MACEDONSKI ŞI SIMBOLISMUL ROMÂNESC

Scărlătescu Vasilica Loredana

Abstract: The Symbolist movement in Romania, active during the late 19th and early 20th
centuries, marked the development of Romanian culture in both literature and visual arts. Bringing the
assimilation of France's Symbolism, Decadence and Parnassianism, it promoted a distinctly urban
culture, characterized by cosmopolitanism, Francophilia and endorsement of Westernization, and was
generally opposed to either rural themes or patriotic displays in art. Like its Western European
counterparts, the movement stood for idealism, sentimentalism or exoticism, alongside a noted interest in
spirituality and esotericism, covering on its own the ground between local Romanticism and the emerging
modernism of the fin de siècle. Despite such unifying traits, Romanian Symbolism was an eclectic,
factionalized and often self-contradictory current.

Simbolismul este o mişcare literar-artistică apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea (1885) şi

mizează pe simbol, aluzie, sugestie ca instrument pentru sensibilizarea poeziei. Trăsăturile simbolismului
sunt: sugerarea relaţiei simbol – eu poetic, raport care îşi pierde astfel concreteţea exprimării; - obiectul
liricii se centrează numai asupra atitudinii poetice şi a stării sufleteşti; principala modalitate de realizare a
poeziei este corespondenţa dintre cuvânt şi elementul din natură ale cărui caracteristici sugerează stările
poetice; muzicalitatea versurilor, cromatica şi olfactivul antrenează toate simţurile cititorului;
promovează, ca noutate prozodică, versul liber.
Jean Moreas publica în Le Figaro (1886) un manifest ce se constituie în certificat de naştere
pentru mişcarea simbolistă. În tot demersul insurgent al simboliştilor transpar similitudini cu
romantismul, cu decadentismul. Moreas stabileşte ca mentori ai simbolismului pe Baudelaire (,,adevăratul
precursor’’), Mallarmḗ (cel ce a înzestrat ,,poezia cu sensul misterului şi al inefabilului’’) şi Verlaine
(poetul care ,,a rupt lanţurile crude ale verbului’’). Poezia nouă este, pentru Moreas ,,adversară a
învăţăturii, a declamaţiei, a falsei sensibilităţi, a descrierii obiective; poezia se află în slujba Ideii – nu a
Gândirii -, Idee care trebuie să se exprime numai prin analogii exterioare.
Relaţia între romantism şi simbolism, fără a fi una de descendenţă în ordine istorică, a trezit
interesul criticii şi teoriei literare, mesajul cvasi-general fiind unul de import de motive şi teme, sau chiar
că ,,ineditul simbolismului constă mai ales în faptul ca noua generaţie face un romantism exacerbat,
dovedind nu doar o sensibilitate şi o sensibilizare nervoasă sporită’’(Adriana Iliescu, Literatorul,
Bucureşti, E.P.L., 1968). Temele preluate prin filon romantic sunt : antinomiile, antitezele, morbidezza,
exacerbarea simţurilor, misterul, vagul, mitologicul, rememorarea, decorurile instabile plastic, regresiunea
în timpuri imemoriale etc.
Poezia românească şi, mai apoi, proza şi dramaturgia au fost încă din primele momente ale
naşterii curentului într-o relaţie de împrumut şi de schimb cu literatura europeană, propunand chiar
manifeste de consistenţă simbolistă. Traducând cu fervoare din noua poezie ce intrigă şi fascinează prin
libertatea de expresie, prin exploatarea unei alte poetici, printr-un revoluţionar inventor de imagini şi
locuri lirice, literatura română a fuzionat simbolic cu mişcarea europeană. Noile simboluri, inventate de
fantezia poetică, preferinţa pentru imagini vagi, fără contur, versul descătuşat de rigori retorice,
investigaţia unor spaţii, precum oraşul, cu dispunerea lui tentaculară, spleenul, nostalgia plecării, obsesia
cromatică, orchestre intregi de instrumente noi (vioara, clavirul, fluierul, harfa), ploaia, evadarea în
atemporal etc. fac toate parte din efortul de modernizare a culturii scrise româneşti, a literaturii noastre, de
europenizare.
În literatura română avem următorii reprezentanţi ai simbolismului: Alexandru Macedonski,
Mircea Demetriade, Alexandru Obedenaru, Iuliu Săvescu, Traian Demetrescu, Ovid Densuşianu, Ştefan
Petică, Ion Minulescu, G. Bacovia, Barbu Fundoianu, Demostene Botez etc. În acest aricol voi acorda o
atenţie deosebită lui Alexandru Macedonski.
Prin Al. Macedonski, simbolismul românesc este, cel puţin în ceea ce priveşte faza de pionierat, a
teoretizărilor şi a experimentelor, sincron cu întreaga mişcare europeană. Poetul român a fost iniţiatorul
versului liber înainte de Kahn şi Laforgue, cu poezia Hinov (1879), şi teoreticianul muzicii versului
înainte de Rene Ghil, în articolul Despre logica poeziei (1880). În revistele Literatorul şi La Wallonie,
Macedonski îşi afirma vocaţia de precursor, În arcane de pădure fiind ,,întâia cercare simbolistă în
româneşte’’, cum scrie în comentariul ce însoţeşte poezia publicată în 1890.
Urmărind evoluţia ,,istoricizată’’ a acestui curent, trebuie remarcat efortul liricizării poeziei,
continuarea acţiunii eminesciene de rafinare a sensibilităţii şi de împrospătare a limbajului poetic. Aşadar,
se pot distinge în cadrele periodizării propuse de Lidia Bote existenţa următoarelor structuri simboliste:
simbolismul doctrinar (Al. Macedonski); simbolismul autohtonizat (Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel,
Ştefan Petică); simbolismul academic (Ovid Densuşianu); simbolismul ostentativ (Ion Minulescu);
simbolismul hieratic (George Bacovia); simbolismul canonic (D. Iacobescu); simbolismul manierist
(Eugeniu Ştefănescu-Est).
Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism.
Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagini
spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii. Simbolismul este apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera
idei, procedează întocmai ca aceasta, cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagini ce
se transformă la urma în cugetări. Instrumentalismul nu este decat tot un simbolism, cu deosebire că
sunetele joacă în instrumentalism rolul imaginilor. Este evident pentru oamenii care nu sunt lipsiţi de
cultură muzicală că sunetele închise precum: î, u, ă, cât şi sunetele grave , ca a şi chiar o, sunt menite să
deştepte senzaţiuni , dintre care, cele dintâi vor fi note triste şi întunecate, iar cele de-al doilea sonore sau
solemne. Ca şi wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului
omenesc.
La începuturile sale, Macedonski este adeptul ,,poeziei sociale’’ de tip hugolian, în jurul căreia se
poate vorbi despre activism şi mesianism social. De altfel, el se confesează de la început în Dorinţa
poetului: Căutai în lume, prin a mea cântare,/ S-aduc la durere, prin cânt uşurare. Poezia ar avea, deci,
un caracter mesianic izbăvitor, iar poetul, în descendenţa celor paşoptişti trebuie să reprezinte ideile
întregii omeniri. Şi continuă: Eul poetic nu este în poezie personalitatea omului care scrie, ci Eul
Omenirii întregi. Această vână socială a poeziei sale, teoretizată din tinereţe, va marca întreaga creaţie
macedonskiană, chiar dacă poetul va evolua spre alte orizonturi ale poeziei. Venerat la început,
Alecsandri cade curând în dizgraţie. Unde la început lui Alecsandri i se închinau versuri ditirambice, mai
târziu regalitatea poetului îi displace. O dată cu trecerea de la poemele lungi declamative spre poezia-
crochiu din Poema rondelurilor, a sugestiilor şi a armoniilor imitative pe care le încrease în tinereţe, fără
a le urmări programatic, Macedonski devine apogetul înnoirilor în literatura română.
De la volumul Poezii (1882) se constată că Macedonski scrie altfel decât poeţii epocii. Poeziile
volumului care se ajustează noilor teorii poetice sunt Înmormantarea şi toate sunetele clopotului şi Lupta
şi toate sunetele ei, subintitulate armonii imitative. Aceste armonii imitative au darul de a sugera o
atmosferă: Un an, - dând d-ani, leag-an d-an, -d-ani vani / De-atunci un lanţ întreg s-a format!.
Aliteraţiile şi asonanţele, toate repetiţiile la orice nivel al limbii, un anumit ritm, o detaşare de rimă
tradiţională, refuzul faţă de retorica clasică sunt elemente de noutate ale acestor poezii, care îi evidenţiază
îndarjirea de a scrie altfel: Tip-trâmbiţe. Ţepeni pe cai, cavalerii / Răriră – ale rânduri. Redeşteaptă-a/
Tiranica frunte a munţilor antici/ Sunetul repede. – Tobe bat; tabăra/ Arbora flamure splendide/. …
(Lupta şi toate sunetele ei).
De la al doilea volum se observă eclectismul influenţelor, aşa încât discipoli sau adversari îi iau
partea sau îl ponegresc în numele noutăţilor aduse. Încercările de a face din Macedonski un precursor al
simbolismului sunt vechi; de asemenea, veche este şi atitudinea echilibrată a criticii de a-l situa între
tradiţie şi inovaţie.
O lectură comparată, azi, a poeziei lui Macedonski ne conduce spre concluzia certă că toată
,,mişcarea limbajului nostru liric de după Eminescu i-o datorăm lui, cel puţin ca direcţie inovatoare’’.
(Vladimir Streinu).
Bibliografie:
Firan, Florea; Popa, M. Constantin, Macedonski. Bacovia. Simbolismul românesc, Editura Macedonski,
Craiova, 1993;
Mitrache, Gheorghe, Al. Macedonski, Editura Recif, Bucureşti, 1996;
Pricop, Lucian, Simbolismul românesc, Editura Coresi, Bucureşti, 2003.