Sunteți pe pagina 1din 5

Importanta comunicarii nonverbale in relatiile interumane

Prezenţa personală este o componentă importantă în dezvoltarea relaţiilor interumane şi


cuprinde toate informaţiile pe care le transmite comunicatorul prin intermediul posturii, expresiei
faciale, trupului, vestimentaţiei şi chiar mirosului, etc. Ce reprezintă postura sau poziţia
corpului? În primul rând, oferă informaţii despre atitudinea, emoţiile, implicarea afectivă sau
statutul social al emiţătorului. Ceea ce reprezintă emiţătorul este important din această
perspectivă. O poziţionare orientată către celălalt şi o postură similară denotă participare intensă
şi interes, în timp ce o schimbare frecventă a poziţiei sau o postură necongruentă poate sugera
dezinteres sau nervozitate. Apartenenţa la un grup social este importantă din această perspectivă,
a posturii, semnificaţiile dezvoltării unor relaţii interumane corecte presupun o acţiune coerentă
şi lipsită de orice ezitări. Putem exemplifica, prin poziţia picioarelor, mai exact, statul picior
peste picior în lumea arabă, codul moral în această cultură interzice femeilor o astfel de practică
în relaţiile sociale.
Ce reprezintă expresia facială? În mod uzual diferitele segmente ale feţei sunt asociate
unor zone ale psihicului. Partea superioară, cuprinzând fruntea şi sprâncenele este asociată
cogniţiei, zona medie, ochii şi pleoapele, sunt asociate vieţii emotive, iar partea inferioară, nasul,
obrajii, gura şi bărbia, trădează forţa instinctelor. Diferenţele de rasă şi naţionalitate sunt vizibile
în această situaţie. Privirea poate spune multe despre un om, dar, în nici un caz nu poate înlocui
expresia feţei.
Expresivitatea feţei este dată de mimică şi de zâmbet. Prin intermediul acestora se pot
transmite o mare varietate de semnificaţii. Şi acestea trebuie însă interpretate contextual. De
exemplu, zâmbetul poate semnifica plăcere, bucurie, satisfacţie, dar şi cinism sau jenă. De
asemenea culturalitatea are o mare importanţă – în lumea asiatică sau arabă-, femeilor nu le este
permis să privească în ochii bărbatului. Şi în acest caz, vorbim despre diferenţe culturale
specifice corespunzător culturii proprii unei societăţi.
Vestimentaţia este una dintre cele mai inedite modalităţi de comunicare. Ea oferă
informaţii despre statutul social, expresivitatea, capacitatea de inovaţie, creativitatea şi chiar
inteligenţa comunicatorului. Vestimentaţia trădează personalitatea individului, fiind considerată
o extensie a eu-lui, fiind deseori folosită pentru a genera o anumită imagine. Prin intermediul
vestimentaţiei poate fi influenţată atitudinea interlocutorului. Diferenţele dintre ţinuta bussiness
şi sport sunt mai mult decât evidente. Vestimentaţia ne poate furniza informaţii despre statutul
social al persoanei, vârsta, apartenenţa la un anume grup social, etc.
Mirosul reprezintă un mod special de comunicare interumană care oferă informaţii în
funcţie de intensitatea sa, distanţa faţă de interlocutor, tipul relaţiei, contextul întâlnirii şi
asocierea lui cu anumite experienţe. Nu este cea mai importantă caracteristică, proprie relaţiilor
interumane, dar este esenţială în melanjul vieţii de zi cu zi.
Culoarea reprezintă un mod de comunicare general umană care transcede elementul
estetic sau artistic. Semnificaţiile culorii trădează personalitatea comunicatorului, spun
psihologii. Există o predicţie pentru anumite culori, în funcţie de vârstă: tinerii preferă culorile
vii, luminoase, aceasta este o expresie a vârstei în timp ce bătrânii preferă nuanţele mai şterse.
Temperamentul este o trăsătură a personalităţii umane şi reprezintă un vector de propagare a
mesajelor sociale: atleticii preferă roşul, intelectualii sunt înclinaţi spre albastru, jovialii vor fi
încrezători în culoarea portocalie, artiştii preferă purpuriul. Ea spune multe despre om, putând fi
manipulată pentru transmiterea unor mesaje concrete în funcţie de situaţia de fapt existentă. În
acest sens, roşu semnifică vitalitate, interes, forţă; albastru marin – onestitate, sinceritate,
loialitate ; alb – puritate, onestitate; negru –control; gri – profesionalism, succes; maro – căldură
sufletească, stabilitate, siguranţă; galben – schimbare, creativitate şi alte nuanţe de roşu –
agresivitate sau romantism. În esenţă, fiecare culoare poate spune ceva despre un anume
interlocutor, aceasta semnifică expresia sau amprenta socială de care dispune individul.
Comunicarea nonverbală include şi tipuri de comunicare mai speciale cum ar fi
comunicarea plastică, muzicală sau cinematografică. Pentru înţelegerea acestor tipuri de
comunicare nonverbală este necesară o anumită educaţie a receptorului, pentru a putea
decodifica elementele specifice acestor arte. În egală măsură exprimările artistice trădează
personalitatea creatorului, dar şi sensibilitatea receptorului. Tipurile de comunicare de mai sus
oferă informaţii importante despre actorii implicaţi în viaţa socială.
Aşadar comunicarea nonverbală ne poate furniza numeroase date despre viaţa şi
activitatea oamenilor, dincolo de aparenţele specifice pe care fiecare le trădează în existenţa
cotidiană.

TIPOLOGIA COMUNICARII SOCIALE

In functie de nivelul pe care se defasoara, distingem cinci feluri diferite de comunicare pe


care le prezentam in cele ce urmeaza:

§ comunicarea intrapersonala;

§ comunicarea interpersonala;

§ comunicarea in grup;

§ comunicarea publica;

§ comunicarea de masa.

Fiecare dintre aceste tipuri de comunicare prezinta caracteristici specifice, fiecare


presupunand un anumit numar de participanti si relatii specifice intre acestia.

1. Comunicarea intrapersonala

Este un tip de comunicare special in care un singur individ este si emitatorul si receptorul
mesajelor. Este ceea ce in mod obisnuit numim comunicare interioara – introspectie.

In acest fel de comunicare sunt permise mesajele cu scop evaluativ, critic, analitic, individul
fiind propriul sau judecator. Acest tip de comunicare il ajuta pe individ sa-si mentina sau sa-si
restabileasca echilibrul psihic si emotional si de aceea, este de multe ori recomandat in terapiile
psihice.
O alta caracteristica a comunicarii intrapersonale este lipsa necesitatii de codificare si
decodificare a mesajelor. Acest lucru este posibil datorita faptului ca mesajul nu mai strabate de
aceasta data un spatiu fizic ci unul exclusiv mental, lipsit de dimensiuni, si este pur subiectiv.

Comunicarea interpersonala

Presupune doi indivizi angajati in actul comunicarii si este tipul de comunicare careia i s-a
acordat intotdeauna cea mai mare importanta datorita capacitatii acesteia de a influenta
mentalitatea, comportamentul si relatiile dintre oameni.

In incercarea de a da o definitie cat mai clara acestui tip de comunicare distingem in teoria
comunicarii trei abordari pe care le prezentam in continuare:

1 Definitia componentiala

Descrie comunicarea interpersonala pornind de la componentele sale majore: un locutor care


transmite mesaje si altul care le receptioneaza. Acest tip de comunicare este unul intentional, are
un scop si produce anumite efecte si de asemenea, are loc intr-un context care permite, de obicei,
obtinerea unui raspuns imediat (feedback).

Definitia relatiei diadice

Aceasta definitie ne prezinta comunicarea interpersonala drept un proces care are loc intre doi
indivizi intre care se stabileste o anumita relatie.

3. Definitia dezvoltarii comunicarii interpersonale

Este o abordare care, spre deosebire de cele anterioare, restrange actele de comunicare
interpersonale la doar cateva. Daca prin celelalte definitii puteam intelege prin comunicare
interpersonala aproape orice act de comunicare ce are loc intre doi indivizi, aceasta abordare
pune accentul pe existenta unei progresii (sau dezvoltari – de unde si numele). Progresia se
refera la evolutia de la un tip de comunicare impersonal la unul interpersonal care presupune in
plus un anumit grad de intimitate sau familiaritate (altfel spus o relatie personala) intre indivizii
angajati in actul comunicarii.

Unul din teoreticienii comunicarii, Gerald Miller, opereaza clar distinctia intre comunicarea
impersonala si cea interpersonala pe baza a trei caracteristici: predictii psihologice pe care
indivizii si le fac unul despre celalalt, cunoasterea explanatorie a celor doi si regulile personale
stabilite intre ei.
Astfel, intre profesor si student, relatia este una impersonala initial, atat timp cat raspunsurile
profesorului catre un anumit student sunt la fel ca raspunsurile date oricarui student in general.
Pe masura insa ce relatia dintre ei devine una personala, cei doi incep sa-si raspunda diferit, in
functie de unicitatea fiecaruia, iar relatia devine una interpersonala. Concluzia ar fi ca, in
comunicarea personala rolul social si cel cultural ne spun cum sa raspundem unei anumite
persoane, in timp ce in comunicarea interpersonala, rolul psihologic al persoanei respective
impun un mod de raportare diferit care face ca actul comunicarii sa fie unul adaptat de la un
individ la altul.

Cunoasterea reciproca presupusa de relatia interpersonala ii ajuta pe amandoi - profesor si


student sa faca anumite predictii psihologice care se refera la modul in care ar reactiona unul sau
celalalt intr-o varietate de situatii. In acest caz, nu numai ca vom sti cum poate reactiona celalalt
dar chiar putem da explicatii in avans asupra felului in care va actiona persoana respectiva. Mai
mult decat atat, in relatia impersonala am afirmat ca cei doi indivizi angajati in actul comunicarii
se vor purta in conformitate cu regulile impuse de societatea sau cultura careia apartin. O data cu
dezvoltarea unei relatii interpersonale intre cei doi, regulile sociale isi pierd consistenta iar cei
doi vor reactiona pe baza unor reguli personale stabilite reciproc.

Comunicarea interpersonala isi datoreaza complexitatea multiplelor functii pe care le


indeplineste: ea ii ajuta pe indivizi sa se cunoasca mai bine pe ei insisi, sa descopere lumea
exterioara si sa o analizeze, sa stabileasca si sa mentina relatii semnificative cu semenii, sa-si
ajute semenii, sa se joace si chiar sa se distreze. Teoreticienii comunicarii sustin ca acest tip de
comunicare este generat in mod profund de cateva dintre nevoile fundamentale ale fiintei umane,
numite si nevoi interpersonale: nevoia de incluziune - de apartenenta la un grup de referinta care
sa-i recunoasca valoarea si meritele, nevoia de control - de a conduce sau cel putin de a-i
influenta pe cei din jurul nostru si nevoia de afectiune. Prin urmare, se adevereste inca o data
teza potrivit careia comunicarea este si un proces dar si o interactiune la nivel comportamental
deoarece ea este generata nu numai de interese cognitive ci si de nevoi emotionale care
legitimeaza insasi valoarea noastra umana.

3. Comunicarea in grup

Reprezinta o ipostaza a comunicarii interpersonale si are loc intre mai mult de doi indivizi.
Sunt considerate in general in acest tip de comunicare grupurile mici, grupurilor mari fiindu-le
caracteristice comunicarea publica sau comunicarea de masa. Grupurile mici sunt de obicei mici
colectivitati umane in care indivizii isi petrec cea mai mare parte a timpului – familie, scoala,
biserica, departament al unei organizatii fie ca este vorba de viata sociala sau profesionala. In
cadrul acestor grupuri, individul impartaseste cunostinte si experiente, se confrunta in
permanenta cu probleme noi, si se comporta in general in mod cooperant, in vederea atingerii
unui scop comun. In ultimii ani, datorita dezvoltarii rapide a organizatiilor si a culturii legate de
organizatie, comunicarea de grup s-a bucurat de o atentie crescanda, mecanismele ei ajutand la
descoperirea de modalitati optime de definire si rezolvare a problemelor existente in cadrul
grupului, identificarea de solutii pentru optimizarea fluxului informational in grupurile si
subgrupurile componente ale unei organizatii. O metoda de comunicare de grup din ce in ce mai
des utilizata a devenit brainstorming-ul.

Specialistii au semnalat insa si anumite pericole ale comunicarii de grup. Astfel, s-a observat
ca in cadrul sedintelor de luare a deciziilor in grup, tendinta indivizilor este de a merge spre
consens (de a avea ceeea ce specialistii comunicarii organizationale au numit “gandire de grup”)
de multe ori fiecare membru asumand-si riscuri pe care nu si le-ar asuma in mod obisnuit
individual. De aceea, pentru ca fiecare reuniune de grup sa aiba succes, comunicarea se bazeaza
pe reguli bine stabilite care se fac de obicei cunoscute tuturor membrilor acestora. Acestea difera
de la caz la caz in functie de scop si obiective. Astfel, regulile unei sedinte difera de regulile unei
sedinte de brainstorming, spre exemplu, dar au si puncte comune, in ultimul timp punandu-se tot
mai mult accentul pe existenta la nivelul oricarei comunicari a unui feedback contructiv.

4. Comunicarea publica

Se caracterizeaza ca si comunicarea de masa prin prezenta unui emitator si a unei multitudini


de receptori. Istoria comunicarii publice este foarte veche, ea avandu-si originile in antichitate.
Retorica, cunoscuta si sub numele de arta oratorica, isi propunea sa stabileasca regulile si
principiile comunicarii publice eficiente pornind de la ideea ca succesul acesteia depinde in
exclusivitate de abilitatile emitatorului.

Astazi insa, se stie si se acorda in egala masura atentie si receptorului care, prin trasaturile de
personalitate, predispozitiile perceptive, ideile sau starea sa psihica, conditioneaza succesul unei
comunicari publice.

5. Comunicarea in masa
Comunicarea in masa presupune un ansamblu de mijloace si tehnici care permit difuzarea mesajelor
scrise, vorbite, vizuale, sau audiovizuale catre un auditoriu vast si eterogen. Comunicarea in masa are
loc datorita unui producator institutionalizat de mesaje cum este bunaoara presa, televiziunea sau
radioul. Si in zilele noastre, comunicarea de masa a cunoscut un proces continuu de evolutie ajungand
sa fie guvernata de sisteme sofisticate precum Internetul.

Datorita uriasei forte de influentare si impactului asupra mentalitatilor si modului de viata al


oamenilor, comunicarea de masa a devenit un subiect predilect al sociologiei contemporane.
Dintre functiile indeplinite de comunicarea de masa amintim: functia de informare, functia de
interpretare, functia instructiv-culturala, functia de liant si functia de divertisment.

Am recurs la aceasta descriere tipologica a comunicarii sociale pentru a reda cu cat mai mare
acuratete complexitatea presupusa de actul comunicarii. In aceasta complexitate rezida si
obstacolele intalnite in timpului procesului de comunicare. Pentru cei care vor sa se specializeze
in studiul comunicarii sau pentru aceia care vor sa-si desavarseasca abilitatile si competentele
comunicationale, intelegerea si identificarea obstacolelor nu se poate face in afara achizitionarii
unei imagini de ansamblu asupra comunicarii si a felului in care se desfasoara actul comunicarii.
De aceea, subiectul urmatorului capitol este procesul comunicarii despre care am vorbit deja pe
scurt in primul capitol cand am amintit definitiile comunicarii.