Bianca uită pentru noi

La început au fost Șloim și cu Rașela. El era măcelar, ea casnică, așa cum trebuiau să
fie atunci femeile. Trăiau în Iași, era pace după Marele Război, părea că duhul lui
Dumnezeu se pogorâse peste țară, ei erau tineri și totul părea frumos. Dar n-a mai fost.

Și luându-se Șloim cu Rașela, mătușa Bandel, mare ghicitoare în cărți și moștenitoarea

câtorva soți înstăriți, le-a dat o bucată de pământ în curtea ei mare, ticsită cu neamuri,
de și-au făcut ei o căsuță cu două camere și o bucătărie.

Bianca a venit pe lume în fericitul an 1937, la mijlocul verii, luminându-le viața părinților,
după ce ei pierduseră primul copil la numai un an, căci nu mulți copii scăpau pe vremea
aceea de boli, primul an era un hop greu de trecut, dar fetița a avut zile și fiind și tare
frumoasă, mult se mai bucurau părinții ei de dânsa, cu toate neamurile lor.

Și avea Șloim bună pricepere de măcelar, ținea tarabă în Piața Halelor, știa să se
tocmească în câștig cu țăranii de la care cumpăra vite, avea toată ziua mușterii, încât o
ducea bine, mai juca și la ruletă, dar aducea destul și acasă, mereu aducea, era trai
bun în căsuța din strada Sfântul Lazăr, unde azi e Palas Mall.

Din acei ani are Bianca niște fotografii arse de timp, în care se vede copilă, de un an și
ceva, apoi de trei ani, îmbrăcată ca o păpușă, cu lucrurile cele mai bune, fiindcă mama
Rașela și tata Șloim îi dădeau și luna de pe cer, îi făceau poze la cei mai mari fotografi,
la Ițic Aizicovici sau la domnul P. Packer, de pe bulevard.

Iașul avea 102. 872 locuitori în 1930, dintre care 34. 662 evrei, era pace și înțelegere
între oameni, când Rașela și Șloim ieșeau la plimbare, cu fetița în landou, erau salutați
și primeau zâmbete, ei răspundeau tot zâmbind, orașul îi îmbrățișa pe toți ca pe fiii săi,
fără deosebire.

Cum fără deosebire și țara îl chemase la oaste pe Șloim, alături de alți băieți din Iași, și
s-a dus el la armată, a slujit țara în haina militară, și a văzut atunci statul că Șloim e
bun, dar nu mult după aceea a văzut că e evreu și a zis că nu mai e bun, l-a înjugat la
munci doborâtoare.

Iată că din tulbureala minții unora s-a ridicat ideea că pașnicii Șloim și Rașela, cu fiica
lor Bianca, alături de toți evreii din Iași, n-ar fi oameni ca toți oamenii, cu suflet de om,
cu inimă în piept și cu minte în cap, cu mame care i-au făcut, cu meserii, cu un rost pe
lume, și s-a stârnit mare prigoană împotriva lor.

Istoria păstrează, în pagini rușinoase, prea multă vreme ascunse, tumultul sălbatic al
anilor ’40, când statul român s-a întors împotriva cetățenilor săi evrei, când oameni de
rând s-au întors cu mânie contra vecinilor lor evrei, i-au umilit, i-au vânat, i-au ucis, la
Iași culminând cu marele pogrom din 27-29 iunie 1941, când au fost uciși 13.266 de
evrei, precum reiese din documentele oficiale, dar poate au fost mai mulți.
Din acest punct al vieții ei, înroșit de sânge, încep amintirile Biancăi Idel – și ea le
deapănă acum, la 82 de ani, în apartamentul din Iași, printre lucrurile ei simple, vechi, în
scorojeala cărora pare că se ascunde un trecut încărcat de tăceri, de lucruri nespuse.

Vorbește, vorbește, adună amintire cu amintire din groapa comună a trecutului, atât cât
memoria i-a îngăduit să rețină din iadul copilăriei ei, din trei în trei ore se oprește să
mănânce ceva, să-și facă insulină, singură își face, că a fost medic și știe, și nici măcar
o clipă furia sau ura nu-i umbresc privirea senină și nu-i tulbură zâmbetul, căci ea de
mult i-a iertat pe cei care au dus-o de mică într-un lagăr, să moară, de mult s-a ridicat
deasupra tuturor.

S-a făcut că am avut nevoie odată să fotografiez de sus un mare miting electoral la Iași,
așa am cunoscut-o pe bătrâna doamnă Bianca Idel, când m-a primit cu încredere în
apartamentul ei din Piața Unirii, de afară se auzea cum unii urlau cu ură împotrivă
altora, își strigau cuvinte grele, răul și ura își întindeau aripile negre pe cerul orașului.

Așa va fi fost și în copilăria ei, când minți înfierbântate au împărțit lumea în buni și răi,
tot așa se va fi pornit măcelul, cu urlete pe străzi, a ieșit duhul răului din oameni și le-a
pus cuțite în mâini, orașul s-a înecat în sânge, sufletul nostru, al tuturor, a fost
înjunghiat adânc și nu-și va mai reveni niciodată.

Își amintește că era în brațelei mamei, o trăsură le ducea la gară, ea se zbătea și țipa
că nu vrea să plece, a tot țipat până când șuierul locomotivei i-a înghițit țipătul, iar țipătul
acela amestecat a urmărit-o toată viața, e țipătul copiilor smulși din copilărie și zvârliți
fără milă în focurile nebuniei noastre.

Un înger de om, un român, le sfătuise să fugă din oraș, din țară, căci se va abate urgie
mare peste evrei, și ele fugeau în 1940 din dulcele târg al Ieșilor, așa cum altădată
fugea Lot cu ai lui din Sodoma, iar când peste Iași a început să plouă cu pucioasă și să
curgă sânge pe caldarâm, ele erau deja la Cernăuți, la niște neamuri, unde stăpânea
imperiul celor fără credință și unde credea Rașela că le va fi bine.

Rașela Iancu, mama Biancăi, s-a ascuns sub mantaua Armatei Roșii, la Cernăuți,
fiindcă acasă era bănuită de simpatii comuniste, și poate că le va fi avut, dar în cartea
faptelor nu i se poate trece decât aceea că aduna bani pentru copiii muncitorilor săraci,
destul pentru a fi trecută pe lista neagră.

Șloim Iancu nu avea niciun fel de simpatii politice, el nici nu știa carte, citea numai în
ochii și în sufletul oamenilor, îi era de ajuns, el credea că nu va păți nimic, fiindcă nimic
rău nu făcuse, a rămas în Iași ca să-și închidă prăvălia, să vândă tot și să plece pe
urmă după Rașela, în Cernăuți, la adăpost.

Dar întinzându-se el cam mult cu lichidarea afacerii, s-a închis granița și n-a mai putut
pleca, l-au prins românii și l-au trimis într-un lagăr de muncă obligatorie, pe lângă Iași,
acolo s-a chinuit ca un rob până la căderea lui Antonescu, ajungând la nici 40 de chile,
un cadavru cu o scânteie de viață în el.
Șloim era o arătare de coșmar, dar măcar trăia, spre deosebire de atâția confrați de-ai
lui, și ei înrobiți, fără un Moise care să despice din nou marea în fața lor, s-au târât toți
pe malul morții și ei au căzut, el nu.

La 4 ani, când încep să dea mugurii memoriei, Bianca era în Cernăuți, orașul fusese
recucerit de români, își amintește că armata i-a strâns pe evrei și i-a înghesuit într-un
ghetou, toată Strada Rusească era o închisoare, ea stătea undeva într-o încăpere nu
mai mare decât sufrageria apartamentului din Iași, numai că acolo erau înghesuiți 30-40
de oameni.

Fiind copilă, toți ceilalți aveau grijă de ea, o protejau, se găsea mereu o firimitură de
pâine pentru ea când plângea de foame, niște brațe cât de cât în putere s-o legene, o
voce să-i cânte și s-o liniștească atunci când îi era frică, se găsea pentru ea o păpușă
făcută dintr-un colț de haină, dintr-o bucată de lemn sau din țărână și apă, așa cum și
Dumnezeu l-a făcut pe om.

Erau atâtea gesturi de omenie acolo, încât e greu de înțeles acum de ce acei oameni
nu erau considerați oameni, erau ținuți închiși, aveau voie să iasă doar la anumite ore,
puteau să cumpere doar din marfa rămasă nevândută, dacă rămânea, mai ales pâine,
iar dacă nu rămânea, adormeau flămânzi, dar zbuciumul acela nu era somn.

Ce-și amintește bine Bianca, dintre atâtea întâmplări pe care memoria le-a respins, e
că într-o zi mama ei a împins-o printre niște copii români, să stea cu ei la coadă la
pâine, dar soldatul care păzea a văzut mișcarea, a îndreptat arma spre ea, strigând că
o împușcă, ea a început să plângă și baioneta s-a aprins în ochii ei ca un fulger
încremenit și poate de aceea, văzându-se mic în ochii ei mari, soldatul s-a îmbunat și a
lăsat-o să stea la coadă.Nici nu mai știe dacă a mai prins pâine atunci, mai degrabă nu,
fiindcă tot restul întâmplării, ca atâtea altele, s-a înecat în valul de frică ce a cuprins-o,
mereu îi era frică la Cernăuți, mereu o baionetă îi interzicea ceva, mereu urla un paznic
la ea, mereu îi șoptea mama să nu facă aia, să nu facă alaltă, căpcăunul fricii i-a
înfulecat aproape toate amintirile.

În tot ce-și amintește Bianca mustește frica, mereu frica, numai frică, mânca frică,
dormea în frică, respira frică, visa cu frică, tăcea cu frică, îi era frică de bătaie, de
soldați, de umbre, de garduri, totul era frică, toată frica omenească, mare cât pământul,
stătea adunată în inima unui copil, îi era frică, frică, frică, atât de frică!Într-o zi mama ei
a luat-o în brațe și au mers împreună într-un loc unde se adunaseră mulți oameni, toți
cu câte o valiză în mână, de acolo au mers pe jos până la gară, între baionete, tot
drumul a tremurat de frică, dar când a ajuns la gară nu s-a mai temut, fiindcă îi plăcea
în gară, îi plăceau trenurile, și s-a urcat voioasă într-un vagon de lemn, iar după ea au
mai urcat și alții, și alții, și alții, până nu mai încăpea nici măcar un deget de copil.Ușile
s-au închis, s-a făcut întuneric, s-au auzit zăvoarele, apoi o liniște s-a lăsat deodată în
vagon, ca atunci când se trage cortina la început de spectacol, în tot trenul s-a lăsat
liniștea aceea, poate o secundă, poate un minut, și atunci s-a auzit țipătul ei, al fetiței de
patru ani care nu înțelegea ce i se întâmplă, așa cum nu înțelege nici acum, la 82 de
ani, de ce i s-a putut întâmpla asta.