecime are loc o comuniune intimă între Dumnezeu şi omul nou îmbrăcat în Hristos, prin Botez.
Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir este un moment de Cincizecime personal, spre unirea cu biserica. Această
unire are în vedere unitatea lui Dumnezeu cu omul, în iubire, după modelul iubirii Sfintei Treimi. Cuvântul
Mântuitorului „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să
fie una,” (Ioan 17,21) se împlineşte atunci când are loc împărtăşirea omului cu Duhul Sfânt, prin Taina
Mirungerii. Duhul Sfânt purtător al iubirii din sânul Sfintei Treimi, prin pogorârea Sa asupra omului în
vederea comuniunii, Se face purtător al iubirii dumnezeieşti spre om prin faptul că îl introduce pe acesta în
iubirea Sfintei Treimi.
Duhul Sfânt primit în Taina Mirungerii este puntea de comunicare în iubire între noi şi Tatăl, comunicare veşnic nouă
şi mereu mai sporită. Aceasta înseamnă „cerurile deschise” şi calitatea de „fii”, pe care ne-o comunică. El ne dă prin
aceasta sensibilitatea filială, de tot mai mare delicateţe faţă de Tatăl, ca şi cea de frăţietate în Dumnezeu, cu semenii
noştri. Duhul, care este purtătorul iubirii părinteşti a Tatălui faţă de Fiul, devenit purtătorul aceleiaşi iubiri şi între
Tatăl şi Hristos ca om, Se face şi pentru noi în Hristos purtătorul aceleiaşi iubiri şi sensibilităţi, pe de o parte înfocate,
pe de alta delicate. Numai prin aceasta El pune în mişcarea de înălţare continuă puterile primite în Botez pentru a
împlini voia Tatălui, făcându-ne vii şi prin voinţă, şi pentru a întipări şi prin voinţă chipul Fiului tot mai adânc în fiinţa
noastră totală, iubind ca El pe Tatăl şi făcându-ne ascultători Tatălui asemenea Lui. În sensul acesta Duhul primit în
această Taină ne sfinţeşte. Dar prin aceasta însuşi chipul personal al omului se face tot mai clar, mai luminos, ieşind
din ceaţa generală a naturii sau din simpla virtualitate. Căci Duhul Sfânt e Duhul puterii 98.
În Vechiul Testament, termenul „sfânt” era folosit ca şi în Noul Testament; el era adresat doar lui Dumnezeu,
iar tot ce era afierosit lui Dumnezeu era numit sfinţit, sacru. Astfel înţelegem că locurile, obiectele şi
persoanele puteau şi pot fi sfinţite prin afierosire, adică ele pot fi închinate sau dăruite lui Dumnezeu. Dintre
oameni, în Vechiul Testament, erau unşi cu un untdelemn special spre afierosire doar preoţii, profeţii şi
97 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.53
48
regii. Ei erau doar afierosiţi spre comuniune cu Dumnezeu, întrucât nu se puteau sfinţi deplin datorită
păcatului ce îi ţinea legați. Doar în Noul Testament, omul se poate curăţi de păcat prin botez şi apoi sfinţit
deplin prin Harul Duhului Sfânt. Totuşi era nevoie, până la venirea lui Mesia, de o cât de mică legătură a
omului cu Dumnezeu, pentru ca omul să nu se depărteze definitiv de El. Această lucrare de afierosire era
lucrarea de sfinţire a persoanelor în Vechiul Testament.
În Noul Testament, Hristos, care se traduce Mesia - Unsul Domnului, poartă în El toate cele trei demnităţi
de sfinţire ale Vechiului Testament, care puteau fi dobândite doar prin ungerea specială de către profeţi.
Îmbrăcaţi în Hristos, prin Botez, creştinii se împărtăşesc din darurile acestei ungeri speciale, prin pecetea
Darului Sfântului Duh, devenind şi ei preoţi, profeţi şi împăraţi. Prin Taina Mirungerii, creştinul comunică,
prin rugăciune, în mod direct cu Dumnezeu, ca preot, nemaifiind nevoie de jertfe simbolice; primeşte
descoperiri dumnezeieşti, prin darul proorociei, după cuvântul Mântuitorului: „toate câte am auzit de la
Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute;” (Ioan 15, 15) şi devine moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, „El ne-
a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale.” (Coloseni, 1,13)
Aceste învestiri dumnezeieşti, pe care le dobândeşte omul prin Tainele Bisericii, sunt veşnice. Ele sunt
împărtăşite nu doar sufletului, ci şi trupului; de aceea, Taina Mirungerii, prin pecetluirea trupului cu Sfântul
şi Marele Mir, sfinţeşte atât trupul, cât şi sufletul. Prin această Taină, omul cel nou - curăţit prin Botez - se
sfinţeşte, devenind casnic al lui Dumnezeu Cel Sfânt. Această stare nouă a omului îl face pe acesta
responsabil de o abordare serioasă a demnităţii cu care a fost învestit. Fără responsabilitate, omul nu poate
gusta din iubirea dumnezeiască, ascunsă în darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Este nevoie de o
reciprocitate, dăruire-preţuire.
Actualizarea darurilor primite

Înainte de căderea în păcat, protopărinţii noştri Adam şi Eva erau împărtăşiţi prin suflare de viaţă de harul
Duhului Sfânt, pe care l-au pierdut prin căderea în păcat. Adam avea demnitatea împărătească, fiind stăpân
al lumii create. El era profet întrucât a dat nume tuturor vieţuitoarelor pământului după forma şi menirea
lor. El avea demnitatea preoţească pentru că era într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu. Moartea sau
lipsa vieţii, care a survenit în urma păcatului, a produs ruptura de Dumnezeu prin pierderea harului
dumnezeiesc. După cădere, omul a pierdut toate aceste demnităţi dumnezeieşti. El le redobândeşte prin
Taina Mirungerii, nu înainte de a fi fost curăţit de păcatul primordial prin Taina Botezului.
Naşterea omului în lume este însoţită de anumite daruri. Naşterea omului în lume este un act al procreării,
al unei împreună creări: a părinţilor cu Dumnezeu. Copilul născut dobândeşte de la părinţi, prin codul
genetic, cele ale trupului şi ale psihicului, iar de la Dumnezeu dobândește sufletul. Darurile sau înzestrările
genetice, moştenite de la părinţi, se dezvoltă treptat în copilul devenit adult, în măsura în care acestea îi sunt
descoperite, în vederea lucrării cu ele în sine şi în jurul său. El are datoria și responsabilitatea de a le dezvolta.
49
La fel se întâmplă şi cu darurile sufleteşti primite de la Dumnezeu prin comuniunea cu El. Creșterea
trupească impune și o creștere duhovnicească. Darurile sufleteşti îi sunt recunoscute omului, ca nevoi
sufleteşti. Cine nu are nevoie de dragoste, de bucurie, de pace interioară, de îndelungă-răbdare, de bunătate,
de o dispoziţie de a face bine, de credinţă, de blândeţe, de înfrânare, de curăţie „împotriva unora ca acestea
nu este lege.” (Galateni 5, 22-23)
Am putea spune că şi alţi oameni, care nu au legătură cu Dumnezeu, au aceste nevoi sufleteşti. Acest lucru
se datorează faptului că scopul fiecărui om, indiferent de cultură sau regiune geografică, este acelaşi pe care
Dumnezeu l-a pus în primul om. Împlinirea acestor nevoi sufleteşti înseamnă, de fapt, împlinirea omului.
Cu toate că omul se simte împlinit atunci când le lucrează pe acestea în sine, prin comuniunea cu aproapele,
ele nu pot fi împlinite deplin decât în comuniune deplină cu Cel ce le-a sădit în om, ca nevoi sufleteşti.
Aceste nevoi îl ajută pe om să-şi afle sensul vieţii.
În comuniunea omului cu Dumnezeu, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea ş.a. se

desăvârşesc. Fără această comuniune, ele rămân doar tendinţe spre împlinire. Dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea şi celelalte vor fi limitate de păcatul egoismului. La fel se întâmplă şi cu
celelalte daruri primite la Botez. „Astfel, s-ar putea spune că prin Mirungere ni se face arătat faptul că nu
numai cu puterile noastre vom actualiza darurile primite la Botez, ci cu ajutorul lui Dumnezeu,” 99 care
începe imediat după Botez.
Necesitatea înmulțirii darurilor Duhului Sfânt

Prin Taina Mirungerii, omul participă la epifania dumnezeiască. După Mirungere, omul poate fi numit sfânt.
Prin ea, omul dobândeşte un dar special ce îl determină să rămână, pe de-o parte, unic, iar pe de altă parte,
într-un întreg, numit Biserică. În biserică, trupul tainic al lui Hristos, omul are posibilitatea de a gusta din
dumnezeire într-un chip personal. Apostolul Pavel vorbeşte100 despre un singur izvor al darurilor – Duhul
Sfânt, pe care le primeşte fiecare persoană mirunsă, precum şi despre o singură direcţie spre care se poate
îndrepta omul cu darurile primite: îndumnezeirea prin comuniunea cu Dumnezeu.
Puţini Părinţi ai Bisericii au scris despre manifestarea Duhului Sfânt în noi. Aceasta deoarece, din smerenie,
evitau să fie consideraţi aparte. În discuţia pe care a avut-o cu Sfântul Serafim de Sarov, Motovilov descrie
stările pe care le-a trăit alături de sfânt, în explicarea importanţei dobândirii Duhului Sfânt. El înfățișează
experienţa prin care a trecut atunci când, prin rugăciune, Sfântul Serafim a ajuns să-i explice, nu doar teoretic
ci şi practic, despre nevoia dobândirii Duhului Sfânt.
Închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. Îi vezi mişcarea
buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te
99 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p. 47.
100 1 Cor. 12
50
vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi
care străluceşte atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste
mine şi marele bătrân. Vă puteţi închipui starea în care mă aflam! „Cum te simţi acum?” mă întrebă părintele Serafim.
„Extraordinar de bine!”, spusei. „Dar în ce fel? Ce anume simţi?” am răspuns: „Simt o pace şi un sentiment de linişte
în sufletul meu încât nici un cuvânt nu le poate exprima”.
„... Ce altceva mai simţi?”, mă întrebă părintele Serafim. „O extraordinară desfătarea”, răspunsei. (...) „O bucurie
extraordinară în toată inima mea”. (...) „O extraordinară căldură.” (...) Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu
se poate compara cu mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în mireasma Sfântului Duh 101.
Dumnezeu ne dăruieşte daruri duhovniceşti, însă datoria de a le înmulţi este strâns legată de libertatea şi
lucrarea noastră. Relaţia noastră cu Dumnezeu stă în strânsă legătură cu dorința de a rămâne în comuniune,
prin harul Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Serafim de Sarov arată că dobândirea vieţii creştine este
dobândirea Duhului Sfânt. Fără această relaţie de comuniune cu harul Duhului Sfânt nu se poate vorbi despre
o viaţă creştină. Pe de altă parte, constatăm că, în viaţa de zi cu zi, nu simţim în noi manifestarea Duhului
Sfânt despre care vorbeşte Motovilov. Aceasta se datorează importanţei pe care noi o acordăm lucrurilor
din jurul nostru, iar nu nevoilor din interiorul nostru. De abia atunci când privim la nevoile sufleteşti şi ne
îndreptăm atenţia spre Dumnezeu, începem să gustăm din acest har dumnezeiesc.
Chiar dacă am neglijat valoarea darului Sfântului Duh, putem să o reactivăm prin mijloacele ce ne stau la
dispoziţie în biserică: spovedania, rugăciunea, împărtăşania, postul, milostenia. Acestea sunt surse prin care
noi ne putem împărtăşi din nou din har. Omul, fiind slab, uşor de pervertit de păcat datorită nepriceperii,
pierde uşor comuniunea cu harul Duhului Sfânt dobândit prin Taina Mirungerii. Atunci, el nu-L mai simte
pe Dumnezeu. Însă, din iubirea de oameni, Dumnezeu a lăsat la îndemna omului aceste mijloace prin care
omul poate intra în comuniunea dumnezeiască prin har, dacă voieşte.
Prin câteva pilde rostite de Mântuitorul Hristos, ne este subliniată importanţa înmulţirii darurilor primite de
la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. În capitolul 25 din Evanghelia după Matei, de exemplu, ne sunt relatate
două pilde care au trimitere la Taina Mirungerii: Pilda talanţilor şi Pilda celor zece fecioare.
În Pilda talanţilor este recunoscută dărnicia înţeleaptă a Stăpânului, Care a împărţit slugilor, averea Sa spre
a fi înmulţită. Este uşor de intuit ca Stăpânul este Dumnezeu, slugile sunt oamenii, iar averea, darurile lui
Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt nu sunt proprietate a omului, deoarece ele nu pot fi cumpărate, ci, fiind
daruri, sunt date fără vreo plată, cu scopul ca omul să le folosească întru devenirea sa. Darurile duhovniceşti
aparţin Duhului Sfânt care este persoană, iar nu o forţă ce poate fi activată printr-un mecanism tehnic
omenesc. „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel
este cu oricine e născut din Duhul,” (Ioan 3,8) ne spune Hristos. Duhul Sfânt chemând la sine pe cei botezaţi,
le dăruieşte din darurile Sale, atât cât poate să primească fiecare în parte. Niciun om din cei care primesc
101Arhimandritul Layarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O Biografie Spirituală, Trad. Prof. Paul Bălan, Editura Agapis,
Bucureşti, 2003, pp. 160-163
51
Taina Mirungerii nu rămâne fără daruri dumnezeieşti, dar nici nu poate să-şi aleagă cât şi ce doreşte să aibă.
În Atotştiinţa Sa, Duhul Sfânt dăruiește fiecăruia cât are nevoie.
Faptul că unul a primit mai mult, iar altul mai puţin, „unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul,
fiecăruia după puterea lui şi a plecat,” (Matei 25, 15) semnifică disponibilitatea pe care o are fiecare om faţă
de relaţia cu Dumnezeu. „Dumnezeu nu dă duhul cu măsură” (Ioan 3,34) într-un chip de zgârcenie, ci îl dă
deplin. Măsura este la om şi ea este mai mare sau mai mică, în funcţie de deschiderea pe care acesta o are
faţă de Dumnezeu. Primirea harului Sfântului Duh într-un mod diferenţiat, prin Taina Mirungerii, presupune
pe de altă parte şi integrarea fiecărei persoane botezate în trupul tainic al lui Hristos, asociat fiind, de către
Apostolul Pavel, unui organ din trupul omenesc. Unul este organul văzului, altul al auzului, altul al simţului
ş.a..
Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este
acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin
Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi
Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia
deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi
Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate
mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un
singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci
multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Şi urechea dacă
ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup. - Pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi,
unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în
trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur
trup. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de
voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale trupului
care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre
au mai multă cuviinţă. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel
trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească
deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este
cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte 102.
Libertatea omului de a conlucra cu Dumnezeu prin harul primit se înţelege prin faptul că Stăpânul care a
înmulţit talanţii, pleacă departe. Prin această plecare departe a Stăpânului, omul nu simte o constrângere. El
este liber să-și înmulțească „talanţii”, sau să-i neglijeze. Neglijenţa duhovnicească faţă de darurile primite
se naşte în om prin preocuparea de propria persoană. Atenţia spre propriul ego îl izolează pe acesta ca într-
un mormânt. Înmulţirea talanţilor se face doar prin comuniunea cu alţii. În relaţia de comuniune cu semenii,
ego-ul se anulează, iar darurile primite se înmulţesc. „Zarafii” prin care se înmulţesc darurile Sfântului Duh
în noi sunt cei din jurul nostru, semenii noştri.
102 I Cor. 12, 4-27

52
Aceste daruri duhovniceşti, izvorâte din iubirea dumnezeiască revărsată asupra noastră, a celor botezaţi, pot
fi înmulţite pe aceeaşi coordonată a dragostei. Astfel, iubirea dumnezeiască se înmulţeşte prin întreita
lucrare: „sluga” - omul primitor al „talanţilor”, Stăpânul – dătătorul „talanţilor” şi „zarafii” cu ajutorul cărora
talanţii se înmulţesc, „talanţii” fiind darurile Duhului Sfânt. Darurile sufleteşti primite devin
responsabilitatea fiecărei persoane pecetluită cu pecetea Darului Sfântului Duh, deoarece nu se poate înmulţi
dragostea în noi decât în această triadă - El, eu şi tu/voi.
Întoarcerea „Stăpânului” pentru evaluarea lucrării fiecăruia este regăsirea Lui în lucrarea fiecărei persoane.
Cel care a reuşit să înmulţească darurile Duhului Sfânt în el se va regăsi în Dumnezeu, iar cel care s-a
îngropat în egoism său va rămâne izolat, departe de Dumnezeu. „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne
întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15,10)
Pilda fecioarelor103 este pilda care arată importanţa harului Duhului Sfânt în relaţia omului cu Dumnezeu.
În această pildă, omul dornic de a fi în relaţie cu Dumnezeu nu trebuie să se mărginească doar la efortul
personal, dar nici să-l excludă pe acesta. Astfel, omul este asociat fecioarelor care-L aşteaptă pe Mire spre
a fi în comuniunea „nunţii”. Mirele este Hristos, iar fecioria arată strădania omului de a rămâne curat pentru
Hristos. Prin feciorie se înţelege efortul uman de a se feri de păcat. Omul, curăţat prin botez, are datoria de
a depune efortul în vederea păstrării acestei curăţii. Pe lângă feciorie, cele zece fecioare aveau candele
luminate. Lumina este tot Hristos. Prin lumina candelei, fecioarele aveau elementul comun ce le lega de
Mire, persoana lui Hristos. Fără acest element comun nu se puteau regăsi în Mire, nici Mirele în ele.
Uleiul din candele este harul Duhului Sfânt, pe care cel curăţit prin baia botezului, îl primeşte în „candela”
mirungerii. Lumina lui Hristos este întreţinută în om prin harul Duhului Sfânt, căci „nimeni nu poate să zică:
Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12,3), iar candela este sufletul împărtăşit din Taina
Mirungerii. Sufleul omului, fiind mărginit, are nevoie de o prelungire pentru a cuprinde în sine comuniunea
cu Dumnezeu cel Nemărginit. Această prelungire este posibilă prin relaţia omului cu Duhul Sfânt. El este
vasul cu untdelemn suplimentar, ce aduce o continuare firească a relaţiei de comuniune cu Dumnezeu, spre
desăvârşire.
... voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o
comoară nesecată, veşnică ce nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem aşa,
untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al
virtuţii, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, căci: „orice suflet este întărită de
Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi iluminat mistic de către Unitatea Treimică”104.
Aşadar, Iubirea dumnezeiască se manifestă asupra omului prin trimiterea Duhului Sfânt de către Tatăl, ca
să-l sfinţească pe omul îmbrăcat în Hristos, făcându-l astfel părtaş comuniunii Sfintei Treimi. În această
103 Matei 25, 1-13

104 Arhimandritul Layarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov ..., pp140-141
53
comuniune dumnezeiască, omul se sfinţeşte, rămânând sfânt câtă vreme rămâne în comuniune cu Dumnezeu
cel Sfânt. Sfinţenia nu este o stare elitistă a omului; ea este o menire. Păcatul intervine când această menire
este tratată cu superficialitate şi dezinteres. De vreme ce am fost îmbrăcaţi în Hristos prin Duhul Sfânt, ca
să putem avea pe Tatăl în noi şi noi să fim în El, se cuvine să avem o abordare plină de recunoştinţă faţă de
Dumnezeu. În fond, această stare de sfinţire a omului este firescul pe care Dumnezeu l-a sădit în noi, ca
atunci când ne apropiem de El, prin cele sfinte sau sfinţite, sa avem starea de „acasă”, să ne regăsim.
Pecetea Duhului Sfânt rămâne întipărită în noi, ca unii ce am devenit unşi ai lui Dumnezeu, pentru a fi veşnic
părtaşi comuniunii cu El. Această stare rămâne necunoscută omului indiferent de harul primit, însă cel ce a
gustat din harul Duhului Sfânt trăieşte permanent o epifanie. Cu cât iubirea lui Dumnezeu este epectazic
descoperită de om, cu atât recunoştinţa omului pentru darul dumnezeiesc este mai mare, menţinându-se în
ea printr-o continuă doxologie.
Taina Sfintei Împărtășanii

Prin Taina Sfintei Împărtășanii se încheie parcursul inițierii omului și începe urcușul său spre desăvârșire.
Împărtășania credinciosului botezat și miruns îl ajută pe acesta să guste deplin din comuniunea
dumnezeiască. Prin Taina Botezului, omul este primit în trupul tainic al lui Hristos – Biserica, dobândind
calitatea de fiu al lui Dumnezeu, prin înfiere, murind astfel față de păcat. Prin Mirungere, el se sfințește
primind pecetluirea cu harul Duhului Sfânt. Prin Sfânta Împărtășanie, le actualizează pe acestea două în sine
însuși. Împărtășania actualizează Botezul primit, printr-o intimitate mai profundă cu trupul lui Hristos. Prin
Botez, devenim mădulare vii ale Bisericii – Trupul tainic al lui Hristos, iar prin Împărtășanie mâncăm trupul
lui Hristos și devenim purtători de Hristos. Prin Taina Mirungerii primim harul Duhului Sfânt ce ne sfințește,
iar prin Taina Împărtășaniei ne hrănim cu Dumnezeu Însuși. Prin unirea cu Hristos, darurile Duhului Sfânt,
pe care le-am primit, se desăvârșesc și se înmulțesc.
Deși prin Sânta Împărtășanie actualizăm permanent Botezul și Mirungerea, totuși ea precede lor. Nu putem
să ne împărtășim din Trupul și Sângele Domnului dacă, mai întâi nu am devenit parte din Trupul lui Hristos
prin Botez și nu ne-am sfințit prin pecetluirea cu harul Duhului Sfânt în Taina Mirungerii. În acest sens,
Împărtășania, deși este oferită de către Dumnezeu pentru întrega lume, nu poate fi primită decât de cei ce
fac parte din trupul lui Hristos cel Sfânt. „Euharistia este urmarea firească a Botezului. Dacă Botezul e o
renaștere din Hristos, Dumnezeu-omul, Euharistia este o hrănire a omului din El. Amândouă urmează din
54
Întrupare, care este semnul iubirii lui Dumnezeu față de oameni.” 105
Aceste trei mari taine de inițiere care
există și se lucrează în Biserică, cuprind în ele lucrarea unitară a omului cu Dumnezeu și mărturia supremei
iubiri a Lui față de om.
Iubirea lui Dumnezeu este revelată în mod cu totul deosebit în Taina Împărtășaniei. Evanghelistul Ioan,
Apostolul Iubirii, atunci când ne vorbește despre jertfa lui Hristos, ne vorbește despre dragostea lui
Dumnezeu pentru om:
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică.106 În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi
a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu
o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. 107
În Biserică, auzim vorbindu-se adesea despre această Sfântă Taină, ca Împărtășanie, Euharistie sau
Cuminecare, prin ea exprimăm Taina Iubirii dumnezeiești. Termenul împărtășire exprimă dispoziția de a da
sau de a primi ceva. Prin acest schimb reciproc, eu, ca persoană, intru în comuniune cu cealaltă persoană.
Astfel, prin Taina Împărtășaniei, Domnul ne dăruiește Trupul și Sângele Fiului Său, în chipul pâinii și al
vinului, iar noi, primindu-le, ne unim cu Dumnezeu în Treime. Cuminecarea, ca termen, presupune
comunicarea prin intermediul a ceva sau al cuiva. Prin urmare, Cuminecarea a căpătat un înțeles
sacramental, care își are originea în expresia de comunicare a Sfântului Trup și Sânge ale lui Hristos, ce
devine mijloc de comunicare a primitorului cu Dumnezeu în Treime. Termenul Euharistie provine din
grecescul evharistia (ευχαριστίες), care înseamnă mulțumire. Prin Taina Euharistiei, Îi mulțumim lui
Dumnezeu în Treime pentru iubirea Sa dumnezeiască, exprimată prin jertfa Fiului Său pentru întreaga
omenire.
În cuvintele” Luați, mâncați, acesta este trupul Meu și Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu” e un ocean de
iubire ale Dumnezeirii pentru neamul omenesc. Are la ce să se gândească fiecare, cugetând adânc și nepătimaș la
destinul pe care Dumnezeu l-a hărăzit neamului omenesc, adâncindu-se în sine însuși. O sfântă cutremurare aleargă
din toate mădularele, prin toată ființa fiecărui om ce nu vine la biserică cu idei preconcepute și nu este legat de pofte
și desfătări lumești, atunci când aude cu urechea inimii aceste cuvinte rostite de sfințiți slujitori. Câtă dragoste
desăvârșită! Atotcuprinzătoare! Atotputernică! „Domnul și Făcătorul a toate, fără de patimi fiind s-a sărăcit pe Sine,
unindu-Se cu noi și datu-S-a pe Sine spre junghiere; mâncați cu adevărat trupul Meu și vă întăriți în credință.” (Canonul
di Joia Mare, irmos 3) Ce-i aducem lui Dumnezeu în semn de recunoștință pentru iubirea aceasta pentru noi? Îi hrănim
oare pe cei ce flămânzesc? Le dăm să bea celor ce însetează? Îi îmbrăcăm pe cei goi? Îi cercetăm pe bolnavi? Și pei
cei închiși în temniță? Dar în persoana lor, ca niște mădulare ale Sale, cere ajutorul nostru Însuși Hristos. Mântuitorul
nostru, Cel ce S-a jertfit pentru noi!108
105 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p.65
106 Ioan 3,16
107 I Ioan 4, 10,19
108 Sfântul Ioan de Kronștadt, „Cerul pe pământ” cugetări mistice despre biserică și Cultul divin ortodox, trad. Boris Buzilă,
editura Deisis, Sibiu, 1996, p.150

55
Sfânta Împărtășanie este Taina prin care toți cei botezați devenim un întreg. Prefacerea pâinii și a vinului în
Trupul și Sângele Domnului are loc în cadrul Sfintei Liturghii, acolo unde sunt evocați în rugăciune cei vii,
cei adormiți și sfinții în frunte cu Maica Domnului. Aici, în Liturghie, are loc întâlnirea tuturor membrilor
bisericii, indiferent de spațiu geografic sau de spațiu existențial – în viață terestră sau spre Împărăția lui
Dumnezeu. Sfinții sau cei în curs de sfințire se întâlnesc în jurul lui Hristos, în cadrul Liturghiei. Acest lucru
ne arată că împărtășania din Hristos este asemănătoare din punct de vedere spiritual, dar diferită din punct
de vedere substanțial. Pe pământ, împărtășania din Hristos este și duhovnicească, din harul dumnezeiesc,
dar și substanțială, din pâine și vin transformate în Trupul și Sângele Său.
În cadrul Liturghiei are loc această transformare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului. Din
punct de vedere spiritual, începutul Liturghiei își are originea în iubirea lui Dumnezeu pentru om. Această
iubire dumnezeiască este evocată în cadrul Sfintei Liturghii:
Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină
de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care
a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără
prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând:
Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea şi paharul după
cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă,
spre iertarea păcatelor109.
Iubirea dumnezeiască s-a reflectat în jertfa pe care Hristos, Fiului lui Dumnezeu, a săvârșit-o pe Golgota,
prin răstignirea și moartea Sa. Pătimirea lui Hristos nu conține imaginea unei tragedii umane, ci a unei
renașteri. Tragedia umană s-a produs atunci când omul s-a despărțit de Dumnezeu, în grădina Raiului, prin
mâncarea din rodul pomului” morții”. Prin răstignirea Sa, Hristos se face rod al vieții și cine va mânca din
acest rod „va trăi în veac.” (Ioan 6,58) Dacă apostolii ar fi primit porunca de a mânca din trupul lui Hristos
fără să li se descopere cum este această mâncare, ar fi rămas în uimirea neștiinței. Dar ca să fie pe înțelesul
tuturora ceastă mâncare dumnezeiască, le descoperă taina cea mare a mântuirii în cadrul Cinei celei de Taină
care, la rândul ei, a fost revelată prin ritualul pascal al Vechiului Testament.
Cina cea de Taină, săvârșită de Hristos împreună cu ucenicii Săi în foișor, este expresia jertfei pe care o va
săvârși pe Golgota, dar și forma concretă prin care omul se poate împărtăși din jertfa Lui, deoarece ceea ce
s-a săvârșit la Cina cea de Taină are continuitate în Liturghia bisericii, căci, ori de câte ori săvârșim
Dumnezeiasca Liturghie, vestim moartea lui Hristos, dar mărturisim și învierea Lui. Prin împărtășania cu
trupul și sângele Domnului, vestim moartea noastră față de păcat, în Hristos, prin botezul primit, dar și
nădejdea învierii prin împărtășire din învierea Sa. De aceea, atunci când ne împărtășim, mărturisim și vestim
109 Anaforaua din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

56
că ne împărtășim cu Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit și n-ar fi înviat, n-ar fi fost
posibilă Cina cea de Taină și Euharistia în Biserică. Hristos trăiește la Cina cea de Taină anticipat și tainic
moartea Sa pe cruce, dar și moartea Tainică de după ceea.”110
Împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului este împărtășire din viață. Este exclusă viața omului în afara
lui Dumnezeu. Viețuirea biologică nu este singura realitate. Omul rupt de Dumnezeu nu identifică o altă
formă de viață pentru sine. Se mulțumește să extragă viață din ceea ce a descoperit: delectarea (intelectuală
sau spirituală), pofta simțurilor și încrederea pusă înspre sine, spre lucruri sau stări finite. Acestea sunt forme
cunoscute de toată lumea, însă ele nu împlinesc întrucât sunt lipsite de viață. Hristos este foarte categoric
când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele
Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 53,51)
De aici se deschide o altă temă, foarte importantă pentru omul contemporan care este obișnuit să măsoare
lucrurile și stările prin unitățile de măsură pe care le cunoaște, și anume Viața. Din punct de vedere biologic
am putea spune că viața este o „sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează
organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul
evenimentelor întâmplate în acest timp.”111 Deși aceasta este explicația ştiinţifică a vieții, cu toții simțim că
ea presupune mult mai mult; și aceasta pentru că omul are suflet viu, conștient, sensibil și liber. Când aceste
trei atribute ale sufletului ajung la armonie este semn că omul începe să guste din Viață.
Omul” există” pentru că are viața în sine, dăruită din afara sa. Iar viața nu este o stare, ci este Persoană.
„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14,6) Omul este persoană fiindcă se împărtășește din
persoană și se transmite această calitate a vieții prin moștenire. Ca persoană, omul nu se poate regăsi decât
în relația cu cel puțin o altă persona. Împărtășirea omului din Dumnezeu, prin Sfintele Taine, este momentul
conectării sale la izvorul existenței sale. Din acest moment viața nu mai rămâne la nivelul biologicului, ci
este urcuș din har în har. Apostolul Pavel mărturisește: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care
m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2,20)
Permanentizarea Sfintei Împărtășanii

După primirea primelor Sfinte Taine, a Botezului și a Mirungerii, noul” mădular” al trupului lui Hristos se
împărtășește din cea de-a treia Sfântă Taină, a Euharistiei, primind Sfântul Trup și Sfântul Sânge al lui
110 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 65
111 Dex
57
Hristos. La fel, înainte de momentul ieșirii sufletului din trup, omul primește această Taină a Euharistiei.
Între prima și ultima împărtășanie sunt multe momente în care omul se împărtășește de această taină. In
extremis, s-ar putea pune întrebările următoare: oare își pierde puterea în om această Taină a Euharistiei, de
vreme ce este nevoie de o repetare continuă a ei, în comparație cu celelalte două Sfinte Taine ce o preced?;
oare nu spre veşnicie îmi este împărtășania primită o dată? Sau, dacă Sfânta Liturghie se săvârșește zilnic
nu se cuvine să mă împărtășesc mereu spre vestirea morții și mărturisirea învierii lui Hristos? Oare este bine
să se săvârșească Liturghia și să nu se împărtășească nimeni în afara preotului slujitor?
Astfel de întrebări controversate s-au pus de la început în biserică. Ele continuă să rămână și astăzi o
polemică tacită, dezvoltată de fiecare comunitate în practică, pe măsura înțelegerii fiecărui duhovnic care
„îi dezleagă” la împărtășanie pe credincioși. Totuși linia directoare care unește cele două sfătuiri - spre deasă
sau spre rară împărtășanie - este împărtășania conștientă, prin dorința îndreptată spre vrednicie sau spre
curățirea sufletească și trupească. „Căci – spune Sfântul Simeon Noul Teolog - celor ce n-au ajuns să treacă
dincolo de simțire, pâinea aceasta li se arată în chip simțit ca o simplă bucătură, dar în chip spiritual ea este
lumină necuprinsă și neapropiată; tot așa și vinul e și el în chip asemănător lumină, viață, foc și apă vie”112.
Majoritatea Părinților Bisericii, atunci când se raportează la Taina Împărtășaniei, au în vedere unitatea dintre
primele Taine ale Bisericii și Sfânta Liturghie. După cum am mai spus și mai sus, prin Botez ne curățim de
păcat, iar prin Mirungere ne sfințim. Aceste două stări ale omului, curăția și sfințirea, sunt condiţii pentru
apropierea de Sfânta Împărtășanie. Neavându-le pe acestea în atenție - curăția și sfințirea - la măsura
fiecăruia în parte, putem să ne confruntăm cu mustrarea lui Pavel:
... de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel,
oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele
Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi
bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi
şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi.113
Nimeni nu poate pretinde că este sfânt sau că este curat, însă aceste lucrări de sfințire sau de curățire nici nu
trebuie lăsate în uitare ca pe unele imposibil de realizat. Nevoia de curăție față de păcat și nevoia de sfințire
prin comuniune cu Dumnezeu sunt lucrările la care suntem chemați și la care putem accede. Dumnezeu ne
face curați și sfinți, în măsura în care le avem pe acestea în atenția noastră. Prin Sfânta Împărtășanie se
accentuează ceea ce noi punem ca sămânță prin dorire și lucrare. Lucrând spre curăție sau spre sfințire, prin
Împărtășanie ne sfințim și devenim mai curați; însă dacă ne apropiem de împărtășanie cu păcate ascunse și
nemărturisite, păcatul capătă mai mare putere în noi, creând începutul iadului. Nu datorită faptului că
Împărtășania ar înmulți răul, ci datorită faptului că, nesocotind cum trebuie Sfântul Trup și Sânge al
112 Sfântul Simeon Noul Teolog, fragment publicat în Împărtășania continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse –
mărturiile tradiției, Deisis, Sibiu, 2006, p. 224
113 I Corinteni 11, 26-31
58
Domnului, prin aceasta îi dăm drepturi asupra noastră diavolului și lucrărilor lui. Atunci când Părinții
Bisericii vorbesc despre apropierea noastră cu vrednicie de Sfânta Împărtășanie, au în vedere demersul pe
care trebuie să-l facem spre curățire.
Din punct de vedere liturgic, Sfânta Împărtășanie este legată și de Liturghie. Dacă putem să ne împărtășim
și în alte condiții, fără săvârșirea Liturghiei, totuși nu putem săvârși Sfânta Liturghie fără să ne împărtășim,
ca și clerici, direct din potir, iar ca mireni, indirect, prin lucrarea harului în suflet. Nu poate fi concepută
săvârșirea Liturghiei fără împărtășanie. De aici se naște și acest dor al desei împărtășanii. Însă dorul acesta
nu este legat de actul liturgic în sine și nici de gândul superstițios „că-mi va fi mai bine”, ci este un dor după
harul lui Dumnezeu.
Sfânta Împărtășanie lucrează mare sporire a vieții cei întru Hristos, celor ce se împărtășesc. Fiindcă ceea ce lucrează
în trup, elementele cele din afară ale pâinii și vinului, aceeași lucrează în chip tainic și nevăzut Trupul Domnului la
sufletul nematerial. Căci precum pâinea susține și hrănește trupul, tot așa Trupul lui Hristos hrănește sufletul nostru.
Și precum prin Sfântul Botez luăm viața Harului în loc de viața păcatului pe care am avut-o, tot așa hrănindu-ne cu
Sfânta Împărtășanie creștem și sporim în Harul lui Dumnezeu114.
Biserica a rânduit, chiar de la începuturi, să se săvârşească des această practică a frângerii pâinii euharistice,
ce avea să se transforme treptat în Liturghia pe care o avem astăzi, în această formă știută. În mănăstiri,
unde viața duhovnicească se menține vie prin rânduiala bisericii, Sfânta Liturghie se săvârșește zilnic. Din
punct de vedere liturgic, Liturghia ocupă un loc central în viața bisericii. Am putea spune că toate Taine
sunt legate de ea. Este cunoscut faptul că, în vechime Botezul, Mirungerea, Cununia, și alte Taine se
săvârșeau împreună cu Liturghia. Astăzi doar Taina Împărtășanie mai este legată de Dumnezeiasca
Liturghie.
Rolul important pe care îl are Liturghia în viața credincioșilor este descoperit în cadrul Cina celei de Taină,
săvârșită de Mântuitorul, „Cel ce pentru nemăsurata Lui bunătate, când a spălat picioarele ucenicilor, calea
cea mai bună ne-a arătata fi smerenia115”, răbdând „scuipări și bătăi și loviri și cruce și moarte”, smerindu-
se spre înviere. Această jertfă a Mântuitorului spre înviere este purtată în chip tainic la fiecare Liturghie ce
se săvârșește. În Liturghie, prin moartea și învierea Mântuitorului, se cuprind toate rânduielile din biserică,
și chiar viața bisericii.
Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este
adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne
în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în
el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca
114 Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre Dumnezeiasca împărtășanie cu preacuratele lui Hristos Taine, Editura Ortodox Kypseli,
Tesalonic, Grecia, 1992, p. 41
115 Otpustul din Joia Mare
59
mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi,
cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea
Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi
rămân întru iubirea Lui.116
Partea pregătitoare a Liturghiei este Proscomidia, o Golgotă duhovnicească. Aici prescura, icoana Pâinii
celei cerești, este transformată în Agneț, în miel pascal, rămânând din amândouă, și pâine, și miel. Biserica,
ca trup al lui Hristos, le pune înaintea lui Dumnezeu Tatăl ca icoane ale jertfei lui Hristos, ca Tatăl trimițând
Duhul Sfânt să le prefacă în trup și sânge Dumnezeiesc. Icoana lui Hristos, ca Pâine și ca Miel aduse spre
jertfă înaintea Tatălui, este intuită chiar din Vechiul Testament prin pâinile punerii înainte și prin mielul
pascal. Evanghelia lui Ioan, capitolul 6 abundă în texte cu referire la Hristos ca pâine coborâtă din cer spre
a fi mâncată pentru viața veșnică, iar în capitolul 1 Îl arată pe Hristos ca Miel, prin mărturia lui Ioan
Botezătorul ca împlinire a profeției de la Isaia 53, 7.
La Cina cea de Taină, Hristos a fost Săvârșitorul Tainei, dar și jertfa dată spre mâncare apostolilor. Aceeași
lucrare este și în Liturghie, însă cu o mică modificare. În Liturghie, Jertfa se aduce de către Hristos unit cu
Biserica drept trup al Său. La Cina cea de Taină și pe Golgota, Hristos a săvârșit jertfa Sa în chip văzut. În
Liturghie, Același Hristos săvârșește jertfa Sa în chip nevăzut, lăsând această parte văzută, ca lucrare a
bisericii, trupul Său. La săvârșirea Liturghiei, Hristos, împreună cu Biserica, se aduce jertfă de către Sine,
ca un întreg, iar Biserica recunoaște această lucrare a lui Hristos în Liturghie atunci când spune prin preot
„Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul
nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi
de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”117
Jertfa euharistică trebuie săvârșită în comuniunea a două sau trei persoane cu aceeași mărturisire de credință.
Hristos dă mărturie „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”
(Matei 18,20) Comuniunea dintre membrii bisericii îi pune pe aceştia în comuniune cu Dumnezeu. Iubirea
împărtășită în cadrul comuniunii prin Liturghie și prin Împărtășanie o permanentizează în viața omului. De
aceea se impunea ca atunci când ne apropiem cu darul de altar, pentru săvârșirea Liturghiei, să nu fim în
dezbinare cu aproapele nostru căci spune Mântuitorul: „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi
împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” 118 De asemenea, aceeași atmosferă de pace
sufletească trebuie să fie și când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, căci se spune în îndemnul de dinaintea
rugăciunilor de împărtășanie: „Trupul Stăpânului vrând să-L primești spre hrană, fii cu frică să nu te arzi,
că foc este; Sângele Lui vrând să-L bei spre Împărtășire, mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă, și așa
116 Ioan 6, 53-56, 15,4-10

117 Ecfonisul rugăciunii din timpul cântării Heruvimice
118 Matei 5, 23-24
60
îndrăzneşte de ia hrana sfântă.”119
Prin Sfânta Împărtășanie, Botezul și Mirungerea capătă caracterul permanentizării lui Hristos în noi și al
nostru în El după cuvântul dat: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 5, 23-24) Prezența lui Hristos „până la sfârșitul
veacului” în biserică și în membrii ei se poate vedea prin efectele Împărtășaniei. Dacă prin botez ni s-au
iertat păcatele și ne-am împăcat cu Dumnezeu, fiind cuprinși în comuniunea Lui, atunci când ne împărtășim
o facem spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, în aceeași comuniune cu Hristos. În Taina Mirungerii
suntem pecetluiți cu pecetea darului Sfântului Duh pentru a ne sfinți. Iată care sunt roadele darului Duhului
Sfânt, primite ca o continuare a Mirungerii, pe care le cerem de la Dumnezeu prin Împărtășanie:
Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit și ai înviat și ai dăruit nouă aceste înfricoșătoare și de viață
făcătoare Taine, spre binefacerea și sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, dă să-mi fie și mie acestea spre
tămăduirea sufletului și a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea
sufleteștilor mele puteri, spre credință ne înfruntată, spre dragoste nefățarnică, spre desăvârșirea înțelepciunii, spre
paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea împărăției Tale... intră în alcătuirea
mădularelor mele și întru toate încheieturile, în rărunchi și în inimă, și arde spinii tuturor păcatelor mele; curățește-
mi sufletul; sfințește-mi gândurile și oasele; numărul deplin al celor cinci simțuri îl luminează; peste tot mă pătrunde
cu frica Ta; pururea mă acoperă și mă apără și mă păzește de tot lucrul și cuvântul pierzător de suflet; curățește-mă,
spală-mă și mă îndreptează; înțelepțește-mă și mă luminează; arată-mă locaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu
sălaș păcatului, ci Ție casă, prin primirea Împărtășaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima... spre
bucurie, spre sănătate și spre veselie.120
Prin Sfânta Împărtășanie, Botezul și Mirungerea capătă un caracter permanent. Împărtășania are un caracter
de permanentizare, atât prin seriozitatea vieții pe care o ducem în Hristos, cât și prin săvârșirea liturghiei.
Apropierea credinciosului de Sfânta Liturghie, prin participare directă în calitate de slujitor al ei sau indirectă
în calitate de rugător în cadrul ei, presupune o pregătire și o abordare evlavioasă. Altfel, participarea la
liturghie devine o rutină. Harul dumnezeiesc nu mai poate fi simțit, iar darurile dumnezeiești sunt nesocotite,
spre osândire. În acest sens, Sfinții Părinți vorbesc despre o abordare prin pocăință a rugăciunilor ce ne
apropie de Sfânta Împărtășanie. Prin cuvintele liturgice „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste
apropiați-vă” de Sfânta Împărtășanie, suntem invitați să avem o atitudine cuviincioasă față de „masa” ce ne
este pusă înainte.
Prin frica de Dumnezeu, se cuvine să avem această cercetare sufletească pentru a nu fi găsiți în păcat, în
afara comuniunii cu aproapele nostru sau cu Dumnezeu. Prin credință, suntem chemați să ne deschidem
poarta sufletului, conștientizând că în fața noastră stă Însuși Hristos viu, dar jertfit în chipul pâinii și al
119 Rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtășanii

120 Rugăciunile de mulțumire după dumnezeiasca Împărtășanie
61
vinului amestecat cu apă, pentru a ni se da spre mâncare, în vederea comuniunii depline cu El. Sfânta
Împărtășanie nu este doar un simbol al lui Hristos și al jertfei Sale, cum susțin unii din afara Bisericii. Prin
Dragoste, suntem chemați să ne apropiem, ca unii ce putem primi darul lui Dumnezeu, manifestat de această
dată prin jertfa lui Hristos, extinsă prin Sfânta Împărtășanie. Darul oferit se cere a fi primit pentru a putea fi
deplinătate în dragoste. Dragostea se împlinește atunci când există cineva care să dăruiască și un altul care
să primească. Dumnezeu este Cel ce dăruiește întotdeauna, iar omul trebuie doar să primească, mulțumindu-
I. De aceea, Liturghia și Împărtășania poartă acest nume comun Euharistie, de la cuvântul grecesc
(ευχαριστίες)” mulţumire”.
Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie

Este în firescul omului ca, atunci când trebuie să participe la un eveniment important în viața lui, să înceapă
o pregătire aparte. Prin pregătire se înțelege ieșirea din firescul cel de fiecare zi, prin mutarea atenției asupra
evenimentului important: omul va fi cu luare aminte la modul cum are să se prezinte, la ce are să facă, la
scopul pe care dorește să-l atingă, ș.a. Pregătirea ne face să anticipăm o sărbătoare. Chiar și pregătirea de a
pleca din lumea aceasta constituie o anticipare de sărbătoare. Nepregătirea ne ține în firescul cotidian.
Dinamica pregătirii este o dinamică născută din dragoste, dar care și intensifică dragostea. Dragostea nu este
îndreptată spre evenimentul în sine, ci spre persoanele cu care va intra în comuniune în cadrul acelui
eveniment pentru care se pregătește, întrucât dragostea poate fi împărtășită doar în comuniunea dintre
persoane. Fiecare eveniment are forma lui de pregătire. Întrucât avem în vedere Taina Împărtășaniei, ne vom
referi în acest subcapitol doar la pregătirea pe care trebuie să o avem atunci când dorim să ne apropiem de
ea.
De fiecare dată când ne apropiem de Sfânta Împărtășanie, este de dorit să avem o atitudine de sărbătoare.
Acest lucru se reflectă prin caracterul pascal pe care momentul îl produce, „căci Paştile nostru Hristos S-a
jertfit pentru noi.” (I Corinteni 5,7) Împărtășirea noastră fără pregătirea cuvenită face ca momentul să devină
unul formal și inconștient de valoarea pe care o are. Astfel se ajunge ca, pentru unii, Sfânta Împărtășanie să
fie socotită drept o obligație „că trebuie”, pentru alții ca o superstiție „că face bine și te apără”, în timp ce
alte persoane o percep ca pe o ultimă speranță” că poate... va fi mai bine”. Pregătirea cu temeinicie pentru
primirea Sfintei Împărtășanii predispune sufletul la o lucrare minunată cu harul lui Dumnezeu,
introducându-l pe credincios în atmosfera unei sărbători pascale.
Credinciosul – prin participarea lui la această jertfă pascală a Mielului lui Dumnezeu, a Domnului care a murit și a
înviat – după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „ori de câte ori se împărtășește, dacă o face cu conștiință curtă,
săvârșește Paștele”, „când participi la Sfânta Jertfă, Paștele săvârșești și astăzi și mâine și ori de câte ori iei parte la
Sfânt jertfă” și:„cu nimic nu se deosebește de Paște Taina săvârșită acum, căci unul este și acesta unul și harul Sfântului
Duh...” și „aceeași jertfă se săvârșește și în ziua de vineri, și în ziua de sâmbătă, și de duminică, și în ziua martirilor...,
62
căci nu în limitele timpului se circumscrie jertfa.”121
Sunt cunoscute în practica Bisericii Ortodoxe două abordări greșite în ceea ce privește raportarea la Sfânta
Împărtășanie, pe lângă cea a ignoranței ce se dezvoltă încontinuu, prin lipsa unei cateheze aplicate. Prima
abordare greșită este cea a fricii excesive de osândă atunci când ne împărtășim cu Sfintele Taine, iar cea de-
a doua abordare accentuează doar caracterul pascal. Greșeala constă în faptul că ele se exclud una pe alta.
Nu se poate vorbi, în pregătirea noastră duhovnicească, despre frica de a nu fi osândiți atunci când ne
apropiem de Sfintele Taine știindu-ne că suntem nevrednici de acest dar dumnezeiesc. Această frică ne
paralizează sufletește dacă socotim că doar în puterea noastră constă curățirea de păcate.
Despre pregătirea prin pocăință vom vorbi în capitolul următor, însă mai trebuie subliniat faptul că, dacă pe
lângă această frică nu este și bucuria pascală înseamnă că avem o poziționare sufletească greșită față
Împărtășanie.
De asemenea, bucuria pascală este necreată de gândul omului. Ea izvorăște din harul lui Dumnezeu, drept
mărturie pentru a cuteza și a dori să ne apropiem de Sfintele Taine, întru comuniunea Domnului. Rugăciunile
de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie reflectă cel mai bine împletirea bucuriei pascale, izvorâte din
nădejdea pocăinței, cu recunoașterea propriei nevrednicii, puse înaintea lui Dumnezeu.
Știu, Doamne, că mă împărtășesc cu nevrednicie cu Preacuratul Tău Trup și Scump Sângele Tău, și vinovat sunt, și
osândă mie însumi mănânc și beau, neputându-mi da seama, precum se cuvine, de Trupul și Sângele Tău, Hristoase,
Dumnezeul meu. Ci îndrăznind spre îndurările Tale, mă apropii de Tine, Cel ce ai zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și
bea Sângele Meu întru Mine rămâne și Eu întru dânsul”. Deci, milostivește-Te, Doamne, și nu mă pedepsi pe mine,
păcătosul, ci fă cu mine după mila Ta. Și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curățire, spre luminare și
pază, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele și a lucrării
diavolești, care se lucrează cu gândul întru mădularele mele, spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine, spre
îndreptarea și întărirea vieții, spre înmulțirea faptei celei bune și a desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre
împărtășirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viața de veci și spre răspuns bine primit la înfricoșătorul Tău tron de
judecată, iar nu spre certare sau spre osândă.122
Un alt obicei - ce necesită îndreptare în timpul pregătirii pentru Sfânta Împărtășanie - este revenirea după
împărtășanie la viața seculară, obișnuită. Prin pregătirea specială în vederea primirii Împărtășaniei, a fost
nevoie de o ieșire din duhul lumii, pentru a intra liber în comuniunea dumnezeiască, prin Sfântul Trup și
Sânge al Domnului. De acum avem responsabilitatea de a păstra această dinamică a pregătirii cât mai mult
timp, pentru a nu face loc revenirii la viața de dinainte de pregătire, căci nu ne pregătim prin spovedanie,
prin atenția de a nu păcătui, prin post și prin rugăciune doar pentru a ne împărtăși, ca să nu fim găsiți vinovați
de osândă precum cel din Evanghelie123, revenind apoi cu ușurință la viața de dinainte de pregătire. Prin
121 Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. 1, traducere de Preot Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008, P.
192
122 Rugăciunea a 6-a, a Sfântului Vasile cel Mare, din Rânduiala Sfintei Împărtășanii.
123 Matei 22, 1-13
63
nepurtarea de grijă pentru darul primit spre veșnicie, ne putem osândi sufletul.
Ca urmare a celor afirmate mai sus, pregătirea, odată începută, nu trebuie abandonată. Se întâmplă să punem
mereu „început bun” vieții noastre, dar în urma căderii involuntare, inconștiente sau conștiente, iar nu a
nepăsării, ca unii ce ne-am atins scopul dorit – împărtășindu-ne. Nu împărtășania este scopul vieții noastre,
dar prin împărtăşanie putem ajunge la scop. De aceea pregătirea trebuie să fie continuă, fără întrerupere
voluntară. În această pregătire continuă putem vorbi de o împărtășanie deasă, ca sens al vieții, ce ne conduce
spre scopul vieții.
Prin Sfânta Taină a Împărtășaniei înțelegem și mai deplin Iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra omului.
Ca simbol al iubirii, lumea folosește inima, deoarece iubirea are nevoie de pulsație continuă, de o dinamică
ascendentă spre celălalt, dar într-un chip simțit, nu rațional. Iubirea dumnezeiască nemărginită are ca semn
crucea. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16) Trupul lui Hristos poartă și după Înviere, și după Înălțarea
Sa la cer, semnele pătimirilor de pe cruce, iar Biserica, prin Dumnezeiasca Liturghie, moartea lui Hristos pe
Cruce vestește și învierea Lui o mărturisește, vestind prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru lume.
Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este primirea prin pregătire a Sfântului Trup și Sânge al lui
Hristos, ca El, locuind în noi, să ne facă părtași comuniunii lui Dumnezeu. Fără să mâncăm Sfânta
Împărtășanie, nu putem vorbi despre o comuniune intimă cu Dumnezeu. Tatăl se vede în Fiul și Fiul în
Tatăl,124 prin această reciprocitate, mărturisindu-se iubirea Unuia față de Altul. Prin împărtășirea noastră
din Trupul și Sângele lui Hristos, El poate fi văzut în noi și noi în El, întrucât iubirea lui Dumnezeu se va
reflecta în viața noastră. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)
124 Ioan 14,8-9

64
Tainele re întăririi omului în Hristos
Taina Pocăinței
Din discuția despre celelalte Sfinte Taine, ale altoirii omului în Hristos prin Botez, Mirungere și
Împărtășanie, s-ar putea naște fireasca întrebare: mai este nevoie de o restaurare a omului, de vreme ce
acesta a devenit nou în Hristos, prin împărtășirea din aceste Taine? Dacă ne raportăm strict la împărtășirea
omului din tainele amintite, atunci răspunsul este unul negativ. Omul doar în Hristos este deplin. Dacă omul
ar fi luat de pe pământ imediat după primirea celor trei Sfinte Taine, atunci el s-ar împărtăși deplin din
comuniunea dumnezeiască. El rămâne, însă, pe pământ, în mijlocul lumii, unde, din nepriceperea și
neputința sufletească, este atins de duhul lumii, făcând în sine, în chip involuntar și inconștient, nelucrător
harul lui Dumnezeu. Omul, fiind cuprins de duhul lumii, devine atras de el, neglijând harul care se afla în
el.
Învăluit în duhul lumii, omul învață să trăiască în el fără să simtă nevoia de Dumnezeu. El caută surogate
pentru satisfacerea propriilor nevoi. Diversiunea păcatului îl pune într-o poziționare greșită față de
Dumnezeu, facându-L pe Acesta, din Stăpân - de care depindea și-n comuniunea Căruia se bucura - slujitor
spre împlinirea nevoile personale. Păcatul, altădată gonit din om prin botez, caută acum să se întoarcă în
casa sufletului din care fusese alungat; și „venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia
cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului
aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Matei 12, 44-45)
65
Păcatul recidivist nu are puterea cea dintâi asupra omului, și anume, aceea de a-l omorî, cum făcuse cu
Adam, căci omul botezat în moartea și învierea lui Hristos nu mai poate fi omorât din nou. „Fericit şi sfânt
este cel ce are parte de învierea cea dintâi - Botezul. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci
vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani.” (Apocalipsa 20,6) Puterea
păcatului de după Botez stă în îmbolnăvirea omului, iar boala lungă poate duce la moarte.
În Atotștiința Sa, Dumnezeu - biruitorul morții - a lăsat Bisericii puterea de a vindeca și de a învia, pe tot
omul căruia îi pare rău de boala sa. Terapia vindecării se realizează în Biserică, prin pocăință, în Taina
Spovedaniei. Prin această Taină, omul își recapătă demnitățile vândute păcatului.
Domnul are bucurie de mărturisire pentru că ea este începutul comuniunii în care reintră penitentul cu Hristos, și
întrucât întră cu un om care I se înfățișează în numele Lui. Penitentul recapătă prin aceasta o smerenie sau o delicatețe
sufletească şi se jenează de păcat, de supărarea lui Hristos; e o delicatețe opusă rigidității pornirii spre păcat,
egoismului nepăsător sau disperat. El revine deci la capacitatea de comuniune în puritate cu ceilalți oameni. El face
primul act de ieșire din închisoarea individualistă orgolioasă în el însuși, din nepăsare și din insensibilitatea spiritual
care-l ține în afara comuniunii. Mărturisirea însăși îl înalță pe om, întrucât el include căința smerită pentru păcatele
mărturisite și voința de a se elibera de stăpânirea patimilor.125
Păcatul aduce asupra omului trei rele: rupe legătura dintre el și Dumnezeu, câștigă drepturi asupra sa
transformându-se în patimă și are efecte adverse care se manifestă în timp sau imediat asupra sa sau asupra
urmașilor. Împăcarea cu Dumnezeu se realizează prin lucrarea pocăinței. Drepturile pierdute prin păcat se
redobândesc prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, iar efectele păcatului trebuie asumate în chip
pedagogic.
Pocăința ca lucrare permanentă a omului

Prima lucrare spirituală la care este chemat omul de către Hristos este pocăința. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor.” (Matei 4,17) Acest îndemn dumnezeiesc este o invitaţie de pregătire adresată omului
în vederea refacerii legăturii dintre el și Dumnezeu, legătură ruptă prin păcat. Legătura omului cu Dumnezeu
se reface prin pocăință. Când omul conștientizează că a greșit și își asumă partea sa de vină, punând-o
înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune spre împăcare cu El, atunci Dumnezeu îi și dă mărturie de împăcare
cu el prin Harul Duhului Sfânt. „Dacă în clipa în care simți că nu ești în rânduială – spune Sfântul Paisie
Aghioritul - și spui cu smerenie: <<Am greșit Dumnezeul meu! >>, Dumnezeu iartă, ajută și dă Harul Său,
iar dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui.”126 Iubirea lui Dumnezeu îl așteaptă pe om să
reintre în comuniune cu El. Să ne gândim la un părinte, care, văzându-și fiul rănit, îl cheamă să-i trateze
rana. Acesta este Dumnezeu, Părintele, Care cu milă și dragoste mângâie și vindecă toate rănile sufletului

126Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III - Nevoință duhovnicească,Traducere din limba Greacă de ieroschim.
Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.161
66
nostru.
Păcatul ne produce rana, iar noi suntem chemați să ne dorim și să mergem spre vindecare. Faptul că nu
răspundem chemării părintești spre vindecare se datorează întâi de toate propriei voințe. Din diferite
considerente rămânem de multe ori cu rana deschisă, iar aceasta, în loc să se vindece, se agravează. De multe
ori, abordarea greșită a păcatului și a relației cu Dumnezeu ne face să nu avem curajul să-I zicem: „Iartă-
mă!” Rușinea de a mărturisi păcatul săvârșit, îndreptățirea propriului păcat, („nu a fost vina mea”, „altcineva
m-a ispitit”, „din cauza lui/a ei am păcătuit” ș.a.), conștientizarea slăbiciunii față de păcat și gândul repetării
lui, ne fac să nu arătăm Doctorului rana sufletească. Deși este dureroasă din punct de vedere sufletesc,
motivele mai sus menționate ne fac să ducem cu noi o suferință din ce în ce mai apăsătoare.
Cel care se îndreptățește pe sine nu află odihnă, nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptățește pe sine, sinea lui îl
îndreptățește? Sinea lui, conștiința lui nu-l îndreptățesc și nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a
rânduit Dumnezeu! A dat omului conștiința. Înfricoșător! Cineva poate reuși ceea ce dorește, fie în chip barbar, fie cu
viclenie, fie cu lingușire, dar nu va afla odihnă. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine. Prin îndreptățire
omul orbește sufletește127.
Ca să înțelegem lucrarea pocăinței, care cere o dorire continuă a ei, este bine să conștientizăm faptul că
Iubirea lui Dumnezeu îndreptată spre noi nu suportă să ne știe în suferință. Ideea unui dumnezeu aspru,
dornic de a-l pedepsi pe omul păcătos, este străină de duhul ortodox. Nu putem vorbi de o mai mare suferință
ca aceea de a ne sustrage de sub Harul lui Dumnezeu, îndreptându-ne atenția spre dorințele egoiste.
Dumnezeu dorește comuniunea; reîntoarcerea omului păcătos, prin pocăință, spre comuniunea
dumnezeiască produce mai mare bucurie în cer, „decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie
de pocăinţă.” (Luca 15,7) Prin pocăință Dumnezeu „reciclează” păcatul în har. De aceea, atunci când
mergem înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea noastră, ea trebuie să cuprindă în sine pocăința noastră, pentru
ca noi să putem dobândi har în rugăciune.
Pocăința este diferită de lamentație, atât prin lucrarea ei, cât și prin efectul produs, deși amândouă au
elemente comune. Atât pocăința, cât și lamentarea au ca lucrare comună recunoașterea propriei greșeli,
părerea de rău, dorința de a nu mai greși. Diferența dintre cele două constă în faptul că lamentarea îl oprește
aici pe om ca lucrare, iar pocăința îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu. Prin cultivarea pocăinței, sufletul știe
că doar Dumnezeu poate să-l izbăvească de păcat, de aceea păcatul conștientizat și asumat este pus înaintea
lui Dumnezeu cu rugăciune: „iartă-mă Doamne, pentru că am păcătui cu...!” „Când omul are multă smerenie,
își recunoaște greșeala - spune iarăși Sfântul Paisie - ... atunci Hristos se va purta cu îngăduință și-l va ierta.
<<Fiul meu, îi va spune, nu te mai gândi! Gata, s-a rezolvat. >>”128
Un simplu „iartă-mă!” fără a menționa păcatul pentru care vreau să mă curățesc nu aduce harul mult așteptat.
127 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.101-102.

128 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , p.162.
67
Tendința noastră în raport cu păcatul este duplicitară. Pe de-o parte, îl dorim și alergăm după el, pe de altă
parte, îl urâm, încât nici nu am vrea să știm că l-am făcut. Lucrarea duhovnicească presupune o tendință
unitară. Dacă am dorit păcatul, îndulcindu-ne de el, să ni-l asumăm și să mergem cu el înaintea lui Dumnezeu
spre a fi curățit de El. Măsura iubirii dumnezeiești nu este asemănătoare cu cea a omului. Din punct de
vedere omenesc, iertarea este limitată - „iar ai greșit?! Până când crezi că te pot ierta? Nu te mai îndrepți
niciodată?” Însă, din punct de vedere dumnezeiesc, iertarea este nemărginită - „Iar ai greșit?!” „Până când
vrei să rămâi nevindecat?” „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei
11,28)
Din punct de vedere ortodox, pocăința este o stare ce ține de prezent - „Mă pocăiesc pentru ce am făcut din
trecut până acum”. Din punct de vedere neoprotestant, pocăința este la trecut - „M-am pocăit, duc o viață
nouă în Hristos”. Vederea propriului păcat este dar dumnezeiesc. Păcatul întunecă vederea sufletească, iar
harul o luminează și în lumina harului dumnezeiesc putem spune ca psalmistul David: „Că fărădelegea mea
eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Psalmul 50, 4) Cu cât omul se apropie mai mult de
Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos. Citind rugăciunile Sfinților Părinți, vedem că în rugăciunea lor ei
se vedeau foarte păcătoși; mai păcătoși decât ne vedem noi. Prin enumerarea păcatelor, pe care ei le
mărturisesc în rugăciuni, Sfinții Părinți nu fac un demers pedagogic pentru noi, ca să ne regăsim în acele
păcate, ci ei trăiau cu adevărat drama păcatului, pe care îl vedeau prezent în viața lor, firește, la un grad mult
mai fin, în lumina harului. Cu cât aveau mai mult har, cu atât aveau mai multă lumină dumnezeiască în ei
și, totodată, își vedeau cel mai fin păcat. Faptul că nu vedem propriul păcat nu înseamnă că nu am păcătuit,
ci că lumina care este întru noi este întuneric.
Știm din citirea Vieților Sfinților, din învățătura și din scrierile lor, că nici unul dintre ei nu și-a străbătut calea fără
vremelnice abateri, căderi sau înclinări către păcat. Toți, fără excepție, s-au mântuit prin pocăință. Astfel când se ivește
în noi simțământul că suntem cu adevărat rod al întunericului iadului – iată doritul rezultat al științei duhovnicești. Și,
precum știți, în rugăciunile Marelui Post este necontenita cerere ca Domnul să deschidă „ușile pocăinței”, această
cale împărătească dintru întunerecul păcatului și al morții, către Dumnezeu Tatăl întru a Sa Împărăție, cea luminată
de Soarele cel neapus.
... Paradoxală priveliște: pocăința – prin simțământul ei – este o durere, o dureroasă căință față de ce suntem și cum
ne vădim a fi din zi în zi. Cu cât mai dureroasă devine ea, cu atât este mai lucrătoare în renașterea noastră întru „omul
cel nou” și în întoarcerea lui la chipul desăvârșit al Dumnezeului ce ne-a zidit. Și cu toate că este un simțământ dureros,
totuși, cumva curios, împlinește duhul pocăinței păcătosului și începem să iubim această stare a pocăinței.
Noi în toată vremea călătorim pe calea învinuirii de sine, și dacă se află în noi loc, atunci Dumnezeu Însuși Se pogoară
în” pivnița” noastră, întunecată pivniță (nu zic „etaj”, ci „pivniță”), și ne ridică la Sine. Și când se pogoară în „pivnița
noastră”, în chip străin, prezența Sa preface totul întru fericita Împărăție a Tatălui.129
Lucrarea pocăinței este lucrarea duhovnicească ce ne împacă cu Dumnezeu și ne face părtași comuniunii cu
129Arimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, volumul al doilea, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica) Editura
Reîntrgirea, Alba Iulia, 2008, p. 83-84
68
El. Întrucât omul nu are statornicie în bine și în curăție, simte nevoia de a-I cere mereu lui Dumnezeu iertare,
curățirea de păcate, împăcarea cu El și ne părăsirea harului. „Dacă greșesc și mă pocăiesc sunt iertat în
aceeași clipă. Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.” 130
Pocăința continuă îl angajează, totodată, într-un urcuș duhovnicesc menținându-l aproape de Dumnezeu.
Omul nu trebuie să păcătuiască pentru a avea o pocăință continuă, gândind că, odată împăcat cu Dumnezeu,
nu va mai cădea. Este nevoie de lumina harului dumnezeiesc ca să-i lumineze cele din lăuntrul lui.
Elementul cel mai important din lucrarea pocăinței este sinceritatea. Sufletul omului simte când se apropie
de el un gând viclean sau unul sincer. În sinceritate el se simte liber, în timp ce viclenia îl îngreunează. În
sufletul omului care-I cere lui Dumnezeu să-l ierte pentru un anumit păcat, trebuie să se nască dorința sinceră
de a evita orice prilej de a se întâlni din nou cu păcatul. Iar dorința sufletească trebuie să-i fie îndreptată spre
voință. Sinceritatea în pocăință îi dăruiește voinței elan și putere, în timp ce gândul viclean al sufletului
omoară voința omului. Dumnezeu dă mult har sufletului sincer și smerit. Sufletului care a primit gândul
viclean îi lasă libertatea pe care și-a cultivat-o. Cercetarea sufletească nu trebuie făcută într-un mod scolastic
- ce este și ce nu este păcat sau de câte ori a fost făcut păcatul. - Căci sinceritatea sufletească mă va conduce
la simțirea păcatului, dar și al iertării lui, prin pocăință. Dacă iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu sunt
simțite prin harul dumnezeiesc, înseamnă că trebuie schimbată abordarea pocăinței: din cea scolastică,
rațională, în cea firească, simțită; iar această schimbare se face printr-o raportare corectă și printr-o abordare
sinceră în relația noastră cu Dumnezeu.
Sinceritatea înmoaie inima, care apoi izvorăște lacrimi. Părinții Bisericii vorbesc despre o autentică
pocăință, atunci când au în vedere rugăciunea însoțită de lacrimi, întrucât ele nu pot izvorî decât dintr-o
inimă „frântă și smerită”. Omul are multe feluri de lacrimi, izvorâte din multe stări ale inimii. Un lucru însă
este foarte clar, și anume: inima împietrită nu poate izvorî lacrimi. Chiar dacă am avea lacrimi de bucurie
sau de întristare, de durere sau de invidie, de necaz sau de compătimire, toate acestea izvorăsc dintr-o inimă
înmuiată și ele pot fi ușor îndreptate spre pocăință. Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, deoarece ea
schimbă starea sufletească a omului. De aceea învățătura Sfinților Părinți spune că singurele lacrimi ferite
de păcat sunt lacrimile de pocăință.
Câtă vreme se poate ajunge la înmuierea inimii, toate lacrimile sunt de dorit. Harul lui Dumnezeu, primit
prin pocăință, dă sens stărilor sufletești izvorâtoare de lacrimi. Astfel, lacrimile de bucurie sunt transformate
în lacrimi de pocăință spre slavoslovire „Slavă Ție, Doamne!”; lacrimile de întristare, de durere sau izvorâte
din trăirea unui necaz devin, prin lucrarea pocăinței lacrimi de mângâiere și de liniștire sufletească; lacrimile
de compătimire sau din invidie pot fi îndreptate spre lacrimi de pocăință a unei rugăciuni curate. Pocăința
schimbă valoarea lacrimilor, ridicându-l pe om la comuniunea dumnezeiască, iar omul, în starea lui
130 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , p.175

69
sufletească, simte mângâierea și atingerea lui Dumnezeu.
Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți mai bine. Un copil face o poznă mică:
strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhnește și plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu
cât plânge mai mult şi își recunoaște greșeala ce a făcut-o și suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i:
„Nu-i nimic, copilașul meu nu te mâhni! Vom cumpăra alta”. Acela însă, văzând afecțiunea tatălui său, plânge mai
mult, din mărime de suflet.” Nu pot să nu mă mâhnesc. Iată, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o”. „Copilașul
meu, nu-i nimic, era veche”, îi spune din nou tatăl. Dar acela iarăși se mâhnește. Și cu cât acela se mâhnește, cu atât
mai mult tatăl său îl strânge în brațe, îl sărută și îl mângâie. Așa și aici, cu cât omul suferă mai mult pentru păcătoșenia
sa sau pentru nemulţumirea sa față de Dumnezeu și plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele
lui, cu atât Dumnezeu îl răsplătește cu veselia dumnezeiască și-l îndulcește lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar
are și nădejde și mângâiere.
Dar cel care dorește mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-și simtă greşeala sa, să se
pocăiască și atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care
unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră și mi-a spus: „Ah, cât de mult
doream să te văd ca să mă mângâi!”. Și aceasta pentru că îl „scuturase de praf” cineva. Însă cel care îl scuturase avea
dreptate. Când am auzit, m-am mirat! Să ceară mângâiere, cu toate că greșise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar
fi fi smerit și ar fi spus: „Am greșit, Dumnezeul meu!”, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela,
deși greșise, voia să-i spun:” Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greșeala ta. Nu ești numai tu vinovat, ci
este de vină și acela”. Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine
din pocăință.131
Pocăința, ca lucrare a omului, trebuie să fie permanentă, deoarece și tendința omului spre păcat este
permanentă. Când am căzut în păcat avem nevoie de pocăință pentru a fi ridicați la comuniunea și dragostea
dumnezeiască. Dacă nu am căzut în păcat, în ciuda ispitelor ce ne-au ademenit, avem nevoie să-I mulțumim
lui Dumnezeu că ne-a îndrumat și ne-a întărit în slăbiciunea noastră, ferindu-ne de căderea în păcat. Atât
nevoia de ridicare din păcat, cât și cea de mulțumire pentru ne căderea în păcat ne leagă de Dumnezeu.
Pocăința reface legătura între om și Dumnezeu, legătură ce s-a stricat prin păcat, dar o și menține. Câtă
vreme omul rămâne în pocăință, puține sunt șansele de a recidiva în păcat.
Pocăința ca Taină
Prin Taina Botezului și prin cea a Mirungerii, omul este înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri
dumnezeiești, printre care curățirea și luminarea. Faptul că rațiunea omului, simțirea sau sensibilitatea
sufletească, alături de voința liberă, sunt curățite și luminate de harul lui Dumnezeu, constitue cel mai mare
dar pe care îl poate avea omul. Să intuim, Cum ar fi rațiunea omului îmbibată de păcatul mândriei sau de
întunericul deznădejdii? Cum ar fi grosolănia sufletească în relațiile interumane sau ultra sensibilitatea
sufletească cuprinsă de frici și de neliniști? Cum ar fi voința sau libertatea omului cuprinsă de pofte
instinctuale sau paralizată de întristare? Acestea sunt doar câteva stări, pe care le putem observa uneori în
131 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.186-187

70
noi, atunci când dăm drepturi păcatului asupra noastră. Păcatul întunecă și întinează sufletul sau, altfel spus,
îl anesteziază și îl rănește.
Prin creație, Dumnezeu i-a dat omului puterea de a fi liber sau de a fi supus. Nimeni nu-l poate supune pe
om, din punct de vedere sufletesc, dacă omul nu voiește. Prin credință, omul își pune libertatea sufletească
în fața celui în care crede. Dumnezeu dorește să-l conducă pe om la scopul pentru care l-a creat, de aceea îi
cere credință. Păcatul îi forțează omului libertatea, prin ispite, amăgiri virtuale. Când omul se încrede în ele,
ca în unele ce sunt reale, atunci păcatul intră în sufletul omului și îl stăpânește. În lucrarea pocăinței se poate
vedea milostivirea lui Dumnezeu, în fața libertății omului se poate vedea dreptatea Lui. Dumnezeu îi
respectă omului libertatea alegerii.
Prin Taina Pocăinței, omul face cale întoarsă, de la alegerea greșită pe care a făcut-o, alegând păcatul. Prin
săvârșirea unui păcat ne despărțim de Dumnezeu, dar iarăși suntem primiți de El, prin pocăință. Totuși
păcatul capătă și anumite drepturi asupra noastră, lucru observat în noi prin următorul fenomen: ne
spovedim, ne pocăim, dar iarăși săvârșim păcatul. „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l
voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19) Această reîntoarcere a omului spre păcat se datorează dreptului
pe care l-a dat supra sa.
Dumnezeu, prin Botez și prin Mirungere, ne-a curățit și ne-a luminat sufletul de orice păcat, acesta
nemaiavând nici o putere asupra noastră. Depărtarea de Dumnezeu ne face vulnerabili și dispuși să acceptăm
termenii păcatului, rămânând în această stare până când vom conștientiza răul făcut nouă de păcat.
Taina Pocăinței este Taina reînnoirii Botezului și a Mirungerii. „Taina Mărturisirii, sau a Pocăinței, constă
în iertarea păcatelor, celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut,
și de către Hristos – în mod nevăzut.”132 Taina Pocăinței trebuie să cuprindă în ea și lucrarea pocăinței
omului, despre care am vorbit mai sus. Nu poate fi iertat și dezlegat păcatul, decât în măsura în care este
asumat și mărturisit cu credință. Credința fiind ușa de acces a sufletului trebuie să fie deschisă față de
Dumnezeu, întrucât El nu forțează libertatea omului.
Înainte de a-i vindeca pe bolnavi de bolile lor trupești, Hristos îi vindecă de păcate133, iar înainte de a-i
vindeca și de păcate, le cerea acordul de a lucra în sufletele lor – centrul vieții lor, dar și locașul harului sau
al păcatului - chemându-i la Credință. Credința îl repune pe om într-o relație intimă cu Dumnezeu. „În
preajma înălțării la cer, dat fiind că nu va mai putea acorda iertarea păcatelor în mod vizibil, dă putere
ucenicilor Săi ca să acorde această iertare. Această putere le-o dă comunicându-le Duhul Său cel Sfânt.
Puterea aceasta este propriu-zis puterea Lui însuși lucrând în ei.”134 Biserica rămâne deținătoarea acestei
133 Matei 9, 6, Marcu 2,10, Luca 5, 24, 7, 47
71
moșteniri primite de la Hristos, de a putea ierta și dezlega pe om de oprobriul (jugul) păcatului. „Biserica în
calitate de trup al lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele
persoane pe care le învestește cu puterea Sa, ca să exercite El însuși această putere.”135
La Taina Pocăinței, Hristos ia parte în chip nevăzut, iar în chip văzut stă duhovnicul, ales din Biserică de
către Biserică pentru această misiune specială „de a dezlega păcatele mărturisite înaintea lui Hristos”.
Totodată, duhovnicul, pe lângă dezlegarea păcatelor, îl ajută pe cel care se mărturisește să-și descopere, în
tainele inimii, păcate pe care nu le conștientizase, dar pentru care suferea. Suferința este efectul păcatului,
iar atunci când păcatul, generatorul suferinței, este identificat și mărturisit încetează și suferința. Prin această
îndrumare se leagă o relație de încredere între duhovnic și fiul său duhovnicesc, amândoi urcând spre
Hristos, care Se face prezent în relația lor, căci spune El: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20)
Taina Pocăinţei aduce ceva nou față de Taina Botezului, ținând cont de faptul că prin amândouă tainele
suntem iertați de păcate și uniți cu Dumnezeu. Noutatea constă în relația cu duhovnicul. Deși el este doar
un martor al spovedaniei pe care o facem către Hristos, prin rugăciunea lui primim iertare și dezlegare de
păcate, descoperim păcate ascunse ce ne cauzează multă suferință, primim epitemia (canon sau leac) ca
ajutor spre îndreptarea direcției pe sensul vieții. Prin încrederea pe care i-o acordăm acestuia, suntem
asumați de el și puși înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciunile lui de mijlocire. Duhovnicul nu este cel care
are soluții și rețete duhovnicești, căci și acestea vin prin luminare de la Dumnezeu. El este cel care ne scoate
din mocirla păcatului cu rugăciunile lui. Rugăciunea mea, primită ca epitimie, este însoțită de rugăciunea
lui tainică, spre vindecarea mea.
Canonul sau epitimia primită la spovedanie nu are rol de pedepsire pentru păcatele săvârșite. Dumnezeu nu
dorește să fiu pedepsit sau să mă pedepsească pentru păcat. El vrea ca eu să intru în comuniunea Lui. Voința
mea, curățată și luminată prin Taina Pocăinței, regăsește din nou, prin canon, puterea de a păși pe calea de
la care m-am abătut, alegând păcatul. Canonul are, așadar, rolul de a mă ajuta să intru din nou în relația de
iubire cu Dumnezeu, dar și de a mă menține în ea.
Cea mai grea epitimie pe care o putem prim este aceea de nu ne împărtăși decât după un oarecare timp.
Chiar dacă drepturile asupra noastră pe care le-am dat păcatului au fost dezlegate, prin Taina Pocăinței,
totuși sunt anumite păcate săvârșite, care ne blochează deschiderea sufletească spre Hristos. Pentru anumite
păcate ce au „un gramaj” mai mare trebuie pocăință pe măsura „gramajului” păcatului. Dacă pocăința nu
este pe aceeași măsură sau chiar mai mare, păcatul recidivează. Oprirea de la împărtășanie este pentru a
căpăta mai multă hotărâre împotriva păcatului. De aceea, pentru un numit păcat se poate da canon. În
72
Canonul 102 al Sinodului Trulan se explică rolul unei epitimii diferite, iar nu rigoriste.
Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi
aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le
pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala
păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din
plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă
doctoricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi
dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se
îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului
(doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare
milostivirea după vrednicie.
Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi a celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să
aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre
prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva
suferinţei (patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde
(uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu
înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele
ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc
asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.136
Prin Taina Pocăinței, omul are posibilitatea reînnoirii sale prin curățarea de păcatele mărturisite și
împărtășirii din lumina Harului Duhului Sfânt, cu condiția de a și le asuma, a le mărturisi duhovnicului și
de a lucra pocăința în cadrul canonului rânduit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt, despre care spune
Mântuitorul că nu poate fi iertat 137 , se referă la păcătuirea prin asocierea Duhului Sfânt cu neputința
omenească - „Nu cred că mă poate ierta Dumnezeu pentru ce am făcut.” Această necredință, împletită cu
deznădejde, îl paralizează pe om în a mai îndrăzni să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Dumnezeu poate ierta
orice păcat, însă, condiționat de voința noastră. Dacă omul e slab în credință și nu se deschide lui Dumnezeu,
atunci nici nu îndrăznește cu sinceritate. Neputința omului proiectată asupra lui Dumnezeu se numește hulă,
fie ea neputință a necredinței, a desfrânării sau a altui păcat. Hula împotriva Duhului Sfânt este hula prin
necredință. Dacă din necredință nu poate spune „iartă-mă!”, nu va putea fi iertat, întrucât nu se lasă iertat.
Însă, dacă vom dori iertarea, „nici înălţimea (păcatului), nici adâncul (lui) şi nici o altă făptură nu va putea
să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39)
Efectele păcatului
Prin lucrarea pocăinței ne-am împăcat cu Dumnezeu; prin mărturisirea păcatelor la duhovnic ne-au fost
redate drepturile, pe care altădată, alegând păcatul, i le-am dat lui. Păcatul are și efecte adverse pentru om.
Ele vin asupra noastră după o lege duhovnicească. În Fizică descoperim anumite legi, pe care Dumnezeu le-
136 Arhidiacon prof. Dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, 1992, pp. 160- 161
137 Matei 12, 31-32
73
a lăsat în univers, în vederea păstrării ordinii. „Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii” - spune David (Psalmul 103, 20-21).
Legile din natură, descoperite până în zilele noastre, sunt o reflecție a legilor din om.
Dacă acționăm într-un anumit fel asupra a ceea ce ne înconjoară, acțiunea noastră va avea un efect bun sau
rău, în funcție de acțiunea pe care am desfășurat-o. La fel este și cu păcatul; atunci când facem un anumit
păcat, acesta va avea un efect nu doar asupra noastră, ci chiar asupra întregului cosmos. Înțelegem aceasta
când analizăm căderea lui Adam; întregul cosmos l-a urmat. Hristos venind, îl restaurează pe Adam și, odată
cu el, întreaga natură ce-i era supusă. Cu toate acestea, vedem că natura nu ne recunoaște astăzi ca stăpâni.
Atâta vreme cât încă mai cochetăm cu păcatul, rămânem în afara lui Dumnezeu, iar efectele lui se înmulțesc.
Sfinții s-au dăruit total lui Dumnezeu devenind moștenitori, pe drept, ai pământului. În acest sens, vedem
sfinții care trec, la nevoie, peste apă fără ca aceasta să îi înghită, vedem animalele sălbatice care li se supun,
natura care îi ascultă, toate-i recunosc ca stăpâni.
La nivel duhovnicesc există legi duhovniceşti. Atunci când judecăm pe cineva pentru un anumit păcat, acel
păcat ne va ispiti și pe noi. Pocăința ne va ajuta să nu cădem în el. Neglijarea lui cu siguranță va mijloci
căderea în păcatul aproapelui de care am râs. De asemenea, dacă vom acoperi păcatul aproapelui, dându-i
circumstanțe atenuante, atunci nici păcatele noastre nu vor fi vădite în ochii altora. Dacă furăm, vom fi
păgubiți mai devreme sau mai târziu, iar dacă vom da milostenie, miluiți vom fi și noi ș.a. Aceste legi
duhovnicești sunt efectele păcatelor sau ale virtuților lucrate, păcatele lucrând împotriva iubirii, iar virtuțile
spre zidirea ei; căci spune Hristos: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că
aceasta este Legea şi proorocii.” (Matei 7,12)
Suferința este efectul bolii. Când este suferință trupească, atunci vorbim despre o boală a trupului. Când,
însă, vorbim despre o suferință sufletească, atunci vorbim despre o boală a sufletului, iar boala sufletului
este păcatul. Stările de întristare, depresive, sterile nevrotice sau fobiile sunt doar câteva din cele mai
frecvente stări ce se pot dezvolta din îmbolnăvirea sufletului. Stările de întristare se nasc din păcatul
mândriei sau al invidiei (nu vorbim aici despre întristarea cea bună, care duce la pocăință); depresiile se
nasc din păcatul trândăviei și al obsesiei; nevrozele se nasc din împlinirea mofturilor; fobiile din necredință
ș.a. Fiind vorba de efecte ale păcatului, ele nu se vor rezolva niciodată prin mijloace omenești: terapii de
consiliere psihologică, medicamente psihiatrice ș.a. Bineînțeles că și aceste metode sunt binecuvântate și
foarte bune pentru omul care nu a gustat din harul lui Dumnezeu sau pentru oprirea unei crize, însă chiar și
așa ele doar ameliorează.
Harul lui Dumnezeu este cel care vindecă și echilibrează psihicul omului. Atâta vreme cât avem harul lui
Dumnezeu în Biserică și ne împărtășim din el, sănătatea noastră sufletească poate fi ferită de efectele
îndelungate ale păcatului. Pocăința ne învață să ne asumăm efectul păcatului ca unii ce l-am produs. Când
fugim de efect, și el fuge după noi. Fugim de întristare? Și ea fuge după noi; fugim de depresie? La fel, nu
74
ne lasă din atenție. Însă atunci când ni le asumăm, ca efect al păcatului, prin pocăință ne ridicăm împotriva
ei. Fără pocăință, orice ridicare psihologică împotriva ei o va face să crească.
Și iată că deși mulți au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care îi poate ajuta în mod real, ci
sfârșesc prin a se spovedi la psihologi. Își spun istoricul lor, le cer sfaturi în problemele lor și dacă au de trecut un
„râu”, aceia îi aruncă în apă, iar ei ori se îneacă, ori ies. Dar unde ies? În timp ce, dacă ar merge să se spovedească
la un duhovnic, ar trece pe celălalt mal pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează Harul lui
Dumnezeu și se eliberează.138
Duhovnicul nu se bazează pe experiența sa psihologică sau intelectuală, ci pe conlucrarea sa cu harul lui

Dumnezeu pentru folosul fiului său duhovnicesc. Este o întreită comuniune, ce izvorăşte dragoste.
Dragostea lui Dumnezeu se revarsă, la rugăciunea duhovnicului, în sufletul fiului duhovnicesc, care, la
rândul lui s-a deschis prin duhovnic. Este o dinamică a unuia spre celălalt. Fiul duhovnicesc, prin
mărturisirea păcatelor și prin deschiderea spre comuniunea dumnezeiască; duhovnicul, prin rugăciune către
Dumnezeu și prin primirea mărturisirii fiului duhovnicesc; iar Dumnezeu, prin dragostea duhovnicului față
de fiul duhovnicesc și prin dorirea fiului duhovnicesc de a se împărtăși din Harul Său.
Taina Pocăinței are în vedere tămăduirea omului de păcat și de efectele lui. Dumnezeu nu vrea moartea
păcătosului139, ci să se întoarcă cu toată ființa lui – cu fapta și cu mintea – ca să poată gusta din viață. Iar
viața omului este împărtășire din comuniunea iubirii lui Dumnezeu. De fiecare dată când ni se pare că nu
am fost atenți și ne-am depărtat de „casa părintească” culegând păcat după păcat, să ne aducem aminte că
Părintele nostru se uită în zare după noi, să vadă întoarcerea noastră.
138 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , p. 264

139 Iezechil 18, 23,32; 33,11
75
Taina Sfântului Maslu
Ne-am ocupat în subcapitolul anterior de Taina Pocăinței, taină care-l poate readuce pe omul căzut din har,
datorită săvârșirii păcatului, la comuniunea dumnezeiască. Efectele păcatului ce se răsfrâng asupra omului
îl îmbolnăvesc pe acesta. Oricât de sinceră ar fi spovedania omului, de cele mai multe ori efectele păcatului
rămân multă vreme asupra lui, ele nu îl ocolesc, ci mai degrabă îl întâmpină.
Această realitate este îngăduită de Dumnezeu din mai multe motive ziditoare: a) fie din pricina perioadei
îndelungate de cochetare cu păcatul. Ne aducem aminte aici de Sfânta Maria Egipteanca; aceasta, săvârșind
timp de șaptesprezece ani păcatul desfrânării, după alți șaptesprezece ani de nevoință s-a putut liniști de pe
urma efectelor lui; b) fie spre dobândirea smereniei, care este vistiernicul virtuților, știut fiind faptul că fără
smerenie am recidiva imediat în păcat și în boală; c) fie în chip pedagogic, în sensul că, văzând răul pe care
îl aduce păcatul în viața omului, acesta să-l evite prin ura față de el.
Boala între blestem și binecuvântare

Boala și moartea sunt străine omului. Ele au devenit parte din viața lui odată cu păcatul. Cu toate acestea,
omul caută sănătatea în vederea unei vieți mai îndelungate. Setea de viață îi este specifică omului, întrucât
Dumnezeu l-a creat pe om pentru viață. Boala îl duce pe om cu gândul la moarte. Dacă omul ar avea în față
pricina bolii și a morții, adică păcatul, plănuirea de a săvârși păcatul l-ar duce cu gândul la moarte. Cel ce
nu iubește viața nu are în vedere nici pierderea ei. Acestuia îi este indiferent dacă trăiește sau moare. El nu
poate gusta nici din viață, căci nu știe ce este aceasta. Tragedia omului pe pământ este aceea că, deși i se
oferă posibilitatea de trăi, el este indiferent față de viață.
Gândul îmi spune că cel mai mare dușman al sufletului nostru, mai mare chiar și decât diavolul, este duhul lumesc,
pentru că ne atrage în chip dulce și în cele din urmă ne amărăște veșnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuși,
ne-ar cuprinde frica şi am fi nevoiți să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră multă „lume” –
76
duh lumesc – a intrat în lume, iar această „lume” (secularismul) o va distruge. Oamenii și-au băgat înlăuntrul lor”
lumea” și au alungat de acolo pe Hristos140.
Este foarte interesantă atitudinea pe care Sfinții Părinți o au în fața bolilor. Cum îți poți dori boala după
exemplul Sfântului Grigorie Decapolitul? Sau cum poți să te bucuri în boală și în suferințele ei, slăvind
neîncetat pe Dumnezeu, când știi foarte bine că durerea nu este de dorit și că toți fugim de ea!? Boala, în
concepția tuturor, înseamnă durere, neputință, iar uneori izolare. Din punct de vedere omenesc, boala se
arată străină de firescul omului. Dumnezeu nu l-a gândit pe om bolnav sau în suferință. Cu toate acestea,
atunci când ne îmbolnăvim, ne îndreptăm toată atenția către Dumnezeu cerând ajutor sau întrebând cu
nedumerire: „De ce eu?!”, „De ce acum?!” sau „De ce așa?!”, intuind, parcă, o legătură între Dumnezeu și
boala noastră.
Este îndreptățită aplecarea atenției noastre spre Dumnezeu, în momentul întâlnirii cu boala în viața noastră.
Aceasta nu pentru că Dumnezeu ar fi autorul bolii sau pentru că El ar fi eliberat-o asupra omului pentru a-l
pedepsi pentru păcate, ci pentru că opusul bolii este sănătatea și vitalitatea, care vin de la Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut pe om plin de viață. Boala nu exista nici măcar ca posibilitate. Exista doar conceptul de
moarte, dar nu era cunoscut ca stare de către om. „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere
2, 16-17) După căderea în păcat, omul a cunoscut moartea și efectele ei, iar unul din aceste efecte este boala.
Cauza lipsei de sănătate este boala. Dacă păcatul nu ar fi intrat în om, atunci boala și moartea ar fi rămas
străine de el. Sănătatea este legată și de viață. Atâta vreme cât boala „ne ocolește”, viața merge înainte. Cel
bolnav de lângă noi nu poate fi înțeles deplin. Empatia noastră poate fi doar intuită, în funcție de legătura
sufletească pe care o avem cu cel bolnav. De-abia atunci când ne pierdem propria sănătate putem înțelege
prin ce au trecut alții, rămânând în așteptarea de a fi înțeleși în suferința noastră, parcă pentru a împărți cu
altul o parte din suferință.
Atunci când nu găsim pe nimeni care să ne înțeleagă durerea, cu aceeași intensitate cu care o înțelegem noi;
ba mai mult, atunci când îi îngreunăm pe cei ce ne îngrijesc în boala noastră, boala este trăită ca un adevărat
blestem. Și pe bună dreptate, atât boala, cât și moartea, ca lipsă a sănătății și a vieții, sunt un blestem, căci
blestemul este lipsa binecuvântării. În acest sens, putem spune că boala este un blestem, iar cel ce a gustat
din păcat a gustat din boală și din moarte gustând, astfel, din blestem.
Hristos, prin răstignirea Sa, Și-a asumat acest blestem al omului survenit în urma păcatului. „Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: <<Blestemat este tot
cel spânzurat pe lemn. >>” (Galateni 3,13) Prin Hristos, boala și moartea au căpătat alt sens. Prin El, acestea
140Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan,Traducere din limba
Greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 67
77
se pot converti în binecuvântare. Hristos nu le anulează, dar, prin har, îi dă omului puterea de a le converti
în binecuvântare. Avem astfel, ca modele, pe Sfinții Bisericii care nu sunt cuprinși de întristare în fața bolii,
ca unii ce ar putea fi blestemați, ci gustând din boală o socotesc pe aceasta un mijloc pedagogic de dobândire
a harului.
Atunci când trupul suferă, sufletul se sfințește. Boala face să ne doară trupul, această casă a noastră făcută din pământ,
dar astfel se va bucura mult stăpânul ei, adică sufletul nostru, în palatul ceresc pe care ni-l pregătește Iisus Hristos.
De această înțelegere duhovnicească, care este irațională pentru oamenii lumești, mă bucur și eu și mă fălesc pentru
neputințele trupești pe care le am. Dar singurul lucru la care nu mă gândesc este că aș putea avea din ele răsplată
cerească, ci îmi dau seama că astfel îmi plătesc recunoştinţa mea față de Dumnezeu, pentru că nu am răspuns la marile
Lui daruri și faceri de bine. Iar aceasta pentru că întreaga mea viață toate sunt o petrecere; și călugăria și bolile prin
care trec. Dumnezeu îmi face numai îngăduinţe și pogorăminte...
Atunci când omul este cu desăvârșire sănătos, nu este bine. Este mai bine să aibă ceva. Cât de mult m-am folosit eu din
boală nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până astăzi. De aceea spun, dacă cineva nu are îndatoriri,
să prefere bolile în locul sănătății. Când omul este sănătos, devine dator, dar când este bolnav și înfruntă boala cu
răbdare, are de primit. Atunci când eram în viața de obște a venit odată la mănăstire un episcop sfânt, foarte bătrân,
pe nume Ierotei, care pustnicea în Schitul Sfânta Ana. La plecare, voind să se urce pe catâr, i s-au ridicat puțin
pantalonii și i s-au văzut picioarele umflate. Părinții care au mers să-l ajute, le-au văzut și s-au înfricoșat. Acela însă
a înțeles și le-a spus: <<Acestea sunt cele mai prețioase daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu. Și îl rog să nu mi le ia
înapoi>>.141
Și Apostolul Pavel mărturisește că i s-a dat „un ghimpe în trup, un înger al satanei” (II Corinteni 12,7), ca
să-l bată peste obraz, iar prin acest necaz să se poată feri de trufia ce s-ar putea ivi în sufletul său în urma
minunilor și a descoperirilor la care lua parte. Prin acest „datu-mi-s-a mie un ghimpe... „trebuie înțeles faptul
că nu Dumnezeu este pricina acelui ghimpe, ci acesta a venit din afara lui, dar cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
Altfel nu L-ar mai fi rugat pe Dumnezeu „de trei ori” să-l scape de el, ci ar fi luat acel ghimpe ca pe un dat
firesc ce trebuia acceptat. Este important de remarcat faptul că, deși Sfântul Apostol Pavel avea trecere
înaintea lui Hristos, el nu este izbăvit de această suferință pe care o simțea permanent, ca un ghimpe. Acesta
îi este lăsat în chip pedagogic, pentru ca el să-l transforme din necaz sau suferință, în binecuvântare.
„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” (II Corinteni 12, 9) Acesta este
răspunsul pe care îl primește Apostolul neamurilor la rugămintea stăruitoare de a fi izbăvit. De-abia atunci
când înțelege răspunsul lui Dumnezeu și sensul suferinței poate să-I mulțumească și să-I aducă slavă:
„Foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când
sunt slab, atunci sunt tare.” (II Corinteni 12, 9-10) Prin harul lui Hristos, Apostolul a transformat blestemul
în binecuvântare, suferința în bucurie, slăbiciunea în tărie.
” Atunci când ne ajunge vreo boală, este bine să ne lăsăm cu totul în voia lui Hristos. Să ne gândim că sufletul nostru
141Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV – Viața de familie, Traducere din limba Greacă de ieroschim. Ștefan
Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp.228-229
78
are mai multă nevoie de răbdare și slavoslovire în dureri, decât de un trup de oțel, cu care am putea face mari nevoințe
trupești, dar care se poate să ne facă să ne fălim fără să ne dăm seama, crezând că vom câștiga Raiul cu sabia
noastră.”142
Prin Hristos totul capătă altă dimensiune. Binele devine mai bine, iar răul se convertește; sănătatea este o
binecuvântare, iar boala se convertește din blestem în binecuvântare. Nu prin autosugestie convertim boala
în binecuvântare și nici prin așteptarea cu răbdare a unui bine nădăjduit, ci prin comuniunea cu Dumnezeu,
prin harul Său. Omul, prin voința lui împletită cu harul lui Dumnezeu are această posibilitate de a trăi în
boală și-n suferință trupească o răstignire în Hristos, pentru a putea simți la fel ca Apostolul Pavel, care
spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni
2,20) Prin aceasta, Hristos Își asumă și suferința bolnavului în mod real, la fel cum Și-a asumat și chinurile
mucenicilor ce-L mărturiseau. Durerile muceniciei sunt simțite doar în parte de către cei supuși chinurilor,
iar în cea mai mare parte, acestea sunt luate de Însuși Hristos.
Dumnezeu îl vrea pe om viu și sănătos pentru a putea fi în comuniune cu El, căci această comuniune îi
garantează acestuia împlinirea sa ca om. Ceea ce ne desparte de voința dumnezeiască este voința noastră
liberă, îndreptată spre noi înșine, egoismul nostru. Prin acest egoism, omul se îndreaptă spre păcat,
îmbolnăvindu-se astfel de necunoașterea lui Dumnezeu. Cum se mai poate raporta, în acest caz, la
Dumnezeu dacă nu-L cunoaște?! Cum se poate încredința întrutotul Lui, fiind în aceeași stare de
necunoaștere?! Cum își poate dori ceea ce-l împlinește dacă el nu are în vedere destinația sa?! Necunoașterea
lui Dumnezeu este sursa bolilor din om.
Între omul ce a gustat din harul lui Dumnezeu și cel care nu a gustat există o diferență de raportare la boală.
Această diferență este echilibrată prin circumstanțele atenuante ale celui ce nu a avut ocazia să-L cunoască
pe Dumnezeu. Cel ce a gustat din harul lui Dumnezeu are un punct de reper care îl face să aibă o abordare
sufletească așa cum trebuie asupra bolii. Boala este doar păcatul care-l face pe om să nu-L simtă pe
Dumnezeu. Dintr-un punct de vedere lumesc, al omului dezinteresat de lucrarea cu harul dumnezeiesc, boala
este drumul spre tragedie.
Rolul binecuvântat pe care îl joacă suferința este acela de a sensibiliza inima omului, locașul bineplăcut lui
Dumnezeu. Adesea constatăm că inima sau sensibilitatea noastră s-a pietrificat în relație cu cei apropiați
nouă. Păcatul mândriei, al egoului, „glazurează” inima cu răceală. Nu mai putem empatiza cu cei de lângă
noi, nici în suferință, nici în bucurie. Atitudinea noastră rece în gesturi sau în cuvinte ne izolează de ei.
Suferința mă situează la o răscruce de drumuri: fie mă face să mă răzvrătesc și atunci rămân într-o și mai
mare împietrire sufletească față de cei apropiați, fie face să-mi fie milă de mine, iar această milă zdrobește
„glazura” de pietrificare a inimii. Semnul unei inimi înmuiate este lacrima. Dacă această milă de sine este
142 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV, p. 229

79
îndreptată spre Dumnezeu, atunci harul dumnezeiesc o înnobilează cu dragoste și o protejează.
Boala trupească și boala sufletească

Atunci când ne referim la boală avem în vedere, întâi de toate, boala trupească. Suferința trupească ne atrage
atenția în mod deosebit, întrucât ea conține o suferință dublă: a sufletului și a trupului. Suferința sufletească,
deși este cauza suferinței trupești, luată separat este trecută ușor cu vederea. Și aceasta pentru faptul că omul,
obișnuindu-se cu păcatul, o consideră ca pe un firesc. Este firesc să minți, este firesc să vorbești despre unul
și despre altul, este firesc să faci ce face toată lumea. Această boală a sufletului, neconștientizată, poate
deveni o boală firească, o a doua fire.
Sfinții Părinți sunt de părere că nu am suferii trupește sau psihic, prin boli, dacă din punct de vedere sufletesc
am fi în rânduială. Boala trupească este un ajutor pedagogic în depistarea bolilor sufletești. Dacă nu ar fi
suferința bolii trupești, omul nu s-ar opri din inerția grijilor zilnice să privească spre interiorul său. Sfântul
Porfirie Kavsokalivitul dădea mereu prioritate, în rugăciunile sale, bolii sufletești, indiferent dacă boala
trupească era sau nu gravă.
Mulți vizitatori bolnavi îi cereau insistent să se roage numai pentru tămăduirea bolii trupești, pe care nu o mai puteau
îndura. Credeau că prelungirea ei le va zdruncina credința în Hristos și că-i va duce, în cele din urmă, în pragul bolii
sufletești. Bătrânul, în schimb credea tocmai contrariul: nedepistata boală a sufletului – păcatul – le închidea ochii să
nu vadă sensul pedagogic al bolii trupești pe care iubirea lui Dumnezeu o îngăduia.
Părintele știa că, de s-ar fi rugat numai pentru vindecarea lor trupească, nu i-ar fi ajutat cu nimic, deoarece, în esență,
ar fi rămas nevindecați. Mereu se străduia să lege tămăduirea trupească de cea sufletească. 143
Căderea omului în păcat are repercusiuni atât asupra sufletului, cât și asupra trupului. Evocam mai sus faptul
că Hristos, prin tămăduirile pe care le săvârșea, avea în vedere atât tămăduirea sufletului - cel nevăzut, cât
și a trupului - cel văzut de toată lumea. „Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele,
a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta.” (Luca 5, 24) Boala slăbănogului
din Evanghelia lui Luca se pare că a fost cauzată de păcat, altfel nu era nevoie de vindecarea sufletului. La
fel putem înțelege și din vindecarea paraliticului de la Vitezda, care, într-un mod indirect, ne arată că a fost
bolnav timp de treizeci și opt de ani din pricina păcatului, căci, întâlnindu-se din nou Iisus cu el în Templu,
îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 2,14)
Mai este o concepție vechi-testamentară, care spunea că „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au
strepezit dinţii.” (Iezechil 18, 2) Această zicală scotea în evidență faptul că bolile copiilor erau din pricina
păcatelor părinților. Părinții „gustând din agurida păcatului” au transmis copiilor efectele lui. Această
învățătură se întemeia pe efectul păcatului lui Adam, care s-a extins asupra întregii umanități. Consecințele
143Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Traducere din limba greacă de prof. Drd. Sorina Munteanu, Editura Buna
Vestire, Bacău, pp. 65-66
80
păcatului strămoșesc au fost simțite de toți oamenii. După asumarea celui dintâi păcat, cu toate efectele lui,
de către Hristos, păcatul se oprește în plata pe care a plătit-o, prin răstignirea Sa. Păcatul are drept doar
asupra celui ce îl săvârșește „fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor
strepezi dinţii.” (Ieremia 31,30)
În Evanghelia lui Ioan, la capitolul nouă, ne este relatată vindecarea orbului din naștere. Ucenicii
Mântuitorului, știind că bolile sufletești cauzează boli trupești, dar fiind și ei cuprinși de această mentalitate
a „aguridei”, L-au întrebat pe Mântuitorul: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut
orb?” (Ioan 9, 2), iar Mântuitorul pare că vorbește despre o nouă pricină a bolii și a suferinței când răspunde:
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) Slava lui
Dumnezeu nu se întemeiază pe nefericirea sau suferința omului, cum s-ar înțelege la o interpretare literară.
Prin acest răspuns, Iisus săvârșește două lucrări: cea dintâi este lucrarea de nevădire a păcatelor celui bolnav.
Astfel, tendința omului de a fi atras de păcatul celuilalt este oprită. Cum putea să învinovățească, judecându-
l pe bolnav sau pe părinții lui?! Când a vrut să vădească păcatul cuiva, Hristos, în delicatețea Sa
dumnezeiască, doar a sugerat pericolul păcatului ce trebuia îndreptat: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să
nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 2, 14); „zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde.” (Ioan 13,21) Cea de-a doua
lucrare este transformarea bolii în binecuvântare și slavoslovire a lui Dumnezeu.
Păcatul ca boală sufletească are cea mai mare arie de întindere în bolile psihice. Bolile trupești pot fi cauzate
și de anumite accidente. Bolile psihice, în majoritatea lor, au cauze directe păcatele. Uneori, și accidentele
sunt socotite ca efect al păcatelor. În primele cinci versete ale Evangheliei lui Luca, capitolul 13, Mântuitorul
ne îndeamnă la cultivarea pocăinței, ca soluție pentru evitarea tuturor efectelor cauzate de păcat. Sfinții care
au pătimit în boli grave sau în accidente socoteau suferința izvorâtă din acestea, drept mijloc de curățire a
sufletului de urmele păcatelor neidentificate.
Şi erau de faţă în acel timp unii care-i vesteau despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El,
răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileeni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii, fiindcă au suferit
aceasta? Nu! Zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat
turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu!
Zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel144.
Această mulțime de efecte a păcatelor ce vine asupra noastră poate fi asumată doar prin pocăință, iar păcatele
necunoscute pot fi asumate prin Taina Sfântului Maslu. Taina Pocăinței poate cuprinde păcatele cunoscute,
însă starea de pocăință în Sfântul Maslu cuprinde cele mai fine păcate, întrucât are la bază comuniunea
Bisericii.
144 Luca 13 1-5

81
Taina Sfântului Maslu - renaștere în Hristos
Prin Taina Sfântului Maslu, Biserica are în vedere tămăduirea membrului vătămat al trupului tainic al lui
Hristos. De aceea, această Taină îl reintegrează pe omul bolnav în Hristos. Harul lui Dumnezeu, prin
rugăciunea Bisericii, îl tămăduiește pe om, însă această tămăduire este în strânsă legătură cu voia lui
Dumnezeu, „Facă-se Voia Ta”, pe care o evocăm mereu, când rostim rugăciunea „Tatăl nostru.” Uneori
tămăduirea sufletească este imediată, alteori după un oarecare timp, sau are loc doar tămăduirea sufletească,
ce precede tămăduirii trupești. Lăsându-se în voia lui Dumnezeu și în rugăciunile Bisericii, sufletul nostru
îi permite lui Dumnezeu să intervină în viața noastră, dereglată de păcat, pentru a o tămădui.
Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult sau mai puțin asupra trupului, vindecându-l, desi, chiar și în acest caz,
se produc și întărirea sufletească și iertarea păcatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin
întărirea puterilor sufletești; iar alteori, prin iertarea păcatelor nemărturisite, întrucât aceasta întărește sufletul. Și
prin suflet și trupul.145
Prin Spovedanie putem mărturisi păcatele pe care le cunoaștem și ne restaurăm în harul lui Hristos. Rămân
totuși în noi multe păcate, pe care nu le identificăm la o primă vedere spre mărturisire, dar putem vedea
efectele lor prin îmbolnăvirea trupului. „Întrucât păcatul este o boală a sufletului, mai ales când s-a îndesit
în patimi, și ca atare este și o cauză a bolii trupului, Maslu este socotit atât ca o tămăduire a trupului cât și a
sufletului, și Dumnezeu este numit <<Doftorul sufletelor și al trupurilor>>.”146
Dacă efectul unui păcat s-ar vedea imediat prin suferință, am putea lua măsuri urgente de îndreptare a lui și
nu s-ar instala în noi păcatul ca deprindere sau patimă. Totuși, pe de altă parte, frica de efectele păcatului
omoară frica de Dumnezeu, omul nemaiputând să se apropie cu dragoste și din dragoste de Dumnezeu. În
acest caz, frica de boală l-ar îndrepta pe om spre Dumnezeu doar în scop protectiv, iar nu în comuniune și
dragoste. În sensul acesta, Dumnezeu nu îngăduie vădirea păcatului și a bolilor, ci așteaptă întoarcerea
omului în brațele părintelui iubitor. În rugăciunea a doua din slujba Sfântului Maslu, Biserica, prin
rugăciunile preoților, în acord cu voința dumnezeiască, cere lui Dumnezeu vindecarea sufletească și
trupească a bolnavului.
Doamne, Cel ce eşti lesne iertător, Unule, Milostive şi Iubitorule de oameni, Căruia îţi pare rău de răutăţile noastre;
Cel ce ştii că gândul omului este plecat spre cele rele din tinereţile lui; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu; Cel ce pentru mântuirea păcătoşilor Te-ai întrupat, Dumnezeu fiind, şi Te-ai făcut om pentru
zidirea Ta; Tu eşti Cel ce ai zis: - am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă; Tu eşti Cel ce ai căutat
oaia cea rătăcită; Tu eşti Cel ce cu osârdie ai căutat drahma cea pierdută şi ai aflat-o; Tu eşti Cel ce ai zis: pe cel care
vine la Mine nu-l voi scoate afară; Tu eşti Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care a spălat cu lacrimi cinstitele Tale
picioare; Tu eşti Cel ce ai zis: de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui; Tu eşti Cel ce ai zis: bucurie se face în
cer pentru un păcătos care se pocăieşte; însuţi, îndurate Stăpâne, caută din înălţimea Ta cea sfântă, umbrindu-ne pe
82
noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi cu harul Sfântului Tău Duh în ceasul acesta şi trimite-l peste robul Tău acesta (N),
care ş- a cunoscut păcatele sale şi a venit la Tine cu credinţă. Primindu-l cu iubirea Ta de oameni şi iertându-i i orice
a greşit cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, spală-l şi-l curăţeşte pe el de tot păcatul. Şi petrecând pururea împreună
cu dânsul, păzeşte-l în ceilalţi ani ai vieţii lui, ca, umblând întru poruncile Tale, să nu mai fie el batjocură diavolului,
ca şi într-însul să se slăvească preasfânt numele Tău147.
Rugăciunea se face de către mai multe persoane, deoarece comuniunea presupune unime între persoane.
După cuvântul Mântuitorului „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul
lor” (Matei 18,20), Biserica Îl roagă pe Hristos să-l primească pe cel bolnav, întreg în trupul Său. Unitatea
membrilor bisericii și dragostea pentru cel bolnav crește iubirea în sânul ei. Beneficiarii efectelor din Taina
Sfântului Maslu nu sunt doar bolnavii, ci toți participanții la Taină. Pe lângă faptul că toți avem diferite boli
ale sufletului, vădite sau nevădite prin boli ale trupului, câștigul este îndoit pentru cei care participă la Taină:
dobândim iertarea păcatelor și „ca în toate Tainele, tot așa și în această Taină comuniunea cu preotul și cu
alți semeni ne ajută să intrăm în comuniune cu Hristos.”148
Pe lângă rugăciunea înălțată lui Dumnezeu pentru tămăduirea celui bolnav, Biserica folosește uleiul. Din
Slavonă, Taina Sfântului Maslu (maslo – ulei, untdelemn) înseamnă Taina ungerii cu untdelemn. Rânduiala
liturgică a Tainei cuprinde rugăciuni de sfințire a untdelemnului pus înainte și de pocăință, întărite pe
cuvintele apostolilor și ale Sfintei Evanghelii, iar apoi ungerea celui bolnav, în chipul crucii, cu acest
untdelemn sfințit, la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe mâini şi pe tălpi.
Această ungere cu untdelemnul sfințit este o reînnoire a membrelor și a simțurilor ce au fost pecetluite cu
pecetea Darului Sfântului Duh și unse cu Sfântul și Marele Mir, care, din pricina păcatului, nu au mai putut
fi căi de împărtășire din Darul Sfântului Duh. Păcatul le-a întinat, iar ungerea cu untdelemnul sfințit la
Sfântul Maslu le restaurează în Hristos.
În vechime însă, înainte să evolueze slujba untdelemnului la rânduiala lărgită de astăzi, se pare că se săvârșea o singură
ungere, după rugăciunile de sfințire.
Cât despre locurile trupului în care trebuie să fie uns bolnavul, sunt valabile aceleași lucruri.
„Codexul Barberin”, manuscris molitfelnic bizantin, cel mai vechi care s-a păstrat, amintește cele trei mădulare,
fruntea, urechile și mâinile. Sfântul Simeon al Tesalonicului precizează ca punct de ungere fruntea,” pentru cugetele
lăuntrice” sau pentru ca să se sfințească mintea, fața, „pentru simțuri” și mâinile, ca să se curățească de faptele viclene.
Alte manuscrise menționează în mod simplu capul, deci fruntea, barba, obrajii și mâinile. Alți scriitori adaugă „ochii,
urechile, gura și picioarele”, în timp ce alte manuscrise extind ungerea la tot trupul: bolnavul era uns de către preoți
„din cap până în picioare”.149
Harul Duhului Sfânt lucrează în om atâta vreme cât omul lucrează cu El. Omul, căutând să se împărtășească
din „oferta” păcatului, va ignora treptat această comuniune cu harul lui Dumnezeu. Suferința îl va face să-
147 Rugăciunea a doua din rânduiala Sfântului Maslu

149 Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. 1, traducere de Preot Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008,
p.123
83
și amintească de comuniunea pierdută și să o dorească, mărturisindu-şi păcatele ce l-au ținut departe de
lucrarea în comuniune cu harul lui Dumnezeu. Nevoia de a participa la Taina Sfântului Maslu, după
mărturisirea păcatelor cunoscute, se naște dintr-o dorință accentuată de o mai fină curățire a păcatelor,
întrucât omul nu a avut timpul cuvenit și nici priceperea de a conlucra cu harul redobândit, „slăbiciunile
păcătoase, hrănite printr-o obișnuință îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori și boala
trupului. Sau, poate, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori
în ceața indefinitului.”150
Constatarea bolii trupești poate fi socotită o binecuvântare în sine dacă ea este un mijloc de întoarcere sau
de apropiere spre împărtășirea din comuniunea lui Dumnezeu. Doar dorința aprinsă pentru această
comuniune poate valorifica suferința bolii. Dacă un organ al trupului este bolnav și nu funcționează, trupul
are de suferit. Celelalte mădulare ale trupului trebuie să se obișnuiască cu o altă funcționare în trup.
Vindecat, acel organ readuce tărie și vigoare întregului trup.
Într-un plan macro, suferința omului este văzută ca suferința comuniunii Hristos - Biserică. Îmbolnăvirea
unui organ din trupul omului aduce suferință întregului trup, la fel cum păcatul unui membru al bisericii
aduce suferință întregii Biserici. Mare bucurie și multă vitalitate este în om atunci când dobândește sănătatea
trupească, precum mare bucurie se face „îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca
15, 10) Trupul omului este o mică hartă a trupului lui Hristos. Păcatul - boala sufletului, este asociat cu boala
trupului omenesc, dar și cu boala Trupului Tainic al lui Hristos, prin păcatul membrilor Bisericii.
Taina Sfântului Maslu devine Taina auto vindecării, dar nu a mea de către mine, ci a mea de către Hristos,
Care este în mine. Biserica, Trupul Tainic al lui Hristos, își vindecă mădularele bolnave prin Taina Sfântului
Maslu. Hristos este rugat să caute spre mădularul trupului Său ce este suferind și să-l integreze în Sine, ca
El să fie prezență vie în mădularul restaurat.
Biserica face un efort maxim să-l pregătească pentru această comuniune cu Hristos și să-l deschidă comuniunii cu
semenii, deci un efort maxim pentru mântuire lui prin mai mulți preoți, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulți
credincioși, care se roagă împreună, deschiși comuniunii cu Hristos și dornici să întărească comuniunea cu cel
bolnav.151
Reintrarea omului în comuniunea lui Dumnezeu presupune o reangajare la întreținerea acestei legături
teandrice. Biserica, prin membrii ei, preoți și credincioși, dăruind putere celui bolnav prin rugăciunile și
dragostea ei, se împărtășește în aceeași măsură din dragostea lui Hristos. Harul Duhului Sfânt îi întărește pe
toți cei care creează această legătură a comuniunii din Biserică, prin credința lor față de Dumnezeu prin
Hristos. Ei se adună în numele Lui pentru ca El să fie în mijlocul lor, crezând în cuvântul dat: „Că unde
sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18,20) Biserica, prin Taina
84
Sfântului Maslu, ia chipul jertfitor al lui Hristos, prin membrii ei, dar ne despărțindu-se de Jertfa Lui. Jertfa
Bisericii este jertfa membrilor ei, preoți și credincioși, jertfă ce cultivă dragostea dumnezeiască venită din
porunca Domnului: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi
voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste
unii faţă de alţii. ” (Ioan 13,34-35)
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim și noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau și spun:
„Dumnezeul meu, te rog, fă-l bine pe cutare bolnav”, fără să fac vreo jertfă, este ca și cum aș spune niște cuvinte
frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este
spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugați pentru un oarecare bolnav, să le
spuneți să se roage și ei sau, cel puțin să se nevoiască să-și taie cusururile lor.152
Toți oamenii sunt păcătoși, ca urmare, toți gustă din boală. Ceea ce este cel mai important pentru depășirea
momentelor grele din viață este abordarea pe care o avem în întâmpinarea lor, ca bolnav sau ca apropiat al
bolnavului. Având în vedere scopul existenţei mele, boala și moartea capătă alt înțeles. Hristos le convertește
din stări ale groazei, în stări de dorit, din stări ale suferinței, în stări de har; însă, convertirea aceasta este
legată de dispoziția noastră spre pocăinţă. Pocăința este poarta prin care avem acces la taina lui Hristos și-n
același timp, și Hristos are acces la viața noastră. De aceea, toate rugăciunile din Taina Sfântului Maslu sunt
impregnate de duhul pocăinței.
Pocăința îndreptată spre Dumnezeu Tatăl, ungerea cu untdelemnul sfințit ca pecetluire a Duhului Cel de
viață Făcător și reintegrarea în Trupul Tainic al lui Hristos – Biserica, unită în dorire, cu rugăciune, prin
credința în Hristos, Capul său, sunt cele trei elemente din Taina Sfântului Maslu, care devin icoană și mijloc
de participare la iubirea Sfintei Treimi.
Prin aceste trei elemente este împlinită dorirea dumnezeiască de a-l restaura pe om în Hristos „ca toţi să fie
una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17,21), și
dorirea omului de a fi integrat în Hristos, așa cum fusese la început prin Taina Botezului, a Mirungerii și a
Euharistiei, dar pierdută prin păcat
152 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV, pp. 245-246

85
Tainele speciale, de angajare
Taina Cununiei
Taina Cununiei este în strânsă legătură cu Taina Botezului, a Mirungerii şi a Euharistiei, deoarece toate
acestea sunt parte integrantă din Taina Bisericii153. Unitatea acestei taine cu celelalte Taine ale Bisericii se
reflectă în afirmaţia Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”
(Efeseni 5, 32) pentru că, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „iubirea este cea care-i uneşte pe îndrăgostiţi unindu-
i cu Dumnezeu.”154 Toate Tainele Bisericii exprimă iubirea dintre om și Dumnezeu, dintre mine și semenii mei, Biserica fiind
cadrul cel mai adecvat pentru cultivarea ei.
O Taină este întotdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, ea exclude tot ce nu are ecou
eclezial. Astfel, pentru Taina căsătoriei, soţul şi soţia, înainte de toate, intră în sinaxa euharistică, în noua lor existenţă
conjugală. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era
întotdeauna o parte organică a Liturghiei euharistice.155
Mitropolitul Antonie de Suroj, evocând afirmaţia unui Părinte din vechime, spunea că „lumea nu poate
exista fără taine, adică fără ca anumite stări sau anumite relaţii dintre oameni să fie suprapământeşti, cereşti,
minunate; căsătoria a doi oameni într-o lume dezbinată reprezintă o astfel de taină, o minune ce covârşeşte
toate relaţiile naturale dintre oameni.”156
153 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,... p.17
154 Paul Evdokimov, Taina iubirii, trad. de Gabriela Moldoveanu, București, Asociaţia medicală creştină Christiana, 1994, p. 164.
155 Paul Evdokimov, Taina iubirii,... , p. 163.
156 †Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu–Vlas, București, Ed. Sophia, 2009, pp. 62-63.
86
Temelia Cununiei
„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facere 1, 26-27)
După referatul biblic, cunoaştem că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu chipul Său dumnezeiesc. I-a dăruit
raţiune, sensibilitate, voinţă liberă, făcându-l părtaş la toate bunătăţile, pentru a ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu, căci spune Sfântul Grigore al Nyseei: „Dacă Dumnezeu este plinătatea tuturor bunătăţilor, iar
omul este după chipul Lui, oare nu în această plinătate va sta asemănarea chipului cu Arhetipul său?”157
Dintre toate Tainele Bisericii, Taina Cununiei exprimă cel mai bine relația devenirii mele prin celălalt sau,
în mod direct, relația devenirii mele asemenea lui Dumnezeu, prin Dumnezeu. Intimitatea sufletească a
mirilor le permite acestora o cunoaștere epectazică, dar și o întărire în relația de comuniune a unuia cu
celălalt, recunoscând în această cunoaștere reciprocă, relația de iubire dintre Dumnezeu și om.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” (1Ioan
4, 16) Acesta este punctul culminant la care trebuie să ajungă omul – „Iubirea” sau „Dragostea”. Apostolul
Pavel în Epistola 1 Corinteni 13, 1-3 arată deşertăciunea tuturor celor jertfite fără dragoste:
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi
munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea este ceea ce-l împlineşte pe om. Tot omul caută împlinirea. Setea de împlinire este sădită în om
prin dorinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu. Chiar dacă omul, în căutarea lui de împlinire, se trezeşte într-
o patimă oarecare, el va constata că a ajuns acolo tot din această dorinţa firească de împlinire. Patima, în
fond, este o diversiune a dragostei. Percepția omului în momentul „diversiunii” este împlinirea oferită de
patimă. Patima îl face pe om centrul existenţei sale; toţi şi toate „trebuie” să se îndrepte spre el. Părintele
Stăniloae afirma că patima „este setea după infinit a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla
satisfacţia.”158 Ea este o dragoste împărtăşită obiectelor şi stărilor, care duc până într-acolo încât îl fac pe
om să se raporteze la persoană ca la o sursă creatoare de stări; este o energie care-l respinge pe semenul său
ca persoană, preferând starea care rezultă din relaţia cu el, hrănind propriul „ego”. Dragostea este energie
vitală între persoane. „Prin iubire fiecare atrage pe semenul său atât de mult la sine în intenţiile sale şi-l
preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte şi se prefera pe sine.”159 Dragostea dumnezeiască dăruieşte existenţă
şi-l sfinţeşte pe om, întrucât cel care-l iubeşte pe Cel Sfânt se uneşte cu El. „Între cei ce se iubesc nu este
separaţie... Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are caracter fizic şi nu se
157 Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, în româneşte de Constantin Făgeţean, București,
Ed. Sophia, 2001, p. 98
158 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă …, p. 55
159 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă...., p. 263
87
comunică în forma în care se comunică energiile fizice.”160
L-a făcut Dumnezeu pe om dual – bărbat şi femeie – cu scopul de a „lucra” dragostea. În planul lui
Dumnezeu omul este bărbat şi femeie. „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că
unitatea sa de om se realizează în dualitate, personală, neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie.”161
Dragostea nu se poate împlini decât cel puţin între două persoane. Omul avea nevoie de „ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2, 19) ca să înveţe şi să experieze dragostea.
În lucrarea dragostei, primul om nu s-a putut ajuta de nici una din viețuitoarele create de Dumnezeu și puse
înaintea lui. Ca să ajungă la iubirea dumnezeiască, la scopul său, avea nevoie de ajutor pe măsura lui. Adam
avea nevoie de cineva asemenea lui. Tendința, care se poate observa în zilele noastre, de a dărui iubirea
animalelor în detrimentul persoanelor este o cale greșită spre împlinire. Animalele, ca și întreaga creație în
fond, trebuie să se bucure de atenția și dragostea omului, dar dragostea nu poate fi deplină decât în relația
dintre persoane. În această lucrare interpersonală, cea mai profundă relație este cea între bărbat și femeie.
„Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei – spune
pr.Dumitru Stăniloae – şi numai împreună cu ea bărbatul formează un întreg; şi numai în unire cu ea se
realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul este cel ce completează femeia, şi viceversa.”162
Completarea reciprocă a mirilor se naște din căutare. Ei se simt atrași unul de altul și se regăsesc unul în
celălalt, deoarece dragostea înseamnă integrare în întreg. Omul, fiind mărginit, simte nevoia de a trece
dincolo de această margine, ca într-o prelungire prin celălalt, însă nu în mod egoist pentru sine, ci spre
întregire. Dacă această nevoie de prelungire ar fi pentru sine, atunci s-ar întâlni din nou cu marginea sa.
Egoismul este marginea în care se poticnește omul în drumul său. Iubirea oferă orizonturi largi în măsura în
care reușim să trecem de această margine pătimașă a eului. Egoismul personal constrânge libertatea
persoanelor prin transformarea relației de dăruire în relație senzuală, din legătură sufletească în legătură
trupească. De aceea, în ziua de azi, atunci când vorbim despre iubire sau despre dragoste acestea sunt
asociate imediat cu voluptatea.
Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în
care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească, dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului,
devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită
profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite
să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte.
În ebraică verbul „yada” (‫ )ידע‬înseamnă în acelaşi timp „a cunoaşte” şi „a lua în căsătorie”, astfel încât „a
iubi” înseamnă „cunoaşterea desăvârşită”: „Adam a cunoscut-o pe Eva”. Iubirea contemplă inocenţa
160 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă ..., p. 261.
161 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 120.
162 Paul Evdokimov, Taina iubirii,... p. 94
88
originară.
Prima pereche de oameni din Eden era o pereche conjugală. Adam şi Eva au avut parte de „prima cununie”
din istoria omenirii avându-şi baza în natura duală. Faptul ca Adam a fost bărbat și femeie, un întreg Adam
– Eva 163 într-un singur trup, subliniază începutul şi fundamentul acestei taine. Clement Alexandrinul
vorbeşte chiar despre un „har al căsătoriei în rai.”164
Dragostea este, aşadar, pecetea şi izvorul unirii dintre bărbat şi femeie, dar această dragoste, dacă rămâne
închisă între cele două persoane, se limitează şi se transformă tot în patimă. Omul nu este izvor al dragostei;
el împărtăşeşte şi se împărtăşeşte din dragoste, astfel că se vede nevoit să rămână într-o legătură continuă
cu izvorul dragostei, cu Dumnezeu, dacă doreşte împărtăşire continuă din ea. Omul, aşa dual cum este, nu
a fost creat să rămână în sine însuşi, într-o iubire reciprocă prin atenția bărbatului către femeie şi a femeii
către bărbat, ci ca să se împărtăşească din iubirea lui Dumnezeu, scopul fiind să ajungă la o comuniune
deplină cu Dumnezeu, devenind iubire.
În relația omului cu Dumnezeu, dragostea ne este revelată ca temelie a cununiei, iar Taina Cununiei ni se
descoperă ca pregustare a iubirii depline în relaţia de comuniune cu Dumnezeu. Cununia era în planul
dumnezeiesc înainte de crearea lumii, iar ca împlinire în grădina Raiului, prin sfatul dumnezeiesc - de a-l
„face” pe om dual, bărbat şi femeie, unit într-un gând, încununat într-un trup, capabil să poarte chip
dumnezeiesc şi să „lucreze” dragostea.
Taina Cununiei – împlinirea umanului

Apostolul Pavel se minunează când vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie: „Taina aceasta mare este;
iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32) văzând prin aceasta pe de-o parte, valoarea ei de angajare
a omului în Hristos, în Biserică, iar pe de altă parte, vederea profetică a mirelui Hristos cu mireasa Sa -
Biserica. Nu există relaţie mai apropiată între persoane decât relaţia dintre miri, bărbat şi femeie. Și din
punct de vedere canonic, se poate vedea relația spirituală dintre soț și soţie, care este de gradul zero 165.
Relaţia dintre părinți și copii este de gradul unu.
Taina Cununiei este taina prin care este zidită iubirea între persoane, cu acele trăsături pe care apostolul
Pavel le evidenţiază în Epistola I către Corinteni:
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată166.
163 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p. 121.
164 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,... p. 121, nota 160.
165 Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, editată de Parohia Valea Plopului jud. Prahova, 1999, aliniat 327
166 I Corinteni 13, 4-7
89
În societatea în care trăim, această dragoste minunată despre care vorbeşte apostolul Pavel este ideală, dar
nu reală. Observăm că locul îndelungii răbdări este luat de reproșuri, al bunăvoinţei, de invidie și orgolii;
dragostea se confundă uneori cu indecenţa, este blamată cu egoismul, cu mânia, cu gelozia ş.a. La o primă
vedere, aceasta este realitatea datorită faptului că dragostea nu poate exista în afara lui Dumnezeu. În Taina
Cununiei, ca şi în celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, are loc o prefacere tainică divino-umană. Dumnezeu
voiește o împreună-lucrare cu omul, pentru ca această taină, începută pe pământ, să se desăvârşească în
Împărăţia lui Dumnezeu atunci când mirele şi mireasa, un trup formând ca o mică Biserică, participă la Cina
nunţii Mielului:
O înţelegere profundă a Tainei Cununiei, ca realitate terestră, dar cu destinaţie cerească, ne ajută să depăşim tendinţele
degradante şi să trăim fiecare moment al existenţei noastre în perspectiva unirii cu Hristos atât aici, pe pământ, în
experienţa eclezială, cât şi în Împărăţia Sa Veşnică şi a comuniunii cu Sfânta Treime, pregustată şi experiată în Taina
Comuniunii nupţiale. De vom înţelege, vom încerca să şi trăim, şi, de vom trăi după chemarea evanghelică, vom avea
experienţa unei adevărate minuni”167.
Din această perspectivă, putem spune că Taina Cununiei e o minune pe pământ.

Într-o lume unde toţi şi toate sunt dezbinate, căsătoria este locul unde doi oameni, mulţumită faptului că s-au îndrăgit
unul pe altul, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieţii în unire. Şi în aceasta constă
cea mai mare minune a relaţiilor omeneşti: doi devin dintr-o dată o singură personalitate168.
Dumnezeu l-a gândit pe om să fie părtaş prin înfiere la dumnezeirea Lui. Prin lucrarea dragostei, i-a pus la
îndemână toate cele necesare în vederea acestui deziderat. Omul, lăsându-se înşelat de diavol şi ne căindu-
se pentru păcat, s-a văzut „gol” de tot acest ajutor dumnezeiesc. Dumnezeu i-a rânduit totuşi, în iubirea Sa
de oameni, un veşmânt palpabil şi mărginit întrucât s-a încrezut în cel mărginit. Prin această golire de har
dumnezeiesc, s-a lipsit şi de „harul paradisiac al căsătoriei.”169 După căderea în păcat, scopul căsătoriei se
schimbă. Dacă în Rai, Adam cu Eva trebuia să ajungă să se împărtăşească din veşnicia dumnezeiască, prin
lucrarea iubirii, în afara Raiului, ei se leagă de veşnicie prin perpetuarea neamului omenesc, prin fii şi fiice.
Scopul legăturii lor devine naşterea de copii.
Scriptura ne spune că, după cădere „a cunoscut” Adam pe Eva, femeia sa, şi „ea zămislind a născut pe Cain.”
(Facere 4, 1) Prima întâlnire, ca persoane, dintre Adam şi Eva s-a petrecut în Rai, când i-a pus nume: „Şi a
zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său.” Prin afirmaţia „a cunoscut Adam pe Eva” ni se dezvăluie o nouă raportare a lui
Adam la Eva. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a
luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viaţă îngerească şi nu
a fost vorba deloc de unire trupească.”170 Părinţii Bisericii nu sunt preocupați și nici frământați de întrebarea:
167 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Nunta – comuniune întru desăvârșire, Ediția I, Editura Mitropoliei Române a Europei Occidentale şi
Meridionale, 2004, p. 12.
168 †Antonie de Suroj, Taina iubirii, ...p. 55.
169 Paul Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 165.
170 Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii,... p144
90
Cum s-ar fi născut copiii dacă Adam nu ar fi căzut? Ei spun doar că aceștia s-ar fi născut într-un chip pe
care îl ştia Dumnezeu, dar nu în felul nostru de acum.
Schimbarea scopului căsătoriei de după cădere se vede şi prin atitudinea pe care Adam o are asupra femeii.
Dacă în Rai, la prima întâlnire, o numeşte „femeie”, pentru că este luată din bărbatul său, nume prin care se
arată unitatea dintre ea şi bărbatul ei, după căderea în păcat, Adam o numeşte „Eva”, „adică viaţă, pentru că
ea era să fie mama tuturor celor vii.” (Facere 3, 20) Se ştie că în Vechiul Testament familia cu mulţi copii
era considerată o familie binecuvântată 171 , iar cea fără copii era considerată pedepsită172 şi părăsită de
Dumnezeu.
Odată cu Întruparea Domnului, firea umană se restaurează şi, o dată cu ea, căsătoria între bărbat şi femeie
se ridică la rangul de „Taină”. Este anunțată această schimbare de paradigmă vechi-testamentară, a unirii
bărbatului cu femeia, odată cu venirea Mântuitorului la nunta din Cana Galileii, unde unirea dintre bărbat şi
femeie se transformă, primind „ceva din starea conjugală cea dinainte de cădere.” 173 Acum este aruncată
„apa murdară” (ritualurile de curăţire ale Vechiului Testament) din „inima de piatră” a omului, care nu mai
putea primi femeia ca pe un întreg al său, şi este inundată de apa botezului, pentru a putea fi preschimbată
în vinul cel bun, vinul euharistic. Tot acum, în Noul Testament, Eva cea Nouă - Maica Domnului -
Născătoarea Vieţii, reprimeşte numirea edenică de „femeie”174 – ca parte a întregului - a Bisericii - mireasa
lui Hristos, iar cei trecuţi prin apă şi prin Duh fac parte din acest trup al cărui cap este Hristos.
Unirea aceasta între Hristos şi Biserică, iubirea pe care o are Hristos pentru Biserică şi invers, devine model
pentru noua relaţie dintre bărbat şi femeie. Asumarea Bisericii în trupul lui Hristos îi face pe cei doi să
devină un întreg, Hristos devenind capul Bisericii. Prin Taina Cununiei se creează aceeaşi unitate, bărbatul
devine capul femeii și, împreună, trupul lui Hristos. Această unitate poate fi remarcată și din punct de vedere
lingvistic: bărbat - Isch (‫)איש‬, femeie – Ischa (‫)אישה‬.
Taina Cununiei, din punct de vedere liturgic, începe cu evocarea Împărăției lui Dumnezeu: „Binecuvântată
este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”, fapt ce arată
legătura Tainei cu Împărăția lui Dumnezeu. Cununia nu este dedicată doar momentului de viețuire terestră,
„până ce moartea ne va despărți”, ci ea trece spre veșnicie.
Această idee este atât de bine marcată în literatura nou–testamentară, încât termenul grecesc (ό γάμος. - Ου) „gamos”
= „nuntă” nu desemnează în mod direct căsătoria omenească, ci, mai degrabă, nunta eshatologică a lui Hristos cu cei
răscumpăraţi. Această relaţie nupţială (de nuntă) cu Hristos nu este rezervată unei categorii de creştini..., ci este
caracteristică tuturor celor botezaţi, fără excepţie sau distincţie175.
171 Levitic 26, 9; Deuteronom 7, 14

172 Levitic 20, 21
173 Paul Evdokimov, Taina iubirii,... p. 165.
174 Ioan 2, 4
175 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia - viaţă întru împărăţie,... p. 45
91
Taina Cununiei văzută din „versantul” monahismului
Întotdeauna în Biserică a existat o legătură între monahi şi creştinii căsătoriţi, fără să se ajungă la opoziţii şi
conflicte între cele două stări. Teologia patristică este în mare parte scrisă de monahi. Prin scrierile lor,
monahii, bărbaţi plini de Duhul Sfânt, au tălmăcit pe înţelesul nostru, prin lumina Sfintei Tradiții, hrana cea
tare a dumnezeieştilor Scripturi. Deşi monahi fiind, nu au trecut cu vederea unirea bărbatului şi a femeii prin
Taina Cununiei. Totuși se poate observa la ei o preferinţă personală a căii monahale. Şi este de înţeles,
deoarece din dragoste au ales-o pe aceasta.
Nu prefera în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina slăbiciunii tale. – Zice Sfântul Ioan Gură de
Aur –, nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca aşa, ar trebui să speri că este mai bine să ai două femei
decât să te mulţumeşti cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ţii două femei”176.
Sfântul Ioan Gură de Aur face această apologie a fecioriei, pe de o parte, apărându-se împotriva ereticilor,
care se lăudau cu fecioria, condamnând căsătoria, pe de altă parte, îmbărbătând fecioarele care erau la
începutul acestui drum, apelând la textul Sfântul Apostol Pavel din Epistola I Corinteni: „Cât despre cele ce
mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă
femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.” (I Corinteni 7, 1-2) Prețuirea căsătoriei de către Sfântul
Ioan se poate observa și în textul de mai jos:
Spunând aceasta nu osândesc căsătoria, n-o pun între faptele rele, dimpotrivă o preţuiesc nespus de mult. Căsătoria
este un post al castităţii pentru cei care se folosesc de căsătorie aşa cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să
se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate
valurile poftei, prin acest trai legiuit dobândim multă linişte şi o păstrăm. Sunt unii oameni care n-au nevoie de
siguranţa dată de căsătorie; în locul ei, aceştia îşi potolesc înverşunarea prin posturi, privegheri, culcări pe pământ şi
prin multe alte nevoinţe pustniceşti. Pe astfel de oameni îi sfătuiesc să nu se căsătorească, dar nu-i opresc să se
căsătorească. Deosebirea între sfat şi oprire este tot atât de mare cât de mare este deosebirea între constrângere şi
libera alegere. Cel ce sfătuieşte lasă celui care-l aude libertatea de a urma sau nu sfatul lui; cel care opreşte îi răpeşte
această liberate. În afară de aceasta, când eu sfătuiesc pe cineva să nu căsătorească, nu spun că este rea căsătoria,
nici nu osândesc pe cel ce nu se lasă convins.177
În altă parte, acelaşi Sfânt Părinte, explicând expresia Sfântului Pavel „Taina aceasta mare este!” ne spune:
... că amândoi (tinerii îndrăgostiţi), lăsându-şi părinţii, se înlănţuie unul de altul şi că împreuna fericire din acea vreme
este mai tare decât îndelungata vreme petrecută (cu părinţii), şi, ştiind că acest lucru nu este omenesc, ci Dumnezeu 1-
a sădit în adâncul acestor îndrăgostiţi, i-a pregătit şi pe cei care se despart şi pe cei de care se despart să facă cu
bucurie acest lucru şi zice: «Taina aceasta mare este»178
Teologia contemporană ridică Taina Cununiei la aceeaşi înălţime duhovnicească cu monahismul, păstrând
totuşi specificul fiecăreia în parte. „Curăţia conjugală şi fecioria monahală se opun şi se cheamă reciproc în
176 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 16.
177 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, ... pp. 24-25
178 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze Maritale, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Sibiu, Ed. Oastea Domnului,
2006, p. 58
92
aparenta lor antinomie. Or, cuvântul Mântuitorului (...) îi plasează atât pe unii, cât şi pe ceilalţi la nivelul
aceleiaşi asceze a absolutului.”179 Aceeaşi Evanghelie este dată pentru toţi, mireni şi monahi, şi pentru tot
omul ce crede în cuvântul Evangheliei.
Vă înşelaţi pe de-a-ntregul – spune Sfântul Ioan Gură de Aur - gândind că unele se cer mirenilor şi altele călugărilor...,
ei vor avea de dat aceeaşi socoteală... Şi dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică,
ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie. Trăiţi curat căsătoria şi veţi fi primii în
Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile”180.
Episcopul Kallistos Ware, ca şi alți episcopi ortodocşi din Occident, pune în paralel, la aceeaşi înălţime, cei
doi versanţi ai Ortodoxiei – căsătoria şi viaţa monahală:
Căsătoria şi viaţa monastică se completează şi se echilibrează cam în felul în care se completează şi se echilibrează în
teologie calea catafatică și cea apofatică. Amândouă căile sunt expresii reale ale preoției împărăteşti, universale, a
celui botezat. Amândouă sunt necesare Bisericii şi nici una din ele nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât în lumina
celeilalte... Monahul şi creştinul căsătorit sunt, şi unul, şi celălalt, deopotrivă ascetici şi trupeşti,... în sensul că
mărturisesc potenţele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagă păcatul şi afirmă lumea. Diferenţa dintre ei stă doar în
condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice... Pentru noi toţi, căsătoriţi sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc,
atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţăm şi pentru care trebuie
să luptăm şi să suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al
fiinţei noastre: este chiar esenţa noastră şi, dacă nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în căminul nostru sau în
mănăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai deplin ceea ce suntem deja 181.
În Proloage, la ziua de 19 ianuarie, este consemnată descoperirea pe care Sfântul Macarie Egipteanul a avut-
o într-o întâlnire cu două femei căsătorite, care au fost arătate de Dumnezeu mai înaintate duhovniceşte
decât el şi care l-au făcut să exclame: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci
hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, şi fiecăruia, după alegerea cea de
bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.”182
Sunt şi alte asemănări între cele două vieţuiri. Cele trei voturi monahale: sărăcia, castitatea şi ascultarea sunt
prezente şi în Taina Cununiei. Prin „sărăcie” nu se înţelege a nu avea cu ce-ți acoperi trupul, ci folosirea
bunurilor în chip duhovnicesc: a nu dori decât strictul necesar. Depășirea acestui necesar leagă sufletul, cu
dorire, de bunurile materiale, producând o schimbare de atenţie şi comunicare între soți, iar în ce-i privește
pe monahi, în relaţia cu Dumnezeu. Acest vot are în vedere cultivarea nădejdii în pronia lui Dumnezeu.
„Castitatea” cere devotament şi fidelitate faţă de Dumnezeu în monahism, iar în căsătorie se cere devotament
faţă de soţ/soție şi faţă de Dumnezeu. Prin „patul neîntinat” se înţelege evitarea adulterului și fidelitate în
iubirea conjugală. Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu. Prin „ascultare”
se pune accentul pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Monahul ascultă de Dumnezeu prin stareţ, iar femeia
179 Paul Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 83

180 Paul Evdokimov, Taina iubirii,... p. 86
181 Prof. Stelianos Papadopulos, Monahismul munte greu de urcat, Introducere şi traducere: pr. Cornel Toma, București, Ed.
Sophia, 2004, p. 25.

182 Proloagele, vol. I, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1999, p. 437
93
prin bărbatul ei „ca de Domnul.” (Efeseni 5, 22)
În căsătorie, natura omului este schimbată, precum este schimbată, după un alt mod, aceea a celui cel ce îmbracă haina monahală.
Cele două stări sunt legate între ele cu cea mai mare înrudire lăuntrică. Făgăduinţele pe care le schimbă logodnicii îi
introduc într-un fel de stare monahală particulară, căci şi aici este o moarte faţă de trecut şi naşterea la noua viaţă. De
altfel, slujba intrării în monahism se foloseşte de simbolismul conjugal (logodnic, soţ) şi ritualul vechi al căsătoriei îl
includea pe acela al tunderii monahale care semnifica abandonarea comună a celor două voinţe în mâna Domnului. Astfel,
căsătoria include lăuntric starea monahală şi, de aceea, aceasta din urmă nu este o Taină. Ele converg ca două aspecte
ale aceleiaşi realităţi feciorelnice ale spiritului uman. Tradiţia veche considera perioada logodnei ca pe un noviciat
monastic şi prescria noilor căsătoriţi ca după slujba cununiei să se retragă la o mânăstire pentru a se iniţia în
„sacerdoţiul conjugal”. Climatul monahal, atât de profund înrudit, în chiar simbolismul lui, cu nunta, face şi mai curată
bucuria acesteia183.
Taina Cununiei şi viaţa conjugală

O problemă a familiei contemporane care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii şi care trăieşte într-o societate
ce cultivă tot felul de patimi, este desfrânarea și teama de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă
compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi.
Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum,
Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de
către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup;
dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni,” 184 – spune arhiereul sau preotul în slujba
cununiei, punând mâna dreaptă a miresei în mâna dreaptă a mirelui, arătând prin aceasta că, din acest
moment al unirii, devin sfetnici unul altuia. Iar cununiile pe care le primesc pe cap reprezintă încununarea
unuia cu celălalt. Dacă omul a fost pus de Dumnezeu în Eden să fie cunună a creației, în Taina Cununiei, în
Biserică, amândoi redevin cunună a creației.
Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul îl datorăm părinţilor, conform poruncii a V-a din
Decalog, sau semenilor noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta sunt chemaţi
mirii. Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe iubirea trupească este semn că s-a pierdut taina
iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trup lipsit de suflet. Iubirea dintre miri
include și procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi, nu o epuizează câtuşi de puţin. Unirea
trupească a mirilor „nu este începutul, ci deplinătatea şi limita relaţiilor, că doar atunci când cei doi oameni
au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea
trupească ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”185
Trebuie să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul
183 Paul Evdokimov, Taina iubirii,... p. 88.

184 Molitfelnic, 2006,... p. 94
185 †Antonie de Suroj, Taina iubirii, ...p. 62.
94
unei obscure dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa.
Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat
niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile
întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al
„postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună
celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa
conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai
Episcopul Pafnutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a
raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie,
Episcop de Iconium (†394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare
cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu186.
Evanghelia nu conţine sisteme etice de conduită și reguli de intimitate a soților. Ea se referă la valoarea
absolută a împărăţiei şi a comuniunii cu Dumnezeu. În această relație de comuniune cu Tatăl prin Taina Cununiei, ce-i
transformă pe cei doi într-o biserică al cărei cap este Hristos, mirii dobândesc libertatea. Este adevărat că păcatul, cu toate efectele
lui, intervine acolo unde relaţia bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaşi trup, trec de firesc ignorând valoarea Tainei Cununiei din
care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar un act liturgic săvârşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa, ci este
o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru veşnicie, după cum am mai subliniat. Păcatul, în fond, este un nefiresc
al omului. Dezechilibrul în Taina Cununiei se produce atunci când atenţia mirilor este îndreptată doar spre un segment din întregul
tainei. Dacă trupul şi sufletul sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce dezechilibrul, nefirescul
omului. Şi în această problemă Dumnezeu a dăruit o soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura omului.
Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor prin împlinirea adusă de ea.
Raportând căsătoria naturală la marea Taină a lui Hristos şi a Bisericii, Taina Cununiei transferă căsătoriei
un nou înţeles: „Ea transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.”187 Mulţi privesc
căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc pentru că se plac; între ei existând o atracţie
fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; li se
pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte, au obţinut deja totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se
căsătoresc şi pentru faptul că au un ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taină
au în vedere căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin ceea ce scriitorul
francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i spune omului: <<te iubesc>> înseamnă a-i spune:
<<vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri>>.”188
Taina Cununiei este mlădiţă din „Taina cea din veac ascunsă” – din Taina Întrupării. „Prin providenţa Sa,
Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei uniri a bărbatului cu femeia.”189 Făcându-l pe om după
186 P. Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 211.

187 Pr. Alexander Schmemann, Pentru Viaţa Lumii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2001, p. 107
188 †Antonie de Suroj, Taina iubirii, p. 71.
189 Pr. J. Mack, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodox, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, București,
95
chipul Său, l-a făcut icoana Fiului. Scoţând-o din coasta lui Adam pe Eva, a scos Biserica din coasta
străpunsă a lui Hristos. Din sângele şi apa curse din coasta noului Adam au ieşit toţi cei născuţi prin „apa
botezului şi Duhului Sfânt”, cum spune Alexander Schmemann. „Din apă şi din duh” a ieşit Biserica, noua
Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos.
Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele, lăsându-şi tatăl, se duce spre mireasă,
aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci El însuşi a venit la noi.
Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi
fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: «Taina aceasta mare este». Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul
oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.190
Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie teologia patristică şi cea contemporană referitoare la Taina
Cununiei, putem concluziona că particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi transfigurarea
afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii dumnezeiești.
Ed. Sophia, 2007, p. 17.

190 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, ...p. 59.
96
Taina Hirotoniei
Hristos - prototipul arhiereului

Omul este cununa creației - ne spun Sfinții Părinți. El a fost adus la existență de către Dumnezeu, ca o
încununare a întregii creații. Timp de șase zile, Creatorul a adus la existență, din nimic, întreaga lume văzută.
Spre ziua a șaptea, El îl aduce la existență pe om, ca o slavoslovire a lui Dumnezeu, și spre o slavoslovire
permanentă a Lui. Îngerii din ceruri, prin lucrarea lor de slavoslovire permanentă, se împărtășesc permanent
de Slava lui Dumnezeu. Spre o astfel de slavă dumnezeiască a fost chemat și omul, drept cunună a creației,
însă într-un alt cadru, probabil mai mare decât al îngerilor, căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oamenii
care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el au primit îngăduinţa să administreze cele cerești și au o putere pe
care nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: <<Oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer>>.”191
Ca o cunună a creației dumnezeiești este și Taina Hirotoniei, încununând celelalte Sfinte Taine din Biserică
și cuprinzându-le în sine, căci toate Tainele Bisericii sunt legate între ele prin Taina Hirotoniei. „Hirotonia
e condiția celorlalte Taine, deși ea nu-și poate îndeplini menirea fără acelea”192. Arhiereul săvârșește toate
Tainele Bisericii, ca unul ce s-a împărtășit din această Taină a Hirotoniei. Dacă celelalte Taine ale Bisericii
sunt menite pentru toți cei care vor să facă parte din Trupul Tainic al lui Hristos, Taina Hirotoniei este taina
ce-l consacră lui Dumnezeu, în chip special, pe cel ce Biserica îl propune ca organ văzut, prin care Hristos
Însuși împărtășește Bisericii darurile Sale și pe Sine Însuși.
Cel ce se împărtășește din Taina Hirotoniei devine centru al bisericii și mijloc de intermediere în chip văzut
al darurilor Duhului Sfânt. Hristos participă în chip văzut prin preot sau arhiereu la Tainele Bisericii,
rămânând „unicul preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu devotament absolut Tatălui.”193
Hristos lucrează în Biserică prin arhiereu, întrucât slujirea deplină a arhieriei a avut-o pe altarul Crucii, prin
191 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Traducere, introducere și note de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 65
97
răstignire. El S-a făcut și jertfă adusă Tatălui, dar și jertfitorul ei, slujire exprimată prin voința Sa liberă, dar
și prin misiunea încredințată Lui de Tatăl, căci „de Dumnezeu a fost numit: arhiereu după rânduiala lui
Melchisedec.” (Evrei 5,10)
Așa cum Aaron și Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu – nu și-au luat preoția de la ei, tot așa
nici Hristos nu Și-a luat-o de la El. Numai omul sfințit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Căci nesfințit, nu poate
intra la Dumnezeu, iar sfințirea nu și-o poate da el însuși. Hristos ca om a fost sfințit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut
om curat prin inițiativa Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui. 194
Prin Taina Hirotoniei, arhiereul unește lucrările nevăzute cu cele văzute, unește Biserica în Hristos și
răspunde iubirii lui Hristos, în numele Bisericii. Hristos nu-l lasă pe arhiereu ca să slujească în Biserică în
locul Său, ci cu El. Hristos are nevoie de răspunsul Bisericii pentru a-i putea împărtăși dragostea Sa
dumnezeiască, iar Biserica are nevoie de iubirea dumnezeiască. Arhiereul este, prin excelență,
reprezentantul Bisericii, întrucât din sânul ei este ales și consacrat, dar este, în același timp, organ văzut al
arhieriei lui Hristos. Arhiereul este puntea de legătură dintre lucrările văzute și nevăzute ce se săvârșesc de
către Hristos în Biserică. „Mai mult, slujirea preoțească nu este completă fără conducerea personală a lui
Hristos. Turma formată din credincioși este în realitate turma Lui.”195
Arhiereul sau preotul primește prin Taina Hirotoniei puterea lui Hristos - Arhiereul prin excelență. Astfel
că, puterea de a lega și de a dezlega ca să fie legate și dezlegate universal, în cer și pe pământ, omul o
primește de la Hristos. Comuniunea dintre cei doi arhierei, cel văzut și Cel nevăzut, are la bază iubirea
izvorâtă din chenoza lui Hristos. El îi încredințează arhiereului putere dumnezeiască: „Iată, v-am dat putere
să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma.” (Luca
10,19)” Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere
ceva în numele Meu, Eu voi face.” (Ioan 14, 13-14) Această putere dumnezeiască trebuie să fie păstrată în
comuniunea vie cu Hristos.
Pe de altă parte, puterea cu care este învestit arhiereul sau preotul nu este pentru sine sau pentru a fi folosită
în chip demonstrativ, ci ea este pentru unirea membrilor Bisericii cu Hristos. Astfel, prin Botez, îl introduce
pe om în comuniunea dumnezeiască, iar Dumnezeu îl curăță de păcate și-l înfiază; prin Mirungere, îl unge
cu Sfântul și Marele Mir, iar Duhul Sfânt vine să sălășluiască în el; prin Taina Euharistiei, arhiereul sau
preotul îl împărtășește pe cel botezat și miruns, cu Trupul și Sângele lui Hristos, iar Hristos, Viața lumii, îl
împărtășește din viața veșnică. Dacă credinciosul a fost ispitit și a căzut în păcatul ruperii de comuniunea
dumnezeiască, arhiereul sau preotul îl reunește cu Hristos prin Taina Spovedaniei, iar Dumnezeu îl
reprimește în sânul Său iubitor, așa cum l-a primit și Tatăl pe fiul risipitor; dacă depărtarea sa a fost de mai
lungă durată, încât păcatul a prins rădăcini puternice în sufletul celui credincios, creându-se patimi greu de
195 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, traducere de Paul Brusanowski, editura Sophia, București, 2001, p.
31
98
suportat, arhiereul cheamă întrega comunitate la rugăciune de pocăință, prin Taina Sfântului Maslu, iar
Hristos îl reintegrează în Trupul său Tainic, Biserica. Prin Taina Cununiei, arhiereul, binecuvântând
dragostea mirilor, Îl roagă pe Dumnezeu să întindă mâna Sa din înălțimea sfântului Său locaș și să-i unească
pe miri într-un trup, să-i încununeze într-un gând, și să le dăruiască lor roadă pântecelui, prunci buni și bună
înțelegere sufletească și trupească. Și nu în ultimul rând, trebuie pomenit și faptul că, pentru extinderea
lucrării de unire în Dumnezeu, prin Biserică, arhiereul hirotonește alți preoți, iar Hristos îi învestește și pe
ei cu puterea sfințitoare, pentru a continua această lucrare teandrică, între om și Dumnezeu, spre împărtășirea
iubirii dumnezeiești prin comuniune.
În săvârșirea Tainelor prezbiterul - preot se roagă de fapt în numele credincioșilor și în numele lor aduce jertfa cea
nesângeroasă. Dar el sfințește cinstitele daruri și săvârșește toate Tainele și lucrează toate, în numele lui Hristos (in
persona Christi) și cu împuternicirea Lui, al Cărui slujitor și reprezentant este, deși nevrednic. Întrucât Hristos, ca
adevãratul și unicul Păstor, alege pe preoți ca organe ale Lui spre săvârșirea Tainelor, transmițându-le harul și puterea
de la Tatăl, ca să devină preoți și învățători și păstori și să exercite aceste trei slujiri ale Lui, preoții primesc harul și
puterea preoțească de la Hristos, nu din partea credincioșilor; căci aceștia nu pot procura preoților puterea pe care
nu o au. „Noi am primit cuvântul vestirii și am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopalã și a preoției
în general.”196
În relația de comuniune a bisericii, arhiereul și preotul sunt primiți cu aceeași cinste ca și Hristos, iar
cuvântul pe care îl primesc tot de la Hristos trebuie primit, prin ei. „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă nu voi sunteţi care
vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.” (Matei 10, 41, 20)
Taina Hirotoniei se imprimă în persoana care o primește, în ființa sa întreagă, la fel cum se imprimă Botezul
și Mirungerea. Dacă prin Botez suntem pomeniți înaintea lui Dumnezeu cu numele pe care l-am primit, iar
la Mirungere suntem pecetluiți, aleși prin Mirungere, pentru a face parte din trupul Tainic al lui Hristos,
fiind recunoscuți după harul din noi, în Taina Hirotoniei, diaconul, preotul și arhiereul sunt pomeniți înaintea
lui Hristos nu doar cu numele de botez, ci și cu denumirea treptei hirotoniei pe care au urcat. Mereu va fi
pomenit ca arhiereul (N) sau preotul (N), sau diaconul (N). De aici se înțelege și irepetabilitatea tainei.
Pe lângă această cinstire dăruită lor de către Hristos, arhiereul și preotul trebuie să și lucreze în același Duh
al lui Hristos. Primul exemplu de slujire arhierească a fost la Cina cea de Taină, atunci când „S-a sculat de
la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de
spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 4-
5) Această slujire a lui Hristos este slujirea arhiereului și a preotului în biserică. „Chenoza constituie modelul
pe care trebuie să-l urmeze preoții în relațiile cu oamenii.”197
197 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire,p. 31
99
După spălarea picioarelor, are loc Cina cea de Taină și jertfa de pe Cruce. Această adâncire treptată în
smerenie a Mântuitorului este model și pentru arhiereul sau preotul bisericii. Comuniunea deplină cu Hristos
se realizează când aceștia, arhiereul și preotul, pot răspunde prin viața lor la întrebarea Lui: „Înţelegeţi ce v-
am făcut Eu?” Iar răspunsul este acesta:
dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora;
Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare
decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.198
În timpul Tainei Hirotoniei, arhiereul slujitor care-l hirotonește pe un preot sau pe un diacon își scoate mitra
de pe cap, arătând prin aceasta că nu el este săvârșitorul Tainei, ci Hristos Însuși. Prin conștientizarea
faptului că Hristos este Arhiereul sau Preotul prin excelență, și că El lucrează în fiecare prin mâna slujitorului
Bisericii, raportarea noastră la Hristos este mult mai accesibilă, văzându-l pe Hristos prin lucrarea Lui, în
preotul sau arhiereul ce stă de față. Hristos nu trimite din cer un preot sfânt, ci Se dăruiește pe Sine în slujirea
preoțească, prin sfințirea celui pe care Biserica îl pune înaintea Lui.
Taina Hirotoniei sau liantul comuniunii

Taina Hirotoniei cuprinde trei trepte irepetabile și ireversibile. Treapta diaconiei, a preoției și a arhieriei.
Ele reprezintă un urcuș de apropiere în slujirea lui Dumnezeu. Treapta diaconiei este prima treaptă. După
ce a fost ales din comunitate, spre a fi diacon, Taina Hirotoniei îl situează pe diacon într-o slujire mai
apropiată de slujirea sfințitoare (a preotului sau a arhiereului) rămânând, totodată, într-o slujire mai apropiată
de comunitate. El îi pregătește pe credincioși și îi îndeamnă la rugăciune pentru diferite trebuințe. „În pace
Domnului să ne rugăm!”; „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne
rugăm!” Acest îndemn „Domnului să ne rugăm” este adresat comunității.
Dintru început, această treaptă a diaconiei a fost dedicată mai mult slujirii de pregătire a comunității spre
slujirea lui Dumnezeu. În sensul acesta, atribuțiile diaconilor sunt cu precădere slujitoare, iar nu sfințitoare.
Slujirea este în ajutorul preotului sau al arhiereului pentru comunitatea din care face parte. Nevoia unei
slujiri practice în mijlocul comunității, pe lângă slujirea cuvântului Evangheliei și tainelor de inițiere, a fost
dintru început în Biserică. Această nevoie de comuniune slujitoare a născut nevoia consacrării în treapta
diaconiei.
În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau
trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept
ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre
voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui
în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de
credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din
198 Ioan 13, 14-17

100
Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei. Şi cuvântul lui Dumnezeu
creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei. 199
Slujirea în treapta diaconiei cultivă dragostea de Dumnezeu prin dragostea de aproapele. Această comuniune
a sa în comunitatea bisericii îl ajută pe diacon să aibă o mobilitate sufletească în a se apleca cu ușurință atât
asupra nevoilor comunității, cât și asupra lucrărilor sfințitoare ale preotului și ale arhiereului.
Chiar dacă în slujirea sa diaconul este mai apropiat de comunitate, prin hirotonie, el este afierosit Domnului.
Nimeni nu își poate lua, cu de la sine putere, această Taină a Hirotoniei. Trebuie să fie propus de comunitate,
trebuie să fie de acord cu primirea Tainei Hirotoniei și, nu în ultimul rând, să fie chemat și inițiat. Chemarea
și inițierea au loc în cadrul liturghiei, atunci când cel ales de comunitate și propus spre Hirotonie este
introdus în sfântul altar, la slujirea jertfei lui Hristos, de către doi diaconi - dacă este propus pentru diaconie,
sau de doi preoți - dacă este propus spre preoție, înconjurând Sfântul Jertfelnic, închinându-se înaintea lui
și sărutându-l. Lângă jertfelnic, în partea de nord a Sfintei Mese, stă Hristos în chip văzut, prin arhiereul
hirotonisitor. „Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori și sărutarea colțurilor ei, viitorul diacon și preot
arată că preocuparea și iubirea lui se va mișca toată viața în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent
nevăzut pe Sfânta Masă și văzut în persoana episcopului de lângă ea.”200
Prin faptul că în momentul Tainei Hirotoniei, cel care urmează să fie făcut diacon pune piciorul drept în fața
Sfintei Mese, mâinile una peste alta pe Sfânta Masă, iar capul rezemat pe mâini, „arată prin aceasta că se
predă acum ca jertfă vie lui Hristos, căci pe Sfânta Masă Se află totdeauna Hristos ca jertfă.”201
Hristos este Cel ce săvârșește Taina Hirotoniei, prin arhiereul comunității din care face parte. În sensul
acesta, arhiereul își scoate mitra de pe cap, „ca să arate că nu el ca om va învesti cu puterea diaconiei pe
candidat, ci Hristos însuși”202, rugând pe Dumnezeu să trimită „harul întru tot Sfântului Duh... să umple, pe
cel ce l-a învrednicit să intre în slujba diaconiei de toată credința, dragostea, puterea, sfințenia”.
Rolul personal al arhiereului, ca om ce are responsabilitatea de a administra cele sfinte încredințate lui, este
acela de a cerceta părerea mulțimii, în legătură cu vrednicia diaconului nou hirotonit, la înmânarea semnelor
capacității slujirii diaconești, orarul și mânecuțele, întrebând de trei ori: „Vrednic este?” După declararea
poporului că este vrednic, arhiereul îl împodobește pe diacon cu mânecuțele, ca semn al lucrării în
comunitate și cu orarul, ca semn al rugăciunii, subliniind prin aceasta slujirea la care este chemat. Dacă
poporul mărturiseşte că nu este vrednic, arhiereul are puterea de a-l opri din slujirea ca diacon, nedăruindu-
i orarul și mânecuțele. Oprirea de la această slujire a diaconului se poate face și după un oarecare timp de
199 Faptele Apostolilor 6, 1-7

101
slujire, dacă el se abate de la rânduiala treptei pentru care a fost hirotonit.
Arhiereul poate să îl oprească de la slujire pe diacon, chiar dacă prin Taina Hirotoniei Hristos a fost
săvârșitorul Tainei. Legătura pe care o face arhiereul pe pământ este validă și în cer, după cuvântul aceluiași
Hristos: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega
pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18,18)
Slujirea liturgică a diaconului presupune, pe lângă pregătirea sufletească, prin rugăciune și prin intenția
fierbinte de slujire, iar nu de plictiseală, și împodobirea sa cu semnele liturgice primite de la arhiereu în
momentul hirotoniei. Veșmintele ce-l împodobesc pe diacon sunt stiharul, orarul și mânecuțele. Fiecare din
ele are un simbol aparte al slujirii, integrat în slujitor, prin care diaconul se raportează, printr-o rugăciune
aparte la Cel ce-l împodobește, la Dumnezeu. Această împodobire a diaconului este semnul comuniunii
dintre el și Dumnezeu, Cel ce-l împodobește. Nu este vorba de o împodobire specială a diaconului pentru
Dumnezeu, ci de o împodobire a diaconului de către Dumnezeu pentru slujirea în comuniune cu El.
Astfel, la îmbrăcarea stiharului, diaconul se raportează la Dumnezeu printr-o rugăciune profetică de la

Isaia203, care exprimă faptul că Domnul este Cel ce-l îmbracă, și nu el se îmbracă pentru Domnul. „Bucura-
se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit;
ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă. „Stiharul, care este veșmânt
comun celor trei trepte ierarhice, simbolizează curăția cu care trebuie să se apropie slujitorul pentru serviciul
liturgic. Acest veșmânt arată angajarea specială în care a intrat prin Taina Hirotoniei, asemuită fiind cu
angajarea în cununie. În amândouă aceste Taine de angajare (Taina Cununiei și Taina Hirotoniei), se
evidențiază caracterul sărbătoresc de comuniune în nuntă cu Mirele cel ceresc: prin bucurie, veselie și prin
îmbrăcămintea specială de mire și mireasă.
Orarul diaconului, care vine așezat peste stihar, reprezintă chemarea la slujirea, prin rugăciune, dar și la
slujirea practică, pentru popor. Termenul de orar, folosit pentru acea fâșie de pânză pusă în jurul diaconului,
când cruciș, când pe diagonal, are înțeles comun atât în latină, cât și în greacă. În latină, provine din verbul
„orare” care înseamnă a se ruga, căci atunci când cheamă mulțimea la rugăciune, ridică orarul în sus ca un
semn al unității în rugăciune. În greacă, ὤρα înseamnă grijă sau atenție, „deoarece diaconul are sarcina să
fie atent la observarea bunei rânduieli a slujbelor. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, crede că termenul
de orar provine de la verbul ὤραΐζειυ, a înfrumuseța, a împodobi, întrucât diaconul se înfrumusețează cu
dânsul ca și cu niște aripi și se acoperă cu cucernicie și cu bunătate.”204
Rugăciunea pe care diaconul o face atunci când se împodobește cu orarul este cântarea îngerească de la
203
Isaia 61,10
Preot Profesor Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
204
Române, București, 1998, p. 105

102
Isaia205 împletită cu cântarea mulțimii, rostită la intrarea Mântuitorului în Ierusalim înainte de patima Sa,
cântare care îl face pe diacon să conștientizeze lucrarea doxologică la care este chemat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Domnul Savaot! Plin este Cerul şi pământul de slava Ta! Osana întru înălţime! Binecuvântat este cel ce vine
întru numele Domnului! Osana întru înălţime!” Așadar, în purtarea orarului de către diacon se poate vedea
slujirea la care este îndemna, și anume aceea de a chema poporul la rugăciune, dar și aceea de a aduce
cântare doxologică lui Dumnezeu, pentru lucrările pe care le face în popor.
Un alt veșmânt comun al celor trei trepte ierarhice sunt mânecuțele. „Așa cum rezultă din spiritual textelor
ce se recită la punerea lor, mânecuțele simbolizează în general puterea întăritoare dată de Dumnezeu
liturghisitorului de a săvârși toate cele ale serviciului divin”206, în virtutea faptului că El Însuși, prin mâinile
Sale, S-a adus jertfă Tatălui. Textele rugăciunii pentru fiecare mânecuță sunt luate din Sfânta Scriptură.
Pentru mânecuța din mâna dreaptă, se spune un verset din cântarea lui Moise după ce a trecut Marea Roșie207
„Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu
mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici.” Pentru mâna stângă găsim rugăciunea din textul Psalmului
118, versetul 73: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale.”
Aceste rugăciuni evidențiază faptul că, în lucrarea sa, slujitorul (diaconul, preotul sau arhiereul) își pune
nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu prin el. Această nădejde, însoțită de rugăciune, este răspunsul la
chemarea dumnezeiască în vederea comuniunii de iubire.
În Taina Hirotoniei, diaconul este împodobit cu cele trei veșminte mai sus - menționate. În aceeași Taină a
Hirotoniei, dar pentru treapta preoției, preotul este împodobit cu alte trei piese vestimentare pentru ca, în
treapta arhieriei, arhiereul să primească și el tot trei noi piese vestimentarea. Aceste întreite piese
vestimentare arată slujirea la care este chemat fiecare, dar și lucrările pe care le poate săvârși fiecare în
numele Sfintei Treimi.
În vestimentaţia preoțească, orarul diaconului se transformă în epitrahil, păstrându-şi în parte rolul orarului
de chemare la rugăciune, dar accentuând rugăciunea, căci, din punct de vedere liturgic, toate rugăciunile pe
care le face preotul trebuie să le facă cu epitrahilul. Prin purtarea epitrahilului, preotul devine conducătorul
rugăciunii. El are datoria de a păstra unitatea în rugăciune și în cerere, evitând rugăciunile „browniene”
(haotice, după legea lui Robert Brown), cum este în practica neoprotestantă. Punându-se pe grumazul
preotului, epitrahilul este și simbolul jugului lui Hristos, „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de
la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi
povara Mea este uşoară.” (Matei 11, 29,30)
205 Isaia 6, 3
206 Preot Profesor Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, …p. 108
207 Ieșire 15,6
103
Prin asumarea acestei Taine, preotul poartă împreună cu Hristos, într-un chip blând și smerit, povara fiecărui
om care-I se încredințează lui Hristos prin el, pentru a odihni sufletele celor împovăraţi de greutățile
păcatului. Această comuniune a preotului cu Hristos, în duhul blândeții și al smereniei, nu îl împovărează
pe preot, ci îl întărește. Precum trupul omului este întărit și stă vertical datorită scheletului osos, la fel și
preotul este întărit și stă vertical, din punct de vedere duhovnicesc, prin această comuniune a lui cu Hristos.
Orice lucrare a preotului, ruptă de legătura lui vie cu Hristos, se transformă într-o povară pentru preot, nu
însă și pentru credincios, întrucât Cel care lucrează în fiecare credincios este Însuși Hristos. De altfel, faptul
că preotul îl însoțește pe Hristos în lucrarea sfințitoare a bisericii se poate vedea și în rugăciunea de
împodobire a preotului cu epitrahilul, rugăciune ce exprimă prezența harului lui Dumnezeu în preoți, iar
harul este lucrarea lui Dumnezeu în om. „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii
Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veşmintelor
lui.”
Lucrarea preotului este lucrare sfințitoare, deoarece, urcând o treaptă ierarhică, misiunea lui slujitoare este
mai aproape de Dumnezeu. Dacă slujirea diaconească este slujire îngerească, slujirea preoțească este slujire
sfințitoare și propovăduitoare. În rugăciunea de hirotonie a preotului, arhiereul Îl roagă pe Dumnezeu pentru
noul preot, „Să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia
împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție jertfe și daruri duhovnicești, a
înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua.” Momentul de consacrare are loc în fața Sfintei Mese,
când candidatul la preoție îngenunchează în fața Sfintei Mese cu amândouă picioarele, arătând că se predă
și mai mult lui Hristos.
Această dăruire lui Hristos, așa cum i se dăruiește mireasa mirelui, se subliniază prin cea de-a două piesă
vestimentară, „brâul” cu care preotul se încinge peste epitrahil și stihar, spre a-și încinge toate pornirile
personale ce l-ar putea scoate din comuniunea cu Hristos, Mirele Bisericii.
Este important de subliniat că, de fapt Cel care îl întărește împotriva pornirilor pătimașe din sine este tot
Dumnezeu. Voința omenească se arată prin faptul că omul I se predă lui Dumnezeu pentru a fi întărit
împotriva patimilor sau al păcatelor. Omul singur nu poate să se întărească împotriva lor, de aceea nu putem
spune că ne curățim sau că ne îndreptăm ș.a., ci putem spune că suntem curățiți dacă ne lăsăm curăţiţi sau
suntem îndreptați dacă ne lăsăm îndreptați. Prin îndemnul și dorința de a fi curați și îndreptați, se urmărește
îndreptarea voinței noastre spre Dumnezeu în vederea curățirii sau a îndreptării noastre de către El.
Rugăciunea de împodobire a preotului cu brâul exprimă această lucrare dumnezeiască ce întâlnește voința
omenească: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea,
Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune.” Harul lui Dumnezeu îl
întărește pe preot în comuniunea dumnezeiască, prin slujirea celor sfințite, dar și în voința lui omenească,
pe măsura predării sale în mâinile Ziditorului său.
104
Cel de-al treilea veșmânt preoțesc este „Felonul”, pelerina care-l acoperă pe preot în timpul lucrărilor
liturgice. Prin acest veșmânt, preotul este îmbrăcat în toată dreptatea lucrării dumnezeiești.
Prin urmare, el trebuie să se facă una cu Hristos, conformându-şi voința și toate dispozițiile sufletești cu ale
Mântuitorului. La ce înălțime și în ce atmosferă spirituală se cuvine să se simtă transportat deci liturghisitorul, începând
din această clipă, ce simț de demnitate să-l înfioare având să îndeplinească o sarcină cerească! Când își ridică mâinile
partea din față a felonului în timpul sfintelor lucrări ale slujbei, aceasta trebuie să-i dea senzația ridicării unor aripi,
zicea Simeon al Tesalonicului, făcându-l să încerce fiorii unei lucrări adevărat îngerești208.
Prin rugăciunea pe care o face preotul la îmbrăcarea felonului, acesta își exprimă dispoziția sa în dreptatea
lucrării dumnezeiești: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se
vor bucura, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Voia dumnezeiască nu este potrivnică
omului, dar voia omului este egoistă, având tendința izolării de voia lui Dumnezeu. Prin dreptatea despre
care vorbește preotul în rugăciune, are în vedere îndreptarea voinței lui după voința lui Dumnezeu, împlinind
prin aceasta și cererea din Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta!”
După ce primeşte Liturghierul din mâna arhiereului, în cadrul Tainei Hirotoniei, ca semn al puterii de a
săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, preotul nou hirotonit primește în grijă cel mai prețios odor, Trupul
Domnului, cu care se așază în partea de răsărit a Sfintei Mese, cu fața spre apus, conștientizând că ține în
mână pe „Răsăritul cel de sus”209, spre viața veșnică.
Preotul va ține trupul Domnului jertfit pe seama credincioșilor până la sfârșitul lumii atât ca reprezentant al tuturor
preoților Bisericii, cât și ca preot singular, care trebuie să țină la dispoziția credincioșilor acest trup până la sfârșitul
vieții lui, care, pentru el, coincide cu sfârșitul lumii, căci cum va încheia viața lui așa se va scula în fața Domnului la
înviere, sau se va prezenta după moarte.
Răspunderea arhiereului de a preda preotului trupul Domnului și răspunderea acestuia de a-l primi se întâlnesc și se
întregesc într-o răspundere comună în fața lui Hristos, dar și în fața poporului căruia trebuie să i se pună și țină la
dispoziție trupul lui Hristos, adică pe Hristos însuși în toată viața lui, pentru a fi predat altor episcopi și preoți până la
sfârșitul lumii. Deschiderea eshatologică a Preoţiei şi a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief. Preotul privește,
ținând trupul Domnului pe mâini, spre viața veșnică, atunci când se va cere de la el trupul tainic. 210
Comuniunea în care intră preotul cu arhiereul care îl hirotonește și cu poporul pentru care se hirotonește în
jurul lui Hristos împlinește cuvântul Mântuitorului, rostit în rugăciunea din Grădina Ghețimani: „Părinte
Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Părinte, voiesc ca,
unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-
o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan, 17, 11, 24)
Comuniunea dintre Dumnezeu și om este realizată de Însuși Hristos, „Căci unul este Dumnezeu, unul este
208 Preot Profesor Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, …p. 117
209 Numire dată Mântuitorului de tradiția Bisericii reflectată în troparul praznicului Nașterii Domnului: Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine
Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.
105
şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus.” (I Timotei 2,5) Treapta arhieriei a fost
întemeiată de Dumnezeu pentru continuarea lucrării Lui văzute în Biserică și pentru a întări comuniunea
oamenilor cu El, prin Sfintele Taine. Prin Taina Hirotoniei, arhiereul este următor al lui Hristos - adevăratul
arhiereu. El umblă propovăduind Evanghelia prin cuvânt, dar și prin trăirea hristoforică în smerenie, în
curăție, în blândețe și, în special, prin jertfirea de sine, punându-și viața pentru Biserică. Semnele
vestimentare ale arhieriei cu care este împodobit sunt: sacosul, omoforul și mitra.
Păstrând veșmintele preoțești și întărindu-le prin sacos, el va păstra și va completa slujirea de preot săvârșitor al
Tainelor, ne despărţindu-se de comunitățile euharistice și duhovnicești restrânse și de credincioși concreți, prin faptul
că menține și treapta unei preoții cu o mai extinsă lucrare unificatoare. Primind omoforul, el asumă răspunderea
pastorală pentru toată obștea credincioșilor asemenea lui Hristos, Care și-a pus sufletul pentru mântuirea fiecăruia
dintre noi, ca Păstor care lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi și pleacă în căutarea celei primejduite; aceasta dă o
semnificaţie duhovnicească puterii sale împărătești, simbolizată prin mitră. Ea e puterea duhovnicească,
responsabilitate pentru mântuirea tuturor credincioșilor.211
Biserica, în calitate de comunitate care cultivă comuniunea în iubirea lui Dumnezeu, este în strânsă legătură
prin această ierarhie, în iubire. În mijlocul acestei comunități stă Hristos, capul Bisericii. Intensitatea iubirii,
exprimată prin slujirea aproapelui spre Dumnezeu, pornind de la preoția universală a fiecărui credincios
îmbrăcat în Hristos prin Sfintele Taine, crește prin Taina Hirotoniei în treapta de diacon, se mărește în treapta
preoției, se accentuează în treapta arhieriei și se desăvârșește în Hristos.
Cel care se împărtășește din această Taină a Hirotoniei are marea responsabilitate de a se jertfi pe sine, în
funcție de treapta ierarhică pe care se află. O viață trăită în numele lui Hristos presupune o viață de
comuniune cu Hristos, iar Hristosul Bisericii este jertfi tor. Semnul prezenței lui Hristos în noi este tocmai
această dispoziție de a ne dărui în iubirea jertfelnică, fiindcă spune Același Hristos: „Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)
Prin cele două Taine ale Bisericii - Taina Hirotoniei și Taina Cununiei -, se exprimă cel mai profund iubirea
omului, manifestată prin implicarea și căutarea comuniunii dumnezeiești. Iubirea omului se îmbogățește și
crește încontinuu, prin iubirea lui Dumnezeu. Aceste două Taine, nefiind obligatorii pentru credincios, îi
conferă acestuia o oarecare libertate în a alege, libertate care are darul de a intensifica iubirea jertfit oare a
omului în Biserică, prin Hristos, deoarece omul se împărtășește, prin această comuniune în iubire, din iubirea
lui Dumnezeu.
La o primă vedere, se pare că femeia este exclusă de la participarea și trăirea din această Taină a Hirotoniei.
Însă, în Biserică, comuniunea se întărește prin lucrarea personală a fiecărui credincios în parte. Astfel,
fiecare dintre membrii comunității eclesiale - credincioși, diaconi, preoți și arhierei are lucrarea și menirea
lui. De asemenea, femeia se bucură de o împreună participare și lucrare în preoție, prin bărbat, întrucât dintru
211
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.117-118
106
început ea a fost pusă în această stare de coparticipare alături de el. Fiecare arhiereu, preot sau diacon are
câte o mamă, iar unii preoți sau diaconi au și soții. Relația de comuniune dintre bărbat și femeie îi mijlocește
femeii participarea la marea Taină a Preoției. Chipul slujirii Maicii Domnului, alături de Fiul Său, este chipul
slujirii femeii în Biserică. „Astfel se poate spune că în preoția bărbatului este un suport feminin.”212
Concluzii
Am subliniat în cuprinsul lucrării, o conștientizare a trăirii și săvârșirii Sfintelor Taine, în vederea înlăturării
rutinei, care se instalează atunci când pierdem pe parcurs, noțiunea de „Taină”.
Trezirea conștiinței presupune, pe de o parte, îndreptarea gândirii și simțirii în direcția atenției față de
gândurile și faptele noastre, iar pe de altă parte, ea are în vedere deschiderea sufletului pentru a primi cu
recunoștință darurile lui Dumnezeu.
O interacțiune personală cu darurile lui Dumnezeu, Care sunt reale, îi va deschide omului ochii mult mai
bine decât atunci când acesta aude vorbindu-se despre ele.
O poziționare corectă față de ele presupune o atitudine potrivită față de Dumnezeu, care ne-a îmbrăcat în
haina botezului, ne-a pecetluit cu harul Duhului Sfânt și ne-a făcut purtători de Hristos; o atitudine potrivită
față de noi înșine, care suntem îndemnați să lucrăm duhovnicește, prin lucrarea pocăinței, asumându-ne
păcatul și ducându-l înaintea lui Dumnezeu cu rugămintea de a fi iertați și repuși în starea dintâi, după cum
afirma Sfântul Grigorie de Nyssa: „Prin eforturile noastre, noi putem doar să curățim murdăria păcatului
adunată în noi, permițând astfel frumuseții ascunse a sufletului nostru să strălucească din nou”213; o atitudine
potrivită față de întreaga creație presupune seriozitatea cu care suntem îndemnați să tratăm și să răspundem
invitației la comuniune a lui Dumnezeu, pe de o parte, și, pe de altă parte, dorința de a iniția și noi invitații
spre comuniune cu întregul chip creat (natura). Numai astfel, prin acest fel de comuniune cu semenii noștri,
putem înțelege menirea noastră de a participa la comuniunea Sfintei Treimi; o atitudine potrivită față de
viața duhovnicească îl are în vedere pe omul care este chemat să lucreze duhovnicește, orientându-se spre
comuniunea cu Dumnezeu, având ca ajutor însăși structura sa dumnezeiască pusă de Creator în ființa umană
– Chipul Său. Astfel, omul este chemat să devină ca Dumnezeu, prin comuniune cu Cel Care-i este model
întru asemănare, căci Chipul nu este cu adevărat chip dacă nu are toate însușirile specifice modelului său.
Întrucât asemănarea cu Dumnezeu o putem doar intui prin revelație dumnezeiască în această viață, prin
lucrarea iubirii, ea ni se va face cunoscută în eshaton. „Căci a dobândi asemănarea cu Dumnezeu nu stă în
puterile noastre și nici în capacitatea noastră. Este un dar al mărinimiei Domnului, Cel care a dăruit naturii
212
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.114
213
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri partea întâia, PSB 29, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 408
107
omenești, la crearea ei, asemănarea cu El”214, spunea Sfântul Grigorie.
În demersul nostru am pornit de la faptul, destul de evident, că era deosebit de greu să parcurgem cu acuratețe
bogăția de lucrări scrise de-a lungul istoriei, despre Sfintele Taine. De aceea se impune cu necesitate o
abordare sistematică a problematicii studiate, precum și reliefarea sensurilor adânci, ascunse posibilităților
de cuprindere a minții omenești, axată pe o cunoaștere lumească și, de multe ori, angajată în imediatul
cotidian, mai puțin deschisă spre reflecție și contemplare.
Departe de a fi un studiu exhaustiv, am încercat să prezint în lucrarea de față, alături de câteva mărturii
minunate și mai mult decât cuprinzătoare ale Sfinților Părinți, și o parte din experiența mea ca slujitor al
bisericii, încercând, pe cât mi-a stat în putință ca om, să trăiesc Sfintele Taine ca o Revelație a iubirii lui
Dumnezeu ce se descoperă în lucrarea Lui cu fiecare om botezat, împărtășit, cununat sau spovedit.
Fiecare Sfântă Taină își are propria lucrare cu omul și propriul efect asupra lui. De asemenea, pe măsură ce
înaintăm în înțelegerea lucrării lor în om, putem observa rânduiala pe care Dumnezeu a pus-o în lucrarea
fiecăreia, ce duce spre asemănarea cu El. Inițiatorul, Cunoscătorul și Descoperitorul Tainelor dumnezeiești
este Însuși Dumnezeu, Care, prin lucrarea Lui revelatoare, dorește să ne facă părtași comuniunii Sale.
Lucrarea lui Dumnezeu este nemărginită pentru că nemărginit este și El. De aceea ar fi imposibil să credem
ca poate fi cuprinsă în câteva pagini această lucrare dumnezeiască a Sfintelor Taine, dar poate fi un punct
de plecare spre o aprofundare a Revelaţiei dumnezeiești, pentru fiecare persoană în parte ce dorește
împărtășire din comuniunea dumnezeiască.
În drumul nostru, adesea ne folosim de repere, de anumiți indicatori, care ne conferă o siguranță că drumul
pe care am pornit este corect. Însă reperul, ca și indicatorul, nu sunt drumul în sine. Din punct de vedere
existențial, Hristos se arată a fi acest drum pe care noi suntem chemați să-L străbatem: „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa.”215
Lucrarea de față se dorește a fi un simplu indicator pe aceeași Cale, către Același Adevăr, spre împărtășirea
din Viață, pe de o parte, iar pe de altă parte, o provocare și un demers a căuta - de fiecare dată când participăm
la săvârșirea unui Botez sau a unei Cununii, sau a oricărei alte Sfinte Taine, pe lângă actul liturgic la care
participăm - sensul cererilor din rugăciune, sensul gesturilor din aceeași rânduială liturgică. Acestea,
sprijinite pe învățătura Bisericii, pot constitui motive de doxologie sufletească, spre Slava lui Dumnezeu,
izvorâte din Revelația iubirii dumnezeieşti pentru om.
Tema de cercetare supusă analizei se numără printre acele teme care, datorită complexității și dorinței
permanente a omului de a parcurge drumul existenței sale, urcând încontinuu pe scara virtuților pusă înainte
214
Sfântul Grigorie de Nyssa, PSB 29, p. 410
215 Ioan 14, 6
108
de Creatorul său, nu se încheie niciodată, întrucât în Revelația dumnezeiască descoperim mereu, într-un
demers epectazic, iubirea lui Dumnezeu față de noi. Fiecare Sfântă Taină are valoarea ei inestimabilă. De
aceea nu m-am putut opri mai mult asupra uneia în detrimentul alteia, încercând astfel să acord același spațiu
fiecăreia dintre ele, urmărind prin această egalizare a lor să subliniez valoarea fiecăreia în parte ca valoarea
intrinsecă a Revelației iubirii dumnezeieşti.
Bibliografie
Izvoare
ARHIERATICON, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993
BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2015
LITURGHIER, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995
MOLITFELNIC, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – edițiile
1998 și 2006
PROLOAGELE vol. I, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1999
Literatură secundară
†ANTONIE, Mitropolitul de Suroj, Taina iubirii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu–Vlas,
București, Ed. Sophia, 2009
CUVIOSUL Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan,
Traducere din limba Greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București,
2003
CUVIOSUL paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV – Viața de familie, Traducere din limba Greacă de
ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp.228-229
CUVIOSUL Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, editura Deisis, Sf. Mănăstire Ioan
Botezătorul, Alba Iulia, 1994
EGGER, Maxime, Diac., Stareţul Siluan, un Sfânt actual şi universal, articol din cartea Ţine-ţi mintea în iad
şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, Tâlcuiri Teologice, Ediţie îngrijită şi
traducere: Maria – Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr. Edit. Deisis, Sibiu, 2003
EVDOKIMOV, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Trad. Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile
Răducă, Cristiana, Bucureşti, 1995
EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii, trad. de Gabriela Moldoveanu, București, Asociaţia medicală creştină
Christiana, 1994
FILOCALIA vol. 3, Tipografia Arhiedecezană, Sibiu, 1948
109
FOUNDOULIS, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. 1, traducere de Preot Victor Manolache, Editura
Bizantină, București, 2008
GAVRILĂ, Vasile, Pr. Dr., Cununia - viaţă întru împărăţie, Fundaţia Tradiţia Românească, București, 2004
GAVRILĂ, Vasile, Pr. Dr., Nunta – comuniune întru desăvârșire, Ed. Mitropoliei Române a Europei
Occidentale şi Meridionale, 2011
HABRA, Georges, Iubire şi senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, București, Ed. Anastasia, 1994
MACK, John, Pr., Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, traducere din limba engleză de
Doina Rogoti, București, Ed. Sophia, 2007
MOORE, Lazarus, Arhimandritul, Sfântul Serafim de Sarov O Biografie Spirituală, Trad. Prof. Paul Bălan,
Editura Agapis, Bucureşti, 2003
NELLAS, Panayotis, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999
NOICA, Rafail, Ieromonahul, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002
PAPADOPULOS, Stelianos, Prof., Monahismul munte greu de urcat, Introducere şi traducere: pr. Cornel
Toma, București, Ed. Sophia, 2004
REMETE George, Pr. Lect., Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, Alba Iulia, 1996
ROSE, Serafim, Ierom., Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, în româneşte de Constantin
Făgeţean, București, Ed. Sophia, 2001
SACHELARIE, Nicodim, Ieromonah, Pravila Bisericească, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova,
1999
SCHMEMANN, Alexander, Pr. Prof., Pentru Viaţa Lumii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2001
SFÂNTUL Grigorie de Nyssa, Scrieri partea întâia, PSB 29, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
SFÂNTUL Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2005
SFÂNTUL Ioan de Kronștadt, „Cerul pe pământ” cugetări mistice despre biserică și Cultul divin ortodox,
trad. Boris Buzilă, editura Deisis, Sibiu, 1996
SFÂNTUL Ioan Gură de Aur, Cateheze Maritale, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Sibiu,
Ed. Oastea Domnului, 2006
SFÂNTUL Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001
SFÂNTUL IOAN Gură de Aur, Despre Preoție, Traducere, introducere și note de pr. Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
SFÂNTUL Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PSB 21, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
110
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987
SFÂNTUL NICODIM Aghioritul, Despre Dumnezeiasca împărtășanie cu preacuratele lui Hristos Taine,
Editura Ortodox Kypseli, Tesalonic, Grecia, 1992
SFÂNTUL PORFIRIE, Antologie de sfaturi și îndrumări, Traducere din limba greacă de prof. Drd. Sorina
Munteanu, Editura Buna Vestire, Bacău
SFÂNTUL SIMEON Noul Teolog, fragment publicat în Împărtășania continuă cu Sfintele Taine. Dosarul
unei controverse – mărturiile tradiției, Deisis, Sibiu, 2006
SOFRONIE, Arhimandritu, Cuvântări duhovnicești, vol.1, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica,
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004
SOFRONIE, Arhimandritul, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, ediția a II-a, traducere de Pr.
Prof. Dr. Ioan Ică, Deisis, 2004
STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992
STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, traducere de Paul Brusanowski, editura Sophia,
București, 2001
VINTILESCU, Preot Profesor Dr. Petre, Liturghierul Explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998
Dicționare
BRIA, Ion, Pr. Prof. Dr., Dicţionar de teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
DICȚIONARUL explicativ al limbii române, ediția 2016
Surse electronice
PRUTEANU, Petru, Ierom., Sfintele Taine și numărul lor în tradiția ortodoxă,
http://www.blog.teologie.net/2009/10/18/sfintele-taine-si-numarul-lor-in-traditia-ortodoxa/
111
112

Revelatia Iubirii Dumnmezeiasti Prin Sfintele Taine

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revelatia Iubirii Dumnmezeiasti Prin Sfintele Taine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Teologie Ortodoxă

REVELAȚIA IUBIRII DUMNEZEIEȘTI

Preot Iulian Naroș

Omul – chip al lui Dumnezeu

Înrudirea omului cu natura creată

Ortodoxe Române, Bucureşti -1996, p.267

Alba-Iulia, 2004, p.159

11Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia DogmaticăOrtodoxă, vol. 1, p. 267

Bucureşti, 1995, pp. 34-35

Dumnezeu nu a rânduit ca trupul să se descompună, ci a binecuvântat ca împreună cu sufletul să se

17Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 268

19Pr.Lect. George Remete, Dogmatica ortodoxă, pp. 184- 1851

Asemănarea omului cu Creatorul său

37Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere ,...p. 102

38Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere ,...pp. 109-110

Comuniunea ca lucrare a iubirii

39Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului,Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 25

50Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul , ...p.219

53Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p.107

56Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei...p. 194

Taina întrupării lui Dumnezeu

58Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1,...pp.233-234

În Taina Bisericii, Dumnezeu îl renaşte pe om, îl reintegrează în comuniunea cu El și îl menţine în aceasta,

Sfintele Taine - logodna omului cu Dumnezeu

Note generale despre Sfintele Taine

Române, București, 1994, p. 369.

69Ierom. P. Pruteanu, Sfintele Taine și numărul lor...

72Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,...p.16

Taina Botezului - prin care omul se curăţă de păcat îmbrăcându-se în Hristos;

Taina Euharistiei - prin care omul devine purtător de Hristos.

- Tainele speciale, de angajare în comunitatea Bisericii spre comuniunea cu Hristos.

Hristos, haina cea nouă a omului

Al treilea dialog cuprinde şi el o ultimă mărturisire gestuală:

80 Ioan 21, 15-17

Chemarea omului la libertate

83 Matei 19, 16-22

Redobândirea demnităţii de stăpân

Responsabilitatea asumată îl maturizează sufleteşte pe om. Fuga de responsabilitate îi crează acestuia o

Actualizarea darurilor primite

În comuniunea omului cu Dumnezeu, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea ş.a. se

Necesitatea înmulțirii darurilor Duhului Sfânt

102 I Cor. 12, 4-27

103 Matei 25, 1-13

Taina Sfintei Împărtășanii

editura Deisis, Sibiu, 1996, p.150

109 Anaforaua din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

Permanentizarea Sfintei Împărtășanii

116 Ioan 6, 53-56, 15,4-10

119 Rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtășanii

Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie

124 Ioan 14,8-9

Pocăința ca lucrare permanentă a omului

125Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 90

127 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.101-102.

130 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , p.175

131 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.186-187

Duhovnicul nu se bazează pe experiența sa psihologică sau intelectuală, ci pe conlucrarea sa cu harul lui

138 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , p. 264

Boala între blestem și binecuvântare

142 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV, p. 229

Boala trupească și boala sufletească

144 Luca 13 1-5