Sunteți pe pagina 1din 13

Mihai Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search

Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius


Sadeler, din anul 1601

Date personale

Născut 1558
Târgu de Floci, Țara
Românească (azi în România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul
Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Alba Iulia
Părinți Pătrașcu cel Bun
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
Domnița Florica
Cetățenie Moldova
Țara Românească
Principatul Transilvaniei
Ocupație Domnitor
Apartenență nobiliară
Titluri Principe
prinț
Familie Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
nobiliară
Domnie
Domnie * 1593 - 1600
( Țara Românească)
* 1599 - 1600; 1601
( Transilvania)
1600 ( Moldova)
Predecesor Alexandru cel Rău (Țara Românească)
Andrei Báthory (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Succesor Radu Șerban (Țara Românească)
Ștefan Bocskay (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Modifică date / text

Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6][7][8] Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,[9] Câmpia
Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o
perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care
formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe
tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată
de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al
unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins

 1Originea și primii ani ai vieții


 2Ascensiunea politică
 3Campania antiotomană
o 3.1Luptele împotriva Imperiului Otoman
o 3.2Negocierile de pace cu Înalta Poartă
 4"Unirea" de la 1600
o 4.1Transilvania
o 4.2Moldova
 5Sfârșitul domniei
o 5.1Destrămarea Unirii
o 5.2Moartea lui Mihai Viteazul
 6Portrete
 7In memoriam
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
 12Vezi și

Originea și primii ani ai vieții


Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică
drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[10]
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit
în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca
foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea
căreia a cerut medici de la Sibiu.[11] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost
exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza
cronicilor de epocă.[12]
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea
familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din
Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[13] Cronica lui Radu Popescu menționează că "Acest
Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat
nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat
domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci,
care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta
împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme..."[14]
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe
partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe
Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător
la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru
informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în
forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[15]
Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în
timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de
bani (400.000 de florini[16]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit
domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc
la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[17]
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial
făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve
față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv
în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron
Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594,
oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța
antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei
revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane
staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor
și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[18] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată
cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui
Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru
a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[19]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa
diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de
mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului,
marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan,
postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[20] a negociat aderarea la această
alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea
vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea
domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece
Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[21]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal
să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă
tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara
Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox,
hirotonisit în Țara Românească.[22]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui
vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași,
din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23
august 1595.[23][24] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a
soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți,
insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți,
așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat
la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru
administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[25] - „palanca” lui Sinan, o cetate
ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea
pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în
moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda
unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8
octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele
în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania
otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în
pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea
otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu
reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui
Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus)
fără pagubă[…]”[26]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc.
Potrivit istoricului Nicolae Iorga[27], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în
est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron
Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în
nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[28][29]

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă,
colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă


Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii
sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ
din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace
cu Imperiul Otoman.[30] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta
Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de
domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al
II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul
ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de
consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea
principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

"Unirea" de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile
petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp,
la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi
receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu
desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la
Școala Ardeleană".[31]
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât
în Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;


 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului
și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl
înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este
dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte
- Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și
procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.
Transilvania

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu
Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță.
În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un
aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).
Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești
pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste
circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea
împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de
adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în
Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite
etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[32] După victoria asupra lui Andrei
Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba
Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei
Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[33]Mihai a
primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei,
în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână
lumânarea, după obiceiul românesc.
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă
discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a
confesiunii ortodoxe.[34]
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de
facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se
specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și
Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al
Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea
maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea
Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în
cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund
nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul
nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui
Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu
secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory),
de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism.
Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul
preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale,
respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul
transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după
obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.
Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.


Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii.

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în
Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al
Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui
hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca
Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei
Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara
Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea
lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute
către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea
Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.[35]
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în
locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii
imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30
aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3
mai).[36]
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor
trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în
fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci
urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă
din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de
Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.[37]
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru
puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală
(avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă
spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa,
urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele
susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[38]
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române.
Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se
afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând
pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic
Cantacuzino, armașul Sava[39] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga,
1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut
împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării
Românești.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit
un domn în Moldova, subordonat sieși[40].[nefuncțională]

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale
politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate
planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea
controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara
Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică,
capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari
din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas
ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor
(Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de
generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel
pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor
polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind
învins în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul
Moldovei pe Ieremia Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca
un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect
al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden - Olanda în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul
Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de
mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând
prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[41] A ajuns la Viena, împreună cu cei
40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele
Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la
Praga.[42] Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat
pe 14 martie.[43]
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund
Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești.
Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund
Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion
Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești,
perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea
fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[44], Mihai Viteazul
este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri,
trimis de generalul Giorgio Basta.[45] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino[39]:
„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe
Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l
poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul
său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a
rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la
pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la
curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca
ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.[46] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a
construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[47] adus în Țara
Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui
său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu
al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și
Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și
așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[48] Abia generația pașoptistă,
angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe
un ilustru predecesor.[48]

Portrete
Mihai Viteazul - frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele
postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica
Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan
Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm,
îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de
comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul
gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda
della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[49].

Franz Franken: Mihai Viteazul și domnița Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-și comorile lui Solon
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea.
Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de
către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român,
fiind răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae
Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-
dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et
Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și
Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” [50]. Aproape două secole și jumătate mai târziu,
în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte
cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[51]. „Cându vezurămu pe
cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde
întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...]
Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest
portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului[52].
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care
unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt
aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui
Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul

Marcă poștală cu Mihai Viteazul

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken
II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula
transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut,
aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de
fiica sa Florica[53][sursa nu confirmă] într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea).
Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.
Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale,
însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.
Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști
precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai
Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al
unității naționale.
În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai
Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai
Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de
instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai
Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de
Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a
Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o
unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și
onoruri militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar
poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din
București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre
cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu,
Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul
unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea
Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic
Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de
arme în timp de război.