Iona

Marin Sorescu
Unul dintre cei mai importanti scriitori romani este Marin Sorescu. Acesta a realizat
numeroase opere printre care se evidentiaza piesa de teatru “Iona”. Aceasta a fost publicata in
1968 si apartine trilogiei “Setea muntelui de sare”, fiind o piesa analitica, in sensul ca ceea ce se
intampla pe scena reprezinta ultimul act al unei actiuni incepute de mult timp. Titlul acestei
trilogii semnifica setea de Absolut a omului. Subintitulata “Tragedie in 4 acte”, piesa construieste
un orizont de aşteptare ce consta intr-o viziune asupra lumii bazată pe conflictul dintre om şi
propriul destin.
Tema operei o reprezinta singurătatea individului ale cărui raporturi cu lumea exterioară,
cu divinitatea şi chiar cu sine au fost anulate. În prefaţa la “Iona”, Marin Sorescu, respingând
afirmaţiile care făceau din piesă o apologie a sinuciderii, afirmă : ” Ştiu numai că am vrut să scriu
ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din
substantivul propriu ‘Iona’ care se refera la personajul principal. Din aceasta perspectiva, aparent,
piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona. Acesta este insarcinat in
taina sa propovaduiasca cuvantul Domnului in cetatea Ninive, caci faradelegile oamenilor
ajunsesera pana la cer. De teama, prorocul vrea sa se ascunda si, cu ajutorul unei corabii, fuge la
Tarsis, dar Dumnezeu il pedepseste pentru neascultare. Trimite un vant ceresc care rascoleste
marea, si fugarul Iona ajunge in valuri. Un monstru marin il inghite, din porunca divina. Dupa 3
zile si 3 nopti petrecute in pantecele pestelui, in rugaciuni, Iona ajunge pe uscat, dupa care in
Ninive reuseste sa-i intoarca pe oameni la credinta. Subiectul fabulei biblice nu-l ragasim decat
vag in continutul piesei lui M. Sorescu, mai exact autorul preia doar numele personajului si
ipostaza acestuia de a fi inghitit de un peste, pentru a vorbi despre singuratatea omului
contemporan.
In dramaturgia moderna, in general, si in teatrul lui Marin Sorescu, prioritari sunt atat
personajul, cat si evenimentul. Un prim aspect al modernitatii prin care piesa surprinde este
prezenta pe scena a unui singur personaj. De asemenea, decorul este sumar, el ajunge doar sa
simbolizeze spatiul, existenta: o gura de peste si niste cercuri facute cu creta, simbolizand apa,
acvariul.
Teatrul contemporan se caracterizează printr-o depăşire a limitelor dintre speciile dramatice,
astfel încât piesele adună elemente de tragic, de comic şi de dramatic în acelaşi timp- tragicul
personajului rezulta din confruntarea acestuia cu propriul destin. Limita fără de care tragicul nu
există este reprezentată aici în mod evident de şirul nesfârşit de burţi de peşte pe care Iona
încearcă sa le depăşească. Ca şi în tragedia clasică, destinul se întoarce împotriva eroului.
Discursul eroului dramatic este punctat si cu elemente comice şi parodice, de exemplu, scena în
care el ajută burta peştelui să mistuie poate fi o sursă de comic. Cântecul religios
«Veşnica pomenire» este transpus de erou în registrul parodic: «Veşnica mistuire, veşnica
mistuire».
Sub semnul modernitatii sta si imbinarea dramaticului cu epicul si cu liricul. Discursul
dramatic este adeseori punctat de secvenţe de poezie autentică, limbajul fiind metaforizat :
«Începe să fie târziu în mine. Uite s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa
casei”.
Pe langa aceste trasaturi specifice dramaturgiei moderne, piesa dezvolta si aspecte clasice,
cel mai evident fiind de ordin structural. Astfel, textul este format din 4 tablouri dramatice a caror
succesiune pune in evidenta evolutia relatiei personajului cu lumea si cu sine insusi.
 In deschiderea piesei, în didascaliile la primul tablou, Iona este prezentat în ipostaza
pescarului ce isi arunca navodul in mare, dar are lângă el un acvariu cu peştişori. Incipitul
discursului dramatic evidentiaza motivul însingurării absolute ilustrat de pierderea ecoului
“Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul (...).Gata şi cu ecoul meu... “. Monologul
personajului din primul tablou are ca temă destinul său de pescar lipsit de noroc. Discursul
dramatic este aici marcat de problematica raporturilor dintre personaj şi propriul destin. De
asemenea, în această ecuaţie apare şi motivul idealului: “ De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am
şi visat”.
Tabloul al II- lea prezintă în didascalii imaginea lui Iona înghiţit în interiorul Peştelui I.
Personajul mediteaza asupra trecerii timpului şi a morţii. Moartea este reprezentată metaforic in
ipostaza somnului: “Uite s-a făcut întneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei. Tebuie să
sting cu o pleoapă toatelucrurile care au mai rămas aprinse.(...) De ce trebuie să se culce toţi
oamenii la sfârşitul vieţii ?”. Motivul ferestrei care apare spre finalul tabloului ilustrează dorinţa
de evadare a personajului. Iona încearcă să străpungă burta peştelui cu un cuţit. Apare pentru
prima dată şi ideea sinuciderii ca modalitate de evadare.
Discursul dramatic al personsajului are ca temă centrală in Tabloul III, condiţia de înghiţit
ca simbol al naşterii şi al morţii: “ - Toţi trebuie să trăim. – Tocmai asta spuneamşi eu – toţi
trăiesc...pe acolo pe unde or fi ei”. Întâlnirea cu Pescarul I şi Pescarul II nu face altceva decât să
accentueze ideea de singurătate absolută. Cei doi pescari cară în spinare fiecare câte o bârnă –
simbol al supliciului (chin) cu trimitere la mitul biblic al patimilor lui Iisus, dar si al conditiei
umane. Ei nu vorbesc, cu toate că Iona le pune întrebări; chiar isi raspunde, în acest fel ei se
confundă cu lumea mută a peştilor, marcă a lipsei de comunicare absolută. Dramatismul acestui
tablou este accentuat de gestul personajului de a scrie o scrisoare mamei pe propria-i piele
decupată din palma stangă. Scrisoarea, în acest fel concepută, se vrea a fi un mesaj de salvare
“Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă odată !”. Întoarcerea
acestei scrisori la Iona şi deschiderea ei cu sentimentul surprizei, fără să-si recunoască mesajul,
subliniază absurdul comunicării interumane.
In didascaliile de la începutul tabloului IV, autorul creează iluzia spaţiului exterior ca
semn al reuşitei evadării personajului. Iona este reprezentat ca imagine prin apariţia bărbii lungi
şi ascuţite la gura grotei – semn al trecerii timpului. Tabloul se deschide cu imaginea soarelui –
simbol al vieţii şi aici al idealului la care aspiră personajul Iona: “Straşnic năvod mai am. Vreau
să prind cu el acum soarele”. Ieşit din burta ultimului peşte spintecat, Iona descoperă că orizontul
este, de fapt, o serie întreagă de burţi de peşte, “ ca nişte geamuri puse unul lângă altul”. De mare
efect stilistic este aici parodierea ideii de dumnezeire şi de salvare a omului prin raportare la
credinţă. Ideea este reprezentată simbolic prin imaginea unui Dumnezeu captiv în mormânt care
eşuează în cel mai important moment al existenţei sale – învierea. În viziunea autorului,omul este
în acest fel lipsit de posibilitatea salvării: “Oameni buni, învierea se amână !”. Paroxismul este
oferit de alienarea personajului: acesta pierde legatura cu realitatea si cu propriul sine, uitandu-si
trecutul si tot ceea ce il defineste- bunicii, parintii, masa, scoala, viata. Secvenţa finală a piesei
este si cea mai încărcată din punct de vedere simbolic. Înainte de gestul final al spintecării
propriei burţi, personajul face o descoperire esenţială: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”,
oferidu-si posibilitatea descoperirii propriei identitati.
In concluzie, prin aceasta piesa dramatica este transpusa viziunea autorului asupra lumii,
respectiv asupra destinului. Iona intruchipeaza tragismul conditiei umane. Filonul tragic al piesei
se sprijină pe existenţa hybrisului – condiţie esenţială a apariţiei tragicului. Problema destinului
este, astfel, laitmotivul acestei piese. În dialogul cu sine, Iona invocă adesea destinul ca principal
responsabil pentru condiţia sa de înghiţit: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce
te-ai născut” sau „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a gresit-o”. Teatrul de personaj sorescian isi
deruleaza actiunea in interiorul personajelor, in adancurile sufletesti, coborare care, de fapt,
inseamna ascensiunea si izbanda personajului in incercarea sa de a depasi lumea si de a se regasi
pe sine.