Actul juridic civil

2.2.1.Notiune, definitie si clasificare

Expresia act juridic se intrebuinteaza atat in doctrina, practica si chiar in legislatie in doua sensuri cu
valori diferite. intr-un prim sens se desemneaza manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte
juridice civile, iar intr-un alt sens este desemnat chiar inscrisul constatator al acestei manifestari de vointa.
Desi in literatura de specialitate se propun mai multe definitii ale actului juridic civil, ne oprim la definitia
potrivit careia “actul juridic civil este o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naste, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Conceptul de act juridic este un concept general, obtinut printr-un proces de abstractizare si generalizare a
caracterelor comune diferitelor acte pe care le subsumeaza. Fata de marea varietate a actelor juridice pe
care le cuprinde, este necesar si util ca acest concept sa fie privit si analizat si sub aspectul categoriilor de
elemente care, in totalitatea lor ii dau continut.
Criteriile in functie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de numeroase. Principalele criterii
de clasificare si categoriile de acte juridice corespunzatoare acestor criterii sunt urmatoarele:
a) dupa numarul partilor, actele juridice se impart in unilaterale si bilaterale sau multilaterale;
b) dupa scopul urmarit la incheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de cele cu titlu gratuit;
La randul lor, cele cu titlu oneros se subdivid in acte comutative si acte aleatorii;
Actele cu titlu gratuit se subdivid la randul lor in liberalitati si acte dezinteresate;
c) dupa efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative si declarative;
d) dupa importanta lor in raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile sunt: de conservare, de
administrare si de dispozitie;
e) dupa natura continutului lor, distingem intre acte patrimoniale si nepatrimoniale;
f) dupa modul de incheiere, distingem intre acte consensuale, solemne si reale;
g) dupa momentul cand isi produc efectele, se deosebesc actele intre vii (inter vivos) si actele pentru cauza
de moarte (mortis causa);
h) dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actului, deosebim actele subiective si actele -
conditie;
i) dupa legatura cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim actele pure si simple si actele
afectate de modalitati;
j) dupa raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte;
k) dupa modul in care pot fi incheiate, distingem actele strict personale, de actele care pot fi incheiate si
prin reprezentare;
l) dupa reglementarea lor,deosebim intre actele numite (tipice) si actele nenumite (atipice);
m) dupa modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o data (uno ictu) si actele cu
executare succesiva.
2.2.2. Conditiile de validitate a actului juridic civil
Pentru validitatea unui act juridic civil este necesar sa fie intrunite cumulativ o serie de conditii si anume:
A. Capacitatea de a incheia actul juridic civil;
B. Consimtamantul valabil al partii care se obliga;
C. Un obiect determinat al actului juridic civil;
D. Existenta unei cauze licite.
A. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a capacitatii de folosinta a
persoanei fizice si a persoanei juridice. Sediul materiei se regaseste in principal in Cod civil, putand-o
defini “ca fiind o conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil”De la acest principiu al
capacitatii de a incheia acte juridice civile exista exceptii, asupra carora nu ne propunem sa insistam,
aratand doar faptul ca acestea trebuie sa fie expres prevazute de lege, asa cum se arata,
Cod civil - dispozitii legale care sunt de stricta interpretare si aplicare.
B. CONSIMTAMANTUL
Prin consimtamant se intelege “acea conditie esentiala, de fond si generala, a actului juridic civil care
conta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.
Conditiile de valabilitate ale consimtamantului sunt urmatoarele:
a) consimtamantul sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie care decurge din caracterul
constient al actului juridic civil.
In ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect,deoarece reprezentantul ei legal
este intotdeauna o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu.
Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp cat au capacitate deplina de
exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie
judecatoreasca. intre 14 si 18 ani minorul are discernamantul juridic in curs de formare:
b) consimtamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, adica manifestarea de vointa
trebuie facuta de autorul ei cu intentia expresa de a se angaja juridiceste, in sensul producerii de efecte
juridice. Tocmai din aceste considerente nu se apreciaza a fi indeplinita o asemenea conditie atunci cand
autorul a exteriorizat o manifestare de vointa in gluma, din prietenie, sub o conditie pur protestativa din
partea celui care se obliga (adica “ma oblig daca vreau”) potrivt Cod civil.
c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi facuta printr-o forma expresa sau
tacita. Pentru anumite categorii de acte este necesara si valabila numai manifestarea expresa a vointei
(cum este cazul actelor solemne) pe cand in alte situatii este valabila manifestarea fie expresa fie tacita (de
exemplu Cod civil care se refera la acceptarea mostenirii “expresa sau tacita”). Ca modalitate de
exteriorizare a consimtamantului, evidentiem forma scrisa, verbala si chiar faptele si gesturile concludente
si neechivoce din care se poate deduce intentia asumarii unui angajament juridic. Tacerea, in principiu, nu
are valoare de consimtamant exteriorizat, daca legea nu prevede expres aceasta.
d) consimtamantul sa nu fie alterat prin vicii de consimtamant, conditie negativa impusa de caracterul
constient, liber al actului juridic civil.
Intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care necesita o prezentare distincta
si detaliata, ne propunem doar sa amintim ca acestea sunt: eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea
. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL
Aceasta conditie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe controverse sub aspectul definirii
sale in literatura de specialitate.
In opinia majoritara, la care ne raliem si noi, se retine ca obiectul actului juridic civil este insusi obiectul
raportului juridic civil nascut din acele acte juridice, adica conduita partilor, respectiv actiunle si
inactiunile la care aceste sunt indreptatite ori pe care trebuie sa le indeplineasca.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie sa indeplineasca la randu-i urmatoarele conditii generale:
- sa existe;
- sa fie in circuitul civil;
- sa fie determinat sau determinabil;
- sa fie posibil;
- sa fie licit si moral.
in unele situatii trebuie indeplinite si unele conditii speciale, dar numai pentru anumite acte juridice civile
dintre care enumeram:
- cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;
- sa existe autorizatia administrativa ceruta de lege;
- obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.
Toate aceste conditii de valabilitate sunt prevazute de dispozitiile Codului civil .
D. EXISTENTA UNEI CAUZE LICITE
impreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica. Ca notiune cauza actului juridic civil consta
in scopul urmarit la incheierea unui asemenea act.
Cauza este elementul care raspunde la intrebarea: “Pentru ce s-a incheiat actul juridic civil”.In dreptul
nostru civil se admite ca exista doua elemente care compun cauza actului juridic: scopul imediat si scopul
mediat.
Scopul imediat - cauza proxima - numit si scopul obligatiei este stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, dupa cum urmeaza:
- in contractele sinalagmatice, cauza consimtamantului fiecarei parti consta in reprezentarea, adica
prefigurarea mintala a contraprestatiei (o parte se oblige stiind ca si cealalta parte se obliga, la randul ei);
- in actele cu titlu gratuit, scopul imediat il reprezinta intentia de a gratifica (animus donandi);
- in actele reale scopul imediat il reprezinta prefigurarea remiterii lucrului, bunului;
- in contractele aleatorii, este cauza imediata riscul, adica prefigurarea unei imprejurari viitoare si incerte
de care depinde sansa castigului, respectiv riscul pierderii.
Dupa cum se poate observa, scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca este un element abstract si
invariabil, in cadrul unei anumite categorii de acte juridice civile.
Scopul mediat - causa remota - numit si scopul actului juridic, consta in motivul determinant al incheierii
unui act juridic civil; acest motiv se refera fie la insusirile unei prestatii, fie la calitatile persoanei.
Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte de drept civil.
Din cuprinsul Cod civil, rezulta ca, pentru a fi valabila, cauza trebuie sa indeplineasca cumulativ
urmatoarele trei conditii:
a) sa existe;
b) sa fie reala;
c) sa fie licita si morala.
Pe langa conditiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie mentionat ca actul juridic
trebuie sa imbrace o anumita forma. Prin forma actului juridic civil, se intelege acea conditie care consta
in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge
un raportjuridic civil concret. Ar mai fi de precizat ca aceasta conditie se supune regulii de drept numita
principiul consensualismului, care inseamna ca simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si
suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil din punctul de vedere al formei care
imbraca manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este
consacrat expres de Codul civil, insa existenta sa este neindoielnica fiind dedusa pe de o parte din
continutul dispozitiilor Cod civil (care consacra consensualismul pentru contractul de vanzare-
cumparare), iar pe de alta parte, legea consacra expres exceptiile de la acest principiu.
In functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor conditiile de forma vizeaza:
- forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, numita si conditie “ad validitatem” ori “ad
solemnitatem” a carei nerespectare atrage nulitatea actului juridic;
- forma ceruta pentru dovada actului juridic civil, numita si conditie “ad probationem” a carei nerespectare
nu atrage ineficacitatea actului in sine (negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de
proba, deoarece “idem est non esse et non probari”.
- forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti a carei nerespectare se sanctioneaza cu inopozabilitatea
(ceea ce inseamna ca terta persoana este in drept sa ignore, sa faca abstractie de actul juridic (negotium)
care trebuie adus la cunostinta altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest
scop)Dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pentru actul juridic civil, mai putem distinge intre:
- forma legala, adica cea impusa de legea civila si
- forma voluntara ori conventionala.
E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Codul civil in vigoare, necontinand o reglementare generala a actului juridic civil, nu cuprinde nici
reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate acestea Codul civil cuprinde doua categorii de
norme, care dupa sfera lor de aplicare care privesc fie efectele conventiilor sau contractelor in general
( Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza. Mai trebuie adaugat faptul ca
reglementari privind efecte ale unor contracte civile se gasesc si in alte acte normative, din categoria
izvoarelor dreptului civil.
Efectul actului juridic civil consta in rezultatul acestuia. Dupa cum reiese din insasi definitia actului
juridic civil, efectul acestuia consta, dupa caz in: nasterea, modificarea, transferarea sau stingerea unui
raport juridic civil. Privit sub acest aspect, efectul actului juridic se concretizeaza fie in stabilirea unui
raport juridic, fie in modificarea unui asemenea raport, fie in stingerea lui. Se poate observa prin urmare,
ca efectele actului juridic civil, nu sunt intotdeauna aceleasi, ele diferind in functie de ceea ce s-a urmarit
prin exprimarea vointei partilor ori, partii. Deci, intr-o prima acceptiune, prin efectele actului juridic civil
trebuie sa intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.
Manifestarea de vointa, care este substanta actului juridic civil, nu este un scop in sine, ci mijlocul juridic
pentru realizarea unui tel, determinant.
Acest scop nu este altul decat nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile, care
formeaza continutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub acest al doilea aspect, decurgand din primul
prin efectele actului juridic civil intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii
civile.
Acceptand teoria potrivit careia actul juridic civil se caracterizeaza (prin prisma efectelor sale) prin
obligativitate, irevocabilitate si relativitate, rezulta ca trei sunt principiile care carmuiesc efectele actului
juridic civil si anume:
- principiul fortei obligatorii, cunoscut si prin adagiul “pacta sunt servanda”;
- principiul irevocabilitatii;
- principiul relativitatii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque nocere, neque, prodesse
potest”.
Principiul fortei obligatorii - “pacta sunt servanda”. Pornind de la prevederea Cod civil - “Conventiile
legal facute au putere de lege intre partile contractante”, putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind
acea regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic legal incheiat se impune autorilor
sau autorului actului intocmai ca legea. in alti termeni: actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
Pentru actele bilaterale - contractele - principiul fortei obligatorii se exprima si in formula larg raspandita
in doctrina, potrivit careia “contractul este legea partilor!”.
Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua cerinte si anume: 1)
Necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice generale de actele juridice civile; 2)
imperativul moral al respectarii cuvantului dat.
De la principiul “pacta sunt servanda” exista unele exceptii si anume in cazurile in care efectele actelor nu
se produc asa cum au dorit partile la incheierea lor, aceste efecte fiind ori mai restranse ori mai intinse,
independent de vointa uneia sau a ambelor parti.
Principiul irevocabilitatii actului juridic civil
Pentru actele bilaterale (contracte, convetii), acest principiu este consacrat expres in Cod civil, in sensul
ca ele pot fi revocate prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”,
conventiile nu se pot revoca prin consimamantul unilateral al uneia din parti.
Putem deci defini principiul irevocabilitatii ca fiind acea regula de drept potrivit careia actului bilateral nu
i se poate pune capat prin vointa numai a uneia dintre parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat
prin manifestarea de vointa, in sens contrar, din partea autorului sau.
Partile pot totusi, “prin consimtamantul lor mutual”, sa convina la revocarea conventiei lor. Un asemenea
caz da expresie principiului libertatii actelor juridice civile, caci asa cum partile sunt libere sa incheie actul
juridic - prin mutuus consensus - tot astfel ele sunt libere sa-i puna capat - prin mutuus dissensus;
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse potest.
Consacrarea legala a acestui principiu este data de continutul Cod civil potrivit caruia, “Conventiile n-au
efect decat intre partile contractante”.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula potrivit careia acesta produce
efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el neputand sa profite ori sa dauneze altor persoane.
Constituie exceptii de la principiul relativitatii, cazurile in care actul juridic civil ar produce efecte si fata
de alte persoane decat partile, prin vointa partilor actului.
in literatura de specialitate aceste exceptii sunt impartite la randul lor in aparente si reale.
Din categoria exceptiilor aparente care numai la prima vedere ar fi in prezenta unei abateri de la
relativitate, in realitate efectele subordonandu-se exigentelor principiului, enumeram fara a intra in analiza
lor: a)situatia avanzilor cauza (succesorii cu titlu particular, succesorii universali si cei cu titlu universal,
creditorii chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulatia si d) reprezentarea.
Exceptia veritabila (reala) de la relativitate o reprezinta stipulatia pentru altul, sau “contractul in favoarea
unei a treia persoane”.
Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte – stipulantul convine cu cealalta parte -
promitentul ca acesta din urma sa efectueze o prestatie
in favoarea unei a treia persoane tertul beneficiar care nu participa la incheierea
actului, nici direct, nici prin reprezentare.
2.2.3. Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea este sanctiunea de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice
edictate, pentru incheierea sa valabila.
Deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu sunt respectate, la incheierea actului
juridic civil, conditiile de validitate.
Nulitatile actelor juridice civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) in functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la incheierea actului juridic civil
(un interes general ori unul individual), nulitatea este de doua feluri: absoluta si relativa;
b) in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea este tot de doua feluri:
partiala si totala;
c) dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si nulitatea virtuala; acestor
nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;
d) dupa felul conditiei de validitate nerespectata, deosebim intre nulitatile de
fond si nulitatile de forma.
A. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA
Este absoluta acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic, a unei norme care
ocroteste un interes general, obstesc.
Este relativa acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic civil, a unei norme
care ocroteste un interes particular, individual ori personal.
B. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTAL A
Este partiala acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte
efecte ale actului producandu-se deoarece nu contravin legii.
Este totala acea nulitate care desfiinteaza actul juridic in intregime.
Dintre aceste doua feluri de nulitati, nulitatea partiala este regula, iar nulitatea totala reprezinta exceptia.
C. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA
Este expresa (explicita ori textuala) acea nulitate care este prevazuta ca atare, intr-o dispozitie legala.
Majoritatea nulitatilor o constituie cazurile de nulitate expresa, prevazute fie in Codul civil, fie in alte
izvoare ale dreptului civil.
Este virtuala (sau implicita sau tacita) acea nulitate care nu este prevazuta expres de lege, dar rezulta din
modul in care este reglementata o anumita conditie de validitate a actului juridic civil.
D. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA
De fond este acea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevaliditate a unei conditii de fond a actului
juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.
De forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei ceruta ad validitatem.
Ca frecventa practica, mai numeroase sunt cazurile nulitatii de fond, decat acelea de forma.
in general, se poate spune ca nulitatea actului juridic civil are in mod global urmatoarele cauze:
- incalcarea dispozitiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimtamantului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertatii actelor juridice (normele imperative ordinea
publica si bunele moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;
- fraudarea legii.
Referindu-ne la efectele nulitatii, esenta acestora este exprimata chiar in definitia nulitatii: lipsirea actului
juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru incheierea sa valabila.
Efectele nulitatii sunt insa diferite, avand in vedere ca aceasta poate fi invocata sau sesizata la momente
diferite in timp, dupa incheierea actului juridic.
Astfel, o prima situatie este aceea in care actul incheiat nu a fost executat.in acest caz actul fiind desfiintat,
nu se mai poate pretinde sa fie executat, partile aflandu-se in ipostaza in care nici nu ar fi incheiat actul.
In situatia in care actul a fost executat in tot sau in parte pana la momentul in care intervine hotararea de
anulare, se va dispune totodata desfiintarea retroactiva a actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestatiile
efectuate in temeiul actului anulat vor fi restituite.
In sfarsit o a treia ipoteza, se refera la situatia in care actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi la
randu-i le-a transmis unor terti subdobanditori, pana la momentul intervenirii hotararii de anulare a
actului. In acest caz, pe langa desfiintarea actului initial executat (constatat nul) si a restituirii prestatiilor
efectuate se va dispune si desfiintarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de imprejurari a fost exprimat
plastic in adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Pentru a opera, insa, aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii si anume: 1)
retroactivitatea nulitatii; 2) restabilirea situatiei anterioare - restituio in integrum - care se realizeaza prin
restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului initial, primar, ci
si a actului
subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. In ceea ce privesc regimul juridic al
nulitatilor, deosebim dupa cum ne vom afla in situatia nulitatii absolute sau relative.
Cu privire la prima categorie, aceasta este carmuita de urmatoarele reguli:
a) nulitatea absoluta poate fi invocata la oricine are interes (ex.: partile actului juridic civil, avanzii - cauza
ai partilor, procurorul, instanta din oficiu);
b) actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi invocata oricand fie pe cale de
actiune, fie pe cale de exceptie;
c) nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa sau tacita.
Regimul juridic al nulitatii relative se exprima la randul sau prin urmatoarele trei reguli:
a) nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost nesocotit la momentul
incheierii actului juridic civil;
b) actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulitatea relativa nu poate fi invocata
oricand, ca in cazul invocarii nulitatii absolute, ci numai in termenul de prescriptie extincitva;
c) nulitatea realtiva poate fi confirmata expres sau tacit.
Sintetizand aspectele referitoare la regimul juridic al nulitatilor, putem retine ca intre aceste doua categorii
nu exista diferente cu privire la efecte, ci numai cu privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri
constau in faptul ca:
- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, chiar si din oficiu,
nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana al carei interes a fost nesocotit la incheierea actului;
- nulitatea absoluta este imprescriptibila, nulitatea relativa este prescriptibila;
- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmre, nulitatea relativa poate fi confirmata, expres sau
tacit.
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Noţiune, efectul şi domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive.
Scurgerea unei perioade de timp, a unui termen, produce efecte şi în dreptul civil, afectând
raporturile juridice cu efecte diferite: unul creator sau dobânditor de drepturi şi altul distinctiv de drepturi
(efectul achizitiv şi efectul extinctiv):
- scurgerea unei perioade de timp, uneori, poate duce la dobândirea unui drept prin exercitarea unei
posesii utile şi neviciate (şi alte condiţii legale) de către o persoană asupra unui imobil, prin intermediul
prescripţiei achizitive (uzucapiunea);
- alteori, titularul unui drept subiectiv prin pasivitatea sa, prin neexercitarea, nevalorificarea
dreptului într-un anului termen prevăzut de lege, se poate stinge dreptul material de acţiune sau dreptul
titularului de a cere executarea silită şi în consecinţă acesta nu va beneficia de concursul organului de stat
abilitat să-I protejeze dreptul încălcat. În această situaţie acţionează prescripţia extinctivă.
Prin îndeplinirea termenului de prescripţie extinctivă stabilit de lege titularul dreptului subiectiv nu
mai poate beneficia de concursul forţei de constrângere a statului ce s-ar fi realizat prin intermediul
instituţiilor judecătoreşti şi a organelor de executare silită.
Putem definii prescripţia extinctivă ca fiind stingerea, după caz fie a celei componente a dreptului
la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la
executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi dreptului
real principal (sau, în situaţiile expres prevăzute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorită nesesizării
organului de justiţie în termenul prevăzut de lege.
O altă definiţie mai sintetică defineşte prescripţia extinctivă ca fiind mijlocul de stingere a
dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege.
Efectul prescripţiei extinctive se deduce din prevederile C.civil: „Dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Efectul prescripţiei extinctive este generat de două principii:
- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune
privind dreptul accesoriu, conform principiului „accesorium sequitur principale”.
Ca aplicaţie a acestui principiu menţionăm dobânzile, garanţiile reale şi personale.
- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită pentru fiecare prestaţie .
Aplicaţie principiului se face la plata chiriilor, a dobânzilor, arenzilor, respectiv prestaţii periodice
temporal.
A determina domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive înseamnă a stabilii:
- drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune în sens material se sting prin neexecutarea lor
înlăuntrul termenului de prescripţie;
- drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune în sens material nu se sting prin neexecutare,
oricât timp ar dura această neexecutare.
Domeniul prescripţiei extinctive va determina care drepturi subiective sunt prescriptibile şi care
sunt imprescriptibile.
În doctrină, domeniul prescripţiei extinctive se determină după două criterii:
a. natura drepturilor subiective civile distingând domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale;
b. actul normativ care reglementează prescripţie extinctivă ( Codul civil şi alte izvoare de drept
civil – Legea nr. 31 / 1990 republicată).
Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor de creanţă
Potrivit C.civil, „Dreptul de acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă n-
a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.
 Atât prevederile legale, precum şi practica judiciară au susţinut prescriptibilitatea extinctivă a
drepturilor de creanţă, indiferent de izvorul lor, existând şi numeroase aplicaţii ale principiului
prescriptibilităţii acţiunilor personale ce însoţesc drepturile de creanţă.
Totuşi sunt unele excepţii în acest domeniu:
- acţiunea ce are ca obiect depunerile la C. E. C.;
- acţiunea are ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de
persoane.
Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor reale
Potrivit C.civil se prevede că: „Dispoziţiile de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, ele fiind deci considerate de
practica judiciară imprescriptibile extinctiv.
Astfel sunt imprescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicare imobiliară, indiferent de forma dreptului de proprietate, ea putând fi
paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive (uzucapiunii);
- dreptul la acţiunea în revendicare a bunurilor mobile proprietate publică;
- acţiunea în partaj, respectiv dreptul coproprietarilor la acţiunea de ieşire din indiviziune;
- dreptul la acţiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun pretinde încetarea exercitării
nelegitime a unui drept de uz, uzufruct, abitaţie, servitute, superficie, cu privire la un bun al său;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie, justificarea
imprescriptibilităţii are la bază componenta dreptului de superficie, respectiv folosinţa terenului şi
proprietatea construcţiei, plantaţiilor.
Astfel este prescriptibilă extinctiv acţiunea în revendicare mobiliară a bunurilor proprietate privată,
argumentare rezultată din Codul civil: „Toate acţiunile reale cât şi personale, pe cale legea nu le-a declarat
imprescriptibile şi pentru care nu s-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani,
fără ca, cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să se poată opune
reaua-credinţă.
S-au distins în literatura juridică două situaţii:
- dacă proprietarul unui bun mobil proprietate privată s-a desesizat voluntar de la un bun şi el se
află în posesia de bună-credinţă a unui terţ, proprietarul ţinând seama de prevederile Cod civil nu-l poate
revendica;
- dreptul la acţiunea în revendicare a bunurilor mobile proprietate privată pierdută (din cauză de
forţă majoră sau cazuri fortuite), ori furate, faţă de cel care le-a găsit sau furat se prescrie în termenul
general de prescripţie de 30 de ani prevăzut de Cod civil, sau în termenul de 3 ani prevăzut de Cod civil
de la persoane de bună-credinţă.
Terţul de 3 ani a fost considerat, de decădere şi nu de prescripţie, neexercitare acţiunii în
revendicare stingând însuşi dreptul de proprietate al celui neglijent.
Prevederile se aplică şi unor bunuri incorporale care pot fi obiect al posesiei (titlurile la purtător).
Ca acţiuni reale prescriptibile mai sunt următoarele:
- acţiunea în revendicare imobiliară prevăzută de Cod civil care prevedea că: „Dacă un fluviu sau
un râu navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la
pământul unui alt proprietar, aceea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă, dacă se va
reclama în termen de un an”;
- orice cerere de evicţiune totală sau parţială a bunului adjudecat, potrivit Cod de procedură civilă
se va prescrie în termenul de 5 ani, din momentul executării ordonanţei de adjudecare;
- acţiunea confesorie prin care se revendică un drept real de uzufruct (Cod civil), de uz sau abitaţie
( Cod civil), de servitute ( Cod civil), fiind aplicabilă prescripţia de 30 de ani potrivit Cod civil.
Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor personale nepatrimoniale
Mergându-se pe argumentul de interpretare logică „per a contrario” din interpretarea potrivit căreia
dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul
prevăzut de lege, rezultă că drepturile personale nepatrimoniale nu sunt supuse prescripţiei extinctive, ele
fiind perpetue şi imprescriptibile.
De la acest principiu al imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, justificate prin
ocrotirea juridică permanentă, există şi excepţii:
- acţiunea în anulabilitate, termenul de prescripţie pentru anularea unui act juridic civil lovit de
nulitate relativă fiind de 3 ani;
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei, care este supusă unui termen de prescripţie de 6 luni „de
la încetarea violenţei ori descoperirea erorii sau a vicleniei” ce au condus la încheierea căsătoriei;
- acţiunea în tăgada paternităţii, ea fiind supusă unui termen de prescripţie de 6 luni de la data când
tatăl a cunoscut naşterea copilului;
- acţiunea în stabilirea paternităţii prescrisa în termen de 1 an de la naşterea copilului.
Prescripţia instinctivă în anumite situaţii juridice speciale
Din literatura şi practica juridică s-au ivit unele situaţii speciale privind domeniul de aplicare al
prescripţiei extinctive, dintre acestea menţionând:
1. Apărarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei.
Potrivit C.civil prescripţia are ca efect stingerea dreptului la acţiune în sens material însă nu
reglementează apărarea drepturilor subiective civile prin mijlocul procedural al excepţiei.
Ideea cultivată de doctrină este aceea că ceea ce este prescriptibil pe cale de acţiune este
prescriptibil extinctiv şi pe calea excepţiei respectiv:
- dacă dreptul subiectiv civil ce poate fi valorificat pe calea acţiunii este prescriptibilă extinctiv, şi
excepţia are acelaşi regim juridic;
- dacă acţiunea este imprescriptibilă şi apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei este
imprescriptibilă.
2. Acţiunea în constatare, admisibilă în condiţiile Cod de procedură civilă, este considerată
imprescriptibilă (Exemplificăm constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil).
3. Acţiunile mixte ce au caracterul unor acţiuni reale, personale ori în constatare, ele fiind supuse
prescripţiei extinctive în funcţie de scopul urmărit la intentarea ei (plata unei creanţe, predarea unui
imobil, constatarea existenţei unui drept, fiind dată de exemplu de astfel de acţiune „petiţia în ereditare”).
4. Dualitatea de acţiuni este situaţia când titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a intenta
două acţiuni pentru valorificarea dreptului său: o acţiune izvorâtă din contract, în cazul existenţei unui
contract de depozit, de împrumut etc. care este supusă prescripţiei extinctive şi o acţiune reală în
revendicare bazată pe calitatea de proprietate căreia i se aplică prescripţia de 30 de ani potrivit Cod civil.
5. Acţiunea în repararea daunelor morale este considerată prescriptibilă asemenea drepturilor
patrimoniale de creanţă, fiind supusă prescripţiei extinctive din C.civil sau alte reglementări speciale.
6. Acţiunea care are ca obiect restituirea prestaţiilor ca urmare a anulării unui act juridic civil este
prescriptibilă, încadrându-se în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără just temei.
7. Acţiunea pentru valorificarea unor drepturi secundare, ce sunt imprescriptibile. Doctrina a
definit aceste acţiuni ca fiind „acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin act de formaţie
unilaterală unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum dreptul de alegere, în cazul
unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract.
Literatura juridică a făcut referire şi la acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale
corespunzătoare dreptului de proprietate (transformarea dreptului de administrare operativă directă în
„drept de folosinţă” al unui organ sau instituţii de stat), acţiunile privind cartea funciară (acţiunea de
rectificare a înscrisurilor de carte funciară cât şi acţiunile în prestaţie şi justificare tabulară, precum şi
cererea de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară) şi unde acţiunile în materie succesorală
(dreptul de opţiune succesorală, acţiunea pentru constatarea masei succesorale, petiţia de ereditare etc.).

7.2. Termenul de prescripţie extinctivă

 Cât priveşte clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă distingem termene generale şi termene
speciale precum şi în funcţie de izvorul normativ, termene stabilite prin alte acte normative (Codul civil,
Legea nr. 31 / 1990 republicată privind societăţile comerciale, etc.).
Termenele generale de prescripţie extinctivă
Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu-şi găseşte
aplicaţie un termen special el fiind prevăzut deopotrivă pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele
juridice.
Astfel, este termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut se aplică tuturor acţiunilor
personale, care însoţesc drepturi subiective civile de creanţă, aceasta dacă nu sunt stabilite termene
speciale de prescripţie.
În principiu tot acest termen de prescripţie, de 3 ani îşi găseşte aplicabilitatea şi la acţiunile
patrimoniale cu menţiunea că acţiunile reale sunt supuse în principiu reglementării Codului civil.
Astfel, practica juridică a aplicat termenul general de prescripţie extinctivă la: cererea de raport
succesoral, acţiunea oblică, acţiunea pauliană (revocatorie), acţiunea pentru plata contravalorii fructelor,
acţiunile în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere, etc.
Un alt termen general de prescripţie este cel de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc
drepturi reale principale prescriptibile extinctiv.
Acest termen general este stabilit de Cod civil care prevede că: „Toate acţiunile atât reale cât şi
personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de
prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.
Acest termen general se aplică tuturor acţiunilor reale afară de cele imprescriptibile.
Cât priveşte executarea silită termenul general de prescripţie este de 3 ani, : „Dreptul de a cere
executarea silită oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani.
Jurisprudenţa în aplicarea prevederilor C.civil a precizat că: „Dreptul de a cere executarea silită a
titlurilor executorii privind drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie se
prescrie in termenul prevăzut în vechea hotărâre neexecutată pierzând şi puterea lucrului judecat”.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă
Termenele speciale de prescripţie sunt acele termene care se aplică ori de câte ori legea stabileşte
în mod expres un termen derogatoriu de la termenul general de prescripţie extinctivă.
Ele pot fi mai largi sau mai scurte decât termenul general de prescripţie extinctivă şi sunt prevăzute
în Cod civil, precum şi în alte legi speciale.

Termene speciale de prescripţie

Aceste termene sunt:
- termenul de 6 luni privind dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse fără viclenie;
- termenul de 2 ani aplicabil unor raporturi de asigurare.
C.civil dispune că: „În raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripţie este de doi ani
în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin
ajungerea la termen sau prin amortizare cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor
prin efectul legii”.
- termenul de 3 ani privitor la prescripţia dreptului de acţiune referitor la sumele aflate în depozit la
instituţiile bancare”.
C.civil prevede două excepţii:
a. termenul de prescripţie este de 1 an când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al
organului judecătoresc sau a altui organ de stat;
b. termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie, pe baza normelor legale
sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementări speciale prin constituirea de
garanţii.
 - termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate pentru
spectacolele anulate.
Termene speciale de prescripţie prevăzute de Codul civil
Codul civil prevede mai multe termene speciale de prescripţie la raporturile juridice obligaţionale:
- termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii. Potrivit Cod civil: „Dreptul de a accepta
succesiunea se prescrie printr-un termen de 1 de la dobândirea succesiunii;
- termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele servicii prestate, Cod
civil;
- termenul de un an privind dreptul la acţiune al vânzătorului pentru complinirea preţului şi a
cumpărătorului pentru scăderea preţului ori pentru anularea contractului, potrivit Cod civil;
- termenul de un an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri vândute, Cod
civil.
Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de alte legi speciale.
Putem introduce aici termenele speciale de prescripţie prevăzute de Codul muncii, precum şi de
alte legi civile.
Dintre aceste menţionăm cu titlu exemplificativ:
- termenul de 3 ani privitor la acţiunea în pretenţii băneşti prevăzută de din Codul muncii;
- termenul de 10 ani, prevăzut de art. 38 din Legea nr. 61 / 1974 pentru pagubele Cauzate de
accident nuclear;
- termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29 /
1990;
- termenul de 2 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 443 / 1972 pentru plata de daune, cheltuieli
sau retribuţii datorate pentru asistenţa sau salvarea navei ori încărcăturii;
- termenul de 3 ani prevăzut de art. 37 alin. final, din Legea nr. 31 / 1990 pentru restituirea
dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale.
Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale
Aceste termene de prescripţie, fiind excepţii de la regula imprescriptibilităţii drepturilor personale
nepatrimoniale, sunt cele prevăzute în Codul familiei.
- termenul de 6 luni privitor la anulabilitatea căsătoriei;
- termenul de 6 luni privind acţiunea în tăgada paternităţii;
- termenul de 1 an privind acţiunea în stabilirea paternităţii.
7.3. Începutul cursului prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
Naşterea dreptului la acţiune se produce, de regulă, în momentul în care titularul dreptului
subiectiv nu primeşte satisfacţie sau în momentul în care este încălcat acest drept.
Reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune
Aceste reguli, raportate la prevederile C.civil şi la celelalte izvoare de drept civil au fost grupate în
funcţie de următoarele situaţii:
Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege aceea modificare a cursului acestei prescripţii
care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului de acţiune.
Cauzele de suspendare a prescripţiei sunt:
- cauze generale care acţionează în raporturile dintre orice persoane;
- cauzele speciale, care acţionează doar în raporturile dintre anumite persoane.
Cauzele generale sunt prevăzute în C.civil, potrivit căruia cursul prescripţiei se suspendă:
a. cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este împiedicat de un caz de forţă
majoră să facă acte de întrerupere;
 b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din faptele armate ale României, iar acestea
sunt puse pe picior de război.
Cauzele speciale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive sunt :
- prescripţia se suspendă până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit cu
privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de
poştă şi telecomunicaţii, în cel mai târziu până la expirarea termenului de 3 luni socotit de la înregistrarea
cererii ;
- prescripţia se suspendă „între părinţi sau tutor şi cel ce se află sub ocrotirea lui; între curator şi
acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care în temeiul legii sau al hotărârii
judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu
curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate şi „prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei .
Prescripţia nu se va împlinii totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data
încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlinii decât
după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.
Efectul special al suspendării prescripţiei extinctive constă în prelungirea momentului împlinirii
termenului de prescripţie cu perioada cât durează cauza de suspendare a prescripţiei, iar în anumite cazuri
prevăzute de lege, chiar cu o perioadă în plus (când până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas
mai puţin de 1 lună, respectiv de 6 luni).
Întreruperea prescripţiei extinctive
Întreruperea prescripţiei extinctive este definită ca modificarea cursului acesteia care constă în
înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
C.civil prevede cele trei cazuri în care se întrerupe prescripţia: „Prescripţia de întrerupere: a) prin
recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căreia curge prescripţia …; b)
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la
o instanţă necompetentă; c) printr-un act începător de executare (este vorba de o cauză de întrerupere a
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, s. n.).
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în
judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la
ea.
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie efectivă, să fie admisă respectiv să nu fie retrasă,
anulată ca netimbrată ori perimată.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite : „Întreruperea şterge prescripţia începută
înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitraj
sau printr-un act de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii
nu a rămas definitivă sau în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare”.
Repunerea în termenul de prescripţie
„Instanţa de judecată poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru
care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii
ori, după caz, să încuviinţeze executarea silită”.
În cazul acesta, instanţa îl repune pe titularul dreptului în termenul de prescripţie considerând că,
titularul dreptului a acţionat în termen. Cu toate că în realitate, termenul a fost depăşit, instanţa consideră
că depăşirea a fost determinată de motive apreciate ca fiind temeinic justificate.
Legiuitorul nu precizează cauzele de repunere în termen, lăsându-le la aprecierea instanţei, cu
condiţia ca acestea să fie temeinic justificate.
 Cererea de repunere în termen precum şi cererea de chemare în judecată trebuiesc introduse de
partea interesată în cel mult o lună de la data încetării cauzelor care justifică depăşirea termenului de
prescripţie.
Repunerea în termen are ca efect prelungirea termenului de prescripţie cu perioada cât au durat
cauzele temeinic justificate care au dus la depăşirea termenului de prescripţie la care se adaugă o perioadă
de cel mult o lună pentru introducerea cererii de repunere în termen şi a cererii de chemare în judecată.
Repunerea în termen trebuie să fie admisă de instanţă prin hotărâre motivată.
Calculul termenelor de prescripţie extinctivă
C.civil reglementează numai durata şi momentul de începere, nu şi modul de calcul al termenelor
de prescripţie extinctivă.
Potrivit Cod civil: „Termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în
cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul”.
Cod civil prevede că ziua: „Începe de la miezul nopţii şi se fineşte (se sfârşeşte, s. n.) la miezul
nopţii următoare”, iar Cod civil menţionează că: „prescripţia nu se socoteşte decât prin împlinirea celei din
urmă zile a termenului definit prin lege”.
Potrivit Cod de procedură civilă: „Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în
ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare”, si menţionează că: „Termenul care,
începând cu 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are asemenea zi, se va socoti împlinit în
ziua cea din urmă a lunii”.

:
 - una juridică, prin intermediul căreia proprietarul poate înstrăina bunul sau poate constitui asupra
sa unele drepturi reale în favoarea altei persoane;
- una materială, prin intermediul căreia proprietarul poate consuma sau distruge substanţa bunului
ce-i aparţine ca titular al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate constituie o unitate a celor trei atribute, pe care titularul le exercită fie direct
şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, fie indirect şi mijlocit, prin intermediul persoanelor
în favoarea cărora el a constituit anumite drepturi reale, conferindu-le puterea de a se bucura de unele din
prerogativele dreptului său. Prin urmare, deşi, de regulă, toate atributele dreptului de proprietate sunt
exercitate direct de către proprietar nu este exclusă posibilitatea exercitării unora dintre ele, sau chiar în
totalitatea lor de către o altă persoană decât proprietarul. Cu toate acestea, va considerat proprietar numai
acela care exercită atributele dreptului de proprietate în puterea sa proprie şi în interesul său propriu, iar
orice altă persoană decât proprietarul, care exercită atributele dreptului de proprietate în virtutea puterilor
conferite de proprietar, deci nu în putere proprie, nu va avea calitatea de proprietar (ex. locatarul,
comodatarul, uzufructuarul).
Aşa după cum am văzut cu ocazia prezentării conţinutului raportului juridic civil, drepturile
patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile reale, în funcţie de corelaţia ce
există între ele se subdivid în drepturile reale principale (din care face parte dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele ei) şi drepturi reale accesorii (din care fac parte dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,
privilegiile şi dreptul de retenţie).
În cuprinsul capitolului rezervat drepturilor reale vom prezenta numai drepturile reale principale,
urmând ca aceste accesorii să fie prezentate în capitolul rezervat obligaţiilor civile, deoarece ele constituie
în acelaşi timp şi garanţii reale ale obligaţiilor.
Caracterele dreptului de proprietate, prin care se deosebeşte de toate celelalte drepturi reale sunt
următoarele:
a)este absolut şi inviolabil, fiind recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu terţii, care sunt
obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Conform art. 135 pct. 5 din Constituţie "proprietatea privată
este în condiţiile legii inviolabilă", deci dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, această
interdicţie impunându-se cu aceeaşi forţă şi statului.
Ea cunoaşte, totuşi două excepţii :
- anumite bunuri imobile pot sa fie expropriate, în condiţiile legii, pentru cauza de utilitate publică.
Prin expropriere se înţelege trecerea în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească, sau actul
altei autorităţi competente, a unor bunuri imobile aflate în proprietatea particulară (a se vedea art. 41 al. 3
din Constituţie şi art. 481 C. civ.);
- subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de interes
general (art. 41 al. 4 din Constituţie);
b) este deplin şi exclusiv conferind titularului său "plena potestas", adică toate cele trei atribute :
posesia, folosinţa şi dispoziţia, care sunt, totodată nu numai depline, ci şi independente de orice puteri ale
altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când proprietatea este dezmembrată.
c) este perpetuu şi transmisibil, adică nelimitat în timp şi durează atâta vreme cât există bunul care
face obiectul său, nepierzându-se prin neuz (neexercitare); poate fi transmis între vii, în condiţiile legii şi
pentru cauză de moarte. Nu are caracter transmisibil dreptul de proprietate asupra bunurilor scoase din
circuitul civil.
Structura actuală a dreptului de proprietate în România poate fi evidenţiată sau stabilită în funcţie
de anumite criterii :
a) după subiectele dreptului de proprietate, distingem : dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor fizice şi respectiv, dreptul de proprietate ai cărui titulari sunt persoanele juridice;
b) după modurile de dobândire, putem distinge :
- dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice şi dreptul de proprietate dobândit prin fapte
juridice;
 - dreptul de proprietate dobândit în raporturile dintre vii şi dreptul de proprietate dobândit pentru
cauze de moarte;
- dreptul de proprietate originară, dobândit prin moduri originare de dobândire a proprietăţii, şi
drept de proprietate derivată, dobândit prin moduri derivate de dobândire a proprietăţii;
c) după regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme : drept de proprietate
publică şi drept de proprietate privată, ambele forme fiind consacrate în art. 135 pct. 2 din Constituţia
României.
d) în funcţie de titularul său, proprietatea privată se împarte în :
- proprietate particulară aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice;
- proprietate privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

3. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATEA

3.1. Dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie
a) Dreptul de uzufruct este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin care
uzufructuarul exercită atributele de posesie şi folosinţă asupra unor bunuri aparţinând noului proprietar,
culegând şi fructele acestora, cu obligaţia de a conserva substanţa bunurilor. El are un caracter temporar,
deoarece atunci când este constituit în favoarea unei persoane fizice, poate fi cel mult viager, iar când este
constituit în favoarea unei persoane juridice, nu poate depăşi 30 de ani; el este totodată şi incesibil, în
sensul că nu poate fi înstrăinat de uzufructuar, care are doar dreptul să cedeze altei persoane beneficiul său
(emolumentul uzufructului). În principiu el se poate constitui numai asupra bunurilor neconsumptibile,
trebuind să li se confere substanţa, însă se poate constitui şi asupra bunurilor consumptibile, când se vor
restitui bunuri de aceeaşi cantitate şi valoare.
b) Dreptul de uz este acel dezmembrămînt al dreptului de proprietate, prin care uzuarul exercită
atributele de posesie şi de folosinţă asupra unor bunuri aparţinând altei persoane, culegând şi fructele
acestora, pe care le poate folosi numai pentru satisfacerea nevoilor sale şi ale familiei sale, cu obligaţia de
a conserva substanţa bunurilor.
Titularul acestui drept poate fi numai o persoană fizică, iar acesta nu poate înstrăina beneficiul
(emolumentul) său. El se dobândeşte, se exercită şi se stinge după regulile uzufructului.
c) Dreptul de abitaţie este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin care titularul său
exercită atributele de posesie şi folosinţă asupra unei locuinţe aparţinând altei persoane, pentru
satisfacerea trebuinţelor locuit ale lui şi ale familiei sale.
Se poate constitui prin contract sau testament, însă şi prin lege- care recunoaşte un astfel de drept
soţului supravieţuitor asupra casei care a aparţinut soţului precedat, timp de un an de la decesul acestuia
(cu condiţia ca în această perioadă să nu se recăsătorească).
3.2. Dreptul de superficie
Dreptul de superficie este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin care superficiarul
exercită atributul de folosinţă asupra unui teren aparţinând altei persoane, pe care are în proprietate o
construcţie sau o plantaţie, ori o lucrare, pe durata existenţei bunurilor pe care le are în proprietate.
Dreptul de superficie prezintă următoarele caractere juridice :
- este un drept real imobiliar având ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică o suprafaţă de teren;
- este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia, plantaţia, sau
lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane, decât titularul terenului; el nu se poate stinge prin
neexercitare;
- este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în revendicare poate fi introdusă oricând până la
stingerea însuşi a dreptului de superficie.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin convenţie, testament, act de concesiune, uzucapiune
sau direct prin lege.
3.3.Dreptul de servitute
 Dreptul de servitute este un drept real principal, derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra
unui imobil proprietate privată, numit fond aservit sau dominat - pentru uzul şi utilitatea altui imobil -
numit fond dominant - aparţinând unui alt proprietar, fiind reglementat în articolele 576-643 C. civ.
Ca urmare a exercitării dreptului de servitute, rezultă unele drepturi şi obligaţii, atât pentru
proprietarul fondului dominant (să facă toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute şi a o păstra
şi să se folosească de servitute conform titlului său, fără a face schimbări împovărătoare pentru fondul
aservit), cât şi pentru proprietarul fondului aservit ( să nu facă nimic spre a scădea sau îngreuna
exercitarea servituţii).
Codul civil clasifică servituţile în funcţie de mai multe criterii, şi anume :
a) după modul de exercitare, servituţile pot fi :
- continue (cele pentru a căror exercitare şi existenţă nu este nevoie de fapta actuală a omului :
servitutea de scurgerea apelor de ploaie; servitutea de vedere);
- necontinue (cele pentru a căror exercitare şi existenţă este absolut necesară fapta actuală a
omului; servitutea de a lua apă din fântână, de a paşte animalele şi altele asemenea);
b) după modul în care se manifestă, servituţile sunt :
- aparente (cele care se cunosc datorită unor semne exterioare, precum o uşă, o fereastră, un canal,
o cărare, o plantaţie);
- neaparente (a căror existenţă nu poate fi cunoscută printr-un semn exterior sau lucrare exterioară
vizibilă - ex. servitutea de a nu clădi sau de a nu zidi decăt până la o anumită distanţă sau înălţime,
servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege);
c) după obiectul lor, servituţile sunt :
- pozitive, care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă în mod direct, acte de
folosinţă asupra fondului aservit (servitutea de trecere, de a lua apă);
- negative, care impun anumite restricţii sau limitări în exercitarea dreptului de proprietate
(servitutea de a nu clădi etc.).
Servituţile mai pot fi urbane sau rurale, după cum sunt stabilite în folosul unei clădiri sau cel al
unui teren.
d) după originea sau modul lor de constituire sunt recunoscute trei mari categorii de servituţi :
- servituţi naturale, care îşi au originea în situaţia naturală a fondurilor (servitutea de scurgere a
apelor naturale, de grăniţuire şi de îngrădire a proprietăţii);
- servituţi legale, care se stabilesc prin lege, în considerarea utilităţii publice ori în interesul comun
al proprietarilor unor imobile vecine (servitutea cu trecere în cazul locului înfundat, servitutea picăturilor
din streşină, a distanţei plantaţiilor etc.);
- servituţi stabilite prin fapta omului care se constituie prin titlu (convenţie sau testament),
uzucapiune, sau prin destinaţia proprietarului.
3.4. Dreptul real de folosinţă funciară
Dreptul de folosinţă funciară este acel drept real temporar, intuitu personae, inalienabil,
dezmembrământ al dreptului de proprietate, care conferă titularului posesia şi folosinţa funciară, asupra
unor terenuri agricole, aflate în proprietatea comunelor, oraşelor şi municipiilor, constituit prin acte
administrative individuale.
Titularii acestui drept sunt numai persoane fizice, care fac parte din categoria salariaţilor serviciilor
publice comunale; ei nu beneficiază de atributul de dispoziţie asupra terenului agricol ce le-a fost atribuit.
Dreptul de folosinţă poate înceta în cazul intervenţiei uneia din următoarele împrejurări :
- titularul folosinţei funciare nu mai are calitatea de salariat din categoria personalului de
specialitate din serviciile publice comunale sau părăseşte definitiv localitatea respectivă;
- decesul beneficiarului;
- nerespectarea obligaţiilor de a cultiva şi proteja solul, care revin din dispoziţiile Legii fondului
funciar.
 4. MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A
CELORLALTE DREPTURI REALE
4.1. Noţiuni generale
Sintagma "moduri de dobândire a dreptului de proprietate", desemnează totalitatea mijloacelor
reglementate de lege - acte juridice şi fapte juridice - prin care se poate dobândi dreptul de proprietate
(indiferent de forma sub care se prezintă) şi celelalte drepturi reale, derivate din dreptul de proprietate
(dezmembrămintele dreptului de proprietate).
Modurile generale de dobândire a proprietăţii sunt următoarele :
- contractul sau convenţia translativă sau constitutivă de drepturi reale;
- succesiunea legală şi testamentară;
- uzucapiunea sau prescripţia achizitivă;
- posesia de bună credinţă a bunurilor mobile;
- accesiunea;
- tradiţiunea;
- ocupaţiunea.
4.2. Convenţia sau contractul
Contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane, cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Ne interesează acele contracte prin care se transmite un drept de proprietate sau se constituie un
anumit drept real : vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia şi renta viageră (prezentării acestor contracte
i-am consacrat capitolul V din prezenta lucrare).
Codul civil, prin art. 971 consacră principiul consensualismului, contractul considerându-se valabil
încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu toate acestea pentru valabilitatea contractului de
donaţie, Codul civil prevede obligativitatea respectării unei solemnităţi, care constă în forma înscrisului
autentic sau după caz, în remiterea materială a bunului donat. Tot astfel terenurile (conform Legii nr.
18/19991) pot fi înstrăinate prin acte între vii încheiate în formă autentică.
4.3. Prescripţia achizitivă sau uzucapiunea
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale
asupra unui bun imobil, prin exercitarea unei posesii utile asupra sa, în condiţiile şi termenele prevăzute de
lege.
Uzucapiunea operează în mod diferit, în funcţie de regimul publicităţii imobiliare: în teritoriile în
care publicitatea imobiliară se realizează prin registre de transcripţii şi inscripţii (Moldova, Oltenia,
Dobrogea, Muntenia), uzucapiunea operează în condiţiile stabilite de Codul civil; în teritoriile în care
publicitatea imobiliară se realizează prin cărţi funciare (Transilvania, Banat şi Bucovina), uzucapiunea
operează în condiţiile stabilite prin Legea nr.115/1938.
Uzucapiunea în sistemul Codului civil operează dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii :
- dobânditorul să exercite o posesie utilă (neviciată) asupra unui bun imobil aparţinând unei alte
persoane;
- exercitarea posesiei să dureze o perioadă prevăzută de lege.
Perioada prevăzută de lege pentru exercitarea posesiei este diferită în funcţie de buna sau de reaua
credinţă a posesorului şi de existenţa sau inexistenţa titlului de proprietate, astfel :
- este de 10 până la 20 de ani, în cazul în care posesia se întemeiază pe un just titlu sau justă cauză,
iar posesorul este de bună credinţă;
- este de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă (fără a fi un simplu
detentor), ori dacă posedă sau nu un just titlu.
Prin "just titlu" se înţelege un titlu translativ de proprietate, care este viciat în privinţa formei sau
nu emană de la adevăratul proprietar, fără ca posesorul să ştie acest lucru, iar prin "buna credinţă" se
înţelege eroarea posesorului asupra calităţii transmiţătorului, în momentul dobândirii bunului în posesie.
 Termenul de 10 ani se aplică în cazul în care adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a
Tribunalului judeţean unde se află imobilul, iar cele de 20 de ani în cazul în care locuieşte în afara razei
teritoriale respective; termenul de 20 de ani se reduce, dacă adevăratul proprietar a locuit o parte din
durată în acelaşi judeţ, un an locuit în acelaşi judeţ, valorând doi ani locuiţi în alt judeţ.
Codul civil prevede şi posibilitatea joncţiunii posesiunilor, respectiv a unirii posesiunii actuale cu
posesiunile anterioare, care operează astfel :
- când ambele posesiuni sunt de bună sau de rea credinţă, uzucapiunea operează, după caz, în 10 -
20 de ani sau în 30 de ani;
- când uzucapantul este de rea credinţă, iar autorul său a fost de bună credinţă, termenul de 30 de
ani se reduce cu numărul de ani cât a posedat autorul său cu bună credinţă;
- când uzucapantul a posedat cu bună credinţă, iar autorul său a posedat cu rea credinţă, termenul
va fi de 10 - 20 de ani, respectiv de 30 de ani, dacă va face joncţiunea posesiunilor, urmând a fi aleasă
soluţia cea mai avantajoasă.

Şi în cazul prescripţiei achizitive (uzucapiunii) pot interveni aceleaşi cauze de întrerupere sau
suspendare a termenelor de prescripţie, ca şi în cazul prescripţiei extinctive, şi acestea produc efecte
identice, cu precizarea că, la cauzele de întrerupere, se mai adaugă încă două cauze de întrerupere
"naturală".
- când posesorul este şi rămâne lipsit, mai mult de un an, de folosinţa bunului, indiferent cine l-a
deposedat;
- când bunul, cu privire la care se exercită posesia este declarat imprescriptibil de către lege (caz
când posesia se stinge definitiv şi irevocabil).
Prin împlinirea uzucapiunii, dreptul de proprietate al fostului proprietar se stinge şi, concomitent,
se naşte un nou drept de proprietate în favoarea uzucapantului, care devine proprietar din momentul
începerii posesiunii utile.
Uzucapiunea, în sistemul Legii nr. 115/1938 operează numai în mod excepţional, în următoarele
două cazuri :
- în cazul în care s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu
nevalabil, drepturi reale ce pot fi dobândite prin uzucapiune, caz în care ele vor rămâne valabil dobândite,
dacă titularul dreptului înscris, le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani;
- în cazul în care o persoană a posedat un bun imobil, în condiţiile legii, timp de 20 de ani de la
moarte titularului dreptului de proprietate intabulat, caz în care va putea cere înscrierea pe numele său a
dreptului.
Pot fi dobândite prin uzucapiune numai bunurile imobile care se află în proprietatea privată,
indiferent că titularul dreptului de proprietate este statul, o unitate administrativă-teritorială, regie
autonomă, societate comercială sau persoană fizică.
Nu pot fi dobândite pe această cale bunuri imobile care fac parte din domeniul public naţional şi
din domeniul public local, acestea fiind scoase din circuitul civil general.

4.4. Posesia de bună credinţă

Posesia de bună credinţă este reglementată prin dispoziţiile articolului 1909 C. civ., potrivit căruia
"lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp";
aceasta înseamnă că posesorul de bună credinţă al unui bun corporal mobiliar, devine proprietarul
acestuia, prin însuşi faptul intrării sale în posesie.
Condiţiile aplicării art. 1909 C. civ., respectiv a dobândirii dreptului de proprietate asupra
bunurilor mobile prin posesia de bună credinţă sunt :
- proprietarul să fie desistat de bună voie de lucrul său, încredinţându-l altei persoane (în calitate de
depozitar, comodatar, etc.);
 - o terţă persoană să dobândească posesia utilă (neviciată) asupra lucrului respectiv, exercitând
asupra sa o posesie de bună credinţă (să nu aibă cunoştinţă că a dobândit bunul de la un neproprietar), fără
a fi necesară existenţa unui just titlu;
- să fie vorba despre bunuri mobile corporale care sunt posedate în mod individual şi să nu fie
declarate inalienabile prin lege.

4.5. Accesiunea
Accesiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale, ce constă în încorporarea materială a
unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important şi în virtutea căreia, dacă cele două lucruri au
aparţinut unor proprietari diferiţi, proprietarul lucrului mai important dobândeşte dreptul de proprietate şi
asupra lucrului mai puţin important încorporat.
După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi : imobiliară şi mobiliară; cea
imobiliară, la rândul său poate fi : naturală şi artificială.
Accesiunea imobiliară naturală este aceea care se realizează fără intervenţia omului, în următoarele
cazuri :
- aluviunile, adică creşterile de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite pe malurile apelor
curgătoare, se cuvin proprietarului fondului riveran (art. 495 C. civ);
- avulsiunile, adică adăugirea la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă brusc de la un alt teren,
prin acţiunea unei ape curgătoare, se cuvin proprietarului terenului la care s-a produs alipirea, însă fostul
proprietar o poate revendica în termen de un an (art. 498 C. civ.);
- insulele şi prundişurile, care se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile, sunt ale
proprietarului fondului pe care ele s-au format (art. 500 C. civ.);
- animalele semisălbatice (porumbei, albine etc.), devin proprietatea titularului terenului pe care s-
au aşezat, cât timp rămân pe acel teren (art. 503 C. civ.).
Accesiunea imobiliară artificială este aceea care se realizează cu intervenţia omului şi implică
obligaţia proprietarului ce beneficiază de ea, să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat;
ea are loc în următoarele cazuri :
- proprietarul unui teren, care a făcut construcţii, plantaţii sau alte lucrări cu materiale străine, va
dobândi proprietatea acestora, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materialelor (art. 493 C. civ.);
- proprietarul unui teren, pe care o altă persoană a făcut construcţii, plantaţii sau alte lucrări cu
materialele sale, devine proprietarul acestora, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materialelor
(art. 494 C. civ.).
Accesiunea mobiliară constă în unirea prin încorporare a două lucruri mobile care aparţin unor
proprietari diferiţi, unire prin efectuarea căreia, se formează un lucru mobil nou ce revine proprietarului
lucrului celui mai important dintre cele reunite, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului mai
puţin important; ea se prezintă în cazul adjoncţiunii, specificaţiunii şi amestecului sau confuziunii (art.
504, 208, 509, 511 şi 512 C. civ.).

4.6. Ocupaţiunea
Ocupaţiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale, ce constă în luarea în posesie a unui bun
care nu aparţine nimănui, fiind fără stăpân. În prezent acest mod de dobândire a dreptului de proprietate se
întâlneşte în cazul vânatului sau a peştelui capturat în condiţii legale, ca şi în cazul dobândirii unor bunuri
ce se află la dispoziţia oricăror persoane care doresc să le consume (ex.: apa din izvoarele naturale).
Tradiţiunea adică predarea materială (efectivă) a lucrului, constituie în prezent un mod de
dobândire a dreptului de proprietate, numai în privinţa darurilor manuale (donaţii curente şi de mică
importanţă), implicit în privinţa titlurilor de valoare "la purtător".

5. MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

 Dreptul de proprietate este pur şi simplu, când are ca titular o singură persoană, a fost dobândit în
mod sigur şi irevocabil, existenţa sa nedepinzând de un eveniment sau o împrejurare viitoare, care ar putea
să-l desfiinţeze, prin rezoluţiune, revocare sau anulare.
Dreptul de proprietate afectat de modalităţi este acel drept de proprietate asupra unuia sau mai
multor bunuri care, fie că aparţine simultan şi concomitent la două sau mai multe persoane, fie că existenţa
lui viitoare în patrimoniul titularului actual depinde de un eveniment sau de o împrejurare prevăzută de
lege sau stabilită prin voinţa omului.
Din punct de vedere al modalităţilor ce-l pot afecta, dreptul de proprietate poate fi :
- drept de proprietate comună;
- drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă;
- drept de proprietate anulabilă.
a) Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin aceea că un bun, sau mai multe bunuri,
aparţin în proprietatea a două sau mai multe persoane, care îşi pot exercita împreună, simultan şi
concomitent, toate prerogativele recunoscute prin lege oricărui proprietar.
Proprietatea comună are două forme :
- dreptul de proprietate pe cote-părţi;
- dreptul de proprietate în devălmăşie.
b) Dreptul de proprietate rezolubilă sau revocabilă se caracterizează prin aceea că, existenţa sa în
patrimoniul dobânditorului este nesigură, putând fi desfiinţat, pentru a se reîntoarce, de regulă, în
patrimoniul înstrăinătorului, depinzând de realizarea sau nerealizarea acelui eveniment.
c) Dreptul de proprietate anulabilă este acel drept de proprietate, dobândit printr-un act juridic
translativ de proprietate, lovit de nulitate relativă sau anulabil.

6. ACŢIUNEA ÎN GRĂNIŢUIRE, ACŢIUNEA NEGATORIE, ACŢIUNEA CONFESORIE ŞI

ACŢIUNEA ÎN PRESTAŢIE TABULARĂ
Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei de judecată să determine
prin semne exterioare, întinderea a două fonduri învecinate şi linia de hotar dintre ele, pe baza unei
hotărâri judecătoreşti. Ea are un caracter imprescriptibil, putând fi utilizată şi pentru apărarea altor drepturi
reale.
Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească,
prin hotărâre judecătorească, că o altă persoană (pârâtul), nu are vreun dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra bunului său şi să-l oblige la încetarea exercitării lui nelegitime. Ea are un caracter
imprescriptibil şi are ca obiect apărarea dreptului de proprietate împotriva exercitării nelegitime a
dezmembrămintelor sale.
Acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească,
prin hotărâre judecătorească, că el este titularul unui dezmembrămând al dreptului de proprietate asupra
unui bun aparţinând altei persoane (pârâtul), şi să-l oblige pe proprietar a-i permite exercitarea sa. Este
prescriptibilă în 30 de ani şi are ca obiect apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
Acţiunea în prestaţie tabulară este acţiunea reală prin care, cel îndreptăţit să-şi intabuleze în
Cartea funciară un drept real imobiliar, cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea acelui drept în
Cartea funciară, dacă cel obligat refuză să predea înscrisul necesar pentru strămutarea sau constituirea
dreptului respectiv în favoarea sa. Hotărârea judecătorească are rolul de a substitui înscrisul respectiv şi
serveşte la intabularea dreptului real în favoarea reclamantului. Hotărârea judecătorească nu reprezintă
însă titlul de proprietate, deoarece în sistemul cărţilor funciare transferul dreptului de proprietate se
produce numai prin înscrierea sa în Cartea funciară.

7. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i
se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe
pârât la restituirea posesiei bunului (este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului
neproprietar). Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei
persoane care încalcă dreptul de proprietate şi se întemeiază pe dreptul de proprietate şi, totodată are un
caracter petitoriu, fiind un mijloc direct de apărare a acestui drept. În acelaşi timp este şi imprescriptibilă
sub aspect extinctiv, şi oricât timp ea nu ar fi exercitată, nu se atinge decât odată cu stingerea dreptului de
proprietate (când o altă persoană l-a dobândit prin uzucapiune şi posesie de bună credinţă).
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă de titularul dreptului de proprietate. Când un bun
constituie proprietatea comună a două sau mai multe persoane, acţiunea în revendicare trebuie să fie
introdusă de către toţi copărtaşii împreună.
Admiterea acţiunii de revendicare are ca efect recunoaşterea dreptului de proprietate al
reclamantului şi obligarea pârâtului la restituirea bunului adevăratului proprietar, pentru a-şi putea exercita
normal şi deplin dreptul de proprietate. Restituirea bunului are loc în natură şi liber de sarcinile pe care
pârâtul le-ar fi constituit în favoarea unor terţe persoane, iar daca nu poate fi restituit bunul în natură
pârâtul va fi obligat la plata unui echivalent bănesc.
În cazul bunurilor frugifere, fructele urmează a se restitui numai dacă pârâtul este de rea credinţă,
posesorul de bună credinţă dobândind dreptul de proprietate asupra fructelor. Proprietarul va fi obligat să
restituie pârâtului toate cheltuielile necesare (făcute pentru conservarea bunului) şi utile (care au sporit
valoarea sau utilitatea bunului), în limita sporului de valoare al bunului.
a) Revendicarea bunurilor mobile nu poate avea loc, în principiu, împotriva posesorului de bună
credinţă, deoarece, aceasta valorează cu însuşi titlul de proprietate asupra bunului (art. 1909 C. civ.); sunt
însă anumite cazuri când nu se aplică regula cuprinsă în art. sus menţionat.
Revendicarea bunurilor mobile corporale este admisibilă :
- când terţul dobânditor este de rea credinţă (adică ştia că înstrăinătorul bunului nu avea dreptul să-
l înstrăineze);
- când bunul a ieşit din posesia proprietarului fără voia sa.
În astfel de situaţii proprietarul poate să revendice bunul chiar şi de la posesorul terţ dobânditor de
bună credinţă, în termen de trei ani socotiţi din ziua în care bunul a ieşit din posesia proprietarului fără
voia sa.
La cele două cazuri de neaplicare a dispoziţiilor art. 1909 C. civ. se mai poate adăuga şi cazul
revendicării bunurilor scoase din circuitul civil şi cel al bunurilor mobile corporale care au caracterul
bunurilor imobile prin destinaţie.
b) Revendicarea bunurilor imobile are loc în mod diferit, în funcţie de sistemul lor de evidenţă
(transcripţii şi inscripţii sau carte funciară).
În sistemul de transcripţii şi inscripţii, dovada dreptului de proprietate este foarte anevoioasă,
întrucât existenţa titlului de proprietate constituie doar o prezumţie a dreptului de proprietate, care nu
împiedică dovada contrară, astfel că, numai dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune,
constituie singura dovadă absolută a acestui drept.
Datorită dificultăţii dovezii dreptului de proprietate, în practica judiciară s-au statornicit câteva
reguli în această privinţă:
- când şi reclamantul şi pârâtul invocă fiecare câte un titlu de proprietate care emană de la autori
diferiţi, instanţa va trebui să statueze, pe bază de probe, care dintre aceste două titluri este preferabil;
- când fiecare dintre cele două titluri emană de la acelaşi autor, va fi preferat autorul care şi-a
transcris primul titlul său de proprietate, sau dacă nu s-a transcris, va fi preferat acela al cărui titlu are dată
certă anterioară;
- dacă numai reclamantul invocă un titlu de proprietate, el va reuşi în acţiunea în revendicare, dacă
titlul respectiv are dată certă anterioară posesiei pârâtului şi dacă el emană de la un terţ;
- când nici unul dintre ei nu invocă vreun titlu de proprietate va fi preferat posesorul actual,
pârâtul, afară dacă reclamantul nu invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin
uzucapiune anterior începerii posesiei pârâtului, sau dacă posesia acestuia ar fi viciată.
 În sistemul cărţilor funciare, acţiunea în revendicare îşi găseşte aplicare în următoarele cazuri
(întrucât dobândirea dreptului de proprietate are loc prin înscrierea în Cartea funciară, adică intabulare) :
- când dreptul de proprietate se dobândeşte fără prealabilă înscriere în cartea funciară - deplin drept
(ex.: în cazul succesiunilor când moştenitorul poate revendica bunurile care se află în posesia nelegitimă a
unui moştenitor actual);
- când se poate cere, pe calea acţiunii în prestaţie tabulară, înscrierea dreptului de proprietate (chiar
şi împotriva unui terţ dobânditor care şi-a intabulat dreptul în cartea funciară).

8. PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

Pentru ca actele juridice de transmitere a drepturilor reale imobiliare să devină opozabile tuturor
(erga omnes), şi pentru a da o cât mai mare siguranţă acestora, prin diferite acte normative s-a instituit un
sistem de publicitate a drepturilor reale imobiliare, astfel încât în lipsa înfăptuirii de către părţi a formelor
legale de publicitate, convenţia translativă de proprietate cu privire la un imobil, nu va putea fi opusă
terţilor (conform principiului relativităţii efectelor actelor juridice), iar în sistemul cărţilor funciare, numai
odată cu intabularea în cartea funciară are loc transferul dreptului de proprietate.
Principalele sisteme de publicitate imobiliară, în vigoare, sunt :
- sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni (sistemul publicităţii
personale), reglementat de Codul de procedură civilă şi aplicabil în Muntenia, Moldova, Oltenia şi
Dobrogea;
- sistemul cărţilor funciare (sistemul publicităţii reale), reglementat prin Decretul - Lege nr.
115/1938, aplicabil în Transilvania, Banat şi Bucovina;
- sistemul intermediar al cărţilor de publicitate funciară, reglementat de Decretul nr. 242/1947 şi de
unele dispoziţii ale Legii nr. 115/1938, care se aplică într-un număr redus de localităţi din fostul judeţ Ilfov
şi în Bucureşti.
Prin Decretul nr. 163/14 martie 1946 s-au reglementat, aşa numitele cărţi de evidenţă funciară,
înfiinţate cu scopul de a înlocui cărţile funciare distruse, sustrase sau pierdute, pentru unele localităţi din
Transilvania, în timpul şi din cauza războiului. Cărţile de evidenţă funciară se închid pe măsură ce se
întocmesc noi cărţi funciare sau se găsesc cele originale.
În prezent a apărut Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

1. POSESIA

a) ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE POSESIEI

- elementul material (corpus):

- totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra lucrului;
- acte materiale de detinere si de folosire a lucrului acte juridice (depozit, locatiune, comodat);
- exercitarea in fapt a dreptului real asupra lucrului;
- variaza in functie de 2 factori:
o natura fizica a lucrului (posesie auto - posesie caine);
o dreptul real invocat de cel ce exercita corpus.
- posesia se exercita de catre posesor fie personal, fie prin intermediul altei persoane.

- elementul psihologic sau intentional (animus):

- intentia sau vointa celui care poseda de a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica asa cum le-ar fi
exercitat proprietarul sau titularul acelui drept real;
- animus:
- vointa de a poseda pentru sine si nu pentru altul;
- este un element al posesiei;
- exista cand esti proprietar, cand crezi ca esti si cand stii foarte bine ca nu esti (hotul)
Buna / reaua credinta – o calitate / un viciu al posesiei

b) POSESIA SI DETENtIA PRECARa

Posesia – stare de fapt:

- este exercitiul unei puteri de fapt care da posibilitatea posesorului de a se comporta fata de un lucru ca si
cand el ar fi titularul dreptului asupra lucrului;
- manifestarea exterioara a existentei drepturilor reale;
- o putere materiala a lucrului (ex.: casa, automobil);
Caracterele juridice:
o se bazeaza pe intentia de a poseda pentru sine, iar daca aceasta intentie lipseste, posesia nu mai exista
(este doar detentie sau detentie precara);
o este incidenta numai drepturilor reale, nu si celor de creanta (personale) – nu se poate exercita asupra
universalitatii de bunuri (mostenirea, fondul de comert);
o face sa se nasca un drept probabil de proprietate sau un alt drept real.

Detentia:
- presupune puterea materiala asupra unui bun, fa intentia de a-l poseda, ci numai de a-l detine;
- detentorul poseda pentru altul;
- in cazul detentiei exista doar corpus nu si animus.

Detentia precara – stare de drept:

- rezulta dintr-un titlu (conventional, legal, judiciar) in baza caruia detentorul exercita puterea asupra unui
lucru (depozitarul, locatarul);
- este exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru in virtutea unui titlu juridic care implica
recunoasterea dreptului de proprietate al altuia.
- 3 conditii:
- Puterea de fapt:
o stapanirea efectiva a lucrului detinut;
o detentorul are corpus-ul pe care proprietarul nu-l mai are;
o ex.: locatorul, depozitarul, carausul: au lucru in maine lor, il tin, il detin
- Puterea de drept – stapanirea lucrului se exercita in baza unui titlu; puterea de fapt este intemeiata pe un
drept.
- Obligatia de restituire – la un moment dat trebuie sa se restituie lucrul proprietarului.
- Durata detentiei si data restituirii sunt determinate prin titlu (durata locatiei prin contr. de inc.)
- Detentorul precar - de terti si se bucura de protectie posesorie impotriva tertilor care-i tulbura detentia.

c) DOBANDIREA SI PIERDEREA POSESIEI

Dobandirea posesie:
- Pentru a fi dobandita, trebuie intrunite ambele elemente ale posesiei (corpus si animus);
o elementului material (corpus) rezulta:
- fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita vizibil acte materiale de folosinta;
- fie din faptul ca vechiul posesor a renuntat sau a parasit posesia.
o elementului psihologic (animus):
- prezent in mod nemijlocit in persoana posesorului (nu a reprezentantilor)
- Simpla vointa de a poseda un lucru nu este indestulatoare;
- Exceptii: reprezentantii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu.
Pierderea posesie:
- prin pierderea simultana a ambelor elemente (se abandoneaza lucrul cu violenta)
o instrainare a posesiei;
o abandonul lucrului.
- prin pierderea puterii materiale asupra elementului corpus (posesorul pierde un lucru);
o dispare corpus (bunul furat);
o dispare animus (posesia pentru sine se transfera in posesie pentru altul) – ex.: posesorul vinde casa dar
locuieste in ea ca si chirias.
- prin pierderea elementului animus (se intalneste mai rar in practica)

d) DOVADA POSESIEI - se face prin probatiunea celor 2 elemente ale posesiei:

- dovada elementului material se face prin orice mijloace de proba (martori, prezumtii)
- dovada elementului psihologic – este mai dificil de probat. Sunt 2 reguli:
- Prezumtia de neprecaritate – animus domini este prezumat – posesorul este presupus ca poseda pentru
sine, sub nume de proprietate, daca nu este probat ca poseda pentru altul › orice detinator este posesor nu
detentor pana la proba contrarie.
- Prezumtia de neintervenire la titlu – 2 situatii:
- cand posesorul a inceput a poseda pentru altul se presupune ca a conservat aceasta calitate, daca nu
exista proba contrarie;
- daca proprietarul a stabilit ca ocupantul a fost la origine detentor, se presupune ca asa a ramas.
e) CALITatILE SI VICIILE POSESIEI
Pentru ca posesia sa produca efecte juridice trebuie sa fie utila.

Calitatile posesiei:
1. CONTINUa
2. NEiNTRERUPTa
3. NETULBURATa
4. PUBLICa
5. SUB NUME DE PROPRIETAR
6. NEECHIVOCa (adaugata de doctrina si jurisprudenta)
Aceste calitati fiind indeplinite, posesia isi va produce efectele specifice, inclusiv dobandirea proprietatii
prin uzucapiune, adica prin prescriptia achizitiva.

Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenta, clandestinitatea, echivocul, precaritatea.

1. DISCONTINUITATEA
- atunci cand posesorul o exercita in mod neregulat, cu intermitente anormale;
- pentru ca posesia sa fie utila posesorul nu trebuie sa se afle in contact permanent cu bunul;
- intreruperile nu aduc viciul discontinuitatii.
- Ex.: posesie continua asupra unui teren – cand se fac la intervale diferite lucrarile specifice pentru
obtinerea recoltelor.
2. VIOLENtA
- posesia trebuie sa fie netulburata sau pasnica;
- posesia este tulburata prin acte de violenta in contra sau din partea adversarului;
- posesia utila: inceputa, mentinuta, conservata pasnic (fara violenta).
- poate exista si d.p.d.v. al bunurilor mobile cat si a celor imobile
- Caracterele viciului violentei:
- e un viciu relativ – produce efecte numai intre partile intre care a intervenit; poate fi invocat doar de
persoana impotriva careia s-a manifestat violenta;
- e un viciu temporar – de indata ce a incetat violenta posesia utila incepe;
3. CLANDESTINITATEA
- posesia trebuie sa fie publica, „la lumina zilei”;
- posesia este clandestina atunci cand este exercitata pe ascuns de catre posesor in detrimentul adversarului
sau.
- vizeaza atat bunurile mobile cat si a celor imobile:
- bunurile mobile pot fi usor ascunse;
- bunurile imobile sunt la vedere, in cazul lor acest viciu fiind mai greu de conceput.
4. ECHIVOCUL
- posesia trebuie sa fie neechivoca (este opera jurisprudentei, nu este reglementata de C.civ.);
- posesie echivoca – nu se cunoaste daca posesorul are sau nu elementul intentional;
- echivocul – 2 sau m.m. persoane stapanesc un bun, dar nici una nu pretinde o posesie proprie, distincta.
5. PRECARITATEA
- nu constituie un viciu al posesiei;
- desemneaza lipsa posesiei
- detinerea lucrului fara animus possidendi, ci numai cu annimus detinendi;
- Detentorul poseda pt. altul, deci nu sub un nume de proprietar (ex.: locatarii, depozitarii, administratorii
bunurilor altuia).

f) EFECTELE POSESIEI
1. posesia creeaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului;
2. posesorul de buna credinta al unui bun frugifer dobandeste in proprietate fructele bunului pe care il
poseda;
3. posesia imobiliara este aparata prin actiunile posesorii;
4. posesia prelungita duce prin uzucapiune la dobandirea dr. de proprietate asupra imobilelor.

Posesia creeaza o prezumtie de proprietate in persoana posesorului

- in aparenta posesorul este proprietarul bunului, el ramanand in aceasta situatie pana la proba contrarie –
daca nu e proba posesorul e proprietarul lucrului;
- prezumtia de proprietate:
- este relativa deoarece poate fi rasturnata prin proba contrarie – in legatura cu bunurile imobile;
- este mai puternica in cazul bunurilor mobile, unde (potrivit C.civ.), posesia de buna-credinta valoreaza
titlu de proprietate, fara putinta de proba contrarie;
- inceteaza prin dovada ca posesorul este de rea credinta.

Posesorul de buna credinta dobandeste in proprietate fructele bunului pe care il poseda

- fructele (naturale, civile, industriale) se cuvin proprietarului bunului frugifer;
- exceptia: posesorul de buna credinta dobandeste in proprietate fructele produse de bunul pe care-l
poseda; beneficiul legii.
- buna credinta – credinta pe care o are posesorul ca este proprietarul bunului pe care il poseda.
- Posesorul este de buna credinta cand poseda ca proprietar:
o in puterea unui titlu translativ de proprietate;
o ale carui vicii ascunse nu-i sunt cunoscute.
- Pentru a putea pastra fructele produse de bunul posedat, trebuie indeplinite 2 conditii:
- Fructele sa fi fost percepute;
- Posesorul sa fi fost de buna credinta.
- Elementul subiectiv:
- Buna credinta – posesorul nu cunoaste viciul care afecteaza titlul translativ de proprietate;
- Buna credinta este prezumata – „buna credinta se presupune intotdeauna si sarcina probei cade asupra
celui ce alege rea credinta”;
- in ziua in care posesorul inceteaza de a mai fi de buna credinta, inceteaza si dispensa sa de restituire a
fructelor si incepe pentru el obligatia de a le capitaliza.
- Prezumtia de buna credinta inceteaza din momentul in care posesorului ii sunt cunoscute viciile titlului
sau.
- Daca posesorul e de rea credinta atunci el restituie proprietatea

CONTRACTUL

3.1. Încheierea contractului

Încheierea contractului are loc prin realizarea acordului de voinţă al părţilor cu privire la toate
clauzele contractuale; acest acord de voinţă se realizează prin întâlnirea ofertei făcute în vederea încheierii
contractului, cu acceptarea ofertei respective.
Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoană o face - scris, verbal sau tacit - unei alte
persoane determinate sau nedeterminate în vederea încheierii contractului.
Pentru a constitui un angajament juridic, oferta trebuie să fie rezultatul unei voinţe reale şi
conştiente, să fie fermă şi neechivocă, exprimând o propunere neîndoielnică şi făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice; ea trebuie să fie prescrisă şi completă, cuprinzând toate elementele esenţiale ale
viitorului contract, în aşa fel încât în urma acceptării sale, contractul să poată fi considerat încheiat.
După lansarea ofertei, dar înainte de a ajunge la destinatar, ofertantul o poate revoca fără a suporta
nici un fel de consecinţe juridice; după ce însă oferta a ajuns la destinatar, ofertantul este dator să o
menţină un timp util, necesar destinatarului pentru a se putea pronunţa asupra ei, sau până la expirarea
termenului, dacă oferta a fost făcută cu fixarea unui termen de acceptare.
Revocarea ofertei înainte expirarea termenului poate avea drept consecinţă obligarea ofertantului la
plata despăgubirilor cauzate destinatarului ofertei, ca urmare a revocării ei. După ce oferta a fost
acceptată, contractul se consideră a fi încheiat, iar oferta nu mai poate fi revocată.
Acceptarea trebuie să fie în concordanţă cu oferta (dacă se fac unele obiecţiuni sau propuneri de
modificare, constituie o nouă ofertă), să fie neîndoielnică şi să intervină în termen şi înainte de a fi
revocată oferta.
În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă (prezenţi) la încheierea contractului sau când
contractul se încheie telefonic, momentul încheierii sale este determinat de momentul în care cele două
părţi cad de acord asupra încheierii sale, iar locul încheierii contractului este determinat de locul unde se
găsesc părţile sau ofertantul, în cazul în care contractul se încheie telefonic.
În cazul în care contractul se încheie prin corespondenţă (între absenţi), momentul încheierii
contractului este determinat de momentul în care ofertantul a primit acceptarea scrisă a celeilalte părţi
contractante, presupunându-se că în acel moment a luat la cunoştinţă despre acceptare şi din acel moment
acceptarea are un caracter irevocabil - conform teoriei din "sistemul recepţiei acceptării (teorie la care
aderăm în detrimentul teoriei "din sistemul expedierii acceptării"- după care contractul se consideră
încheiat în momentul expedierii prin poştă, curier, etc. -, ca şi a teoriei "emisiunii acceptării"- după care el
se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei s-a hotărât să o accepte - şi respectiv a
teoriei "informaţiei"- după care contractul se consideră încheiat numai în momentul în care ofertantul a
luat la cunoştinţă efectiv de acceptarea destinatarului ofertei.

3.2. Efectele contractului

Efectele contractului între părţile contractante rezultă din conţinutul art. 969 C. civ. în care se
prevede că "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"; din textul acestui articol
rezultă, pe de o parte, că părţile nu se pot sustrage de la executarea obligaţiilor contractuale, iar pe de altă
parte, că efectul obligatoriu al contractului priveşte numai părţile contractante (principiul forţei obligatorii
a contractului).
Întrucât contractul reprezintă rezultatul acordului de voinţă al părţilor, încetarea lui nu poate avea
loc în principiu numai prin acelaşi acord de voinţă şi numai în mod excepţional poate avea loc denunţarea
unilaterală a lui, atunci când legea prevede expres acest lucru (art. 969 al. 2 C. civ.), sau când părţile au
convenit astfel (în contractele nedeclarate prin lege irevocabile), fără ca acea clauză să fie pur potestativă
din partea celui care se obligă (art. 1010 C. civ.).
Din conţinutul textului art. 969 C. civ. ca şi cel al art. 973 în care se prevede că "convenţiile nu au
efect decât între părţile contractante" rezultă "principiul relativităţii efectelor contractului" în conformitate
cu care obligaţiile asumate prin contract privesc numai partea care li s-a asumat, iar drepturile asumate
profită - în principiu - numai părţilor contractante, însă se pot prevedea şi drepturi în favoarea unor terţe
persoane (cazul stipulaţiei pentru altul).
Cu toate că contractul nu produce efecte decât între părţile contractante, el este opozabil terţilor,
care nu pot face abstracţie şi nu pot ignora existenţa contractului sau încălca drepturile dobândite de părţi
prin încheierea sa; totuşi, în anumite împrejurări şi condiţii unele contracte nu sunt opozabile terţilor, care
le pot ignora : este cazul simulaţiei în care terţii pot ignora actul secret.
Simulaţia este operaţia juridică prin care părţile creează o situaţie juridică aparentă, încheind un
contract simulat ce diferă de situaţia juridică adevărată, exprimată printr-un contract secret, care îl
contrazice pe primul; între părţi va produce efecte actul secret, iar faţă de terţi va produce efecte actul
simulat (aparent), însă terţii vor putea să se preleveze faţă de părţi, invocând la alegere, fie actul aparent,
fie actul secret. Simulaţia nu este o cauză de nulitate a contractului dacă nu urmăreşte eludarea unor
dispoziţii imperative ale legii sau dacă nu urmăreşte un scop ilicit. Prin simulaţie se poate suprima în
întregime actul aparent şi efectele sale (fictivitate), care în realitate nici nu a intervenit se pot modifica
efectele actului aparent, îmbrăcând forma altui contract (deghizare), se pot modifica sau ascunde o parte
din clauzele contractuale sau se pot schimba părţile între care a intervenit contractul prin interpunerea altor
persoane.
Sunt asimilaţi părţilor contractante succesorii în drepturi ai părţilor, care deşi nu au participat la
încheierea contractului, datorită legăturii pe care o au cu părţile, suportă consecinţele încheierii lui în mod
identic cu părţile contractante. În această categorie intră :
- succesorii universali sau cu titlu universal - care sunt persoane ce dobândesc întreg patrimoniul
sau o fracţiune din patrimoniul uneia din părţile contractante (ex. moştenitorul unei persoane fizice sau
persoana juridică ce primeşte întreg sau o parte din patrimoniul unei alte persoane juridice în urma
reorganizării). Asupra acestora se produc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile, cu unele
excepţii (de ex. contractele intuitu personae);
- succesorii cu titlu particular, care sunt persoane ce dobândesc bunuri sau drepturi determinate şi
faţă de care se produc efecte doar contractelor încheiate anterior de autor, în strânsă legătură cu bunul sau
dreptul transmis;
- creditorii chirograficari, adică aceia care nu se bucură de o garanţie reală pentru asigurarea
creanţei lor (de ex. gaj, ipotecă) şi care, în virtutea dreptului de gaj general instituit prin art. 1718 C. civ.
asupra patrimoniului debitorului, suportă şi profită de efectele contractelor încheiate de debitorul lor, prin
care acesta îşi micşorează sau îşi măreşte patrimoniul său.
De la principiul relativităţii efectelor contractului există anumite excepţii, când un contract dă
naştere unor drepturi subiective direct în patrimoniul unei terţe persoane şi în acest sens se poate vorbi
despre efectele contractului faţă de terţi; însă în nici un caz un contract nu poate da naştere la obligaţii în
sarcina altei persoane decât acelora care l-au încheiat, deoarece nimeni nu poate fi obligat împotriva
voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia el nu şi-a dat consimţământul. Astfel este admisă în
unanimitate în literatura şi practica juridică valabilitatea stipulaţiei pentru altul (contractul în favoarea unei
terţe persoane) şi acţiunea directă, precum şi promisiunea faptei altuia.
 Stipulaţia pentru altul este convenţia prin care una din părţi, denumită stipulent, dispune ca cealaltă
parte denumită promitent, să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane, denumită terţ
beneficiar. Prin intermediul contractului încheiat între stipulent şi promitent, terţul beneficiar - determinat
sau determinabil în viitor - dobândeşte un drept direct şi nemijlocit, fără a fi însă obligat să-l exercite (de
ex. în contractul de transport, expeditorul în calitate de stipulent, convine ca transportatorul în calitate de
promitent, să predea bunurile transportate destinatarului în calitate de terţ beneficiar, care nu este parte din
contract; tot astfel, în contractul de asigurare, asiguratul în calitate de stipulent, poate conveni cu
asigurătorul, în calitate de promitent, ca indemnizaţia de asigurare să fie plătită unui beneficiar, care este
terţ faţă de raportul contractual). În cazul în care terţul va renunţa la beneficiul dreptului stipulat în
favoarea sa, dreptul respectiv, va putea fi exercitat de către stipulent cu succesorii săi, ori se va stinge în
folosul promitentului conform contractului sau în baza legii.
Acţiunea directă este acţiunea recunoscută terţei persoane străină de contract - prin care aceasta
poate acţiona direct una din părţile contractante - care este debitor al debitorului său - invocând contractul
faţă de care este străină şi care dă astfel naştere la unele drepturi în favoarea sa (de ex. în art. 1542 C. civ.
se recunoaşte mandatului o acţiune directă împotriva submandatarului instituit de el pentru a obţine plata
despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate, deşi el (mandantul) este străin de contractul de submandat.
Promisiunea faptei altuia (convenţia de port-fort) este convenţia prin care o persoană se obligă faţă
de alta de a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act juridic încheiat în contul său fără
împuternicire: ea nu creează obligaţii pentru terţul a cărui faptă a fost promisă, ci numai pentru cel care a
făcut promisiunea şi care se obligă să-l determine pe terţ să încheie sau să ratifice un contract, iar în cazul
în care nu-şi respectă obligaţia asumată, răspunderea îi revine celui ce a făcut promisiunea şi nu terţului a
cărui faptă a fost promisă.
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice şi care sunt aplicabile numai lor datorită faptului
că ele sunt guvernate de principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate de către părţile
contractante, fiecare parte având în acelaşi timp calitatea de debitor şi cea de creditor, se referă la excepţia
de neexecutare, rezoluţiunea (şi rezilierea) contractului pentru neexecutare şi la suportarea riscului
contractului şi a pieirii bunurilor ce formează obiectul contractului.
Întrucât în aceste contracte, cauza juridică a obligaţiei uneia din părţi constă în cauza juridică a
obligaţiei celeilalte, se pun două probleme : care este poziţia pe care trebuie să o ia una dintre părţi, în
cazul în care cealaltă refuză să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale şi respectiv, care din părţile
contractante va suporta riscul contractului şi a pieirii bunului ce formează obiectul contractului?
În cazul în care una din părţi pretinde celeilalte executarea obligaţiilor contractuale, fără a-şi
executa propriile sale obligaţii, cealaltă parte contractantă poate invoca excepţia de neexecutare ce constă
în dreptul său de a refuza executarea obligaţiilor ce îi revin din contract, atât timp cât cealaltă parte nu şi le
execută pe ale sale; ea operează între părţile contractante, fără a fi necesară intervenţia organului de
jurisdicţie, însă, pentru a putea fi invocată, una din părţi trebuie să nu-şi execute în tot sau în parte
obligaţiile ce îi revin din contract, din culpa sa exclusivă, iar obligaţia ce nu s-a executat să fie afectată de
termen.
Cu privire la rezoluţiune, art. 1020 C. civ. prevede că "condiţia rezolutorie este subînţeleasă în
contractele sinalagmatice în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său", iar conform art.
1021 C. civ. "într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept". Partea în privinţa căreia angajamentul
nu s-a executat, are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia când este posibil sau să-i
ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după
circumstanţe poate acorda un termen părţii acţionate". Prin urmare rezoluţiunea contractului reprezintă
desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din
părţi, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor celeilalte părţi, de către instanţa de judecată.
Rezumând cele de mai sus, putem spune că pentru ca instanţa de judecată să pronunţe rezoluţiunea
unui contract, una din părţi trebuie să nu-şi execute în tot sau în parte obligaţiile sale ce rezultă din
contract, din culpa sa, deşi a fost pusă în întârziere în acest scop de către cealaltă parte.
 Rezilierea se pronunţă de către instanţa de judecată în aceleaşi condiţii ca şi rezoluţiunea, însă spre
deosebire de aceasta din urmă, rezilierea nu are efecte retroactiv, efectele sale se produc numai pentru
viitor, din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a pronunţat-o; aşa fiind, contractul reziliat va
înceta să mai producă efecte în viitor (ex. nunc), dar efectele produse până la data rezilierii (ex. tunc),
rămân neatinse. Tot astfel, dacă în cazul rezoluţiunii părţile vor fi repuse în situaţia anterioară (deoarece
efectele ei sunt "ex nunc" cât şi "ex tunc"), în cazul rezilierii, părţile nu vor putea fi puse în situaţia
anterioară, ci vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul contractului încetând doar pe viitor
săvârşirea ori primirea unor asemenea prestaţii.
Deşi atât rezoluţiunea, cât şi rezilierea trebuiesc pronunţate de către instanţa de judecată, totuşi
părţile pot prevedea în contract clauze prin care desfiinţarea contractului are loc de plin drept pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din ele. Astfel de clauze, prin care părţile înlocuiesc, prin
voinţa lor expresă, rezoluţiunea (sau rezilierea) judiciară (pronunţată de instanţa de judecată), cu
rezoluţiunea (sau reziliere) convenţională (prin convenţia părţilor), poartă denumirea de "pact comisoriu
expres".
Suportarea riscurilor constituie o problemă deosebită în contractele sinalagmatice, în care
obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente, astfel încât, dacă executarea obligaţiei uneia dintre
părţi a devenit imposibilă din cauză de forţă majoră sau caz fortuit, obligaţia celeilalte părţi nu va mai
exista şi odată cu ea va înceta şi contractul. Riscul contractului, respectiv consecinţele păgubitoare cauzate
prin încetarea contractului se vor suporta de regulă de către debitorul obligaţiei a cărei executare a devenit
imposibilă, acesta neputând cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale corelative deoarece el nu-şi
execută propria sa obligaţie.
În contactele sinalagmatice, translative de proprietate rezolvarea problemei suportării riscurilor,
respectiv a riscului pieirii lucrului ce constituie obiect al contractului şi a riscului imposibilităţii de
executare a contractului are la bază două reguli cu caracter de principiu :
- riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de către partea ce are calitatea de proprietar în
momentul pieirii sale, conform adagiului "res perit domini";
- riscul nexecutării contractului este suportat de către debitorul obligaţiei a cărei executare a
devenit imposibilă.
Astfel, suportarea riscurilor are loc în mod diferenţiat, în funcţie de obiectul şi de felul contractului
şi anume :
- în contractele în care transmiterea proprietăţii are loc în momentul încheierii contractului, adică
în contractele consensuale, neafectate de termen şi având ca obiect un lucru cert, riscul pieirii lucrului va fi
suportat de către dobânditor (care este proprietar),astfel că înstrăinătorul care şi-a executat obligaţia de a
transmite dreptul de proprietate, are dreptul de a primi preţul lucrului, chiar dacă acesta a pierit imediat
după încheierea contractului; riscul neexecutării contractului nu se pune, întrucât el a fost deja executat;
- în contractele în care transmiterea proprietăţii are loc după încheierea contractului, adică în
contractele consensuale, având ca obiect lucruri de gem, precum şi în cazul înstrăinării construcţiilor în
sistemul de carte funciară (în care transmiterea proprietăţii are loc odată cu intabularea), ca şi a altor
bunuri riscul pieirii lucrului va fi suportat de către înstrăinător (care este proprietar) deoarece nu s-a
transmis încă proprietatea, iar riscul imposibilităţii fortuite de executarea contractului tot către el, deoarece
nexecutându-şi obligaţia sa, nu va putea cere plata preţului din partea celeilalte părţi;
- în contractele în care transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, dacă lucrul
piere înainte de realizarea condiţiei, riscul pieirii lucrului îl suportă înstrăinătorul (fiind proprietar), iar
dacă este afectată de o condiţie rezolutorie, ambele riscuri vor fi suportate de către dobânditor (fiind
proprietar).

3.3. Răspunderea civilă contractuală

Răspunderea civilă - ca formă a răspunderii juridice - reprezintă acel raport juridic de obligaţie în
virtutea căruia cel ce a cauzat altuia un prejudiciu este obligat al repara.
 În C .civ. sunt reglementate două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea civilă contractuală.
Deşi ambele forme ale răspunderii civile au ca temei obiectiv fapta ilicitară, angajarea lor are loc în
împrejurări de fapt diferite - în cazul răspunderii delictuale, prin conduita ilicită se nesocoteşte (se încalcă)
obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţia ce revine oricărui membru al societăţii;
- în cazul răspunderii contractuale, prin conduita ilicită se încalcă anumite obligaţii izvorâte dintr-
un contract preexistent între victimă şi făptuitor.
Normele juridice care cârmuiesc răspunderea delictuală constituie drept comun în materia
răspunderii civile, astfel încât acestea se vor aplica şi răspunderii contractuale, în lipsa unor reglementări
incidente.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat
creditorului său ca urmare a încălcării obligaţiilor sale contractuale. Prin urmare, putem vorbi de
răspundere contractuală, între creditor şi debitor trebuie să existe neapărat un contract prealabil încheiat;
cauzarea unui prejudiciu, în lipsa unui contract, atrage răspunderea civilă delictuală (extracontractuală).
Pentru angajarea răspunderii civile contractuale se cer a fi îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi în
cazul răspunderii juridice în general şi anume:
- conduita ilicită a debitorului, care constă în neexecutarea (totală sau parţială), executarea
necorespunzătoare cu nerespectarea condiţiilor de calitate ori cu întârzierea obligaţiei contractuale (luate
sub aspectul tuturor clauzelor contractuale);
- rezultatul dăunător, constând în cauzarea unui prejudiciu creditorului, prin încălcarea obligaţiilor
contractuale de către debitor;
- legătura de cauzalitate dintre încălcarea obligaţiilor contractuale (conduita ilicită) şi prejudiciul
cauzat (rezultatul dăunător);
- vinovăţia debitorului, care este prezumată de îndată ce creditorul face dovada încălcării
obligaţiilor contractuale de către debitor şi a prejudiciului suferit prin aceasta; fiind vorba doar despre o
prezumţie legal relativă, ea va putea fi răsturnată de debitor prin proba contrară, dovedind că încălcarea
obligaţiilor provine dintr-o cauză străină ce nu-i este imputabilă (forţa majoră, cazul fortuit, culpa
creditorului sau a unei terţe persoane).
Capacitatea judiciară - ca o condiţie a răspunderii juridice - este implicată şi în răspunderea
contractuală, de vreme ce aceasta este antrenantă numai în prezenţa unui contract valabil încheiat; pentru a
avea capacitate de a răspunde debitorul trebuie să dispună de capacitatea de a încheia contractul, iar
această capacitate este cea de exerciţiu. Însă nu numai persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină pot
încheia valabil contracte, ci şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cu privire la actele juridice de
conservare şi de mică importanţă, precum şi cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu privire la actele
juridice de administrare (şi de conservare, precum şi de mică importanţă), aşa cum am precizat la locul
potrivit.
Punerea în întârziere a debitorului este o condiţie specială a răspunderii contractuale (art. 1079 C.
civ.). Aceasta se face printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti sau
prin alte acte echivalente (cererea de chemare în judecată, urmărirea silită a bunurilor etc.) prin care
creditorul îşi manifestă voinţa de a cere debitorului executarea obligaţiei.
Dacă debitorul nu este pus în întârziere, legea prezumă că creditorul nu a suferit nici o pagubă din
cauza neexecutării şi consimte implicit la prorogarea scadenţei obligaţiei. Numai în mod excepţional
debitorul se află de drept în întârziere, în cazurile anume prevăzute de lege (de ex. art. 994, 1078, 1079,
1081, 1370, 1544, 1565 C. civ.), precum şi în alte situaţii ( de ex. când s-a prevăzut în contract acest lucru,
în cazul unor obligaţii continue, etc.).
Punerea în întârziere are ca efecte :
- riscul pieirii bunurilor certe ce formează obiectul contractului trec în sarcina înstrăinătorului, ca
excepţie de la regulă;
- încep să curgă daunele moratorii;
 - se constată refuzul debitorului de a-şi executa obligaţia, iar creditorul are dreptul la daune
interese compensatorii.

3.4. Actul juridic unilateral

Actul juridic unilateral este definit ca fiind manifestarea unilaterală de voinţă în scopul de a da
naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile.
În principiu, voinţa unilaterală nu produce efecte juridice, însă în situaţii speciale, atunci când
legea prevede expres acest lucru, ea produce astfel de efecte, având valoare de act juridic. Nu numai actele
juridice civile sunt cele acre au înrâurire asupra raporturilor juridice civile, ci şi unele acte administrative
individuale, ele fiind izvoare de obligaţii civile.
Deşi actul juridic unilateral de drept civil nu este prevăzut de C. civ. printre izvoarele obligaţiilor,
în literatura juridică se admite că constituie izvoare ale obligaţiilor :
- oferta de a contracta, făcută cu fixarea unui termen de acceptare, obligă pe ofertant să-şi menţină
oferta în termenul respectiv, iar revocarea ei dă naştere obligaţiei de despăgubire din partea ofertantului,
fiind astfel un izvor de obligaţii civile;
- promisiunea publică de recompensă (pentru îndeplinirea unei activităţi - de ex. pentru predarea
unui bun găsit) sau premiere (în caz de reuşită la un concurs sau examen) îl obligă pe promitent să-şi
respecte promisiunea făcută şi să acorde recompensa sau premiul celui în cauză;
- confirmarea unui act juridic lovit de nulitatea relativă, făcută de către persoana care avea dreptul
să o invoce şi prin care renunţă la dreptul său, constituie un act unilateral de voinţă, izvor de obligaţii;
- titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin) obligă pe subscriitor la plata sumei subscrise
sau la predarea bunurilor pe care le încorporează şi respectiv îndreptăţesc pe posesorii lor să le primească;
- testamentul şi actul de revocare a testamentului sunt acte unilaterale de voinţă şi izvoare de
obligaţii, ca şi acceptarea şi renunţarea la moştenire, recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă şi recunoaşterea
paternităţii, stipulaţia pentru altul, gestiunea de afaceri, precum şi altele menţionate în literatura juridică,
neexistând o unitate de vederi în această privinţă.

3.5. Faptele juridice licite

Faptele juridice licite (denumite în C. civ. "cvasi-contracte") sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, însă de care legea leagă anumite efecte, fără ca prin acţiunile
respective să se încalce normele juridice civile; de aceea ele se numesc "fapte juridice licite", spre a le
deosebi de cele "ilicite", care aduc atingere unor norme juridice civile sau regulilor de convieţuire socială.
În art. 986-997 C. civ. sunt reglementate sub titlul de cvasi-contracte gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată, în baza cărora literatura şi practica juridică au construit al treilea izvor al obligaţiilor - ca fapt
juridic licit - şi anume îmbogăţirea fără justă cauză.
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe
seama patrimoniului alteia, care sărăceşte în mod corespunzător, fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic.
Din acest fapt juridic se naşte în sarcina îmbogăţitului fără just temei obligaţia de a restitui celui
însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit, însă dacă nu o face de bună voie, însărăcitul are la îndemână o
acţiune în restituire (actio de in rem verso). Această acţiune poate fi intentată numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii (care sunt şi condiţiile sau elementele îmbogăţirii fără justă cauză) :
- patrimoniul pârâtului (îmbogăţitului) să se mărească prin dobândirea unei valori patrimoniale;
- patrimoniul reclamantului (însărăcitului) să se micşoreze ca o consecinţă a măririi patrimoniului
pârâtului (îmbogăţitului);
- între mărirea patrimoniului îmbogăţitului şi micşorarea patrimoniului însărăcitului să existe o
legătură, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie efectul unei cauze unice;
- să nu existe temei juridic care să justifice mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul
alteia.
 Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia) este un fapt juridic voluntar şi licit, prin care o
persoană numită gerant, săvârşeşte fără împuternicire, acte sau fapte materiale în interesul unei persoane
numită gerat, care nu se opune actelor săvârşite de el (art. 987-991 C. civ.).
Condiţiile sau elementele gestiunii de afaceri sunt :
- gerantul să fie acţionat din proprie iniţiativă, fără împuternicirea geratului, întrucât dacă a
acţionat pe baza unei astfel de împuterniciri, am fi în prezenţa contractului de mandat;
- gerantul să fi acţionat cu intenţia de a gera interesele altuia (art. 987 C. civ.) întrucât dacă ar fi
acţionat cu credinţa că girează propriile afaceri am fi eventual în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză ;
- gestiunea să cuprindă fapte materiale sau acte juridice utile giratului (art. 991 C. civ.) şi să fi fost
săvârşită cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea cheltuielilor efectuate.
Plata nedatorată este faptul juridic licit ce constă în executarea de către o persoană a unei prestaţii
la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti o datorie altei persoane (art. 992-997,1092 C. civ.);
persoana care a făcut plata (solvens) are dreptul de a se întoarce împotriva persoanei care a primit plata
(accipiens) cu o acţiune în restituire, care este o acţiune de drept comun (neavând caracter subsidiar).
Pentru a fi admisă acţiunea în restituire, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii (care sunt şi
condiţiile sau elementele plăţii nedatorate):
- plata să fie făcută cu intenţia de a stinge o datorie;
- între solvens şi accipiens să nu existe obligaţia respectivă în vederea stingerii căreia s-a făcut
plata;
- plata să fi fost făcută din eroare, solvens crezând că este debitorul lui accipiens, întrucât dacă ar fi
ştiut că nu îi datorează nimic, ar fi făcut o liberalitate.

3.6. Faptele juridice ilicite. Răspunderea civilă delictuală

Faptele juridice ilicite sunt acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice,
însă de care legea leagă anumite efecte şi prin care se aduce atingere normelor juridice civile şi regulilor
de convieţuire socială.
Din faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii izvorăşte un raport juridic de obligaţii care dă naştere
răspunderii civile delictuale; acest fapt ilicit din care se naşte raportul juridic de răspundere civilă este
denumit în C. civ. "delict civil", iar de la această expresie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
fapte ilicite, poartă denumirea de răspundere civilă delictuală.
Aşa după cum am mai precizat, C. civ. reglementează răspunderea civilă sub două forme :
delictuală şi contractuală.
Răspunderea delictuală intervine pentru nerespectarea obligaţiei generale de a nu cauza prejudicii
altora, deşi între autorul faptei cauzatoare de prejudicii şi victimă nu a existat un raport contractual
prealabil (art. 98-1003 C. civ.). Spre deosebire de aceasta, răspunderea civilă contractuală intervine în
ipoteza nerespectării obligaţiei contractuale pe care debitorul o are faţă de creditor (art. 1073 şi urm. C.
civ.).
Codul civil reglementează în dispoziţiile sale (art. 998-1003) răspunderea civilă delictuală, care
este de mai multe feluri:
a) răspunderea pentru fapta proprie sau răspunderea directă (art. 998-999);
b) răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea indirectă, care are următoarele trei forme :
- răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor (art. 1000 al. 2);
- răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor (art. 1000 al. 3);
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor lor (art. 1000 al. 4);
c) răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (art. 1000 al. 1);
d) răspunderea proprietarului (păzitorului juridic) pentru prejudiciile cauzate de animalele apte de
a se afla sub paza judiciară a unei persoane (art. 1001);
e) răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului (art. 1002).
 .7. Răspunderea directă
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ca de altfel a răspunderii civile în general, trebuie să
fie întrunite următoarele elemente :
- să se fi săvârşit o faptă ilicită (delict civil);
- fapta ilicită să fi cauzat un prejudiciu;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate;
- autorul să fi săvârşit fapta cu vinovăţie;
- autorul faptei ilicite să fi avut capacitatea delictuală în momentul săvârşirii faptei.
Aceste condiţii rezultă din conţinutul art. 998 şi 999 C. civ. în care se precizează : "Orice faptă a
omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat, a-l repara" şi
că "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat
neglijenţa sau imprudenţa sa".
Aceste două articole reglementează răspunderea directă (pentru fapta proprie) atât a persoanelor
fizice, cât şi a celor juridice şi constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Prin
urmare, în principiu pentru a obţine repararea prejudiciului, persoana vătămată va trebui să facă dovada
tuturor elementelor (condiţiilor) răspunderii (cu excepţia capacităţii delictuale, care este prezumată la
indivizii care au împlinit vârsta de 14 ani); dar întrunirea tuturor acestor elemente este necesară numai în
cazul răspunderii directe adică în situaţia în care obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat revine direct
celui ce a săvârşit fapta ilicită (art. 998-999 C. civ.). În celelalte cazuri de răspundere reglementată de C.
civ. (art. 1000-1002), se derogă de la dreptul comun în sensul că, pe de o parte, o persoană este chemată să
răspundă, deşi prejudiciul nu a fost cauzat prin fapta sa proprie, iar pe de altă parte întrucât nu în toate
cazurile se cer a fi îndeplinite toate condiţiile (elementele) răspunderii civile delictuale sau uneori se cer a
fi îndeplinite şi alte condiţii suplimentare, aşa după cum vom constata cu ocazia studierii fiecărei forme a
răspunderii delictuale.

3.8. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.

Această răspundere este reglementată de art. 1000 al. 2 C. civ., unde se prevede că "Tatăl şi mama
sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii"; ea îşi găseşte temeiul în
culpa părinţilor, legiuitorului prezumând că prejudiciul a fost cauzat datorită neîndeplinirii sau îndeplinirii
necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, cât şi a obligaţiei de creştere şi educare a copilului.
Răspunderea instituită prin art. 1000 al. 2 C. civ. revine părinţilor - indiferent de modul în care a
fost stabilită filiaţia (din căsătorie sau din afara ei)- şi adaptorilor; ea nu este atrasă în sarcina tutorelui,
instituţiilor de ocrotire cărora minorul le-a fost încredinţat, persoanelor cărora minorul le-a fost "plasat"
ori rudelor minorului, împotriva cărora cel prejudiciat se poate îndrepta în temeiul art. 998-999 C. civ.,
făcând dovada elementelor răspunderii directe.
Pentru a fi atrasă răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, trebuie ca
cel prejudiciat să dovedească unele condiţii generale ale răspunderii delictuale şi unele condiţii speciale
ale acestei forme ale răspunderii.
Condiţiile generale :
- fapta ilicită a minorului;
- prejudiciul cauzat;
- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (nu interesează vinovăţia şi nici capacitatea
delictuală a minorului, iar vinovăţia părintelui este prezumată);
Condiţiile speciale :
- copilul să fie minor;
- copilul să locuiască cu părinţii.
Minoritatea se apreciază la data săvârşirii faptei ilicite, astfel că părinţii nu vor răspunde din
momentul în care copilul a împlinit vârsta de 18 ani (chiar dacă este alienat sau debil mintal) sau dacă se
căsătoreşte înaintea împlinirii acestei vârste.
 Pentru a răspunde părinţii, copilul trebuie să locuiască cu ei, însă nu orice nelocuire a copilului
atrage înlăturarea răspunderii, ci numai atunci când nelocuirea nu le este imputabilă, fiind obiectivă.
Deşi este o răspundere cu caracter subiectiv, întemeiată pe prezumţia de vinovăţie a părinţilor,
aceştia vor putea proba cu multă greutate că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil conform art. 1000
al. 5; imposibilitatea împiedicării faptului prejudiciabil trebuie să aibă caracter obiectiv şi nu să existe doar
unele dificultăţi în acest sens.

3.9. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor lor

Această răspundere este reglementată de art. 1000 al. 4 C. civ., în care se prevede că "Institutorii şi
artizanii (răspund) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se află sub a lor
priveghere"; ea îşi regăseşte temeiul în culpa institutorilor sau artizanilor, legea prezumând că prejudiciul
a fost cauzat datorită neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, iar
răspunderea este instituită în sarcina persoanelor fizice care au calitatea de institutor sau artizan şi nu în
sarcina persoanelor juridice la care sunt încadraţi în muncă aceştia, care eventual pot răspunde în calitate
de comitenţi.
Condiţiile generale ale răspunderii sunt aceleaşi ca şi în cazul părinţilor (fapta ilicită a elevului sau
ucenicului, prejudiciul cauzat unei terţe persoane şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu),
iar condiţiile speciale sunt: elevul sau ucenicul să fie minor şi să se afle sub supravegherea institutorului
sau artizanului (la şcoală, în atelier sau într-o altă activitate sub conducerea, organizarea şi supravegherea
unităţii şcolare).
Pentru prejudiciile cauzate de elevi sau ucenici cât timp nu se aflau sub supravegherea
institutorilor sau a artizanilor ori când fug de la activităţile programate, răspunderea revine şi părţilor şi
eventual şi institutorilor sau artizanilor.

3.10. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor

Această formă a răspunderii indirecte este reglementată de art. 1000 al. 3 C. civ., în care se
precizează că "comitenţii (răspund) de prejudiciul cauzat de ... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au
încredinţat"; temeiul acestei răspunderi se găseşte în ideea de garanţie a comitentului în solidar cu
prepusul, pentru a oferi posibilitate victimei de a se despăgubi, ceea ce înseamnă că legea îl consideră pe
comitent a fi un garant în interesul victimei care să poată obţine repararea promptă şi integrală a
prejudiciului suferit, ocrotind-o şi de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului.
Condiţiile generale ale răspunderii sunt: săvârşirea unei fapte ilicite de către prepus, cauzarea unui
prejudiciu unei terţe persoane, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa (vinovăţia)
prepusului (ultima condiţie se justifică prin aceea că răspunderea comitentului este grefată de răspunderea
prepusului şi obligaţia sa faţă de victimă este accesoriul obligaţiei delictuale ale prepusului, depinzând de
existenţa obligaţiei acestuia).
Condiţiile speciale ale răspunderii sunt :
- existenţa raportului de prepuşenie;
- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
Raportul de prepuşenie este un raport de subordonare, în care comitenţii sunt persoanele care
încredinţează funcţii altora şi au dreptul de îndrumare, supraveghere şi control al activităţii desfăşurate în
cadrul acelor funcţii asupra altora, iar prepuşii sunt persoanele care primesc funcţiile ce li s-au încredinţat
de către comitenţi şi desfăşoară activităţi în contul acestora şi sub îndrumarea, supravegherea şi controlul
lor; există astfel un raport de prepuşenie atât în cadrul raporturilor de muncă izvorâte dintr-un contract
individual de muncă, în care angajatorul are calitatea de comitent, iar angajatul are calitatea de prepus, dar
şi între persoane care numai în mod ocazional şi chiar dezinteresat desfăşoară unele activităţi pe seama şi
în interesul altora (ex. în timpul desfăşurării muncii voluntare, atunci când între rude sau prieteni se fac
anumite servicii care nu împiedică subordonarea), deoarece acest raport este o situaţie de fapt.
 A doua condiţie specială a răspunderii comitenţilor este ca faptul prejudiciabil să fie săvârşit de
către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent, adică atunci când prepusul a acţionat în interesul
şi în limitele funcţiilor şi potrivit instrucţiunilor comitentului.

3.11. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Această răspundere este consacrată în art. 1000 al. 1 în care se precizează că "Suntem asemenea
responsabili de prejudiciul cauzat...de lucrurile ce sunt sub paza noastră"; ea este o răspundere obiectivă -
independentă de culpă - bazată pe elementul obiectiv al existenţei raportului de cauzalitate între lucru şi
prejudiciu şi întemeiate pe ideea de garanţie a păzitorului juridic, pentru a-i oferi victimei posibilitatea de
a fi despăgubită.
Prin lucru trebuie să înţelegem toate obiectele neînsufleţite, mobile sau imobile, periculoase sau
nepericuloase, cu dinamism propriu şi în mişcare sau inerte şi în stare de repaus; deci prin lucru în sensul
art. 1000 al. 1 C. civ. vom înţelege orice obiect, indiferent de natura şi starea în care se află, cu singura
condiţie de a fi apte de apropiere, deci apte de a se afla în proprietate şi de a se afla "sub paza judiciară" a
unei persoane (nu va constitui lucru : aerul, lumina solară, apa din râuri şi lacuri etc.).
Persoana responsabilă de prejudiciul cauzat de lucru va fi păzitorul său juridic, adică persoana care
în momentul cauzării prejudiciului avea lucrul sub controlul, supravegherea şi direcţia sa, exercitând
această putere în mod independent; prin urmare, păzitor juridic va fi proprietarul sau titularul altui drept
real asupra lucrului sau orice altă persoană căreia i s-a transmis controlul, supravegherea şi direcţia
independentă a lucrului (comandatarul, locatarul, depozitarul, creditorul gagist) sau care a intrat în mod
ilegal în posesia lucrului, fiind posesor de rea credinţă (de ex. hoţul sau persoana care foloseşte lucrul fără
voia şi ştirea proprietarului).
Păzitorul juridic nu se confundă cu păzitorul material al lucrului (deserventul unui utilaj sau
paznicul fizic al unui bun), astfel încât răspunderea acestuia din urmă nu este atrasă în temeiul art. 1000 al.
1 atunci când datorită faptei sale ilicite lucrul ce-l avea sub paza materială a cauzat un prejudiciu, ci în
temeiul art. 998-999 C. civ., făcându-se dovada răspunderii pentru fapta proprie. De altfel, în ipoteza în
care cel prejudiciat se îndreaptă împotriva păzitorului juridic pentru repararea prejudiciului cauzat de lucru
în temeiul art. 1000 al. 1 C. civ., acesta va avea dreptul la o acţiune prin regres în baza art. 998-999 C .civ.
împotriva păzitorului material, dacă acesta se face vinovat de cauzarea prejudiciului, făcând dovada
elementelor răspunderii pentru fapta proprie.

3.12. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Conform art. 1001 C. civ., "proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în cursul
serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a
scăpat"; este tot o răspundere obiectivă ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri, astfel încât exonerarea de
răspundere poate avea loc doar dacă se dovedeşte lipsa raportului de cauzalitate între acţiunea sau
inacţiunea animalului şi prejudiciu, respectiv că se datorează forţei majore, faptei unei terţe persoane sau
faptei victimei.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine păzitorului lui juridic, adică
proprietarului sau titularului altui drept real, sau celui căruia i s-a transmis paza judiciară prin acte juridice
(chiriaşul, comodatarul, etc.) sau persoanei care îl posedă fără consimţământul proprietarului (hoţul sau
cel ce-l foloseşte fără ştirea proprietarului); prin urmare, păzitorul material al animalului nu va răspunde în
temeiul art. 1001 C. civ., ci în temeiul art. 998-999 C. civ. dacă se face vinovat de "fapta" animalului, însă
în acest caz păzitorul juridic va avea drept la acţiune în regres împotriva păzitorului material făcând
dovada elementelor răspunderii directe.

3.13. Răspunderea pentru ruina edificiului

Această răspundere este reglementată prin art. 1002 C. civ. în care se prevede că "Proprietarul unui
edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie"; este tot o răspundere obiectivă ca şi în cazul răspunderii pentru
lucruri în general, astfel încât exonerarea de răspundere are loc doar dacă se dovedeşte forţa majoră, fapta
unei terţe persoane sau fapta victimei.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie (cu tot ce i se incorporează) care constituie un imobil prin
natura sa, datorită ataşării durabile de sol, iar prin ruină se înţelege dărâmarea totală sau parţială a
construcţiei şi orice fel de dezagregare a construcţiei ori a elementelor sale componente.
Răspunderea revine proprietarului edificiului, chiar dacă el a dat altei persoane în locaţie, însă dacă
ruinarea se datorează unui viciu de construcţie, se va putea îndrepta împotriva antreprenorului sau
arhitectului (dacă a fost executat de către o altă persoană decât proprietarul), iar dacă se datorează lipsei de
întreţinere, se va putea îndrepta împotriva celui ce avea o astfel de obligaţie de întreţinere izvorâtă dintr-un
contract.

3.14. Efectul răspunderii civile delictuale

Efectul răspunderii civile delictuale îl constituie naşterea unui raport juridic de obligaţie, în
virtutea căruia persoana prejudiciată este titulara creanţei de despăgubire, iar partea responsabilă va fi
debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciilor.
În ipoteza în care delictul civil este imputabil mai multor persoane (de ex. mai mulţi autori, sau
comitentul şi prepusul, ori mai multe persoane responsabile civilmente), ele vor răspunde în mod solidar
pentru prejudiciul cauzat faţă de cel prejudiciat.
Prejudiciul trebuie reparat, în principiu, în natură (prin restituirea bunurilor sau valorilor cu care
persoana a fost păgubită, prin înlocuirea lor cu alte bunuri sau valori de acelaşi fel, prin remedierea
bunului deteriorat) şi numai în mod excepţional repararea se va face prin echivalent, deci prin plata unor
despăgubiri băneşti constând într-o sumă de bani ce reprezintă valoarea prejudiciului.
Întinderea reparaţiei se calculează şi se stabileşte conform principiului reparării integrale a
prejudiciului, ceea ce înseamnă că cel prejudiciat are dreptul să i se repare atât "damnum emergens", dacă
pierderea efectiv suferită (de ex. distrugerea unui bun), cât şi "lucrum cessans" adică beneficiarul
nerealizat de victimă din cauza faptei prejudiciabile (de ex. fructele bunului distrus), la care se mai adaugă
şi cheltuielile ocazionate persoanelor păgubite de activitatea desfăşurată în scopul evitării, limitării sau
reparării pagubei.
Prin urmare, pentru determinarea prejudiciului nu trebuie să se ia în considerare situaţia materială a
persoanei păgubite sau a celei responsabile şi nici gravitatea culpei autorului ( care se ia în considerare
numai atunci când la producerea pagubei a concurat şi culpa victimei, ori au fost mai mulţi autori). Tot
astfel, la determinarea prejudiciului nu pot fi avute în vedere criteriile stabilite în C. fam. privitoare la
obligaţia de întreţinere sau procentele de venituri stabilite pentru determinarea pensiilor.

4. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

4.1. Fidejusiunea
Fidejusiunea este un contract accesoriu şi unilateral, consensual şi cu titlu gratuit, prin intermediul
căruia o persoană numită fidejusor, se obligă faţă de un creditor, să execute ea obligaţia unui debitor al
acestuia în cazul neexecutării ei de către debitor.
Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune "ad probationem" se cere ca consimţământul
fidejusorului să fie expres, iar fidejusorul să dispună de capacitate de exerciţiu deplină, să fie solvabil şi să
domicilieze în raza tribunalului unde urmează a se face plata (pentru a putea fi urmărit mai uşor de
creditor).
În cazul neexecutării obligaţiei debitorului faţă de creditor, creditorul îl va putea urmări pe
fidejusor, chiar dacă nu îl urmăreşte în prealabil pe debitorul principal, în afară de cazul în care fidejusorul
invocă "beneficiul de discuţiune" (prin care fidejusorul cere creditorului să se îndrepte mai întâi împotriva
debitorului şi numai dacă nu va fi îndestulat să se îndrepte şi împotriva sa) sau "beneficiul de diviziune"
(prin care fidejusorul împotriva căruia s-a îndreptat creditorul, cere acestuia să se îndrepte împotriva
tuturor cofidejusorilor, pentru a răspunde fiecare pentru partea sa de datorie).
În situaţia în care datoria faţă de creditor a fost plătită de către fidejusor, el se poate îndrepta
împotriva debitorului pentru restituirea sumei, afară de cazul când a plătit datoria deşi nu a fost urmărit,
neanunţându-l pe debitor şi aceasta face dovada că avea posibilitatea de a stinge datoria şi cazul când nu l-
a anunţat pe debitor despre efectuarea plăţii, iar acesta face şi el plata către creditor (fidejusorul putându-
se îndrepta în acest caz împotriva creditorului). Dacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul dintre ei a plătit
întreaga datorie, se poate îndrepta împotriva celorlalţi pentru restituirea părţii ce revine fiecăruia.
Fidejusiunea se poate stinge atât pe cale directă (de ex. prin confuziune sau compensaţie) cât şi pe
cale indirectă, prin stingerea obligaţiei principale, ca urmare a efectuării plăţii de către debitor.

4.2. Gajul
Gajul este un contract real, unilateral, accesoriu şi indivizibil prin care debitorul remite creditorului
unui bun mobil, corporal sau incorporal pentru garantarea datoriei sale.
Pentru valabilitatea contractului de gaj se impune ca cel ce constituie gajul să fie proprietarul
bunului gajat şi să aibă capacitate de exerciţiu deplină (minorii îşi pot gaja bunurile numai pentru
garantarea datoriei lor, cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare), obiectul său putându-l constitui
numai bunuri ce se află în circuitul civil, iar atunci când este vorba de bunuri mobile incorporale, ca şi
atunci când valoarea datoriei depăşeşte 250 de lei şi obiectul său îl constituie bunuri mobile corporale,
contractul trebuie încheiat în formă scrisă şi înregistrat la notariatul de stat ("ad probationem").
Creditorul gajist are dreptul să reţină bunul gajat până la achitarea în întregime a datoriei, fără a se
putea folosi de bunul gajat, iar dacă debitorul nu-şi achită datoria, poate cere instanţei să reţină bunul în
contul datoriei sau să ceară vânzarea la licitaţie a bunului, având, un drept de preferinţă pentru acoperirea
creanţei sale; el are obligaţia să păstreze şi să conserve bunul până la restituire şi să nu folosească nici
bunul respectiv şi nici fructele şi veniturile sale iar la achitarea integrală a creanţei, are obligaţia de a
restitui bunul împreună cu fructele şi veniturile realizate de el.
Gajul se poate stinge atât pe cale directă (prin renunţarea creditorului la gaj, prin pieirea lucrului
gajat, prin confuziune etc.) cât şi pe cale indirectă, odată cu stingerea obligaţiei principale.
Gajul este în principiu cu deposedare, iar prin excepţie fără deposedare.
În Legea nr. 22 / 1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, sunt reglementate două aplicaţii ale gajului :
garanţia în numerar şi garanţia suplimentară.

4.3. Ipoteca
Ipoteca este un contract solemn, unilateral, accesoriu şi indivizibil, prin care se indisponibilizează
în mâinile debitorului un bun imobil ce-i aparţine în proprietate, pentru garantarea datoriei sale faţă de
creditor.
Pentru valabilitatea contractului se impune ca cel ce constituie ipoteca să fie proprietarul bunului
ipotecat şi să aibă capacitate de exerciţiu deplină (minorii îşi pot ipoteca bunurile numai pentru garantarea
datoriei lor, cu încuviinţarea autorităţii tutelare), obiectul său constituindu-l bunuri imobile şi încheindu-se
în formă autentică ("ad validitatem"), cu determinare precisă a imobilului ipotecat şi cuantumului creanţei
garantate, sub sancţiunea nulităţii sale.
Ca urmare a constituirii ipotecii, debitorul se va putea folosi în continuare de bunul ipotecat, însă
creditorul are asupra lui un drept de urmărire în mâinile oricui s-ar afla şi un drept de preferinţă pentru
satisfacerea creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.
 Ipoteca se poate stinge atât pe cale directă (renunţarea creditorului la ipotecă, prescripţie
extinctivă, pieirea bunului ipotecat etc.) cât şi pe cale indirectă, ca urmare stingerii principale.
Ipoteca poate fi : convenţională (art. 1746-1800 C. civ.) şi legală.

4.4. Privilegiile
Privilegiile reprezintă dreptul pe care îl are creditorul de a fi preferat faţă de ceilalţi creditori în
vederea satisfacerii creanţei sale, din patrimoniul debitorului sau din valoarea anumitor bunuri ale
acestuia.
Privilegiile pot fi:
- generale, purtând asupra întregului patrimoniu al debitorului (priveşte numai cheltuielile de
judecată conform art. 1727 C. civ.);
- generale mobiliare, purtând asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului (de ex. creanţa pentru
obiectele de subzistenţă ale debitorului şi familiei sale în decurs de 6 luni, cheltuielile de înmormântare ale
debitorului);
- speciale mobiliare, purtând asupra anumitor bunuri mobile ale debitorului (de ex. privilegiul
creditorului gajist, privilegiul vânzătorului asupra bunului vândut pentru plata preţului);
- speciale imobiliare, purtând asupra anumitor bunuri imobile ale debitorului (de ex. privilegiul
vânzătorului asupra imobilului vândut pentru plata preţului, privilegiul coproprietarilor asupra bunului
pentru obligaţiile pe care le au unii faţă de alţii).

4.5. Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este dreptul pe care îl are creditorul de a refuza restituirea bunului debitorului,
ce se află în detenţia sa, până la plata creanţei pe care acesta o datorează în legătură cu bunul respectiv.
Acest drept conferă retentorului posibilitatea de a o pune excepţia de retenţie oricărei persoane
care ar reclama bunul aflat în detenţia sa până la îndestularea creanţei sale (de ex. dreptul de retenţie al
vânzătorului asupra lucrului vândut până la plata preţului, al depozitarului asupra lucrului depozitat, până
la plata cheltuielilor făcute cu depozitarea, al gestionarului de afaceri asupra lucrurilor aflate în gestiune,
până la restituirea cheltuielilor făcute etc.).

. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract prin care o anumită persoană, denumită
vânzător, transmite altei persoane denumită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unuia sau mai
multor bunuri, ori alte drepturi reale sau de creanţă, în schimbul unei sume de bani denumită preţ (art.
1294 C. civ).
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt următoarele:
- este un contract sinalagmatic (bilateral);
- este un contract cu titlu oneros sau comutativ;
- este un contract numit fiind reglementat de Codul civil;
- este cu executare imediată sau succesivă;
- este în principiu un contract consensual încheindu-se valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără a fi necesară remiterea lucrului vândut
sau a preţului în momentul încheierii contractului. Prin excepţie în cazurile expres prevăzute de lege este
un contract solemn (în cazul vânzării terenurilor);
- este un contract translativ de proprietate făcând parte din actele juridice de dispoziţie. Efectul
translativ se produce în principiu la data încheierii contractului (cu condiţia ca vânzătorul să fie
proprietarul bunului vândut în momentul încheierii contractului şi contractul să fie valabil, iar obiectul
contractului să-l constituie bunuri individual determinate şi părţile să nu fi prevăzut în contract un anumit
termen pentru amânarea transferului proprietăţii. În cazul transmiterii bunurilor generice, efectul translativ
se produce în momentul individualizării lor, iar în actul bunurilor viitoare, ele se transmit în momentul
terminării sau executării - dacă sunt bunuri certe - sau al individualizării dacă sunt generice.
În cazul transmiterii imobilelor, efectul translativ al dreptului de proprietate se produce numai în
momentul intabulării în cartea funciară, iar în regimul de transcripţii şi inscripţii, vânzarea nu este
opozabilă terţilor până în momentul transcripţiunii.
Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: consimţământul, capacitatea,
obiectul, cauza precum şi forma (în contractele solemne).
Consimţământul părţilor prezintă aceleaşi caracteristici ca şi în cazul actelor juridice în general.
Probleme specifice vânzării sunt : promisiunea de vânzare-cumpărare, care reprezintă un
antecontract având un regim juridic distinct, pactul de preferinţă, precum şi dreptul de preemţiune.
Promisiunea de vânzare-cumpărare se poate înfăţişa sub două forme :
- promisiunea unilaterală de vânzare, în care o parte, denumită promitent, se obligă să vândă un
bun la un preţ determinat celeilalte părţi denumită beneficiar, care acceptă promisiunea fără a-şi asuma
obligaţia de a-l cumpăra, însă dacă optează pentru cumpărarea bunului, iar promitentul nu-şi respectă
obligaţia asumată, beneficiarul are dreptul la daune-interese;
- promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare în care o parte numită promitent, se obligă să
vândă, iar cealaltă parte denumită beneficiar se obligă să cumpere un anumit bun la un preţ determinat,
urmând ca în cazul în care oricare din părţi refuză încheierea contractului să fie obligată la plata daunelor-
interese.
Pactul de preferinţă este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se
obligă faţă de beneficiarul promisiunii ca în cazul în care vinde bunul să îi acorde preferinţă la preţ egal.
Dreptul de preemţiune reglementat de lege, constă în aceea că, în cazul în care proprietarul unui
teren agricol din extravilan intenţionează să îl vândă, legea conferă drept prioritar la cumpărare,
coproprietarilor, proprietarilor vecini şi statului.
Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea excepţia (cazurile de incapacitate sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege).
Obiectul contractului este format din lucrul vândut şi din preţ.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să fie în circuitul civil, adică să se afle în comerţ (art. 1310 C. civ.). Sunt scoase din circuitul civil
printre altele : lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de
proprietate (aerul, razele solare etc.); bunurile pe care legea le scoate din circuitul civil (ex. bunurile din
patrimoniul cultural naţional ce aparţin statului, bunurile care fac parte din domeniul public);
- să existe în prezent (la data încheierii contractului) sau să poată exista în viitor. Dacă lucrul a
pierit mai înainte de încheierea contractului vânzarea este nulă fiind lipsită de obiect (art. 1311 C. civ.),
însă dacă el poate exista în viitor (recolta viitoare, lucrul ce se va confecţiona în viitor) vânzarea este
valabilă (art. 965 C. civ.);
- să fie determinat sau determinabil (art. 948 şi 964 C. civ.);
- să fie licit şi posibil;
- să fie proprietatea vânzătorului.
Lucrurile de gen (viitoare) pot forma obiectul contractului deoarece vânzătorul nu a vândut lucrul
altuia, însă bunurile individual determinate trebuie să fie proprietatea vânzătorului, neputând avea loc
vânzarea lucrului altuia, deci vânzarea nu este valabilă, ea fiind anulabilă pentru eroarea asupra calităţii
vânzătorului.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să fie stabilit în bani, întrucât dacă înstrăinarea lucrului nu se face pentru bani, ci în schimbul
altui lucru sau altei prestaţii, nu suntem în prezenţa vânzării, ci a unui schimb sau alt contract (nenumit);
- să fie determinat sau determinabil adică hotărât de părţi în momentul încheierii contractului (art.
1303 C. civ.), sau determinat de un terţ ales de părţi (art. 1304 C. civ.);
- să fie sincer (adică real, nu fictiv) şi serios, adică să nu fie derizoriu, disproporţionat în raport cu
valoarea lucrului vândut (în acest caz contractul este nul din lipsă de obiect).
Celelalte elemente ale contractului de vânzare-cumpărare (cauză, formă) prezintă aceleaşi
caracteristici ca elementele corespunzătoare ale actului juridic civil în general.
Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care contractul le creează în sarcina părţilor
contractante.
Principalele obligaţii ale vânzătorului sunt :
- să predea lucrul vândut cumpărătorului;
- să-l garanteze pe cumpărător de evicţiune şi contra viciilor lucrului (art. 1315 C. civ.).
Principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt :
- să plătească preţul;
- să ia în primire lucrul vândut.
Plata preţului se face la locul şi în momentul în care se face predarea lucrului vândut dacă părţile
nu convin altfel.

. CONTRACTUL DE DONAŢIE
Contractul de donaţie este un contract solemn, unilateral şi gratuit prin care o persoană numită
donator, transferă în mod irevocabil dreptul său de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri
determinate, unei alte persoane denumită donator, care le acceptă (art. 811 C. civ.). El face parte din
contractele cu titlu gratuit şi anume din liberalităţi, fiind folosit mai ales între persoanele fizice.
Toate donaţiile se fac prin înscris autentic, condiţia formei fiind cerută "ad validitatem"; astfel că
nerespectarea acestei forme duce la nulitatea absolută a donaţiei, care poate fi invocată de orice persoană
interesată şi nu poate fi înlăturată în nici un fel; pentru a produce efecte, ea trebuie refăcută în întregime,
cu respectarea formei cerută de lege (art. 1168 C. civ.), în schimb după moartea donatorului, moştenitorii
sau reprezentanţii săi pot face confirmarea, ratificarea sau executarea benevolă a donaţiei, producând
astfel efecte juridice.
Când contractul de donaţie se încheie între absenţi, atât oferta cât şi acceptarea trebuie făcută în
formă autentică pentru a produce efecte juridice, iar acceptarea să fie notificată donatorului în timpul vieţii
acestuia şi înainte de a fi devenit incapabil.
Sunt lipsiţi de capacitatea de a dona, minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Nu
au capacitatea de a primi donaţii persoanele neconcepute. Donaţia făcută unui minor sau interzis trebuie
acceptată prin reprezentanţii legali, iar cea în favoarea minorului cu capacitate restrânsă, trebuie
încuviinţată de reprezentantul legal.
Persoanele juridice pot primi donaţii cu respectarea principiului specializării capacităţii de
folosinţă, iar acceptarea lor se face de către organele prevăzute de lege.
Contractul de donaţie încheiat cu încălcarea normelor de capacitate este lovit de nulitate relativă, în
afara cazurilor în care legea stabileşte anumite interdicţii în acest domeniu, când ele vor fi lovite de
nulitate absolută.
Contractul de donaţie este irevocabil, astfel că orice clauză prin care în mod direct sau indirect,
donatorul ar putea revoca donaţia, duce la nulitatea contractului. Prin excepţie donaţiile între soţi sunt
revocabile, oricare ar fi felul donaţiei (art. 826 şi 937 C. civ.).
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
 Contractul de locaţiune este acel contract prin care o persoană numită locatar, se obligă să asigure
altei persoane numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială a unui lucru în schimbul unei sume
de bani determinate, numită chirie.
Este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual ("ad probationem"
se cere totuşi forma scrisă) şi cu executare succesivă, fiind translativ de folosinţă în privinţa bunului
închiriat.
Contractul de locaţiune făcând parte din actele juridice de administrare, părţile trebuie să aibă
capacitatea cerută de lege pentru a încheia astfel de acte, însă în cazul închirierii de imobile pe o durată
mai mare de 5 ani, se consideră că închirierea este un act de dispoziţie, cerându-se condiţiile impuse de
lege pentru încheierea unor astfel de acte.
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului, poartă denumirea de chirie,
fixându-se în raport cu durata contractului şi se plăteşte de regulă, succesiv sau la termenul stipulat.
Pentru asigurarea folosinţei lucrului, locatarul are următoarele obligaţii :
- să predea lucrul dat în locaţiune, la termenul cuvenit şi pe cheltuiala sa;
- să menţină lucrul în stare de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat, trebuind să
efectueze toate reparaţiile necesare locaţiunii, în afara celor "locative" care, din momentul predării sunt în
sarcina locatarului. Reparaţiile trebuie făcute în cel mult 40 de zile, iar dacă se depăşeşte acest termen,
locatarul are dreptul să ceară scăderea chiriei;
- să-l garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria sa faptă, ca şi de tulburările de drept
provenite din partea terţilor ca şi pentru viciile ascunse şi stricăciunile lucrului ce îi împiedică
întrebuinţarea.
Din contractul de locaţiune, locatarului îi revin următoarele obligaţii :
- să întrebuinţeze lucrul închiriat conform destinaţiei determinate prin contract (iar în lipsa unei
stipulaţii, conform destinaţiei prezumate după circumstanţe) şi ca un bun proprietar, întreţinându-l în tot
timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare, astfel cum a fost predat, ceea ce implică obligaţia de a efectua
reparaţiile locative (cele capitale revenind locatarului);
- să plătească chiria la termenele prevăzute, iar în lipsă de stipulaţie la domiciliul debitorului,
deoarece plata este cherabilă şi nu portabilă;
- să restituie lucrul la încetarea locaţiunii în starea în care l-a primit, conform inventarului făcut sau
în lipsa acestuia, în stare bună, deoarece se presupune că a fost predat în stare bună (prezumţie legală
relativă);
- să răspundă pentru pagubele pricinuite clădirii prin incendiu (în afară de cazul fortuit sau forţă
majoră);
- să apere lucrul închiriat contra uzurpatorilor.
Dacă în contract nu s-a prevăzut altfel, locatarul poate să transmită dreptul de folosinţă al lucrului
închiriat unui terţ (sublocaţiunea), sau să cedeze contractul său către un terţ (cesiunea), fără a contraveni
condiţiilor din contractul principal sau a schimba destinaţia bunului închiriat.
CONTRACTUL DE MANDAT
Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar se obligă, în principiu fără plată,
să îndeplinească anumite acte juridice, în numele şi în contul altei persoane, numită mandat, care îi dă
această împuternicire şi pe care îl reprezintă (art. 1532 C. civ.).
Este un contract gratuit (dacă părţile nu stipulează expres ca mandatarul să fie retribuit, când este
oneros), intuitu personae (în considerarea persoanei mandatarului) şi consensual (art. 1533 C. civ.,)însă
dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat de mandatar trebuie înlocuit sub formă autentică "ad
validitatem" şi împuternicirea (procura) trebuie să fie întocmită în formă autentică.
Condiţiile de validitate ale contractului sunt : consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza şi
forma.
Consimţământul şi cauza prezintă caracteristicile generale prevăzute de drept comun.
 În privinţa capacităţii menţionăm că mandantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta el însuşi –
personal - actul pe care l-a împuternicit pe mandatar să-l încheie, deoarece efectele lui se produc în
persoana sa; mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Mandatarului îi revin următoarele obligaţii :
- să execute mandatul, răspunzând pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor sale faţă de mandat şi să garanteze pe terţi de valabilitatea actelor încheiate cu ei;
- să răspundă de executarea mandatului, ori de câte ori mandatul i-o cere, remiţându-i tot ce a
primit în baza mandatului;
- să execute personal operaţiile precizate prin contract, întrucât mandatul este un contract intuitu
personae.
Mandatul are următoarele obligaţii :
- de a-l despăgubi pe mandatar pentru toate cheltuielile şi pierderile care le-a ocazionat executarea
mandatului;
- de a plăti remuneraţia mandatarului în cazul mandatului oneros;
- de a-l garanta pe mandatar pentru plata retribuţiei şi pentru cheltuielile ocazionale de executare a
mandatului, cu sumele şi bunurile pe care le deţine în baza mandatului;
- de a executa obligaţiile contractate de mandatari faţă de terţi, în numele său (obligaţiile aferente
contractului încheiat de mandatar cu terţii producându-se faţă de mandat).
Întinderea obligaţiilor mandatului este determinată de limitele împuternicirilor date, astfel că ceea
ce s-a contractat peste aceste limite nu-l obligă pe mandat, decât dacă va ratifica actele astfel încheiate.
Contractul de mandat încetează prin :
- executarea mandatului;
- revocarea mandatului de către mandatar;
- renunţarea mandatarului la mandat:
- moartea uneia din părţi;
- interdicţia sau insolvabilitatea uneia din părţi;
- la împlinirea termenului sau condiţiei.
Mandatul fără reprezentare, cunoscut şi sub numele de contract de interpunere (pret - nom,
împrumut de nume) este o varietate a contractului de mandat în care mandatarul primeşte împuternicirea
de a contracta, din partea mandatului, în numele său propriu, dar în interesul mandantului, astfel încât
terţii nu cunosc participarea acestuia din urmă la încheierea contractului cu ei.
La acest contract se recurge atunci când mandantul doreşte să încheie un act juridic fără ca terţii să
cunoască identitatea sa, astfel încât acesta împuterniceşte o altă persoană să încheie actul respectiv, care va
contracta în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.
În raporturile dintre părţi se aplică aceleaşi reguli ca şi în cazul mandatului cu reprezentare, însă în
raporturile cu terţii, mandatarul apare ca parte în contract (devenind personal debitor sau creditor), fără a
se stabili raporturi juridice directe între mandat şi terţi, astfel că ei pot acţiona unul împotriva celuilalt
numai pe calea acţiunii indirecte.
SUCCESIUNILE

1. NOŢIUNI GENERALE
Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate
(de cujus sau defunct), către una sau mai multe persoane, determinate de lege sau prin însăşi voinţa celui
decedat, succesori, moştenitori, erezi - respectiv legatari în cazul succesiunii testamentare).
Succesiunea are ca obiect întregul patrimoniu al defunctului (activul şi pasivul succesoral), iar
bunurile care se transmit prin succesiune poartă denumirea de masă succesorală.
Deschiderea succesiunii are loc la data morţii lui de cujus (aşa cum rezultă din certificatul de deces
sau din hotărârea judecătorească declarativă de moarte), iar locul deschiderii succesiunii este ultimul său
domiciliu.
 Pentru ca o persoană să poată moşteni, trebuie să îndeplinească trei condiţii:
- să existe la data deschiderii succesiunii;
- să nu fie nedemn, adică să nu fi săvârşit fapte care să-l facă nevrednic de a moşteni (condamnat
pentru omor sau tentativă de omor împotriva lui sau de cujus; condamnat pentru acuzaţie capitală
calomnioasă împotriva lui de cujus; care nu a denunţat autorul omorului lui de cujus, despre care a avut
cunoştinţă);
- să aibă vocaţie succesorală, fie în baza legii, fie în baza voinţei defunctului, concretizată în
testamentul acestuia.
Determinarea persoanelor chemate să culeagă succesiunea (succesibili) unei persoane fizice
decedate, poartă denumirea de devoluţie (ordine) succesorală; această devoluţie poate fi legală şi
testamentară.
2. SUCCESIUNEA LEGALĂ
Succesiunea legală revine rudelor (până la gradul patru - verişori primari) şi soţului supravieţuitor;
în lipsă de moştenitori legali sau testamentari (şi în cazul în care aceştia renunţă la succesiune),
succesiunea fiind vacantă, intră în proprietatea statului.
Principiile devoluţiunii succesorale sunt următoarele :
- moştenirea este atribuită rudelor din clasa preferată de lege, cu excluderea rudelor din celelalte
clase;
- înlăuntrul aceleiaşi clase, moştenirea este atribuită rudei de gradul cel mai apropiat;
- dacă sunt mai multe rude din aceeaşi clasă şi în acelaşi grad (de ex. trei copii) moştenirea se
împarte între ei în părţi egale (pe capete).
Cele patru clase de moştenitori legali în ordinea de preferinţă stabilită de lege sunt:
a) clasa descendenţilor (copiii născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei şi adoptaţi, precum şi
descendenţii lor), care vin la succesiune fără deosebire de sex sau ordinea naşterii, respectiv din aceeaşi
sau din căsătorii diferite, fiind clasă preferată de lege, deoarece prezenţa unui descendent (oricât de
depărtat), înlătură de la moştenire toate celelalte rude din celelalte trei clase; dacă descendenţii sunt toţi de
acelaşi grad de rudenie, moştenirea se împarte în mod egal între ei, iar dacă nu sunt toţi în acelaşi grad de
rudenie, succesiunea va reveni celui sau celor cu un grad de rudenie mai apropiat de defunct.
b) clasa ascendenţilor privilegiaţi (tatăl şi mama lui de cujus)şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi
surorile lui de cujus) vin la succesiune în lipsa descendenţilor după următoarele reguli:
- dacă nu sunt fraţi şi surori (sau descendenţi ai acestora) întreaga moştenire o va prelua părinţii
(fiecare câte 1/2, iar dacă este doar unul, el va prelua întreaga moştenire);
- dacă nu este în viaţă nici un părinte, moştenirea va reveni fraţilor şi surorilor (sau descendenţilor
acestora), care o vor împărţi în mod egal;
- dacă sunt ambii părinţi, precum şi fraţi sau surori, părinţii vor lua 1/2 din moştenire (fiecare câte
1/4, iar fraţii şi surorile (sau descendenţii lor) cealaltă 1/2);
- dacă este doar un părinte (tatăl sau mama) precum şi fraţi sau surori, părintele va lua 1/4, iar fraţii
şi surorile (sau descendenţii lor) 3/4.
c) clasa ascendenţilor ordonari (bunici, străbunici etc.) vin la succesiune în lipsa rudelor din
primele două clase, împărţind succesiunea în mod egal - cu precizarea că rudele de grad mai apropiat (ex.
bunici) înlătură de la moştenire pe cele de grad mai îndepărtat (ex. străbunici).
d) clasa colateralilor ordinari (unchii, mătuşile, verii şi verişoarele primare) vin la succesiune în
lipsa rudelor din primele trei clase - cu precizarea că unchii şi mătuşile, fiind de gradul trei, vor fi preferaţi
verilor primari, care sunt rude de gradul patru.
Soţul (soţia) supravieţuitor vine la succesiune, alături de rudele din cele patru clase astfel :
- dacă vine în concurs cu descendenţii, are dreptul la 1/4 din succesiune;
- dacă vine în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, are dreptul la 1/3 din succesiune;
- dacă vine în concurs numai cu ascendenţi privilegiaţi sau numai cu colaterali privilegiaţi, are
dreptul la 1/2 din succesiune;
 - dacă vine în concurs cu ascendenţii şi colateralii ordinari, are dreptul la 3/4 din succesiune.
Pe lângă aceasta, soţul (soţia) supravieţuitor preia şi mobilierul şi obiectele de uz casnic (veselă,
covoare, rufărie etc.) rămase în locuinţa comună - atunci când vine în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii.
Dacă în urma morţii lui de cujus nu au rămas rude până la gradul patru, întreaga moştenire revine
soţului (soţiei) supravieţuitor.
În cazul în care un succesibil a predecedat lui de cujus, lăsând în urma sa descendenţi, aceştia vin
la succesiune prin reprezentare; prin urmare, reprezentarea este un beneficiu recunoscut de lege, care
permite ca o rudă de un grad mai îndepărtat să urce în gradul şi în locul ascendentului său predecedat,
pentru a prelua partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia; cei care vin la succesiune pe cale de
reprezentare nu preiau decât partea de s-ar fi cuvenit autorului lor (reprezentantului), astfel că, în cazul
reprezentării moştenirea nu se mai împarte "pe capete" (în părţi egale), ci "pe tulpini" (tulpina fiind autorul
comun din care coboară cei ce vin la succesiune pe cale de reprezentare).
Reprezentarea este admisă numai în linie directă descendentă şi în cazul descendenţilor din fraţi şi
surori, deci în favoarea nepoţilor (strănepoţilor) de fii şi nepoţilor (strănepoţilor) de fraţi şi surori. Pentru a
opera reprezentarea cel reprezentat trebuie să fi predecedat, să nu fi renunţat la succesiune ori să fie
nedemn, iar cel care vine la moştenire pe cale de reprezentare, trebuie să îndeplinească condiţiile legale
pentru a moşteni.
3. SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
Succesiunea testamentară revine persoanelor desemnate prin testament de către de cujus; prin
urmare moştenirea nu se va mai împărţi conform dispoziţiilor legale, ci conform voinţei defunctului
(testatorului), cu precizarea că, succesiunea testamentară nu o exclude pe cea legală, ele putând coexista.
Testamentul este un act juridic prin care o persoană fizică numită testator, dispune pentru după
încetarea sa din viaţă de patrimoniul său; el are următoarele caractere :
- este un act solemn, deoarece trebuie făcut sub sancţiunea nulităţii, în forma prevăzută de lege -
olograf, autentic sau mistic (secret fiind semnat de testator şi predat în plic sau în sul şi sigilat notarului de
stat, care încheie pe plic sau pe sul, procesul verbal de autentificare);
- este un act unilateral, exprimând voinţa unei singure persoane (testamentele conjunctive sunt
lovite de nulitate);
- este un act juridic revocabil, testatorul putându-l retracta ori modifica oricând, cu precizarea că în
cazul mai multor testamente care se referă la acelaşi bun, ultimul va fi cel valabil, el revocându-le pe cele
anterioare.
Revocarea testamentului poate fi obţinută pe cale judecătorească, după moartea testatorului, de
către moştenitorii săi, în cazul în care legatarul nu a îndeplinit sarcina impusă de testator şi când a dat
dovadă de ingratitudine faţă de testator, atentând la viaţa lui sau injuriindu-i grav memoria;
- este un act personal, trebuind a fi făcut numai de testator în persoană (neputând fi făcut prin
mandatar);
- este un act care conţine legate, adică dispoziţii privitoare la bunuri.
Legatele sunt de trei feluri :
- universale, când testatorul lasă unei singure persoane întreaga sa avere;
- cu titlu universal, când testatorul lasă o fracţiune din averea sa ori toate bunurile mobile sau
imobile, ori o fracţiune din ele, fără a le identifica;
- cu titlu particular, când testatorul lasă unul sau mai multe bunuri determinate, individualizate.
În principiu, orice persoană poate dispune de bunurile sale prin acte cu titlu oneros (vânzare,
schimb), sau cu titlu gratuit (donaţie, testament); cu toate acestea, dreptul de a dispune cu titlu gratuit este
limitat prin lege în favoarea unor anumiţi moştenitori, care au dreptul de a reclama şi primi la decesul
autorului lor o anumită porţiune din averea acestuia, care este prevăzut de lege şi care poartă denumirea de
"rezervă succesorală".
 Moştenitorii care beneficiază de rezerva succesorală sunt moştenitori rezervatari, iar aceştia sunt :
descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul (soţia) supravieţuitor.
Rezerva descendenţilor este de 1/2 din succesiune, când a rămas un copil (cotitatea de 1/2), de 2/3
când au rămas 2 copii (cotitatea este de 1/3) şi de 3/4, când au rămas trei sau mai mulţi copii (cotitatea este
de 1/4).
Rezerva ascendenţilor privilegiaţi este de 1/2 din masa succesorală (câte 1/4 pentru fiecare
părinte), iar rezerva soţului (soţiei) supravieţuitor este de 1/2 din ceea ce ar fi moştenit, dacă defunctul nu
ar fi făcut liberalităţi.
În cazul în care prin acte juridice cu titlu gratuit s-a încălcat rezerva succesorală în scopul întregirii
ei, moştenitorii rezervatari au la îndemână o acţiune în reducţiune a donaţiei sau testamentului în limitele
cotităţii disponibile; dacă, însă, nu au rămas moştenitori rezervatari, ceilalţi moştenitori nu au dreptul să se
plângă împotriva liberalităţilor făcute.
Calculul rezervei şi a cotităţii presupune următoarele operaţii :
- determinarea bunurilor rămase, în natură, la decesul lui de cujus;
- adăugirea (fictivă) a bunurilor donate de defunct;
- evaluarea bunurilor;
- deducerea (scăderea) datoriilor defunctului şi a sarcinilor succesorale (cheltuieli de
înmormântare, cu inventarierea etc.).
Dacă în urma acestui calcul, se constată că, prin liberalităţile făcute, s-a încălcat rezerva, acestea se
reduc în limita cotităţii disponibile.
Reducerea liberalităţilor se face în ordinea vechimii, începând cu cele mai recente, respectiv se vor
reduce, în primul rând legatele de la data decesului lui de cujus (în mod proporţional cu valoarea lor), iar
dacă rezerva nu se va întregi, se va proceda la reducerea donaţiilor, începând cu cea mai recentă (nouă).
Nulitatea testamentului are loc, atunci când nu a fost înlocuit în forma prevăzută de lege, în cazul
incapacităţii testatorului, când consimţământul acestuia a fost viciat şi în cazul substituţiei fideicomisare
(testarea sub condiţia ca legatorul să nu-l înstrăineze, iar la decesul său să-l transmită unei persoane
desemnată de testator).
Caducitatea testamentului are loc în cazul predecesului legatorului, a refuzului legatorului de a
primi legatul şi în cazul pieirii bunului legat.
Dreptul de obţiune succesorală este prescriptibil în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii,
astfel că, dacă în cadrul acestui termen succesibilul nu şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea, el
este considerat că a renunţat a la (renunţare tacită), însă el poate renunţa şi expres, printr-o declaraţie dată
în acest sens în faţa notarului de stat; în cadrul termenului de prescripţie, succesibilul poate reveni asupra
renunţării.
Acceptarea succesiunii este irevocabilă şi poate fi :
- acceptare pură şi simplă, când succesorul răspunde şi de datoriile lui de cujus, peste activul
succesoral;
- acceptare sub beneficul de inventar, în care succesorul răspunde numai în limitele activului
succesoral.
Cu condiţia întocmirii inventarului succesoral, legatarii universali şi cu titlu universal, răspund de
plata datoriilor, numai în limita activului succesoral; legatarii cu titlu particular, nu sunt obligaţi în
principiu, să contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii (în afara cazului când testatorul a impus
plata unei datorii, când legatul acre are ca obiect un bun ipotecat şi când bunurile succesiunii, de care nu s-
a dispus prin legat, sunt insuficiente pentru plata datoriilor succesorale).
Drept penal partea generala
DREPT PENAL

PARTEA GENERALa

I. INSTITUtIA INFRACtIUNII

1. NOtIUNEA DE INFRACtIUNE, TRaSaTURILE ESENtIALE SI CONtINUTUL INFRACtIUNII

A. Trasaturile esentiale ale infractiunii: pericolul social, vinovatia si prevederea faptei in legea penala
- Fapta savarsita care prezinta pericol social – fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale
aratate la art. 1 C.pen. si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.
- Fapta savarsita cu vinovatie – vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea
psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.
- Fapta prevazuta de legea penala – pentru a putea deveni infractiune fapta savarsita trebuie prevazuta de
legea penala.

Pericolul social – trasatura fundamentala a infractiunii

Fapta care prezinta pericol social al unei infractiuni este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama
valorile sociale aratate in art.1 C.pen. si pt. sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.
Fapta poate sa fie o actiune sau o inactiune iar valorile sociale sunt: Romania, suveranitatea, independenta,
unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea si intreaga
ordine de drept.
Pericolul social poate fi:
- generic – apreciat de legiuitor in momentul inscrierii in legea penala ca infractiune;
- concret – pericol reprezentat de o fapta concreta savarsita de o persoana si apreciat de instanta
judecatoreasca si care se reflecta in sanctiunea penala aplicata.
Atunci cand fapta concreta nu prezinta gradul de pericol necesar al unei infractiuni, este inlaturat
caracterul penal al faptei.
Pericolul social, ca trasatura fundamentala a infractiunii, este inlaturat pe cale de consecinta, cand fapta
este savarsita fara vinovatie.
Vinovatia si formele sale
Vinovatie reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de
fapta savarsita si de urmarile acesteia.
- Intentia – poate fi directa sau indirecta:
- directa – se caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea
faptei;
- indirecta – prevederea rezultatului de catre faptuitor, rezultat ce nu mai este urmarit ci acceptata
eventualitatea producerii lui.
- Culpa – poate fi cu prevedere sau fara prevedere:
- culpa cu prevedere – faptuitorul poate prevede rezultatul faptei, rezultat pe care nu-l urmareste, nu-l
accepta si considera fara temei ca acesta nu se va produce;
- culpa fara prevedere (neglijenta) – faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l
prevada.
- Praeterintentia (intentia depasita) – savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav
decat cel urmarit ori acceptat de faptuitor, rezultat ce i se imputa acestuia sub forma culpei deoarece nu l-a
prevazut desi trebuia si putea sa-l prevada.

Prevederea faptei in legea penala – trasatura fundamentala a infractiunii

- a III–a trasatura fundamentala a infractiunii este prevederea acesteia in lege;
- ea decurge din principiul fundamental al legalitatii in dreptul penal;
- pentru a fi considerata infractiune, fapta savarsita trebuie sa fie prevazuta de legea penala la data
savarsirii ei;
- lipsa acestei trasaturi fundamentale duce la inlaturarea caracterului penal al faptei; prin prevederea in
legea penala a faptei savarsite cu vinovatie se realizeaza infractiunii de celelalte forme de ilicit juridic

B. Latura obiectiva
„Latura obiectiva a continutului constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor cerute de
norma de incriminare privitoare la actul de conduita prin existenta infractiunii”. Structura:
- elementul material
- actul de conduita interzis prin norma de incriminare;
- poate fi facut prin: cuvinte (calomnie), scris (fals), acte materiale (vatamare, furt, distrugere);
- atitudine pozitiva – actiune;
- atitudine negativa – inactiune;
- la infractiune complexa elementul material este complex (talharie, ultraj) – numai daca se savarsesc
ambele infractiuni;
- infractiune comisiva – savarsirea unui act pe care legea il interzice;
- infractiune omisiva – nesavarsirea (omiterea) unui acte pe care legea il ordona)
- Ex.: infractiune de comisiune prin omisiune – uciderea unui copil prin lipsire de hrana; infractiune de
misiune prin comisiune - (omisiunea de a denunta mascata prin facerea unui denunt mincinos;
- Cerinte ce trebuie indeplinite pentru ca elementului material sa existe:
- savarsirea faptei intr-un anumit loc;
- savarsirea faptei intr-un anumit timp;
- savarsirea faptei intr-un anumit mod (violenta, amenintate).
- urmarea imediata – vatamarea adusa valorii sociale ocrotite, prin fapta interzisa, adica urmarea
socialmente periculoasa: rezultatul faptei care consta intr-o
- stare de pericol – infractiuni formale;
- vatamare materiala – infractiuni materiale.
- legatura de cauzalitate dintre elementul material si urmarirea imediata – prima ca si cauza iar a doua ca
efect, aceasta legatura fiind liantul dintre cele doua, cerut de lege pentru existenta infractiunii.

C. Latura subiectiva – vinovatia, mobilul si scopul

Latura subiectiva – totalitatea conditiilor privitoare la atitudinea psihica a faptuitorului fata de propriul act
de conduita, pentru ca acest act sa fie infractiune; atitudinea fata de EM, UI, LC.
Vinovatia - atitudinea psihica a persoanei, care a savarsit o fapta, fata de aceasta si urmarile acesteia
(intentie, culpa, praeteintei);
- vinovatia in forma ceruta de lege - atitudinea psihica fata de EM, UI, LC; exista vinovatie in general ca
trasatura esentiala a infractiunii, fara sa existe vinovatie ca element al infractiunii;
- Vinovatie cu intentie: directa sau indirecta;
- Vinovatie din culpa: cu previziune sau simpla
- Vinovatia, ca elementul subiectiv poate fi prevazuta sun forma intentiei, culpei sau praeterintentiei –
norma de incriminare trebuie sa contina si forma de vinovatie cu care a fost savarsita fapta;
- Elementul subiectiv in cazul infractiunilor comisive › sunt intotdeauna infractiuni daca se savarsesc cu
intentie, iar din culpa numai daca se prevede expres de lege (uciderea din culpa, distrugerea din culpa).
- Elementul subiectiv in cazul infractiunilor omisive › sunt infractiuni daca se savarsesc cu intentie sau din
culpa, iar cu intentie acest lucru trebuie prevazut expres in lege.
- Intentie + culpa › praeterintentie (intentie depasita) – o fapta prevazuta de legea penala ce produce un
rezultat mai grav (ex.: violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei). Actiunea initiala este savarsita cu
intentie, rezultatul este savarsit din culpa.
Mobilul
- acel sentiment (dorinta, pasiune, tendinta) ce a condus la nasterea, in mintea faptuitorului, a ideii de a
savarsi anumite fapte;
- impuls intern al faptuitorului la savarsirea infractiunii – elementul psihic contribuie la luarea deciziei de
a actiona intr-un anumit fel;
- caracter antisocial („motive josnice” – lacomie, ura, razbunare, gelozie, razbunare, invidie)
Scopul
- elementul material – finalitatea faptei prin savarsirea faptei;
- obiectivul propus – reprezentarea clara a rezultatului faptei de catre faptuitor, prin actiune sau inactiune;
- scopul este foarte important pentru:
o determinarea gradului de pericol social al faptei;
o cunoasterea periculozitatii infractorului;
o stabilirea masurii de aparare sociala adecvate.

D. Conditii privind obiectul infractiunii - obiectul material

- sa constea intr-un mobil (furt, talharie, abuz de incredere);
- sa fie de o anumita natura (dosar, registru, document › sustragerea sau distrugerea inscrisului);
- sa se afle intr-un anumit loc (in detinerea faptuitorului – abuz de incredere)

E. Subiectii infractiunii - subiectul infractiunii este un factor al infractiunii.

Prin subiect al infractiunii se intelege persoana implicata in savarsirea unei infractiuni, fie prin insasi
savarsirea infractiunii, fie prin suportarea consecintelor acesteia (a nu se confunda cu subiect de drept
penal).

- Subiect activ al infractiunii – este persoana fizica ce a savarsit direct fapta si nemijlocit (autor) ori a
participat la savarsirea infractiunii in calitate de instigator ori de complice.
Conditii generale de existenta a subiectului activ:
- varsta – de la 14 ani impliniti poate deveni subiect al infractiunii;
- responsabilitatea – aptitudinea persoanei de a-si da seama de faptele sale, de rezonanta sociala a acestora
precum si de a-si dirija constient vointa in raport cu faptele sale;
- libertatea de vointa si actiune – daca faptuitorul a actionat sub imperiul constrangerii fizice sau morale,
fapta nu mai este infractiune.
Conditii speciale de existenta a subiectului activ (calificat):
- calitatea de cetatean – pentru infractiunea de tradare;
- calitatea de strain – pentru infractiunea de spionaj;
- calitatea de functionar – pentru infractiunea de abuz in serviciu (luare de mita, delapidare).

- Subiect pasiv al infractiunii – persoana fizica sau juridica, titulara a valorii sociale ocrotite, care este
vatamata sau periclitata prin infractiune.
Conditii generale de existenta a subiectului activ: sa fie titulara valorii sociale ocrotite penal.
Conditii speciale de existenta a subiectului activ (calificat):
- nou nascut – pentru infractiunea de pruncucidere;
- pentru ultraj – subiectul pasiv trebuie sa fie un functionar ce indeplineste o functie ce implica exercitiul
autoritatii de stat.

F. Conditii privind locul si timpul savarsirii infractiunii

Locul si timpul savarsirii infractiunii sunt factori ai infractiunii, elemente preexistente infractiunii, fara de
care nu pot exista infractiuni.
Legea penala se aplica pe teritoriul tarii.
Locul de savarsire a faptei poate fi:
- conditie esentiala de indeplinirea careia depinde existenta infractiunii (ex.: conducerea unui automobil
fara permis pe caile publice);
- un element circumstantial de existenta caruia depinde realizarea variantei calificate a infractiunii (furt –
intr-un loc public este furt calificat).
- Locul savarsirii infractiunii – stabilirea competentei teritoriale a organelor judiciare.
- calomnie – public;
- conducere fara permis – drumurile publice;
- furt calificat – loc public, in mijlocul unui mijloc de transport in comun.
Timpul in care se savarseste fapta poate constitui:
- conditie esentiala de indeplinirea careia depinde existenta infractiunii;
- un element circumstantial de existenta caruia depinde realizarea variantei calificate a infractiunii ex.:
furtul in timpul noptii devine furt calificat.
- Tradare prin ajutarea inamicului – in timp de razboi;
- Violare de domicilie – cu varianta agravata - in timpul noptii;
- Furt calificat – in timpul noptii sau in timpul unei calamitati;
- Dezertare – in timp de razboi.

2. FORMELE INFRACtIUNII
Desfasurarea activitatii infractionale are loc in doua etape:
- perioada interna – formata din momentul nasterii ideii infractionale, momentul deliberarii si momentul
deciziei. Aceasta decizie nu are relevanta penala.
- perioada externa (sau de executare) – cu urmatoarele faze:
- faza de pregatire sau a actelor preparatorii – desfasurarea unor activitati menite sa pregateasca executarea
hotararii infractionale;
- faza de executare – se executa activitati prin care se realizeaza actul de conduita interzis, prevazut de
norma penala:
- faza urmarilor – producerea urmarilor socialmente periculoase prevazute in latura obiectiva a
infractiunii.
A. Actele preparatorii
Actele de pregatire sau preparatorii reprezinta prima faza a perioadei externe activitatii infractionale si
constau in anumite activitati de:
- procurare de date ori informatii;
- adaptare a mijloacelor ori instrumentelor folosite la comiterea infractiunii;
- crearea conditiilor favorabile savarsirii infractiunii.
Pentru a fi considerate acte de pregatire a infractiunii activitatile desfasurate trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- sa aiba un caracter univoc (sa rezulte clar scopul lor);
- sa se concretizeze intr-o activitate obiectiva de creare a conditiilor pt. savarsirea infractiunii;
- sa nu faca parte din acte de executare;
- sa fie intentionate.
Dupa natura si continutul lor actele de pregatire pot fi:
- acte de pregatire materiala – procurarea instrumentelor;
- acte de pregatire morala – culegerea de date
in legea penala romana, in principiu actele preparatorii nu sunt incriminate.

B. Tentativa si modalitatile acesteia

Tentativa este o forma a infractiunii si consta in: „prevenirea in executarea hotararii de a savarsi
infractiunea, executare care a fost intrerupta ori nu s-a produs efectul desi executarea a fost efectuata in
intregime.”
Conditiile tentativei:
- existenta unei hotarari de a savarsi o infractiune;
- hotararea sa fie pusa in executare;
- executarea sa fie intrerupta ori sa nu-si produca efectul.
Formele tentativei:
- tentativa intrerupta (imperfecta) – punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare
care se intrerupe si rezultatul nu se va produce › ex.: intreruperea executarii prin actiune umana sau prin
obstacole.
- tentativa terminata (perfecta) – punerea in executare a hotararii de a savarsi o infractiune, executare ce a
fost dusa la capat, dar rezultatul nu se produce › ex.: se trage cu arma in directia victimei, dar aceasta se
fereste si nu e ucisa.
- tentativa proprie – atunci cand mijloacele folosite sunt suficiente ca sa produca rezultatul socialmente
periculos; este posibila numai la infractiunea de rezultat › ex.: victima a ingerat otrava, dar dusa la spital
este salvata)
- tentativa improprie – punerea in executare a hotararii, executare realizata in intregime dar rezultatul nu
se produce datorita defectuozitatii mijloacelor folosite (insuficientei) ori datorita imprejurarilor (in timpul
tentativei obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla › ex.: otrava este insuficienta pentru
otravirea (uciderea) victimei; arma de foc defecta › atrage raspunderea penala a faptuitorului.
- tentativa absolut improprie (absurda) – executarea este dusa pana la capat dar rezultatul nu se produce
datorita modului gresit de concepere a infractiunii › faptuitorul crede ca poate produce moartea cuiva prin
farmece, rugi, vraji › nu atrage raspunderea penala a faptuitorului.

Infractiuni la care nu este posibila tentativa

- imposibilitate datorita elementului subiectiv – tentativa nu e posibila la infractiunile care se savarsesc din
culpa ori praeterintentie.
- imposibilitate datorita elementului obiectiv:
- tentativa nu e posibila la o infractiune de inactiune;
- tentativa nu e posibila la infractiunile cu executare prompta (insulta, calomnia, marturia mincinoasa);
- tentativa nu e posibila la infractiunea de obicei si nici la cele continui.

C. Incriminarea si sanctionarea tentativei in dreptul penal roman

Incriminarea limitata a tentativei – numai la infractiunile grave unde tentativa are un pericol social ridicat.
Tentativa se pedepseste numai cand legea prevede expres acest lucru.
Sanctionarea tentativei – diversificarea pedepsei in raport cu infractiunea consumata.
Codul penal – pedeapsa pentru tentativa la o infractiune este cuprinsa intre 1 din minimul special si 1 din
maximul special prevazut de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decat
minimul general al pedepsei.
Detentie pe viata › tentativa – inchisoare de la 10 la 25 de ani
Pedepse alternative – instanta se fixeaza asupra uneia din pedepse, apoi aplica pedeapsa pentru tentativa.

D. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului

Desistare – renuntarea de bunavoie la continuarea actiunii.
impiedicarea producerii rezultatului – zadarnicirea din partea faptuitorului, de bunavoie, a aparitiei
rezultatului faptei sale.
Desistare + impiedicare = cauze de nepedepsire; atitudine activa, pozitiva.
Conditii desistare
o exista un inceput de executare a faptei;
o executarea faptei sa fie intrerupta;
o intreruperea sa fie expresia vointei libere a faptuitorului.
Conditii impiedicare
- a executat actiunea in intregime;
- dupa executarea faptei impiedica producerea rezultatului;
- impiedicarea producerii rezultatului de bunavoie de faptuitor;
- impiedicarea sa aiba loc inaintea descoperirii faptei (ex.: impiedicarea mortii victimei care a fost otravita
prin administrarea de catre faptuitor a unui antidot si internarea victimei in spital)

Efectele desistarii si impiedicarii producerii rezultatului

o cauze de nepedepsire, de impunitate;
o faptuitorul nu va fi pedepsit pentru tentativa;
o daca pana la desistare si intrerupere activitatile indeplinite realizeaza continutul unei alte actiuni,
faptuitorul raspunde penal pentru infractiunea realizata.

3. UNITATEA SI PLURALITATEA DE INFRACtIUNI

A. Formele unitatii infractionale

Unitatea naturala si formele sale
- Infractiunea simpla
o o sigura actiune sau inactiune;
o un singur rezultat;
o o singura forma de vinovatie;
o un singur subiect pasiv – unitatea naturala nu exista in cazul infractiunilor complexe.
- Infractiunea continua
o prelungirea actiunii sau inactiunii;
o actiune sau inactiune ce dureaza in timp;
o continue succesive – portul ilegal de uniforma poate fi intrerupt noaptea si reluat dimineata;
o continue permanente – fara intrerupere;
o legea aplicabila in timp si spatiu
- Infractiunea derivata – devierea actiunii de la obiectul sau de la persoana impotriva careia se indreapta
din greseala, la un alt obiect sau catre o alta persoana. Modalitati:
o devierea (greseala) – faptuitorul urmareste sa loveasca o persoana dintr-un grup si manevrand gresit
corpul contondent, loveste o alta persoana;
o eroare – infractorul vrea sa ucida pe rivalul sau si, noaptea, pe intuneric, il confunda cu o alta persoana
pe care o ucide.

Unitatea legala de infractiuni si formele ei

Este creata prin vointa legiuitorului, care reuneste in continutul unei singure infractiuni, doua sau mai
multe actiuni ori inactiuni ce ar putea realiza fiecare in parte continutul unor infractiuni distincte:
Formele unitatii legale
- infractiune continua – savarsirea de catre aceiasi persoana, la intervale de timp diferite, in realizarea
aceleiasi hotarari infractionale, doua sau mai multe actiuni ori inactiuni care prezinta fiecare in parte
continutul aceleiasi infractiuni; nu este posibila la infractiuni din culpa.
- infractiune complexa – cuprinde in continutul sau ca element constitutiv sau ca circumstanta agravanta, o
actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala;
- infractiune progresiva – dupa consumare, fara intentia faptuitorului, isi aplica rezultatul, ori se produc
urmari noi, corespunzator unor infractiuni mai grave;
- infractiune de obicei – continutul acestei infractiuni se realizeaza prin repetarea faptei, de un numar de
ori din care sa rezulte obisnuinta faptuitorului.

Pedeapsa in cazul infractiunii continuate si infractiunii complexe

in cazul infractiunii continuate:
- intr-o singura etapa;
- la pedeapsa cu inchisoare spre maximul special + 5 ani;
- la pedeapsa cu amenda – maximul special + 1 din maxim special;
- recalcularea apare: daca este aplicata o pedeapsa mai aspra; daca exista o pedeapsa aplicata anterior nu
se va aplica o alta pedeapsa mai mica decat cea stabilita anterior.
in cazul infractiunii complexe:
o sanctiunea aplicata este cea prevazuta de lege;
o ex.: calomnia cuprinde si elementul infractiunii de insulta.

B. Pluralitatea de infractiuni si formele ei

Concursul de infractiuni; pedeapsa in cazul concursului de infractiuni; contopirea pedepselor pentru
infractiuni concurente
Concursul de infractiuni
Prin concursul de infractiuni este desemnata forma pluralitatii de infractiuni ce consta din savarsirea a
doua sau mai multe infractiuni de catre aceiasi persoana inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna
dintre ele.
- concursul real de infractiuni – savarsirea mai multor infractiuni ca urmare a mai multor actiuni ori
inactiuni distincte;
- concursul ideal de infractiuni – cand o actiune sa o inactiune savarsita de aceeasi persoana, datorita
imprejurarilor in care a avut loc sau urmarile produse, intruneste elementele mai multor infractiuni.

Pedeapsa in cazul concursului de infractiuni

Conform C.pen., etapele pedepsei sunt:
o se stabileste pedeapsa pentru fiecare infractiune savarsita;
o se aplica pedeapsa cea mai grea + spor
Cazul pedepsei detentiune pe viata › s-a stabilit o pedeapsa cu detentiunea pe viata si se aplica una sau mai
multe pedepse cu inchisoarea ori amenda.
Pedepse cu inchisoarea › cea mai grea + spor la maximul ei special de 5 ani (daca e neindestulator
maximul special).
Pedepse cu amenda › amenda cea mai mare + spor pana la maximul ei special iar daca si acest maxim nu e
indestulator + spor 1 din maximul special.
O pedeapsa cu inchisoare si una cu amenda › se aplica pedeapsa cu inchisoarea la care se aplica in total
sau in parte, pedeapsa cu amenda.
Pluralitate de pedepse cu inchisoare si cu amenda › pedeapsa inchisorii cea mai grea (maximul special +
spor de 5 ani) la care se adauga in total sau in parte amenda de la pedeapsa cea mai grea, sporita eventual.
Pedepse complimentareare de natura diferita – se vor aplica toate.
Pedepse complimentareare de aceeasi natura – aceeasi natura dar continut diferit - se vor aplica toate;
– aceeasi natura si continut diferit - cea mai grea.
Masuri de siguranta – inlatura o stare de pericol; prevenirea de noi infractiuni.

Contopirea pedepselor pentru infractiuni concurente

Judecarea ulterioara a unei infractiuni concurente:
- infractorul condamnat definitiv pentru o infractiune este judecat ulterior pentru o infractiune concurenta;
- se va aplica pedeapsa cea mai grea care poate fi sporita in 2 trepte.
Condamnari pentru infractiuni concurente:
- dupa ce o hotarare judecatoreasca a ramas definitiva se constata ca cel condamnat suferise si o alta
condamnare definita pentru o infractiune concurenta;
- se va alege pedeapsa cea mai aspra sporita in 2 trepte.
Condamnarea anterioara pentru un concurs de infractiuni – se vor contopi pedepsele pentru infr.
concurente
Sporul de pedeapsa aplicat anterior – egal cu sporul stabilit anterior putand fi majorat.
Pedepse executabile:
- in contopire vor fi cuprinse numai pedepsele ce urmeaza a fi executate;
- o pedeapsa gratiata conditionat nu va putea fi contopita cu pedepsele executabile.
Deducerea pedepsei executabile – condamnatul a executat in total sau in parte condamnarea › se va scadea
durata pedepsei aplicate pentru tot concursul ceea ce s-a executat.
Detentiunea pe viata comutata – inlocuita sau comutata cu inchisoarea.
Influenta actelor de clementa - inlaturarea sporului este sau nu este obligatorie, de la caz la caz.
Recidiva si modalitatile ei; condamnarile care nu atrag starea de recidiva; pedeapsa in cazul recidivei
Recidiva = savarsirea din nou a unei infractiuni de catre o persoana care anterior a mai fost condamnata
pentru o alta recidiva.
= starea, situatia, imprejurarea in care se gaseste o persoana care a savarsit din nou o infractiune dupa ce
anterior a fost condamnata sau a si executat o pedeapsa pentru o infractiune.
Termenii recidivei:
- primul termen – condamnarea definitiva la o pedeapsa privativa de libertate;
- al doilea termen – savarsirea unei noi infractiuni.

Modalitatile recidivei
- Recidiva postcondamnatorie – a comis o noua infractiune dupa ramanerea definitiva a hotararii de
condamnare si inainte de executarea pedepsei.
- Recidiva postexecutorie – a comis o noua infractiune dupa executarea pedepsei pentru o infractiune
anterioara.
- Recidiva generala – nu e conditionata de natura infractiunii comise.
- Recidiva speciala – conditionata de savarsirea unor infractiuni de acelasi fel, aceeasi natura.
- Recidiva absoluta – nu e conditionata de gravitatea primei condamnari.
- Recidiva relativa – este conditionata de gravitatea primei condamnari.
- Recidiva mare – aceeasi persoana la comiterea unor noi infractiuni - conditionata de existenta unei
condamnari pentru prima infractiune de o anumita gravitate – mai mare de 6 luni.
- Recidiva mica – aceeasi persoana la comiterea unor noi infractiuni - conditionata de existenta unei
condamnari pentru prima infractiune de o anumita gravitate – mai mica de 6 luni.
- Recidiva permanenta – nu este conditionata de savarsirea unei noi infractiuni intr-un anumit termen.
- Recidiva temporara – este conditionata de savarsirea unei noi infractiuni intr-un anumit termen.
- Recidiva nationala (teritoriala) – primul termen consta intr-o condamnare definitiva la pedeapsa
inchisorii, pronuntata de o instanta romana.
- Recidiva internationala – primul termen consta intr-o condamnare definitiva la pedeapsa inchisorii,
pronuntata de o instanta straina.
- Recidiva cu efect unic – aplicarea aceluiasi tratament atat pentru infractorul la prima recidiva, cat si
pentru cel care a perseverat in recidiva (multirecidivist).
- Recidiva cu efect progresiv – agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare noua recidiva.
- Recidiva cu regim sanctionar uniform – acelasi regim sanctionar pentru toate modalitatile recidivei.
- Recidiva cu regim de sanctionare diferentiat - regim diferentiat de sanctionar pentru toate modalitatile
recidivei.

Condamnarile care nu atrag starea de recidiva – art. 38 al. 1,2 C.pen.:

o Condamnarile pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii – protectia minorului in viitor;
o Condamnarile pentru infractiunile savarsite din culpa – doar intentia atrage recidiva;
o Condamnarile pentru infractiunile amnistiate – amnistia inlatura consecintele infractiunii si pluralitatea
de infractiuni nu mai exista.
o Condamnarile pentru faptele care nu mai sunt prevazute ca infractiuni.
o Condamnarile pentru care a intervenit reabilitarea (de drept sau judecatoreasca) sau s-a implinit
termenul de reabilitare.

RECIDIVA MARE POSTCONDAMNATORIE = cand dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de

condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu
intentie inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia sau in stare de evadare, iar
pedeapsa prevazuta de lege pentru a doua infractiune este inchisoarea mai mare de 1 an.
RECIDIVA MICa POSTCONDAMNATORIE = presupune savarsirea unei noi infractiuni de catre aceeasi
persoana care anterior a mai fost condamnata la pedepse privative de libertate de o gravitate redusa
(pentru cel putin 3 pedepse cu inchisoare pana la 6 luni, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa),
pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an). Momentul in care se savarseste noua
infractiune poate fi inainte de inceperea executarii pedepselor contopite (iar rezultanta este de cel mult 6
luni), in timpul executarii acesteia, ori in stare de evadare.
Conditii:
Cu privire la primul termen: este compus din trei condamnari la pedeapsa inchisorii de pana la 6 luni,
definitive si susceptibile de a fi executate separat;
- aceasta conditie este indeplinita chiar daca dintre cele trei condamnari definitive numai unele au acest
cuantum, iar altele sunt mai mici;
- cele trei condamnari definitive sa fie pronuntate pentru infractiuni intentionate;
- pentru nici una dintre cele trei condamnari sa nu fie incidenta vreo cauza dintre cele prevazute de art. 38
C.P.
Cu privire la al doilea termen: acesta trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca pentru orice modalitate a
recidivei:
- sa constea din savarsirea din nou a unei infractiuni cu intentie;
- pentru acestea legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an.
Observatie – momentul in care se savarseste noua infractiune, in raport cu primul termen al recidivei poate
fi inainte de inceperea executarii pedepselor contopite (iar rezultanta este de cel mult 6 luni) , in timpul
executarii e acesteia ori in stare de evadare.

RECIDIVA MARE POSTEXECUTORIE = cand dupa executarea unei pedepse cu inchisoarea mai mare
de 6 luni, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori dupa implinirea termenului de prescriptie a
executarii unei asemenea pedepse, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie pentru care
legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an.
RECIDIVA MICa POSTEXECUTORIE
Cu privire la primul termen:
Acesta este format din trei condamnari la pedeapsa inchisorii de pana la 6 luni, pedepse care au fost
executate ori pentru care a intervenit gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori pentru care s-a implinit
termenul de prescriptie a executarii pedepsei.
Cele trei pedepse executate sau a caror executare s-a stins prin gratiere ori prescriptie, trebuie sa fie
pronuntate pentru infractiuni intentionate. Pentru nici una dintre cele trei condamnari sa nu fie incidenta
vreo cauza dintre cele prevazute la art. 38 C. P.
Cu privire la al doilea termen: acesta trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca pentru orice modalitate a
recidivei:
- noua infractiune trebuie sa fie savarsita cu intentie;
- pentru aceasta infractiune legea sa prevada pedeapsa inchisorii mai mare 1 an;
- aceasta sa fie savarsita dupa executarea celei de a treia pedepse.

Pedeapsa in cazul recidivei

Recidiva mare postcondamnatorie
- Aplicarea pedepsei principale – sistemul cumulativ juridic cu spor facultativ
- inainte de inceperea executarii pedepsei › se stabileste o pedeapsa pentru infractiunea savarsita din nou
care se contopeste cu pedeapsa ce formeaza primul termen al recidivei, cu spor facultativ (maximul
specific de 7 ani);
- in timpul executarii pedepsei › se stabileste o pedeapsa pentru o noua infractiune care se contopeste cu
restul de pedeapsa de la infractiunea anterioara pana la data comiterii noii infract.;
- in stare de evadare - se stabileste o pedeapsa pentru o noua infractiune care se contopeste cu restul
neexecutat pana la data evadarii.
- Aplicarea pedepselor complimentareare:
- toate pedepsele – cand infractiunile sunt de natura diferita sau de aceeasi natura si continut diferit;
- cea mai grea – cand infractiunile sunt de accesi natura si de acelasi continut
- Luarea de masuri de siguranta – se vor aditiona cele de natura diferita sau de aceeasi natura dar cu
continut diferit
Recidiva mare postexecutorie
- Aplicarea pedepsei principale:
- poate fi chiar de maximul special;
- daca maximul special este neindestulator se poate aplica un spor de pana la 10 ani sau amenda de pana la
2/3 din maximul special al pedepsei;
- pedepse alternative – instanta alege una iar limitele acesteia se stabilesc ulterior; ex.: detentiunea pe viata
alternativ cu inchisoarea › instanta alege detentiunea pe viata deoarece aceasta pedeapsa nu poate fi
agravata.
- Aplicarea pedepselor complimentareare:
- toate pedepsele – cand infractiunile sunt de natura diferita sau de aceeasi natura si continut diferit;
- cea mai grea – cand infractiunile sunt de accesi natura si de acelasi continut
- Luarea de masuri de siguranta – distincte, la fel ca la recidiva mare postcondamnatorie.
Recidiva mica postcondamnatorie si postexecutorie – aplicarea pedepselor se face ca in cazul recidivei
mari cu specificatia ca: in cazul recidivei mici postcondamnatorii, cand pedepsele ce compun primul
termen nu au fost executate, acestea se contopesc dupa regulile prevazute la concursul de infractiuni, dupa
care, rezultanta se va contopi cu pedeapsa stabilita pentru noua infractiune.

Pluralitatea intermediara de infractiuni

Prin pluralitate intermediara de infractiuni este desemnata situatia in care o persoana, dupa ce a fost
condamnata definitiv pentru o infractiune, savarseste o noua infractiune inainte de inceperea executarii
pedepsei, in timpul executarii pedepsei sau in starea de evadare, si nu sunt indeplinite conditiile prevazute
pentru recidiva postcondamnatorie.
Conditiile pluralitatii intermediare
- existenta unei condamnari definitive mai mica sau egala cu 6 luni ori amenda;
- condamnarea definitiva este pronuntata pentru o infractiune savarsita din culpa;
- pedeapsa prevazuta de lege pentru noua infractiune savarsita este amenda sau inchisoarea mai mica de
un an;
- noua infractiune este savarsita din culpa.
Neindeplinirea conditiilor I si al II-lea termen al recidivei postcondamnatorii › pluralitatea infractionala.
Sanctiuni
Pedeapsa pentru noua infractiune va fi contopita cu pedeapsa definitiv pronuntata
› ex.: evadare – restul + noua pedeapsa
Daca noua infractiune a fost savarsita in stare de evadare › pedeapsa pentru evadare + pedeapsa pentru
noua infractiune.

4. CAUZELE CARE iNLaTURa CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVaZUTE DE LEGEA

PENALa

A. Legitima aparare
„Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapte pentru a inlatura un atac material, direct,
imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.” – art. 44 C.P.
Conditii pentru a exista legitima aparare:
- atacul sa fie material, direct, imediat, injust;
- atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor acestuia sau impotriva unui interes public;
- atacul sa puna in pericol grav valorile social ocrotite.
Conditiile apararii pentru a fi legitime:
- apararea se realizeaza pentru o fapta prevazuta de legea penala;
- apararea sa fie precedata de atac;
- apararea sa fie impotriva agresorului;
- apararea sa fie necesara pentru inlaturarea atacului;
- apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului.
Depasirea limitelor apararii poate constitui tot legitima aparare, cand se intemeiaza pe tulburarea sau
temerea in care se gasea faptuitorul in momentul comiterii faptei = excesul justificat.
Fapta savarsita in legitima aparare nu constituie infractiune si nu atrage raspunderea penala a infractorului
si in general nici o alta raspundere juridica (exceptie: excesul justificat poate atrage raspundere civila).

B. Starea de necesitate
„Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu
putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau
ori al altuia sau un interes obstesc.”
Conditii de punere in pericol:
- sa fie iminent;
- sa ameninte viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei, un bun important;
- sa fie inevitabil.
Conditii cu privire la actiune de salvare:
- fapta sa fie prevazuta de legea penala:
- fapta sa fi constituit singurul mijloc de inlaturare a pericolului;
- prin actiunea de salvare sa nu se cauzez urmari vadit mai grave decat acelea ce s-ar fi produs daca
pericolul nu era inlaturat;
- fapta sa nu se fi savarsit de catre sau pentru a salva o persoana ce avea obligatia de a infrunta pericolul.
Fapta savarsita in stare de necesitate nu constituie infractiune si pe cale de consecinta nu atrage
raspunderea penala.

C. Constrangerea fizica si constrangerea morala

Constrangerea fizica este presiunea pe care o forta careia nu i se poate rezista o exercita asupra energiei
fizice a unei altei persoane in asa fel incat aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala, fiind in
imposibilitatea fizica de actiona altfel. Conditiile constrangerii fizice
- sa existe o constrangere asupra fizicului unei persoane;
- constrangerea la care a fost supusa sa nu i se fi putut rezista;
- sub imperiul constrangerii fizice, persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Fapta nefiind infractiune, pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penala, si in principiu nici pe cea
civila.
Constrangerea morala consta in presiunea exercitata prin amenintarea cu un pericol grav pentru persoana
faptuitorului ori a alteia si sub imperiul caruia cel amenintat savarseste o fapta prevazuta de legea penala.
Nefiind infractiune nu atrage raspunderea penala.
Conditiile constrangerii morale
- sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala sub imperiul unei constrangeri exercitate prin
amenintare;
- sa existe o actiune de constrangere exercitata prin amenintarea cu un pericol grav. Pericolul grav poate fi:
viata, integritatea corporala, demnitatea celui amenintat sau altei persoane;
- pericolul grav cu care este amenintat nu poate fi inlaturat altfel decat prin savarsirea faptei prevazute de
legea penala.

D. Cazul fortuit
Desemneaza situatia, starea, imprejurarea in care actiunea ori inactiunea unei persoane a produs un
rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nici urmarit si care se datoreaza unei energii a carei
interventie nu a putut fi prevazuta.
Sursa imprejurarilor fortuite poate fi: fenomenele naturii; defectarea unei mecanism; conduita imprudenta
a unei persoane; starea maladiva a unei persoane.
Conditii de existenta:
- rezultatul socialmente periculos al faptei sa fie consecinta interventiei unei imprejurari straine de vointa
si constiinta faptuitorului;
- faptuitorul sa fi fost in imposibilitatea de a prevedea intentia imprejurarii;
- fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorita interventiei imprevizibile a unei energii
straine, sa fie prevazuta de legea penala.
Fapta savarsita in caz fortuit nu este infractiune si se inlatura pe cale de consecinta si raspundere penala.

E. Iresponsabilitatea
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizica a unei persoane care nu poate sa-si dea seama de
semnificatia sociala a actiunilor ori inactiunilor sale, sau nu poate fi stapana pe ele.
Conditiile starii de incapacitate:
- faptuitorul sa aiba incapacitate psihica si intelectuala cu privire la actiuni sau inactiunile lui;
- starea de incapacitate psihica sa existe in momentul savarsirii faptei;
- incapacitatea psihica a infractorului sa se datoreze alienatiei mintale ori alte cauze;
- fapta savarsita in stare de incapacitate psiho-fizica sa fie prevazuta de legea penala;
- iresponsabilitatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei si pe cale de consecinta raspunderea
penala, dar nu si raspunderea civila.

F. Betia faptuitorului
Betia este o stare psihico-fizica anormala unei persoane, datorita anumitor substante narcotice ori
excitante, consumate ori introduse in corpul sau. Betia poate fi:
- accidentala (involuntara) – in care a ajuns o persoana independent de vointa sa;
- voluntara (preordinata sau simpla) – persoana a consumat voit substante.
Pentru ca starea de betie sa constituie cauza de inlaturare a caracterului penal, trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- fapta comisa in stare de betie sa fie prevazuta de legea penala;
- in momentul producerii faptei, faptuitorul sa fie in stare de betie;
- starea de betie sa fie accidentala;
- starea de betie sa fie completa – paralizarea aproape completa a energiei fizice si o intunecare a
facultatilor psihice.
Fapta savarsita in stare de betie nu este infractiune, fiind savarsita fara vinovatie.

G. Minoritatea
Minoritatea este starea in care se gaseste faptuitorul minor, care in momentul savarsirii faptei prevazute le
legea penala nu implinise varsta raspunderii penale.
Este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei si priveste atat minorul care
nu a implinit 14 ani cat si minorul intre 14 si 16 ani care a savarsit o fapta cu discernamant, aceasta
dovada revenind in sarcina acuzarii.
Pentru minorul de pana la 14 ani actioneaza o prezumtie absoluta;
Pentru minorul intre 14 si 16 ani actioneaza o prezumtie relativa care se poate rasturna prin dovada ca la
savarsirea faptei concrete, minorul a avut discernamant, aceasta dovada revenind in sarcina acuzarii.
H. Eroarea de fapt
Eroarea de fapt este: reprezentarea gresita, de cel care savarseste o fapta prevazuta de legea penala, a
realitatii din momentul savarsirii faptei, reprezentare determinata de necunoasterea sau cunoasterea gresita
a unor alte realitati.
Eroarea de fapt poate fi asupra unei stari, situatii sau imprejurari ce constituie:
o element constitutiv al infractiunii;
o o circumstanta agravanta a infractiunii.
Eroarea de fapt este o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin inlaturarea vinovatiei, numai
in cazul cand acesta priveste un element constitutiv al infractiunii savarsite din intentie, iar in cazul culpei,
numai atunci cand eroarea nu este ea insasi rezultatul culpei.

5. SaVARSIREA INFRACtIUNII DE MAI MULTE PERSOANE

A. Formele pluralitatii de infractori

Pluralitatea de infractori desemneaza situatia in care mai multe persoane coopereaza la savarsirea unei
infractiuni.
Daca dintre persoanele care au savarsit fapta numai una a actionat cu vinovatie, atunci fapta devine
infractiune si pluralitatea de faptuitori devine pluralitate de infractori.
- pluralitatea naturala – in cooperarea mai multor persoane la comiterea unor fapte este ceruta de insasi
natura acesteia (bigamie, adulter, etc.);
- pluralitatea constituita – gruparea mai multor persoane pentru savarsirea de infractiuni care datorita
scopului ai antisocial este incriminata ca actiune se sine statatoare;
- pluralitatea ocazionala (participatie penala) – la comiterea faptei prevazuta de legea penala au participat
mai multe persoane decat era necesar.

B. Participatia penala
Este posibila in cazul depasirii numarului de faptuitori necesari pentru existenta pluralitatii constituite
Fiecare participant este considerat ca a contribuit cu o parte la savarsirea infractiunii si va raspunde penal,
in functie de contributia adusa la savarsirea infractiunii.
Participatia penala sau pluralitatea ocazionala de infractori, desemneaza situatia in care, la savarsirea unei
fapte prevazute de legea penala, au participat mai multe persoane decat era necesar, potrivit naturii acelei
fapte. Forme:
- dupa atitudinea psihica fasa de rezultatul faptei:
- participatie proprie – toti faptasii au aceeasi forma de vinovatie;
- participatie improprie - nu toti faptasii au aceeasi forma de vinovatie.
- dupa contributia la comiterea infractiunii:
- activitate specifica autorului si coautorului;
- activitate proprie instigatorului;
- activitate de complice.
- dupa importanta contributiei la savarsirea faptei si producerea rezultatului:
- participatie principala – contributia autorului si coautorii lor;
- participatie secundara – contributia instigatorilor si a complicilor.

a) Autorul (coautorul), instigatorul si complicele

Autoratul este forma de participatie penala in care o persoana savarseste prin acte de executare fapta
prevazuta de legea penala. Conditii:
- persoana sa savarseasca singura, direct si nemijlocit, o infractiune;
- hotararea infractionala sa o ia singur;
- sa existe cooperarea si a altor persoane la comiterea infractiunii in calitate de instigatori, complici
(inexistenta acestor persoane determina numai calitatea de autor).
Coautoratul este forma de participatie penala in care, la savarsirea unei infractiuni si-au adus contributia in
mod nemijlocit, doua sau mai multe persoane. Conditiile coautoratului:
- contributia a cel putin doua persoane la comiterea faptei;
- contributia sa reprezinte elementul material al laturii obiective a infractiunii;
- actele de executare sa fie sav. de catre toti particip. cu aceeasi forma de vinovatie (intentie sau culpa).
Infractiuni ce nu pot fi comise in coautorat – permit instigarea si complicitatea
- infractiuni ce presupun inactiunea;
- infractiuni ce presupun un subiect calificat;
- infractiuni ce se comit in persoana proprie
Instigarea - forma participatiei penale in fapta de determinare cu intentie, prin orice mijloace, de catre o
persoana, numita instigator, a altei persoane, numita instigat, de a savarsi o fapta prevazuta de legea
penala.
Conditiile instigarii
- efectuarea unei activitati de determinate (de convingere);
- determinarea sa primeasca savarsirea unei fapte prevazute de legea penala;
- instigatorul sa actioneze cu intentie;
- instigatorul sa fi savarsit fapta ori sa finalizeze cel putin o tentativa.
Felurile instigarii
- instigare perfecta – instigatorul savarseste fapta cu intentie;
- instigare imperfecta - instigatorul savarseste fapta din culpa sau fara intentie;
- instigare simpla – prin mijloace simple (rugaminti, indemnuri);
- instigare calificata – prin mijloace deosebite (daruri, presiuni, etc.);
- instigare individuala – asupra unei persoane sau a unui grup (apologia infractiunilor);
- instigare colectiva – unui numar nedeterminat de persoane;
- instigare evidenta – deschisa, explicita;
- instigare insidioasa – ascunsa.

Complicitatea
Este forma participatiei penale ce consta in fapta unei persoane, care cu intentie inlesneste sau ajuta in
orice mod la comiterea unei fapte prevazute de legea penala, ori promite inainte sau in timpul savarsirii
faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe infractor, chiar daca dupa
savarsirea faptei, promisiunea nu este indeplinita.
Conditiile complicitatii
- comiterea de catre autor a unei fapte prevazute de legea penala;
- savarsirea de activitati menite de inlesnire sau de ajutor, la savarsirea infractiunii;
- savarsirea actelor de inlesnire sau ajutor cu intentie directa, indirecta sau praeteintentie.
Felurile complicitatii
- complicitate materiala – acte de spijin material;
- complicitate morala – acte de spijin moral;
- complicitate anterioara;
- complicitate concomitenta;
- complicitate nemijlocita;
- complicitate mijlocita;
- complicitate prin actiune;
- complicitate prin inactiune;
- complicitate proprie – cand autorul savarseste fapte cu intentie;
- complicitate improprie - cand autorul savarseste fapte din culpa sau chiar fara vinovatie.

b) Pedeapsa in caz de participatie – aplicarea pedepselor in urmatoarele cazuri de participatie:

- participatiei proprie – toti participantii vor fi sanctionati cu pedeapsa prevazuta de lege pentru
infractiunea comisa de autor, cu obligatia expresa de a se tine cont ca la stabilirea pedepsei sa se aiba in
vedere contributia participatilor la savarsirea infractiunii;
- coautoratul – este obligatorie individualizarea pedepsei pentru fiecare in parte;
- instigare – pedeapsa prevazuta pentru autor, intre limitele de pedeapsa, tinandu-se cont si de contributia
instigatorului;
- complicitate - pedeapsa prevazuta pentru autor, intre limitele de pedeapsa, tinandu-se cont si de
contributia complicelui;
- instigare neurmata de un inceput de executare – daca instigatul s-a razgandit si nu s-a comis fapta
prevazuta de legea penala, numai instigatorul va fi pedepsit;
- instigare neurmata de executare pedepsibila – instigatul nu v-a fi pedepsit, instigatorul va fi pedepsit ca
participant › pedeapsa intre minimul special si minimul general;
- impiedicarea de catre participant a savarsirii faptei – duce la nepedepsirea participantului ›
o nu atrage pedepsirea participantului, daca de indeplinesc urmatoarele conditii:
- sa fi inceput executarea faptei autorului;
- dupa inceperea executarii participantul a impiedicat infractiunea;
- impiedicarea sa fi fost facuta inainte de descoperirea faptei;
o daca autorul sau complicele impiedica consumarea infractiunii, atunci nu raspund penal, raspunde penal
doar instigatorul;
o Daca instigatorul impiedica consumarea faptei › nu raspunde ca participant ci numai pentru instigare,
ceilalti participanti raspund pentru tentativa realizata;
o Daca impiedicarea consumarii faptei este facuta de complice › nu raspunde penal › autorul, complicele,
instigatorul raspund penal pentru tentativa realizata; daca tentativa nu se pedepseste, profita de acest lucru
autorii si complicii, instigatorul raspunzand penal pentru instigare.
Sanctionarea actelor de instigare neurmate de executare are loc numai daca infractiunea la care s-a instigat
este sanctionata cu o pedeapsa mai mare de 2 ani.

c) Participatia improprie
Este acea forma a participatiei penale la care persoanele savarsesc cu vointa comuna o fapta prevazuta de
legea penala nu actioneaza toate cu aceeasi forma de vinovatie (unii actioneaza din culpa, altii din intentie,
iar altii chiar fara vinovatie).
Modalitatile participatiei improprii
- modalitatea intentiei din culpa – contributia cu intentie si autorul din culpa;
- modalitatea intentiei si lipsa de vinovatie – contributia cu intentie si autorul nevinovat;
- modalitatea culpa si intentie – contributia participantului din culpa si autor cu intentie;
- modalitatea lipsa de vinovatie si intentie – contributia participantului este fara vinovatie la fapta savarsita
de autor cu intentie.
Pedeapsa in cazul participatiei improprii
Modalitatea intentie + culpa:
- Instigator + complice = actioneaza cu intentie › se aplica pedeapsa pentru fapta comisa cu intentie.
- Autorul = actioneaza din culpa › se va aplica pedeapsa pentru culpa, iar daca nu este incriminata culpa,
atunci autorul nu va fi pedepsit.
Modalitatea intentie + lipsa de vinovatie:
- Instigator + complice = actioneaza cu intentie › se aplica pedeapsa pentru fapta comisa cu intentie.
- Autorul = actioneaza fara vinovatie › autorul nu va raspunde penal.
II. INSTITUtIA PEDEPSEI

1. NOtIUNEA SI TRaSaTURILE PEDEPSEI; PEDEPSELE PRINCIPALE, PEDEPSELE

COMPLIMENTAREARE SI PEDEPSELE ACCESORII

NOtIUNEA SI TRaSaTURILE PEDEPSEI

Pedeapsa = masura de constrangere si un mijloc de reeducare, prevazuta de lege, aplicata de instanta
judecatoreasca infractorului, in scopul prevenirii savarsirii de infractiuni.
Trasaturile pedepsei:
- Masura de constrangere – privatiune de bunuri, de libertate.
- Mijloc de reeducare – formarea unei noi atitudini fata de valorile sociale; constrangerea este un
instrument de continuare a procesului educativ.
- Pedeapsa este prevazuta de lege – principiul legalitatii.
- Pedeapsa este aplicata numai de instantele judecatoresti – numai dupa ce s-a stabilit raspunderea penala a
infractorului.
- Pedeapsa se aplica infractorului – adica a persoanei care a savarsit cu vinovatie o fapta prevazuta de
legea penala si care prezinta pericol social; se aplica numai celui care a savarsit fapta.
- Pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni – se atentioneaza si alti indivizi care
ar fi tentati sa savarseasca infractiuni.

PEDEPSELE PRINCIPALE, PEDEPSELE COMPLIMENTAREARE SI PEDEPSELE ACCESORII

Pedepsele principale:
- sunt acele pedepse care au rol important in sanctionarea infractorului;
- sunt prevazute de lege pentru orice infractiune;
- se pot aplica singure sau insotite de alte pedepse (complimentareare sau accesorii);
- se pot aplica singure sau insotite de alte sanctiuni de drept penal;
- pedepsele principale sunt:
- detentiunea pe viata
- inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
- amenda – prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii pana la 2 ani, aproape pentru toate infractiunile
(limitele generale › 100.000 – 50.000.000 lei)

Detentiunea pe viata
o consta in lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vietii lui;
o are caracter perpetuu;
o a inlocuit condamnarea la moarte;
o poate fi retrasa in caz de eroare judiciara
o cod penal › ex.: se aplica pentru infractiunile grave contra statului; omorul deosebit de grav; parasirea
campului de lupta; siguranta transportului; contra pacii si omenirii;
o legi penale › impiedicarea exploatarii navei sau aeronavei;
o pentru majoritatea infractiunilor unde este prevazuta detentiunea pe viata este prevazuta si pedeapsa
alternativa a inchisorii de la 15 la 25 de ani;
o nu este alternativa cu pedeapsa inchisorii in urmatoarele cazuri in timp de razboi › genocid si aplicarea
de tratamente neomenoase.
o neaplicarea pedepsei detentiunii pe viata:
- pentru infractorul care a implinit varsta de 60 de ani › se aplica o pedeapsa cu inchisoare de 25 de ani si
interzicerea unor drepturi;
- pentru infractorul minor › se aplica o pedeapsa cu inchisoare de la 5 la 20 de ani;
- aceste pedepse se vor aplica numai in cazul in care, initial, instanta optase pentru detentiunea pe viata,
dar nu o putea aplica.
inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani
Pedeapsa principala privativa de libertate si consta in lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea intr-
un mediu inchis, unde este supus unui anumit regim de viata si de munca impus.
Continut:
- izolarea condamnatului de societate si de familie;
- scoaterea lui din mediul sau de viata;
- pedeapsa alternativa cu amenda sau detentia pe viata;
- limite generale – 15 - 30 zile;
- limite speciale – maxim de la 25 la 30 de ani (cauze agravate)
Regimul de detinere – penitenciare › detinere in comun; separare a barbatilor de femei; condamnatii sunt
separati dupa natura juridica a infractiunilor savarsite, durata pedepsei, recidiva, comportare.
Regimul de munca:
- se aplica cu respectarea normelor de protectie a muncii si a concediului de maternitate;
- femeile gravide nu vor fi folosite la munca in perioada concediului de nastere si daca au copii mai mici
de 1 an;
- durata zilei de munca nu poate depasi 12 ore;
- retribuirea; dupa cantitatea si calitatea munci depuse: 10% pentru condamnat, 90% administratiei
penitenciarelor (devine venit la stat); pentru inventii si inovatii 50% pentru condamnat, 50% administratiei
penitenciarelor (devine venit la stat);
- partea de retributie ce revine condamnatului se depune la CEC › din aceste sume: 1/3 pot fi folosite de
condamnat in timpul executarii pedepsei si 2/3 i se insumeaza la eliberarea din penitenciar.

Amenda
Pedeapsa principala pecuniara ce consta in suma de bani pe care infractorul este condamnat sa o plateasca
in contul statului.
Poate fi: sanctiune penala; sanctiune administrativa; disciplinara; civila; fiscala; procedurala.
Amenda penala:
- se deosebeste de toate celelalte tipuri de amenzi;
- se trece in cazierul judiciar fiind echivalenta cu un antecedent penal al persoanei condamnate;
- se aplica pentru sanctionarea faptelor care prezinta pericolul social redus;
- functia de constrangere – micsorarea patrimoniului condamnatului si ingreunarea vietii lui;
- se stabileste intr-un cuantum care sa nu depaseasca obligatia ce o are fata de familie: intretinere, crestere,
invatatura, pregatire profesionala.
Este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii pana la 2 ani, aproape pentru toate infractiunile.
Limite generale:
› 100.000 – 50.000.000 lei;
› nu pot fi depasite in cazul aplicarii cauzelor de agravare sau de atenuare.
Limite speciale:
› 150.000 – 10.000.000 - pedeapsa unica la o infractiune careia nu-i sunt aratate limitele;
› 250.000 – 15.000.000 - pedeapsa alternativa la inchisoare de cel mult 1 an.
› 350.000 – 30.000.000 - pedeapsa alternativa la inchisoare de mai mult de 1 an.

Pedepsele complimentareare:
- sunt menite sa completeze represiunea instituita prin pedeapsa principala;
- sunt prev. de lege si aplicate de instanta de judecata numai pe langa o pedeapsa principala de minim 2
ani;
- pedepsele complimentareare sunt:
- interzicerea unor drepturi;
o dreptul de a alege si de a fi ales in functii elective publice;
o dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat,
o dreptul de a ocupa o functie sau exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru savarsirea infractiunii,
o drepturile parintesti;
o dreptul de a fi tutore sau curator;
o interzicerea drepturilor se executa dupa stingerea executarii pedepsei principale.
- degradarea militara = pierderea gradului militar si a dreptului de a purta uniforma.

Pedepse accesorii = sunt pedepse alaturate pedepselor principale, inchisoarea si detentiunea pe viata, si
constau in interzicerea, de regula, a tuturor drepturilor, pe perioada executarii pedepsei, pana la gratierea
totala ori partiala sau pana la implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei.

2. DETERMINAREA CORECTa SI INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI

A) Criterii generale de individualizare

in stabilirea si aplicarea pedepsei, instanta de judecata se conduce dupa criteriile generale si obligatorii
prevazute de C.P.
- Dispozitiile partii generale a codului penal
- Limitele de pedeapsa fixate in partea speciala
- Gradul de pericol social al faptei savarsite
- Persoana infractorului
- imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala (stari si circumstante atenuante sau
agravante).

B) Circumstantele atenuante
Sunt: starile, situatiile, imprejurarile, intamplarile, calitatile ori alte date ale realitatii anterioare,
concomitente sau subsecvente savarsirii unei infractiuni ce au legatura cu fapta infractionala sau cu
faptuitorul, si care releva pericol social mai scazut al faptei ori a periculozitatii mai reduse a infractorului.
Circumstantele atenuante sunt exterioare continutului infractiunii si au caracter accidental.
Circumstante atenuante legale:
- excesul scuzabil - depasirea limitelor legitimei aparari - nu se rasfrange asupra participantilor;
- depasirea limitelor starii de necesitate;
- provocarea = o puternica tulburare sau o emotie determinata de o provocare din partea persoanei
vatamate, produsa prin violenta, atingerea grava a demnitatilor.
Circumstante atenuante judiciare:
- conduita buna a infractorului inainte de savarsirea faptei;
- staruinta depusa de infractor pentru a inlatura rezultatul infractiunii sau a repara paguba pricinuita;
- atitudinea infractorului rezultand din: prezentarea sa in fata autoritatilor, comportarea sincera in timpul
procesului, inlesnirea descoperirii participantilor.
Circumstantele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta intr-o
reducere ori o schimbare a pedepselor prevazute de lege pentru infractiunea comisa.
C) Circumstantele agravante
Starile, situatiile, imprejurarile, intamplarile, calitatile ori alte date ale realitatii anterioare, concomitente
sau subsecvente savarsirii unei infractiuni ce au legatura cu fapta infractionala ori cu infractorul si care
reflecta un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.
Circumstante agravante legale:
- savarsirea faptei de 3 sau mai multe persoane impreuna;
- savarsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violenta asupra membrilor familiei sau prin metode care
prezinta pericol public;
- savarsirea infractiunii de catre un infractor major, daca acesta a fost comis impreuna cu un minor;
- savarsirea infractiunii din motive josnice (razbunare, etc.);
- savarsirea infractiunii in stare de betie preordinata;
- savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de o calamitate;
Circumstante agravante judiciare:
- nu sunt reglementate de codul penal,
- ex.: starea de betie;
- modul de savarsire al faptei, mijloacele folosite.

D) Efectele circumstantelor atenuante si agravante

Efectele circumstantelor atenuante:
- atenuarea obligatorie a pedepsei ce poate consta dintr-o recidiva, ori o schimbare a pedepselor prevazute
de lege pentru infractiunea comisa;
- produc efecte asupra pedepsei principale cat si a celei complementare.

Pedeapsa prevazuta
(minimul special) de la: Coborarea minimului special
se coboara sub minimul special dar nu mai jos de:
10 ani sau mai mare dar nu mai jos de 3 ani
5 ani sau mai mare dar nu mai jos de 1 an.
3 ani sau mai mare dar nu mai jos de 3 luni
1 an sau mai mare pana la minimul general
3 luni sau mai mare pana la minimul general, sau amenda de minim 300.000 lei
3 luni sau mai mic pana la minimul general, sau amenda de maxim 300.000 lei
amenda cand minimul special este de 350.000 lei sau mai mare se reduce pana la 150.000 lei
cand minimul special este de 350.000 lei sau mai mic se reduce pana la minimul general, cand minimul
special este de 350.000 lei

Infractiunile contra sigurantei statului, contra pacii si omenirii, omor, infractiuni savarsite cu intentie, care
au avut ca urmare moartea unei persoane sau s-au produs consecinte deosebit de grave › prin constatarea
existentei circumstantelor atenuante › pedeapsa inchisorii poate fi redusa cel mult pana la 1/3 din minimul
special.
Pedeapsa cu detentiunea pe viata, in prezenta circumstantelor atenuante, se inlocuieste cu inchisoare de la
10 la 25 de ani.
Starile de atenuare a pedepselor:
- Tentativa – tentativa se pedepseste cu o pedeapsa cuprinsa intre 1/2 din minimul special si 1/2 din
maximul special, fara ca minimul special sa fie mai mic decat minimul general. Detentiunea pe viata –
tentativa › de la 10 la 25 de ani.
- Minoritatea infractorului:
o de obicei se iau masuri educative;
o se aplica pedepse doar daca se considera ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru
indreptarea minorului;
o pedeapsa › limite intre 1/2 din minimul special si 1/2 din maximul special prevazute de lege pentru
infractiunea fapt consumata si savarsita de un major;
o in urma reducerii, minimul pedepsei nu va depasi in nici un caz 5 ani, dar nu va fi nici mai mic decat
minimul general;
o detentia pe viata in cazul minorului › de la 5 la 20 de ani.

Efectul circumstantei agravante este:

- aplicarea unei pedepse catre maximul special, iar daca aceasta nu este indestulatoare in cazul pedepsei cu
inchisoarea se poate aplica un spor de pana la 5 ani care nu poate depasi o treime din acel maxim;
- in cazul amenzii – se poate aplica un spor de cel mult jumatate din maximul special.
Starile de atenuare a pedepselor: concursul de infractiuni, recidiva si infractiunea continuata.

E) Concursul intre cauzele de agravare si de atenuare a pedepsei

Se va de eficienta, mai intai, circumstantelor de agravare, apoi circumstantelor de atenuare, dupa care se
va da eficienta starii de recidiva, daca este incidenta in cauza respectiva.
Circumstantele care vin in concurs cu privire la aceeasi fapta si acelasi faptuitor sunt generale › adica
exterioare continutului agravant ori atenuant al infractiunii.
Individualizarea pedepsei se realizeaza mai intai in functie de gradul de pericol social concret al faptei si
de periculozitatea infractorului.
in caz de concurs intre acestea, coborarea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie › instanta
va stabili pedeapsa in cadrul limitelor prevazute de lege.

Coborarea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie:

- nici cand in concurs se afla circumstante atenuante cu starea de recidiva;
- in caz de concurs intre circumstantele agravante si starile de agravare (concursul de infractiuni,
pluralitate intermediara, infractiunea continuata).

Limitele agravarii
- daca intr-o cauza sunt aplicabile concomitent dispozitiile privitoare la circumstantele agravante, starea de
recidiva si concursul de infractiuni:
› pedeapsa nu poate depasi 25 de ani daca maximul special pentru fiecare infractiune este de 10 ani sau
mai mic;
› pedeapsa nu poate depasi 30 de ani daca pentru cel putin una din infractiuni este mai mare de 10 de ani
- daca intr-o cauza sunt aplicabile succesiv cauze de agravare si cauze de atenuare › instanta trebuie sa
stabileasca o pedeapsa care sa reflecte luare in considerare a starilor si a circumstantelor, pe care le-a
constat si retinut in cauza respectiva.

3. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI SUB ASPECTUL EXECUTaRII ACESTEIA

A) Suspendarea conditionata a executarii pedepsei

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei este o masura de individualizare a pedepsei, ce se dispune
de instanta de judecata prin hotararea de condamnare si consta in anumite conditii de executare a pedepsei
pronuntate.

Conditii cu privire la pedeapsa aplicata si natura infractiunii:

- daca pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 3 ani sau amenda;
- pedeapsa aplicata sa nu fie pentru o infractiune intentionata, pentru care legea sa prevada pedeapsa
inchisorii mai mare de 15 ani sau pentru vatamare corporala grava, loviri sau vatamari cauzatoare de
moarte, viol si tortura.
- Infractorul a comis mai multe infractiuni in concurs – suspendarea conditionata se va putea dispune:
o numai daca pedeapsa aplicata pentru concurs este inchisoarea de cel mult 2 ani;
o in cazul aplicarii pedepsei cu amenda – limitele amenzii nu intereseaza;
o in cazul aplicarii unei pedepse cu inchisoarea de 2 ani + amenda.
- Obligativitatea repararii integrale a pagubei cauzate pana la pronuntarea hotararii:
o Legea continua sa o prevada formal (nu au fost abrogate dar si-au incetat activitatea), chiar daca printr-o
decizie luata de catre Curtea Constitutionala s-a decis ca acestea sunt neconstitutionale deoarece se
creeaza un regim de discriminare intre cetateni – discriminare pe criteriul averii;
o Pe lana discriminarea pe criteriul averii, constrangerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu
l-a produs este contrara principiul dreptului unui proces echitabil (prevazut in Constitutie).

Conditii cu privire la infractor › Suspendarea conditionata a executarii pedep. se face daca cel condamnat:
- exista convingerea instantei ca scopul poate fi atins fara executarea pedepsei acesteia;
- nu a fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni;
- pedeapsa amenzii sau inchisoare de cel mult 6 luni;
- inchisoare mai mare de 6 luni, dar aceasta face parte din cazurile prevazute de art. 38 C.pen.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu se face daca cel condamnat › in cazul in care o astfel de
condamnare nu este prevazuta de art. 38 C.pen.

Convingerea instantei ca scopul pedepsei poate fi atins fara executarea acesteia

Instanta are in vedere intreaga conduita a condamnatului atat inainte si dupa savarsirea faptei, cat si in
timpul judecatii.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu si
numai motivat.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei poate fi acordata si in cazul in care pedeapsa este gratiata
(s-a decis in practica judiciara).

Termenul de incercare = durata de timp in care condamnatul probeaza ca s-a reeducat, adica scopul
pedepsei a fost atins si fara executarea ei sau in care suspendarea poate fi revocata.
Termenul de incercare este compus din:
- durata pedepsei inchisorii la care se adauga un termen fix de 2 ani › in cazul minorilor: durata inchisorii
+ un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanta;
- daca pedeapsa este amenda, termenul este de 1 an › in cazul minorilor: termenul de i. este de 6 luni.
Cel mai lung termen = 5 ani (inchisoare 3 ani).
Cel mai scurt termen = 1 an (amenda)
Minor › cel mai scurt termen = 6 luni (amenda)
in cazul gratierii totale = 2 ani
Efectele suspendarii conditionate:
- efectul imediat
- pedeapsa aplicata nu se executa (punerea in libertate);
- arestatul preventiv este pus imediat in libertate;
- nu se suspenda masurile de siguranta si nici obligatiile civile ale condamnatului;
- pe timpul termenului de incercare condamnatul trebuie sa aiba o buna comportare, sa nu mai savarseasca
alte infractiuni;
- in cazul minorilor › supravegherea se va face de catre o persoana desemnata sau institutie, pana la
implinirea varstei de 18 ani;
- nu are ca efect neinscrierea in cazierul judiciar a respectivei condamnari
- efectul definitiv:
- incetarea obligatiei de executare a pedepsei la implinirea termenului de incercare
- reabilitarea de drept a condamnatului = scoaterea din evidenta cazierului judiciar, dupa trecerea
termenului de 2 ani de la expirarea termenului de incercare.

Revocarea suspendarii conditionate si executarii pedepsei › suspendarea conditionata se revoca daca in

termenul de incercare condamnatul nu respecta obligatiile ce-i revin;
- Revocarea este obligatorie daca in termenul de incercare condamnatul a savarsit cu intentie o noua
infractiune pentru care s-a pronuntat o hotarare de condamnare definitiva (chiar dupa implinirea acestui
termen). Instanta va decide pedepse pentru atat infractiunea veche cat si pentru infractiunea noua (nu se
vor contopi).
- Revocarea este facultativa atunci cand noua infractiune este savarsita din culpa sau condamnatul nu-si
indeplineste obligatiile civile stabilite prin hotararea de condamnare. Aceasta revocare nu va putea fi
dispusa in cazul in care condamnatul dovedeste ca nu si-a putut indeplini aceste obligatii.

Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei

- condamnatul a savarsit o noua infractiune in termenul de incercare sau dupa expirarea lui inainte de
ramanerea definitiva a hotararii de condamnare;
- pentru infractiunea savarsita s-a aplicat pedeapsa inchisorii si atunci cand pedeapsa pentru infractiunea
ce atrage anularea, se pronunta dupa implinirea termenului de incercare;
- infractiunea ce atrage anularea sa fie descoperita mai inainte de implinirea termenului de incercare

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei in cazuri speciale

- infractiunea de abandon de familie › daca inculpatul in cursul judecatii isi indeplineste obligatiile legale
de intretinere;
- condamnatul la pedeapsa inchisorii cu executare la locul de munca nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale sau partiale a capacitatii de munca, iar o astfel de incapacitate nu si-a provocat-o singur.

B) Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere

Este o masura de individualizare judiciara a pedepsei inchisorii in care condamnatul, pe durata termenului
de incercare, este supus unor masuri de supraveghere si de respectare a unor obligatii stabilite de instanta
de judecata, in conformitate cu legea.

Conditii cu privire la pedeapsa aplicata si la natura infractiunii:

- daca pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 4 ani;
- daca pedeapsa nu a fost aplicata pentru o infractiune mai mare de 15 ani, ori pentru alte infractiuni: viol,
tortura, lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte.
- Exceptie – infractiunea de furt calificat › daca pedeapsa este inchisoarea de cel mult 2 ani (exceptie
deoarece pedeapsa prevazuta de lege pentru aceasta infractiune este mai mare de 15 ani – limitele acesteia
fiind inchisoarea de la 4 la 18 ani);
- pedeapsa inchisorii este rezultanta unui cazul concursului de infractiuni – suspendarea se poate dispune
numai daca:
o sunt intrunite conditiile prevazute de lege,
o infractiunile concurente nu fac parte din cele exceptate;
o pedeapsa aplicata pentru concursul de infractiuni nu depaseste 3 ani sau 3 ani + amenda;
o in cazul unei infractiuni prin care s-a produs o paguba daca paguba s-a reparat integral (aceasta conditiei
este indeplinita si daca plata despagubirii este garantata de o societate de asigurari)
Conditii cu privire la infractor:
- daca infractorul nu a fost anterior condamnat la pedeapsa inchisorii mai mare de 1 an;
- exceptie: cazurile prevazute de art. 38 C.pen. unde pedeapsa este mai mare de 1 an.
- aprecierea instantei ca pronuntarea condamnarii este un avertisment pentru condamnat.

Aprecierea instantei ca pronuntarea condamnarii constituie un avertisment pentru condamnat

- comportamentul condamnatului dupa comiterea faptei › impiedicarea amplificarii rezultatului
infractiunile unde acest lucru este posibil: ajutorul acordat imediat victimei, repararea prejudiciului, etc.;
- ! nu se creeaza un drept pentru condamnat, ci doar o vocatie a acestuia.

Termenul de incercare
- Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere se dispune pe un termen de incercare care este
compus din durata pedepsei aplicate plus un interval de timp stabilit de instanta, intre 2 si 5 ani;
- Cel mai lung = 9 ani (pedeapsa de 4 ani + intervalul de 5 ani);
- Cel mai scurt = 2 ani si 15 zile ((pedeapsa de 2 ani + intervalul de 15 zile);
- Se calculeaza de la data cand hotararea prin care s-a pronuntat suspendarea executarii pedepsei sub
supraveghere a ramas definitiva.

Masuri de supraveghere care se iau pe durata termenului de incercare sunt:

- sa se prezinte la datele fixate de judecatorul desemnat cu supravegherea lui sau de alte organe stabilite de
instanta;
- sa anunte in prealabil orice schimbare de domiciliu si orice deplasare ce depaseste 8 zile;
- sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca;
- sa comunice mijloacele lui de existenta.

Obligatiile condamnatului:
- sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant;
- sa nu schimbe domiciliul sau sa depaseasca limitele teritoriale stabilite decat in conditiile fixate din
instanta;
- sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- sa nu intre in legatura cu alte persoane;
- sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule;
- sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in special in scopul dezintoxicarii.
- Instanta va alege una sau mai multe obligatii, considerate necesare pentru corijarea infractorului.

Efectele suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere

- Efecte provizorii:
o suspendarea executarii pedepsei inchisorii de termenul de incercare;
o nu atrage suspendarea masurilor de siguranta si a obligatiilor civile prevazute in hotararea de
condamnare.
- Efecte definitive: se produc la implinirea termenului de incercare daca cel condamnat nu a savarsit o
noua infractiune si nu s-a pronuntat revocarea executarii pedepsei, cand este reabilitat de drept.

Revocarea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere

in cazul in care in interiorul termenului de incercare condamnatul savarseste o noua infractiune,
suspendarea pedepsei se poate revoca:
- obligatoriu daca noua infractiune este produsa cu intentie;
- facultativ daca noua infractiune este produsa din culpa ori cand condamnatul nu indeplineste masurile de
supraveghere ori obligatiile stabilite de instanta.

Anularea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere

- condamnatul a savarsit o noua infractiune inainte de ramanerea definitiva a hotararii de condamnare prin
care s-a aplicat suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere;
- infractiunea ce atrage anularea sa fie descoperita mai inainte de implinirea termenului de incercare;
- pentru infractiunea savarsita s-a aplicat pedeapsa inchisorii (pronuntarea poate fi chiar dupa implinirea
termenului de incercare);
- anularea nu mai are loc daca descoperirea infractiunii a fost facuta dupa implinirea termenului de
incercare si nici daca pedeapsa pentru infractiunea savarsita anterior a fost amenda.

Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere se dispune de catre instanta, chiar in cazul in care
condamnatul executa pedeapsa inchisorii la locul de munca sau care si-a pierdut total capacitatea de
munca.

C) Executarea pedepsei la locul de munca

Este o masura de individualizare judiciara a executarii pedepsei inchisorii, care nu depaseste o anumita
durata, in libertate, prin munca, in unitatea unde lucreaza condamnatul ori in alta unitate, cu anumite
restrangeri de drepturi si unele penalitati de ordin pecuniar, daca instanta apreciaza ca sunt suficiente
temeiuri ca scopul pedepsei sa fie atins fara privare de libertate.

Natura juridica
- stabilirea unei regim propriu de executare, in libertate, prin munca;
- nu pot fi aplicate concomitent suspendarea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea executarii
pedepsei sub supraveghere si executarea pedepsei la locul de munca.

Conditiile in care se poate dispune executarea pedepsei la locul de munca

- pedeapsa aplicata si natura infractiunii savarsite
- pedeapsa inchisorii de cel mult 5 ani la locul de munca › pentru o singura infractiune;
- in cazul concursului de infractiuni pedeapsa nu trebuie sa depaseasca 3 ani;
- nu se poate dispune in cazul pedepselor de depasesc 15 ani, precum si in cazul infractiunilor de: viol,
tortura, vatamare corporala grava, loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.
- persoana condamnatului
- condamnatul sa nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai care de 1 an (exceptie: doar
infractiunile prevazute la art. 38 C.pen.):
- pot beneficia de aceasta masura si condamnatii minori ce au implinit varsta de 16 ani;
- tinerii condamnati la executarea pedepsei la locul de munca, ce devin militari in termen in cursul
judecatii sau dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, vor executa pedeapsa la locul de
munca dupa trecerea lor in rezerva;
- se are in vedere capacitatea de munca a condamnatului, varsta de pensionare nu constituie o piedica.
- acordul scris al unitatii in care condamnatul urmeaza sa presteze munca;
- aprecierea instantei ca sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei sa fie atins fara privare de libertate.

Locul de munca – executarea pedepsei poate avea loc, fie in unitatea in care condamnatul era angajat la
data pronuntarii hotararii, fie in alta unitate, in baza unui acord scris.

Modul de executare a pedepsei inchisorii la locul de munca

- Condamnatul executa pedeapsa la locul de munca in baza mandatului de executare a pedepsei; daca se
desfasoara in aceeasi unitate › contractul de munca se suspenda.
- Condamnatul este obligat in timpul executarii pedepsei sa indeplineasca toate indatoririle ce-i revin la
locul de munca si are aceleasi drepturi ca orice salariat, insa cu anumite restrangeri:
- veniturile condamnatului:
- se retine o cota de 15-41% si se varsa la bugetul statului – stabilita in cuantumul veniturilor si
indatoririlor condamnatului;
- sporurile pentru conditii vatamatoare sau periculoase › revin in intregime condamnatului;
- drepturile de asigurari sociale se stabilesc in procente legale dupa retinerea cotei de mai sus;
- durata executarii pedepsei la locul de munca nu se considera vechime in munca;
- la cererea condamnatului, locul de munca nu se poate schimba de catre conducerea unitatii decat prin
hotararea instantei de judecata;
- condamnatul nu poate fi promovat;
- condamnatul nu poate ocupa functii de conducere, functii instructiv-educative ori de gestiune;
- interzicerea dreptului electoral de a fi ales;
- legea prevede posibilitatea pentru instanta de a dispune ca, in timpul executarii pedepsei, condamnatul sa
respecte una sau mai multe obligatii (instituite si pentru condamnatul cu suspendarea executarii sub
supraveghere):
- sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant;
- sa nu schimbe domiciliul sau sa depaseasca limitele teritoriale stabilite decat in conditiile fixate din
instanta; sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- sa nu intre in legatura cu alte persoane; sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule;
- sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in special in scopul dezintoxicarii.

Revocarea executarii pedepsei la locul de munca

- Revocarea obligatorie:
- condamnatul savarseste din nou o infractiune intentionata, dupa ramanerea definitiva a hotararii prin care
s-a dispus executarea pedepsei la locul de munca, inainte sau in timpul executarii pedepsei la locul de
munca › pedeapsa rezultanta urmeaza sa fie executata intr-un loc de detinere;
- condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de munca.
- Revocarea facultativa:
- se sustrage de la prestarea muncii› prin neprezentarea in termen de 5 zile la locul de munca sau prin
neindeplinirea indatoririlor ce-i revin (absente, indisciplina in munca, etc.);
- nerespectarea obligatiilor stabilite prin hotararea de condamnare;
- condamnatul, inainte de inceperea ori in timpul executarii pedepsei, savarseste o infractiune din culpa.
- in caz de revocare, pedeapsa urmeaza a fi executata intr-un loc de detinere.

Anularea executarii pedepsei la locul de munca

- este sanctiunea ce intervine pentru o cauza anterioara ramanerii definitive a hotararii de condamnare si
are in vedere nerespectarea conditiilor cerute de lege pentru luarea masurii;
- condamnatul mai savarseste o infractiune pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare si
aceasta se descopera mai inainte ca pedeapsa sa fi fost executata ori este considerata ca executata;
- anularea se pronunta de instanta numai daca sunt indeplinite conditiile prev. in art. 86 C.pen.;
- anularea se dispune si in cazul in care a hotararea de condamnare pentru infractiunea descoperita ulterior
se pronunta dupa ce pedeapsa a fost executat la locul de munca ori este considerata ca executata.

incetarea executarii pedepsei la locul de munca - se acorda pentru stimularea condamnatilor care dau
dovezi temeinice de indreptare, staruitori in munca, disciplinati si care au executat o parte din pedeapsa, in
urmatoarele conditii:
- condamnatul trebuie sa fi executat 2/3 din pedeapsa;
- in toata perioada executarii pedepsei sa dea dovezi de indreptare, sa aiba o conduita buna, disciplinat si
staruitor in munca;
- conducerea unitatii unde-si desfasoara condamnarea (la locul de munca) sau condamnatul sa ceara
instantei incetarea pedepsei.
Daca sunt indeplinite conditiile si instanta admite cererea › condamnatul este scutit de executarea in
continuare a pedepsei. Pedeapsa este considerata executata daca intre incetare si finalul duratei pedepsei,
condamnatul nu a savarsit o noua infractiune.
Daca in timpul incetarii condamnatul savarseste o noua infractiune › instanta poate revoca sau mentine
masura.
Daca instanta dispune revocarea masurii › pedeapsa stabilita pentru noua infractiune se va contopi cu
restul de pedeapsa neexecutata, putand aplica un spor de pana la 5 ani, iar pedeapsa rezultata se va executa
intr-un loc de detinere.
Revocarea este obligatorie in cazul infractiunilor grave.
D) Executarea pedepsei intr-o inchisoare militara
Este o modalitate speciala de executare a pedepsei inchisorii de cel mult 2 ani, aplicata militarilor in
termen ori a celor care au devenit militari dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.
Confera posibilitatea reeducarii condamnatilor militari in termen prin aplicarea unui regim special de
munca, de disciplina si instructie si cu pastrarea calitatii de militar in termen.
Se dispune in mod obligatoriu de catre instanta de judecata pentru infractiunile la care este prevazuta
executarea pedepsei in acest mod (ex.: absenta nejustificata art. 331 C.pen.) si facultativ pentru celelalte
infractiuni, daca sunt indeplinite si celelalte conditii prevazute de lege.
in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea militara, condamnatul nu-si pierde calitatea de militar in
termen, dar este lipsit de unele drepturi pe care le au militarii in termen (ex.: nu are drept de alocatie de
stat pentru copii, durata executarii pedepsei nu este considerata stagiu militar, deci nu va putea intra in
calcul la stabilirea vechimii in munca).

Conditii in care se poate dispune

- sa fie militar in termen la data savarsirii faptei ori la data judecarii sau sa dobandeasca aceasta calitate
dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare;
- durata pedepsei inchisorii aplicate sa nu depaseasca 2 ani;
- sa existe o hotarare a instantei de judecata ca executarea pedepsei sa se faca intr-o inchisoare militara
(doar cand legea prevede aceasta posibilitate).

Efecte
- sunt prevazute stimulente pentru grabnica reeducare a militarilor in termen › daca militarul a efectuat 1/2
din pedeapsa si a dat dovezi temeinice de indreptare restul pedepsei se reduce cu 1/3 sau tot restul
pedepsei (daca s-a evidentiat in mod deosebit);
- daca militarul condamnat devine inapt in timpul executarii pedepsei › va fi liberat conditionat;
- este reabilitat de drept la terminarea executarii pedepsei, indiferent daca aceasta a fost integral executata
ori numai in parte, ca urmare a reducerii prevazute de C.pen.;
- daca in timpul executarii pedepsei intr-o inchisoare militara condamnatul savarseste o noua infractiune ›
instanta va revoca executarea pedepsei intr-o inchisoare militara si va contopi pedeapsa aplicata pentru
noua infractiune cu restul de pedeapsa neexecutata › pedeapsa rezultanta urmeaza a fi executata intr-un loc
de detinere.

E) Liberarea conditionata
Punerea in libertate a condamnatului din locul de detinere, mai inainte de executarea in intregime a
pedepsei, sub conditia ca pana la implinirea duratei acesteia sa nu mai savarseasca infractiuni.
Stimularea condamnatilor in timpul executarii inchisorii la staruinta in munca, la disciplina, la grabnica
indreptare.

Conditii de acordare a liberarii conditionate - liberarea se face de catre instanta daca sunt indeplinite
urmatoarele conditii:
- Executarea unei fractiuni din pedeapsa – ca o garantie ca scopul si functiile acesteia au fost atinse ›
condamnatul s-a reeducat si nu mai este necesara executarea in intregime a pedepsei. Partea de pedeapsa
ce trebuie executata difera:
- dupa durata pedepsei ce se executa – partea de pedeapsa ce trebuie executata:
- este de cel putin 2/3 in cazul in care pedeapsa nu depaseste 10 ani;
- este de cel putin 3/4 in cazul in care pedeapsa este mai mare de 10 ani.
- dupa forma de vinovatie cu care a fost savarsita infractiunea:
- infractiune savarsita din culpa – durata pedepsei ce trebuie executata:
› este de 1/2 din durata pedepsei in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani;
› este de 2/3 din durata pedepsei in cazul inchisorii mai mari de 10 ani.
- in cazul in care pedeapsa care se executa este rezultata din concursul intre infractiuni savarsite din culpa
si infractiuni intentionate › fractiunea ce trebuie executata se calculeaza in raport cu pedepsele ce se
executa pentru infractiunile intentionate.
- dupa varsta condamnatului si dupa folosirea acestuia la munca: 60 de ani barbatul, 55 de ani femeia,
condamnatul minor pana ajunge la varsta de 18 ani – partea de pedeapsa ce se cere a fi executata:
- in cazul infractiunii intentionate;
› este de 1/3 in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani;
› este de 1/2 in cazul inchisorii mai mari de 10 ani.
- in cazul unei infractiuni savarsite din culpa:
› este de 1/4 in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani;
› este de 1/3 in cazul inchisorii mai mari de 10 ani.
- Staruinta in munca si disciplina condamnatului in timpul executarii fractiunii de pedeapsa.
- Dovezile temeinice de indreptare:
- buna comportare, respect, atentie fata de condamnati;
- sa rezulte din procesul verbal al comisiei de propuneri spre liberare conditionata;
- procesul verbal poate cuprinde propunerea catre judecatoria de liberare conditionata (in a carei raza
teritoriala se afla penitenciarul);
- daca nu sunt indeplinite conditiile pentru a fi propusa liberarea conditionata, fixeaza un termen pentru
reexaminare (nu mai mare de 1 an);
- daca sunt indeplinite conditiile pentru a fi propusa liberarea conditionata – instanta judecatoreasca
constata acest fapt › se dispune acordarea liberarii conditionate.

Efecte:
Efecte imediate: punerea in libertate a condamnatului fara restrictii dar cu executarea pedepselor accesorii
si a masurilor de siguranta.
Efecte definitive:
- daca in momentul expirarii pedepsei cond. nu a savarsit o noua infractiune, liberarea devine definitiva;
- daca pana in timpul liberarii conditionate condamnatul a savarsit o noua infractiune, instanta de judecata
poate mentine ori revoca liberarea conditionata:
Revocarea este obligatorie in cazul infractiunilor contra pacii si omenirii, de omor, ori prin care s-au
produs consecinte deosebit de grave.
III. MINORITATEA FaPTUITORULUI iN LEGEA PENALa

1. RaSPUNDEREA PENALa A MINORULUI SI CONSECINtELE ACESTEIA iN DREPTUL PENAL

ROMAN
Minoritatea este starea in care se gaseste faptuitorul minor in momentul savarsirii faptei prevazute de
legea penala, minor ce nu implinise varsta raspunderii penale.
Este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei si priveste atat minorul care
nu a implinit 14 ani cat si minorul intre 14 si 16 ani care a savarsit o fapta cu discernamant, aceasta
dovada revenind in sarcina acuzarii.
Pentru minorul de pana la 14 ani actioneaza o prezumtie absoluta.
Pentru minorul intre 14 si 16 ani actioneaza o prezumtie relativa care se poate rasturna prin dovada ca la
savarsirea faptei concrete, minorul a avut discernamant, aceasta dovada revenind in sarcina acuzarii.
Fata de minorul care raspunde penal se poate lua o masura educativa ori i se poate aplica o pedeapsa. La
alegerea sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de
dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait si
de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru
indreptarea minorului.
Masurile educative - care se pot lua fata de minor sunt:
o mustrarea;
o libertatea supravegheata;
o internarea intr-un centru de reeducare;
o internarea intr-un institut medical-educativ.

2. MaSURILE EDUCATIVE (101 C.pen.)

A) Mustrarea (102 C.pen.)

Este masura educativa pe care o ia instanta de judecata fata de minorul care a savarsit o infractiune si
consta in dojenirea acestuia, in aratarea pericolului social al faptei savarsite, sfatuindu-l sa aiba o conduita
buna in viitor, dovedind ca s-a indreptat, atragandu-i totodata atentia ca daca va mai savarsi o noua
infractiune se va lua fata de el o masura mai severa sau i se va aplica o pedeapsa.

B) Libertatea supravegheata (103 C.pen.)

Este masura educativa ce consta in punerea minorului, care a savarsit o infractiune, sub supraveghere
deosebita pe timp de 1 an.
Supravegherea este incredintata: parintilor, celui ce l-a infiat ori tutorelui iar daca acestia nu pot asigura
supravegherea in conditii satisfacatoare, instanta dispune incredintarea supravegherii minorului, pe acelasi
interval de timp, unei persoane de incredere, de preferinta unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori
unei institutii legal insarcinate cu supravegherea minorilor.
Obligatiile persoanei careia i s-a incredintat minorul
- sa vegheze indeaproape asupra comportarii minorului, pentru indreptarea lui;
- sa instiinteze instanta de indata, daca minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui
sau are purtari rele, ori a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala.
Obligatiile minorului (impuse de instanta)
- sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- sa nu intre in legatura cu anumite persoane;
- sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public fixata de instanta cu o durata intre
50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, dupa programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta;
- cooperarea cu persoana careia i s-a incredintat supravegherea si scoala unde minorul invata ori unitatea
unde acesta este angajat.
- Daca in timpul libertatii supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele sau
savarseste o fapta prevazuta de legea penala › instanta poate revoca libertatea supravegheata si dispunerea
internarii minorului intr-un centru de reeducare. Daca fapta noua este infractiune › internarea intr-un
centru de reeducare ori aplicarea unei pedepse

C) Internarea intr-un centru de reeducare (104 C.pen.)

- Internarea minorului infractor intr-un centru de reeducare, din subordinea Ministerului Justitiei, in scopul
reeducarii minorului, caruia i se asigura posibilitatea de a dobandi invatatura necesara si o pregatire
profesionala potrivit cu aptitudinile sale.
Masura se poate lua pe o per. nedeterminata si poate fi dusa pana la majorat sau dupa, cu maxim 2 ani
Pentru minorii care vor sa se indrepte, dupa trecerea a cel putin 1 an de la data internarii, instanta poate
dispune liberarea acestora inainte de a deveni majori.
Daca in timpul liberarii pana la 18 ani minorul se poarta rau › revocarea liberarii.
Daca minorul savarseste o noua infractiune, in timpul executarii internarii, in timpul eliberarii din centru
(inainte de a deveni major) si se considera ca:
- nu este necesara aplicarea unei pedepse › se revoca liberarea si se mentine internarea;
- este necesara aplicarea unei pedepse › se revoca liberarea si se aplica o pedeapsa.

D) Internarea intr-un institut medical-educativ (105 C.pen.) - Internarea minorului infractor care, din cauza
starii sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si totodata de un regim special de
reeducare. Masura se ia pe un timp nedeterminat si poate dura pana la implinirea varstei de 18 ani. Daca
instanta considera ca este necesar (in cazul in care a ridicat masura educativa a internarii intr-un institut
medical), poate decide internarea intr-un centru de reeducare pana la majorat

3. PEDEPSELE APLICABILE MINORILOR SI PARTICULARITatILE REGIMULUI DE APLICARE SI

EXECUTARE A ACESTORA

Pedepsele aplicabile minorului sunt:

- pedepse principale - inchisoarea sau amenda;
- nu i se aplica minorului: pedepse complementare si nici pedeapsa detentiunii pe viata.

inchisoarea
Limitele pedepselor
- se reduc la jumatate, iar in urma reducerii, in cazul pedepsei cu inchisoarea minimul pedepsei nu va
depasi, in nici un caz, 5 ani;
- reducerea limitelor se face in raport atat cu pedeapsa prevazuta la infractiunea tip, cat si cu pedeapsa
prevazuta pentru variantele agravante, ori atenuante ale infractiunii comise, dupa caz;
- in cazul unei tentative – se da eficienta mai intai dispozitiilor privitoare la minoritate, iar apoi vor fi
aplicate dispozitiile privind sanctionarea tentativei.

Neaplicarea pedepsei detentiunii pe viata a minorului - cand pentru infractiunea savarsita de minor legea
prevede pedeapsa detentiunii pe viata, minorului i se va aplica pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 de ani.

Individualizarea pedepsei pentru minor

- Condamnarea la pedeapsa inchisorii pentru o infractiune savarsita in timpul minoratului nu poate
constitui primul termen al recidivei in cazul in care condamnatul ar savarsi din nou infractiunea.
- Daca minorul a savarsit mai multe infractiuni ce sunt concurente › pedepsele se contopesc.
- Minorii executa pedeapsa separat de majori in locuri de detinere speciala.
- Condamnatilor minori li se va asigura posibilitatea continuarii invatamantului general obligatoriu.

Amenda – se aplica redusa la jumatate si nu este conditionata de realizarea unor venituri proprii.

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate minorului – se dispune in aceleasi conditii ca si

pentru condamnatul major, insa cu unele particularitati:
- Termenul de incercare = durata pedepsei inchisorii + de la 6 luni la 2 ani;
- in cazul amenzii › termenul de incercare = 6 luni;
- Dupa implinirea varstei de 18 ani, masura libertatii supravegheate nu mai putea fi luata.

IV. MaSURI DE SIGURANta

1. NOtIUNEA, SCOPUL SI PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZA REGIMUL MaSURILOR DE

SIGURANta iN DREPTUL PENAL ROMAN

„Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal, preventive, prevazute de lege, care se iau in instanta
de judecata fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala, pentru inlaturarea starii de
pericol generatoare de noi fapte prevazute de legea penala”

Caracterizare:
- sunt sanctiuni de drept penal prevazute de legea penala;
- se iau fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a
savarsirii unei infractiuni (acest rol revenind pedepselor);
- luarea masurilor de siguranta este determinata de necesitatea prevenirii repetarii unor fapte periculoase in
viitor;
- se pot lua chiar daca faptuitorului nu i s-a aplicat vreo pedeapsa;
- se iau de regula pe o perioada nedeterminata (cat dureaza starea de pericol)

Conditii generale in care se pot lua masurile de siguranta

- faptuitorul sa fi savarsit vreo fapta prevazuta de legea penala;
- prin savarsirea faptei sa se fi dat in vileag o stare de pericol a faptuitorului care poate constitui in viitor
sursa savarsirii unor noi fapte prevazute de legea penala;
- combaterea starii de pericol sa nu fie posibila doar prin aplicarea de pedepse ci prin luarea de masuri de
siguranta.

Masurile de siguranta sunt:

- obligarea la tratament medical;
- internarea medicala;
- interzicerea de a ocupa o functie de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie;
- interzicerea de a se afla in anumite localitati;
- expulzarea strainilor;
- confiscarea speciala;
- interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata.
2. MaSURILE DE SIGURANta

A) Obligarea la tratament medical (113 C.pen.)

Este o masura cu caracter medical si consta in obligarea faptuitorului, care din cauza intoxicarii cronice,
prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substante, prezinta pericol pentru societate, de a se prezenta in
mod regulat la tratament, pana la insanatosire.
Cauza ce determina luarea acestei masuri o reprezinta starea anormala a faptuitorului, care din cauza unei
boli ori a intoxicarii cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substante, prezinta pericol pentru societate,
adica prezinta pericol de a savarsi din nou fapte prevazute de legea penala.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- Aceasta masura se ia doar fata de faptuitor, adica fata de persoana care a savarsit fapta prevazuta de legea
penala, indiferent daca fapta era prevazuta sau nu de legea penala.
- Faptuitorul sa prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli ori a intoxicarii cu alcool, stupefiante
ori alte asemenea substante.
- Instanta sa aprecieze ca prin obligarea faptuitorului la tratament, starea anormala a acestuia va inceta si
nu va mai savarsi fapte prevazute de legea penala.

Continutul masurii de siguranta

- obligatia impusa faptuitorului pe cale judiciara;
- daca faptuitorul obligat la tratament medical si nu se prezinta in mod regulat la tratament, instanta
judecatoreasca poate inlocui aceasta masura cu internarea medicala;
- cand masura de siguranta insoteste pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii, tratamentul
medical se efectueaza si in timpul executarii pedepsei;
- in lege s-a prevazut posibilitatea luarii acestei masuri cu caracter provizoriu in timpul urmaririi penale si
a judecatii.

Durata masurii de siguranta

- pe o perioada netederminata, cat dureaza cauza, pana la insanatosirea faptuitorului;
- daca se constata ca faptuitorul s-a insanatosit › masura de siguranta se revoca;
- daca nu s-a insanatosit in detentie, atunci tratamentul se va continua si in libertate.

B) Internarea medicala (114 C.pen.)

Internarea faptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman si care se afla intr-o stare ce prezinta
pericol pentru societate, intr-o institutie medicala de specialitate, pana la insanatosire.
Cauza care determina luarea masurii de siguranta a internarii medicale o reprezinta starea de pericol
pentru societate ce decurge din starea psiho-fizica anormala a faptuitorului care este bolnav mintal ori
toxicoman si care prezinta pericolul de a savarsi noi fapte prevazute de legea penala.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- internarea medicala se ia numai fata de faptuitor, adica de o persoana care a savarsit o fapta prevazuta de
legea penala;
- faptuitorul prezinta pericol pentru societate › internarea medicala nu se poate lua impotriva faptuitorului
care nu era iresponsabil, ci doar prezenta tulburari de comportament;
- se va lua doar daca instanta de judecata va aprecia ca starea de pericol este inlaturata prin aceasta
masura.

Continutul masurii de siguranta

- internarea medicala consta in internarea fortata a faptuitorului bolnav mintal sau toxicoman unde este
supus la tratament medical pana la insanatosire;
- implica si restrangerea libertatii faptuitorului;
- poate fi luata cu caracter provizoriu si in timpul urmaririi penale de catre procuror ori in timpul judecatii
de catre instanta de judecata.

Durata masurii de siguranta

- se ia pe o perioada nedeterminata si dureaza pana la insanatosirea faptuitorului, cand se revoca;
- daca in timpul internarii medicale apare vreo ameliorare se poate inlocui cu masura obligarii la tratament
medical.

C) Interzicerea exercitarii unei functii sau profesii (115 C.pen.)

Masura ce se ia fata de faptuitorul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala datorita incapacitatii,
nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru ocuparea unei anumite functii ori pentru
exercitarea unei profesii, meserii sau ocupatii, pentru a impiedica savarsirea altor asemenea fapte in viitor.
Cauza ce determina luarea acestei masuri o reprezinta starea de pericol generata de inaptitudinea
faptuitorului de a-si exercita functia. Inaptitudinea se poate datora:
- nepregatirii – ignoranta, lipsa de experienta, superficialitate;
- incapacitatii psiho-fizice – boala, infirmitate;
- lipsei de cunostinte necesare;
- nepasarii fata de regulile si cerintele de care depinde buna desfasurare a activitatii.
Aceasta masura de siguranta se poate lua indiferent daca faptuitorului i se aplica ori nu o pedeapsa.
Nu exclude luarea si altor masuri de siguranta.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- se poate lua numai fata de persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala;
- fapta sa fi fost savarsita in exercitarea functiei sau profesiei, meseriei sau ocupatiei faptuitorului
- savarsirea faptei sa se datoreze incapacitatii, nepregatirii ori altor cauze ce-l fac impropriu pentru a-si
exercita functia;
- existenta acestor cauze care-l fac impropriu pe faptuitor sa creeze o stare de pericol prin posibilitatea
comiterii altor fapte in viitor;
- se va lua doar daca instanta de judecata va aprecia ca starea de pericol este inlaturata prin aceasta
masura.

Continutul masurii de siguranta

- interdictia impusa faptuitorului de a mai ocupa functia ori de a mai exercita profesia, meseria, ocupatia,
in exercitarea careia a savarsit fapta prevazuta de legea penala;
- nerespectarea interdictiei atrage raspunderea penala pentru savarsirea infractiunii de nerespectare a
hotararilor judecatoresti.

Durata masurii de siguranta

- pe timp nedeterminat si dureaza cat dureaza starea de inaptitudine a faptuitorului;
- incetarea cauzei care a determinat luarea masurii face posibila revocarea acesteia;
- revocarea se face la cerere, dupa trecerea a cel putin 1 an, daca se constata ca temeiurile ce au impus
luarea acestei masuri, au incetat;
- daca cererea de revocare este respinsa, o noua cerere va putea fi introdusa peste 1 an de la respingerea
cererii anterioare.

D) Interzicerea de a se afla in anumite localitati (116 C.pen.)

Interzicerea condamnatului de a se afla intr-o anumita perioada de timp in localitatea sau localitatile
stabilite de condamnare.
Cauza care determina luarea acestei masuri consta in starea de pericol pe care o releva prezenta
infractorului in anumite localitati.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- aceasta masura se poate lua numai fata de infractor, adica fata de o persoana care a savarsit o infractiune
(la alte masuri se ia fata de faptuitor);
- este necesar ca infractorul sa fie pedepsit la pedeapsa inchisorii de cel putin 1 an si anterior sa mai fi fost
condamnat › aceasta conditie nu mai e necesara in cazul:
o unei condamnari mai mari de 5 ani;
o daca infractorul e condamnat pentru: furt, talharie, specula, cersetorie, viol.
- se va lua doar daca instanta de judecata va aprecia ca prezenta infractorului in anumite localitati prezinta
pericol grav pentru societate si prin luarea masurii se inlatura starea de pericol.

Continutul masurii de siguranta

- interzicerea condamnatului de a se afla in localitatile anume prevazute prin hotararea judecatoreasca;
- nerespectarea acestei interdictii atrage raspunderea penala a infractorului pentru savarsirea infractiunii de
nerespectare a hotararilor judecatoresti.

Durata masurii de siguranta

- aceasta masura se poate lua pe o durata de pana la 5 ani › daca pericolul continua se poate prelungi
masura, dar nu poate depasi durata masurii luata initial;
- se executa dupa executarea pedepsei ori a stingerii executarii pedepsei prin gratiere totala sau partiala
- implica restrangerea libertatii condamnatului;
- cand condamnatul executa pedeapsa inchisorii la locul de munca si in cazul amanarii ori intreruperii
executarii pedepsei ori a sustragerii de la executarea pedepsei inchisorii› masura opereaza in continuare;
- executarea masurii poate fi intrerupta pentru cauza de boala ori alt motiv prevazut de art. 436 C.pen.;
- poate fi revocata la cerere ori din oficiu, dupa trecerea a cel putin 1 an de la data cand a fost luata, daca
se constata ca starea de pericol a incetat;
- daca cererea de revocare este respinsa, o noua cerere va putea fi introdusa peste 1 an de la respingerea
cererii anterioare;
- limitele speciale intre care se poate lua masura de siguranta sunt intre 1 an si 5 ani.

E) Expulzarea strainilor (117 C.pen.)

Scoaterea in afara teritoriul tarii a cetateanului strain ori a persoanei fara cetatenie care nu domiciliaza in
Romania, daca a savarsit o infractiune si se apreciaza ca ramanerea acestuia pe teritoriul Romaniei
prezinta pericol social.
Cauza care impune luarea acestei masuri o reprezinta periculozitatea cetateanului strain ori a persoanei
fara cetatenie, care a savarsit o infractiune ce se judeca de instantele romane si care daca ar ramane pe
teritoriul tarii noastre ar putea comite noi infractiuni.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- masura se ia fata de cetateanul strain ori fata de o persoana fara cetatenie care nu domicil. in R.;
- cetateanul respectiv sa fi savarsit o infractiune de competenta instantelor penale romane, atat pe teritoriul
Romaniei cit si in afara lui;
- instanta de judecata trebuie sa aprecieze ca ramanerea infractorului pe teritoriul tarii prezinta pericol
social;
- expulzarea nu va putea fi luata daca exista motive serioase de a se crede ca persoana, fata de care este
luata aceasta masura, risca sa fie supusa la tortura in statul in care urmeaza sa fie expulzata.

Continutul masurii de siguranta

- indepartarea silita a infractorului strain de pe teritoriul Romaniei;
- se face de regula catre tara al carei cetatean este, ori daca nu are cetatenie in tara unde-si are domiciliul;
- se poate lua o singura data sau insotind o pedeapsa › se va duce la indeplinire dupa executarea pedepsei
sau stingerea pedepsei prin gratiere;
- gratierea nu are influenta asupra expulzarii ce a fost dispusa in cauza.

Durata masurii de siguranta

- pe o durata nedeterminata, in lege neprevazandu-se posibilitatea revocarii ei;
- neprevederea in lege a revocarii expulzarii nu atrage dupa sine interdictia definitiva de a reveni pe
teritoriul Romaniei;
- nerespectarea interzicerii de a se reintoarce in tara de catre expulzat va constitui infractiune pentru care
va fi pedepsit si din nou expulzat dupa executarea pedepsei.

F) Confiscarea speciala (118 C.pen.)

Trecerea silita si gratuita in proprietatea statului a anumitor lucruri ce apartin persoanei care a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala, a caror detinere de catre faptuitor datorita naturii lor ori datorita legaturii
acestora cu savarsirea faptei prezinta pericolul savarsirii unor noi fapte prevazute de legea penala.
Cauza ce determina luarea acestei masuri de siguranta o reprezinta starea de pericol ce decurge din
detinerea unor lucruri ce au legatura cu savarsirea infractiunii ori ar putea fi folosite la savarsirea, in viitor,
de fapte prevazute de legea penala.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- se ia numai fata de persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala;
- se ia cu privire la anumite bunuri care au legatura cu savarsirea faptei ori a caror detinere este contrara
legii;
- se va lua doar daca instanta de judecata va aprecia ca este inlaturat pericolul social.

Continutul masurii de siguranta

- scoaterea fortata din patrimoniul celor care le detin si trecerea in patrimoniu statului a lucrurilor anume
determinate prin lege;
- produce efecte fata de orice persoana la care s-ar gasi lucrurile confiscate, care va trebui sa le predea
organelor competente.
Categorii de lucruri supuse confiscarii speciale
- Lucrurile produse prin fapta prevazuta de legea penala – lucruri care au luat fiinta prin savarsirea faptei ›
ex.: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme confectionate, materiale explozive,
medicamente falsificate, etc.
- Lucrurile care au servit sau care au fost destinate sa serveasca la savarsirea unei infractiuni, daca sunt ale
infractorului › ex.: cutitul sau arma cu care s-a produs omorul, arma de vanatoare folosita la braconaj,
cheile confectionate pentru deschiderea incuietorii. Nu poate fi supus confiscarii: atelajul (calul si caruta)
care trebuia folosit de inculpat pentru transportul lucrurilor sustrase.
- Lucrurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei infractiuni sau pentru a rasplati pe infractor
– sume de bani ori alte lucruri date pentru a determina infractorul sa savarseasca infractiunea (ex.:
marturia mincinoasa, trafic de influenta).
- Lucrurile dobandite in mod vadit prin savarsirea infractiunii daca nu sunt restituite persoanei vatamate si
in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia – dobandite prin savarsirea infractiunii › ex.:
lucrurile furate, delapidate, obtinute prin amenintare, inselaciune, etc.
- Lucrurile detinute in contra dispozitiilor legale › ex.: detinerea de arme si munitii, detinerea de
instrumente in vederea falsificarii de valori.

G) Interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata (119 C.pen.)

Se poate lua pe o perioada de maxim 2 ani fata de persoana condamnata la pedeapsa inchisorii de cel putin
1 an pentru loviri sau orice acte de violenta cauzatoare de suferinte fizice si psihice, savarsite asupra
membrilor de familie, daca instanta constata ca prezenta acesteia in locuinta familiei constituie un pericol
grav pentru ceilalti membri ai familiei.
Cauza care a determinat luarea acestei masuri o reprezinta periculozitatea infractorului, pusa in evidenta
prin lovirea sau orice alte acte de violenta cauzatoare de suferinte fizice si psihice savarsite asupra
membrilor familiei.

Conditii in care se poate lua masura de siguranta

- se poate lua numai impotriva infractorului, condamnat la pedeapsa inchisorii de cel putin 1 an, pentru
loviri sau alte acte de violenta impotriva membrilor de familie;
- instanta de judecata apreciaza ca prezenta persoanei condamnate in locuinta familiei constituie un pericol
grav pentru ceilalti membri ai familiei;
- se poate lua numai la cererea partii vatamate.

Continutul masurii de siguranta

- interdictia se ia pe o perioada determinata;
- interdictia presupune nu numai locuirea efectiva ci si aflarea in trecere pe la locuinta familiei.

Durata masurii de siguranta

- pe o perioada determinata de pana la 2 ani;
- masura se poate revoca daca s-a constat ca au incetat cauzele ce au determinat luarea masurii si persoana
vatamata cere retrage masurii;
- consecintele nerespectarii interdictiei › violare de domiciliu;
- aceasta masura de siguranta se executa dupa executarea pedepsei principale a inchisorii si dupa stingerea
executarii acesteia prin modalitatile prevazute de lege.