DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE

1. Noţiuni introductive
2. Tipuri de doctrine politice

1. Noţiuni introductive
Doctrina - în general - reprezintă o concepţie închegată coerentă, care, pe
baza, unor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă, interesele şi
poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin
prisma unor principii călăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
- doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii,
idealiste exprimate prin principiul spiritualităţii lumii);
- doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);
- doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată etc.);
- doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune, de
alianţă etc.);
- doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).
Doctrinele politice (lat.doctrina - învăţătură) - constituie un sistem de idei,
teze, principii, concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la
esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a
acesteia, la rolul instituţiilor şi a clasei politice, la relaţiile dintre guvernaţi şi
guvernanţi.
"Sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea
politică şi recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de scopuri" (Dicţionar politic).
Rolul doctrinelor politice:
- de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor sociale
şi a conducătorilor lor;
- de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor în care se acţionează;
- de a promova idealurile şi programele de acţiuni;
- de a menţine în echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative la
rezolvarea crizelor apărute şi la asumarea guvernării.
În elaborarea doctrinelor politice se au în vedere următorii factori:
- condiţiile social-istorice specifice;
- nivelul de civilizaţie atins în societate sau în epocă;
- fenomenul politic internaţional;
- cerinţele progresului istoric;
- tradiţiile doctrinar istorice;
Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte în Constituţia şi legislaţia
statelor în programele şi statutele organizaţiilor politice.
Doctrinele politice se împart în două categorii:
- doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (reprezintă
voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept);
- doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii
(nesocotesc voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului totalitar).
Din prima categorie fac parte:
- doctrine politice liberale şi noliberale;
- doctrine conservatoare şi neoconservatoare;
- doctrine democrat - creştine;
- doctrine social - democratice;
Din categoria a doua fac parte:
- doctrina politică fascistă;
- doctrina politică comunistă;
- doctrine politice rasiste;
- doctrine politice elitiste;
- doctrine militariste etc.
Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă între cele două categorii.
Constau în faptul că în organele puterii trebuie promovaţi specialiştii, tehnocraţii,
care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup ci numai potivit cu elementele
evidenţiate de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile diferite ale diferitelor grupări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
- organizarea şi conducerea democratică a societăţii, când specialiştii sunt
expresia voinţei cetăţenilor, când îmbină ştiinţa cu politica;
- deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face adstracţie de
factorul politic, de voinţa cetăţenilor.

2. Tipuri de doctrine politice

Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al
transformărilor social polticice economice, culturale parcurse de omenire în ultimile
2-3 secole, odată cu intrarea acesteia, prin revoluţia industrială şi ascensiunea
capitalismului.
Saltul de la societăţile preindustriale la cele industriale s-a împletit cu
apariţia şi evoluţia gândirii liberale care a susţinut ascensiunea burgheziei şi a
orânduirii capitaliste.
Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic,
concentrează, în general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale
capitalului, latifundei, armatei. A fost reacţiunea aristocraţiei feudale şi a altor
categorii interesate - biserică, armată împotriva revoluţiei burgheze.
 Apariţia la mijlocul secolului XIX a marxismului a însemnat naşterea
socialismului revoluţionar ca doctrină politică a proleteriatului, vizând
transformarea radicală a societăţii capitaliste pe calea luptei de clasă şi
instaurarea dictaturii proletariatului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării socialiste a apărut social-
democraţia - alternativă reformistă - moderată la socialismul revoluţionar.
După primul război mondial începe activizarea extremei drepte şi apariţia
doctrinelor şi mişcărilor fasciste.

2.1. Liberalismul şi neoliberalismul

Geneza sa se regăseşte în gândirea politică revoluţionară din Anglia
secolului al XVII şi a Franţei secolului al XVIII-lea considerând individul şi
libertatea sa drept valorile supreme ale vieţii.
Doctrina liberală a optat, iniţial, pentru monarhia constituţională şi pentru
separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
Benjamin Constant sublinia că libertatea este triumful individului atât
asupra autorităţii care vrea să domnească prin despotism, cât şi asupra maselor
care reclamă dreptul de a supune minoritatea, majorităţii.
Societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile,
acţionând din proprie iniţiativă după cum le dictează interesele, statul rămâne un
garant al libertăţii individuale.
În privinţa economiei, valoarea supremă este proprietatea primată iar libera
concurenţă este pârghie a dezvoltării. Adan Smith observă că în contextul pieţei
"strategiile individuale" conduse de o "mână invizibilă" concură pentru realizarea
fericirii tuturor.
Statul trebuie să asigure domnia justiţiei, securitatea indivizilor şi toleranţa
faţă de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase. (Rolul unui "paznic de
noapte" sau al unui "jandarm".
Liberalismul a evoluat de la cel anarhic iniţiat de Max Stirner (1805-1856)
care în lucrarea "Unicul şi proprietatea sa" - 1844 susţinea că omul este unic un
"Dumnezeu" care trebuie eliberat din chingile societăţii. Statul, biserica, societatea
trebuie înlocuite prin "Eu".
Statul susţinea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie să se limiteze la
anumite funcţii legislative şi poliţieneşti.
Economia de piaţă este un principiu fundamental al liberalismului iar
proprietatea particulară produce civilizaţie.
Libertatea individuală nu trebuie să puna în pericol libertatea altuia.
În privinţa moralităţii se apreciază că oamenii prosperă prin competiţie nu
prin solidaritate.
 Toate instituţiile nu sunt rod al gândirii ci rezultat al regulilor cererii
şi ofertei.
Moralitatea este dată de economisire, respectul proprietăţii private,
onestitate contractuală. Ea este situată între instinct şi raţiune, stimulează
supravieţuirea iar coordonarea prin piaţă a activităţilor individuale, formează
comportamentul economic.
Neoliberalismul
Este o doctrină liberală reajustată în raport cu schimbările care au avut loc
pe parcursul secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei în rândurile
populaţiei.
S-a introdus teza reglării sociale a ordinii spontane, generate de economia
de piaţă, cu reglementarea protecţiei sociale prin măsuri etatiste. Raportul dintre
iniţiativa individuală în economia de piaţă şi rolul statului în socitate a dat
substanţă unei diversităţi de forme ale neoliberalismului - de la cele care militează
pentru un "stat al bunăstării: sau concentrarea economiei prin stat, până la
orientările "nostalgice" ale tezelor liberalismului clasic.
Neoliberalismul a fost fondat de către Jeremie Benthan (1748-1832) şi
John Stuart Mil (1806-1873).
Statul, prin funcţia sa normativă, trebuie să intervină pentru a crea condiţii
proprii dezvoltării individuale prin lupta contra ignoranţei, mizeriei, bolilor şi
condiţiilor proaste de locuit.
John Maynard Keynes (1883-1946) susţine că statul prin intermediul
cheltuielilor publice - instrument principal pentru orientarea economiei de către stat
provoacă creşterea locurilor de muncă, iar prin impozite şi alte măsuri realizează o
redistribuire a veniturilor.
Alţi gânditori precum F.A.von Haylk a pus în discuţie "intervenţiile perverse"
ale statului care ar crea o mentalitate de "întreţinut" ce ar putea ucide spiritul de
iniţiativă ca şi voinţa de a crea bogăţie.

2.2. Social-democraţia
Doctrina social-democrată s-a clădit pe temelia epistemică a evoluţismului
sociologic şi cea morală a umanismului şi respectării dreptului individual de
alegere şi decizie.
Teoria evolutismului sociologic susţine continuitatea şi gradualitatea
schimbării sociale, prin reforme declanşate în interiorul aceleaşi ordini sociale.
Social-democraţia, reprezintă o concepţie şi mişcare politică apărută în
secolul al XIX-lea care cuprindea atât orientări marxiste, cât şi nemarxiste.
Conceptul de social-democraţie acoperă realităţi politice, istorice diferite în
funcţie de ţări, partide şi particularităţi ale luptei politice.
 În esenţa ei, social-democraţia a pornit de la propunerea unor valori ca:
libertatea, democraţia, echitatea, justiţia, solidaritatea, autonomia, pluralismul
politic, diversitatea formelor de proprietate.
Transformarea în practică a acestor valori s-a impus după al doilea război
mondial când partidele de asemenea orientare au ajuns la putere. Aceasta s-a
datorat orientării spre "o nouă ordine economică şi socială" care a condus la o
democraţie largă, la îmbinarea planificării şi concurenţei prin controlul politic al
forţelor economice, prin socializare şi eficienţă pe calea colaborării factorilor
producţiei, ca şi prin politici protecţioniste în domeniul social.
Valorile fundamentale ale social-democraţiei sunt înscrise în triada
conceptuală - libertate, justiţie, solidaritate- din care decurg celelalte teme şi
soluţii democratice privind rolul statului, democraţia socială, autoconducerea,
autogestionarea politica socială etc.
Libertatea şi justiţia antrenează responsabilitatea. La rândul ei,
responsabilitatea individuală şi colectivă presupune solidaritatea bazată pe
raporturi de echitate şi comunicare între oameni.
În ideea fostului preşedinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul "înseamnă
noi toţi şi fiecare dintre noi în particular", iar W.Brandt consideră că social-
democraţia trebuie să conceapă statul ca o "comunitate juridică a poporului pe
care noi o însărcinăm să vegheze la menţinerea securităţii, libertăţii şi justiţiei".
Autoritatea statului social-democrat trebuie să se bazeze pe consens şi pe
constrângeri obţinute prin alegeri libere, competenţă intelectuală şi statut moral,
care la rândul ei, trebuie să suporte controlul social şi să poată fi revocată.
În plan economic se pledează pentru îmbinarea planificării şi concurenţei
prin controlul politic al forţelor economice, colaborarea muncitorilor la gestionarea
întreprinderilor.
Iniţiativa particulară, proprietatea privată sunt acceptate atâta timp cât nu
se crează inegalităţi economice, surse de conflicte sociale.
Ca teorie şi practică politică de guvernare, social-democraţia are trăsături
generale, dar poartă şi semnele unor particularităţi precum în Franţa, Germania,
Suedia, Austria, Spania etc.
Social-democraţia a realizat, în modalităţi diferite, un sistem politic bazat pe
factori obiectivi şi subiectivi precum:
- proprietatea publică şi proprietatea individuală;
- gestiunea socială şi cea particulară;
- negocierea principiilor privind salarizarea;
- creditul;
- controlul investiţiilor;
- fiscalitatea;
 - sufragiul universal etc.
Puterea majorităţii nu trebuie să facă abstracţie de interesele minorităţii.

2.3. Democraţia creştină

Este o mişcare ce promovează în viaţa politică principiile democraţiei în
asociere cu principiile filosofiei şi eticii creştine prin care ordinea socială creată la
revoluţia industrială a făcut ca munca să fie supusă cererii şi ofertei iar puterea
trebuie să intervină pentru a apăra drepturile celor slabi.
Începutul s-a făcut în cadrul organizaţiilor. "Acţiunea catolică" ulterior
apărând partidele democrat creştine. Primul partid a fost Partidul Popular Italian
întemeiat după primul război mondial de către preotul Luigi Sturzo din Caltagirone
(Sicilia). După al doilea război mondial au apărut numeroase partide democrat
creştine în Europa (Mişcarea Populară Republicană în Franţa, Partidul Democrat
Creştin în Italia, Uniunea Democrat Creştină în Germania etc) şi în America Latină
(Uniunea Civică în Paraguay, Falanga Naţională în Chile, Partidul Social-Creştin în
Venezuela etc.)
În ciuda originii sale catolice, mişcarea democrat creştină nu a avut
legături privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distanţat faţă de orice model de
"ordine social-creştină" ceea ce a condus la deschideri către creştinii necatolici
care au creat partide cu această orientare. Ele au devenit partide aconfesionale,
separând câmpul acţiunii politice de cel religios.
Doctrinar, democraţia creştină urmăreşte, atât individualismul, cât şi
colectivismul şi se caracterizează prin repere pragmatice precum:
- echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală şi instituţiile reprezentative
naţionale şi locale a căror activitate trebuie să prevaleze în timp de normalitate;
- combinarea raţională între interesul naţiunii (care este imprescriptibil) şi
alianţele internaţionale convenabile, servind pacea mondială;
- sprijinirea autorităţii politice şi juridice a statului şi apărarea autorităţii
spirituale.
Aceste repere urmăresc să satisfacă în plan social-politic valori precum:
proprietatea şi munca; inegalitatea naturală şi egalitatea morală; disciplina şi
libertatea; familia şi statul; naţionalismul şi ecumenismul etc.
Democraţia creştină este un curent de centru aplicând principiile
democraţiei creştine pentru realizarea solidarităţii tuturor categoriilor sociale în
zonele în care trăiesc pe plan naţional, zonal sau mondial (principiu opus
egoismului liberal şi urii de clasă), statul obligându-se să sprijine activitatea
persoanelor, autoadministrarea, lăsând loc liber iniţiativei particulare dar şi
responsabilităţii statului în realizarea binelui social.
În domeniul vieţii politice se promovează realizarea democraţiei depline
pluraliste, militându-se pentru o democraţie comunitară, participativă în care
persoana umană să devină elementul principal, căreia să i se garanteze
demnitatea şi libertatea.
În planul economiei şi vieţii sociale au fost asimilate concepţiile Şcolii de
la Fribourg ale protestanţilor Muller Armack şi Ludwig Erhard despre economia
socială de piaţă. (În R.F.G. - Uniunea Creştin-Democrată).
În România, orientarea democrat creştină este îmbrăţişată, după 1989, de
către P.N.T.C.D.

2.4. Naţionalismul
Doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din
raţiuni ale interesului naţional este politica independenţei politice şi economice,
cauza survenităţii şi prosperităţii propriei naţiuni.
Naţionalismul a apărut şi s-a manifestat mai puternic în secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea, odată cu formarea primelor naţiuni şi în procesul consolidării statelor
naţionale, căpătând semnificaţii diverse şi contradictorii în secolul al XX-lea.
Doctrina naţionalistă se cere a fi analizată din cel puţin două perspective:
- O primă perspectivă ar fi aceea în care defineşte naţionalismul ca
manifestare a caracterului naţional al unui popor şi conştientizarea unor interese.
Din acest punct de vedere, naţionalismul îndeplineşte un rol pozitiv:
industrializarea societăţilor moderne au creat terenul afirmării naţionale, iar
identitatea naţională s-a exprimat şi a fost recunoscută în raport cu alte comunităţi
naţionale.
Naţionalismul se exprimă pe două căi care se întrepătrund-politicul şi
etnicul-echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putând face din naţionalism o
concepţie avansată sau retrogrală. Numit "sufletul politic al unui corp etnic",
naţionalismul poate evolua constructiv sau distructiv. O politică îndreptată spre
lupta pentru afirmarea demnităţii naţionale şi a valorilor creative etnic, atunci se
crează terenul propice pentru degenerarea lui în şovinism şi xenofobie.
- A doua ipostază a naţionalismului se manifestă prin exacerbarea
sentimentului naţional, prin intoleranţă şi agresivitate faţă de alte popoare sau
grupări etnice. Poate deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care
îndeplineşte un rol distructiv, devenind o mişcare extremistă în contradicţie cu
spiritul civilizaţiei contemporane.
Naţional-socialismul şi fascismul au combinat până la delir revendicarea
puterii statului şi pretinsele interese ale naţiunii, iar sub masca internaţionalismului
s-a dezvoltat o altă structură de aservire "o logică naţionalistă", care chiar dacă s-a
transformat într-un instrument de teroare, a avut şi o anumită atractivitate.
Doctrina naţionalismului se manifestă, acum, contradictoriu unele curente
ţin pasul cu istoria, oglindind procesele ccooperării internaţionale, altele marcând
eforturi de adaptare, iar altele caută să reînvie vechiul naţionalism, egoismul
naţional.

2.5. Conservatorismul şi neconservatorismul

Reprezintă o atitudine politică care izvorăşte din dorinţa conservării stărilor
de lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729 - 1797),
politician englez care pleda pentru apărarea ordinii tradiţionale, susţinând
schimbările treptate (moderate).
Conservatorismul are trei părţi distincte:
- atitudinea faţă de societate;
- idealul de guvernare;
- practica politică.
Conservatoriştii susţin că societatea este anterioară indivizilor ce o
compun, ei fiind un produs social artificial.
Statul trebuie să fie deasupra instituţiilor autonome care-şi vor păstra
principiile proprii de dezvoltare.
Conservatorismul se opune susţinerii soluţiilor radicale în actul de guvernare.
Neoconservatorismul desemnează acele sisteme de idei care urmăresc, fie
să adapteze la realităţile zilei idei conservatoare, fie idei conservatoare faţă de
cerinţele actuale ale realizării progresului social-general.
Conservatorismul şi neoconservatorismul au în comun:
- inegalitatea socială a oamneilor;
- elitismul;
- primatul statului în raport cu individul;
- teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalistă liberală a
dus la omogenizarea societăţii - neputinţa de a guverna - şi, de aceea, se impune
o conducere elitistă).
 ANEXA NR. 2

DOCTRINE POLITICE

DOCTRINE POLITICE

DEMOCRATICE DICTATORIALE

• LIBERALE • FASCISTE
• NEOLIBERALE • COMUNISTE
• CONSERVATOARE • RASISTE
• DEMOCRAT-CREŞTINE • ELITISTE
• SOCIAL-DEMOCRATICE • MILITARISTE
ETC. ETC.
 ANEXA Nr.2

1. LIBERALISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL
(Caracteristici)

A. LIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie costituţională, republicană
• Statul: - domnia justiţiei, securitatea şi toleranţa.
- rolul - "paznic poliţienesc de noapte", "jandarm", legislativ;
• Individul: - libertate deplină, iniţiativă, protecţie
- competiţie, nu solidaritate
• Economia: - de piaţă, proprietatea privată;
- totul este un rezultat al cererii şi ofertei.
• Moralitatea: - economisire, respectul proprietăţii, onestitate contractuală.

B. NEOLIBERALISMUL:
• Forma de guvernare: monarhie sau republică;
• Statul: "stat al bunăstării", funcţie normativă în economie, viaţa socială,
reprezentare internaţională.
• Individul: libertate, iniţiativă, protecţie, competiţie, respectul legii;
• Economia: de piaţă cu pârghii de reglarea ce aparţin statului.
• Moralitatea: respectul proprietăţii.

ANEXA Nr.3

2. SOCIAL - DEMOCRAŢIA

• Valorile fundamentale: libertate, justiţie, solidaritate, echitate, autonomia,

pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate,
eficienţă, colaborare, responsabilitate individuală şi
colectivă, comunicare, creditul.

• Statul: democrat prin alegeri libere, sub controlul social, protecţia socială.

• Economia: îmbinarea planificării şi concurenţei, controlul politic în economie,

participarea muncitorilor la gestionarea
întreprinderilor, iniţiativa particulară, proprietatea
primată, negocierea principiilor privind salarizarea
 ANEXA Nr.4

3. DEMOCRAŢIA -CREŞTINĂ

• Promovează: principiile democraţiei în asociere cu principiile filosofiei eticii

creştine.
• Principii: - echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală şi cele locale;
- combinarea raţională a interesului naţiunii cu cel internaţional;
- sporirea autorităţii politice şi juridice a statului în apărarea
autorităţii spirituale.
• Valori: proprietatea şi munca, inegalitatea naturală şi egalitatea morală,
disciplina şi libertatea, familia şi statul, naţionalismul şi
ecumemismul, solidaritatea tuturor categoriilor sociale,
demnitatea persoanei.
• Statul: responsabil în asigurarea binelui social, democraţia comunitară,
pluralismul politic.
• Economia: economie socială de piaţă.

ANEXA Nr.5

4. NAŢIONALISMUL

• Promovează: valorile naţionale: independenţă suveranitate, cultură, interesul

naţional, identitatea naţională.

• Statul: puternic, în măsură să asigure dezvoltarea naţională şi dăinuirea naţiei.

• Valori: demnitate naţională, valorile creştine

• Experimente: naţional-socialismul, fascismul.