FACULTATEA DE DREPT

UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Str. Domnească nr. 111, Tel/Fax : 0236-493.370

800201 - Galaţi, România
www.fsjsp.ugal.ro

TEORIA CONSTRUCȚIEI UNIUNII EUROPENE

TEMA: PARLAMENTUL EUROPEAN

ÎNDRUMĂTORI : PROF. UNIV. DR. MIHAI FLOROIU

ASIST. UNIV. DR. LILIANA NICULESCU

STUDENT : PRISECARU ANDREEA , GRUPA A IV-A , AN I DREPT

CUPRINS
1. ISTORIC ..................................................................................................................................................... 3
2. Structură ................................................................................................................................................... 7
3. Atribuții și competențe ............................................................................................................................. 8
1. ISTORIC
Scurt istoric al parlamentarismului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie
adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au
fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat
denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în
Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave etc).

Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care
funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă.
Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre
purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt
obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un
rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele
moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la
rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează
teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Deși
adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o
atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi
modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor
internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.

Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor

greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului.

În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public putând lua
parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea
Poporului (Ekklesia)1.

Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial), desemnaţi prin
tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru a deveni membru al Sfatului,
o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă de 30 de
ani şi să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în totalitatea ei, mai puţin sclavii,
femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme de
interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot

1
M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, pag.4-7, Editura Corint, Bucureşti, 2004.
prin vot majoritar simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani. Ea a fost posibilă datorită faptului
că numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de jumătate).

În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi, precum

cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei.

Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a
apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor
dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că
primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul
parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că
şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162
în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon2.

Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă
în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu
denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale
aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen
a fost convocată în 1302.

Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european

Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament
European a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată
de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe
bătrânul continent.

În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a
elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a
bunăstării locuitorilor din Europa.

La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea
că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi
Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor
schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că
noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.

2
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.22, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
 În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii
Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme
în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei”
urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia,
Rusia, Japonia).

După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia
învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile
democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii
internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai
parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia
Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele
organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din
parlamentele naţionale.

Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de

externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern
din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au
parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi marcheză
începutul comunităţilor europene.

Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de

înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare ale
CECO.

Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei
comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit
“Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale
celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană,
Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.

După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ

principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament
European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea
trei organizaţii internaţionale.

Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea
memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până
la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor
naţionali.
 La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar
din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.

Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a
adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document,
singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a
adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea
Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport,
cercetare, protecţia mediului înconjurător).

O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin
procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al
fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate
(cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea
acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii
cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiciare în
materie civilă3.

Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu

România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi
până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de
parlamentari.

3
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.32, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
2. Structură
Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetățeni ai
Uniunii Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 membri. S-a decis că numărul
maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 5 și respectiv maxim
de 99 de deputați pentru fiecare stat membru.

Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor

membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în
considerare strict populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului European a
fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și
procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a
făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008.

În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea:

*Membrii individuali (deputaţii)

Şedinţele plenare

*Grupurile politice;

*Structurile de conducere: Preşedintele, Vicepreşedinţii, Chestorii;

Conferinţa preşedinţilor, Biroul, Colegiul chestorilor;

Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de delegaţii.

*Comisiile parlamentare

Subcomisiile, comisiile temporare şi alte structuri ad-hoc.

*Delegaţiile interparlamentare

Adunările parlamentare

*Intergrupurile

*Secretariatul Parlamentului

Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi

neînscrişi, iar aceştia sunt următoarele:
 • Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor
Europeni - PPE-DE;

• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE;

• Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE;

• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE;

• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -

GUE/NGL;

• Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN;

• Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM;

• Grupul Celor Neînscrişi.

Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri (cca 60 milioane de euro, adică
15% din bugetul Parlamentului) şi prin drepturi acordate personalului, spaţii pentru birouri, săli
de reuniuni şi alte echipamente tehnice. Fiecare grup politic are propria organizare internă, un
Birou alcătuit dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc .

Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activităţii grupurilor politice la

Bruxelles (2-3 zile) şi se discută agenda plenarei care urmează, activităţile grupului şi se primesc
delegaţii., lideri ai parlamentelor nţionale etc. Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de 4 ori în
perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare.

3. Atribuții și competențe
Parlamentul European (PE) este un exemplu unic de transpunere în practică a democrației
multinaționale și multilingve. Deputații aleși în Parlamentul European se implică în dezbateri
publice și joacă un rol esențial în elaborarea politicilor Uniunii Europene. Principalele lor
domenii de acțiune includ:

PUTEREA LEGISLATIVĂ
Parlamentul European decide în comun cu Consiliul UE cu privire la actele legislative care
influențează viața de zi cu zi a cetățenilor Uniunii. Printre temele acestor acte legislative se
numără libera circulație și protecția consumatorilor, mediul și majoritatea sectoarelor economiei.
Statele membre își păstrează dreptul de veto în domenii cum ar fi securitatea socială, impozitarea
și afacerile externe sau apărarea. În unele domenii, Consiliul trebuie să obțină aprobarea
Parlamentului European înainte de a lua o decizie. Dar chiar și domeniile în care statele membre
decid singure, cum ar fi educația și cultura, fac de multe ori obiectul unor măsuri de sprijin din
partea UE, cum ar fi programul Erasmus+, care oferă tinerilor europeni posibilitatea de a studia,
de a desfășura activități de voluntariat, de a se forma sau de a dobândi experiență profesională în
străinătate.

PUTEREA BUGETARĂ
Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia
Europeană întocmește un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul și
Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de venituri bugetare ultimul
cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenție al
Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când
Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenție bugetară, ponderea cheltuielilor agricole din
bugetul UE (cca. 100 mld. euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exercițiul
bugetar 2005 s-a prevăzut o creștere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 miliarde euro.
Împreună, aceste instituții adoptă cadrul financiar multianual o dată la șapte ani și examinează și
aprobă bugetul anual pentru anul următor, precum și cheltuielile aferente anului anterior.

PUTEREA DE CONTROL
Parlamentul European monitorizează utilizarea corectă a fondurilor Uniunii Europene. La
numirea președintelui Comisiei Europene se ține seama de rezultatele alegerilor europene. De
altfel, Parlamentul are sarcina de a-l alege pe președintele Comisiei și de a aproba numirea
Comisiei (președintele și colegiul comisarilor) și poate forța demisia acesteia. Comisarilor li se
solicită adeseori să-și apere politicile în fața Parlamentului, iar președintele Consiliului European
și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate se prezintă în
mod regulat în fața Parlamentului, pentru a-i informa pe deputați și a răspunde întrebărilor
acestora. În ultimii ani, a crescut considerabil numărul discuțiilor purtate de Parlament cu
principalii factori de decizie în materie de euro, în încercarea de a clarifica în mai mare măsură
modul în care sunt luate deciziile monetare. În acest sens, PE a devenit unul dintre puținele foruri
care acționează pentru a îmbunătăți transparența guvernanței zonei euro.

De la înființarea sa și până azi Parlamentul a obținut în general o serie de noi competențe, lucru
care însă nu este bine cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în
programele de învățământ și este, deseori, incorect prezentată de mass-media, poate și din cauză
că este atât de complexă.
Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite
domenii. Aceștia sunt delegați de fracțiunile parlamentare sau de grupările fără fracțiune în cele
20 de comisii permanente și cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de
specialitate și care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de aceasta, există și
posibilitatea de a înființa comisii temporare sau alte subcomisii.
Concluzie
În concluzie , Parlamentul European este important deoarece este un exemplu unic de
transpunere în practică a democrației multinaționale și multilingve. Deputații aleși în Parlamentul
European se implică în dezbateri publice și joacă un rol esențial în elaborarea politicilor Uniunii
Europene.
 BIBLIOGRAFIE

1. https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/files/home-page/ro-ep-brochure.pdf

2. https://www.bibliobihor.ro/eu/fckeditor/userfiles/File/Parlamentul%20European%20Pe%20Scurt.pdf

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European#Componen%C8%9B%C4%83

4. http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.1.pdf

5. https://www.senat.ro/default.aspx?Sel=ED8AD183-FE12-49B0-9781-1705E8167850