ANNE K.

JOY

Un mariaj de Crăciun

Seria Magia Crăciunului :

Ciocolată, dragoste şi Crăciun
Cu dragoste, Moş Crăciun
Sărută-mă sub vâsc!
Răpeşte-mă de Crăciun!
Un Crăciun cu bucluc
Iubeşte-mă sub fulgi de nea!
Un mariaj de Crăciun
O vacanţă imprevizibilă
Ascunde-mă de Crăciun!
O iubire în decembrie

EDITURA OLGA

Ploieşti, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
JOY, ANNE K.
Un mariaj de Crăciun / Anne K. Joy. – Ploieşti : Editura
OLGA, 2019
ISBN 978-606-94752-9-4
821.135.1

Credit imagine: www.dreamstime.com - (c) Olga Skripnik

www.123rf.com - (c) inides

Editura OLGA
Email: annekjoy@annekjoy.ro
https://www.annekjoy.ro

© Editura OLGA, 2019

Toate drepturile rezervate.

Traducerea, copierea sub orice formă (scanare,

fotocopiere, rescriere etc.), încărcarea sau postarea lucrării
fără acordul scris al editorului este strict interzisă!
 Când totul pare pierdut,
trebuie doar să crezi în magia Crăciunului.
 CAPITOLUL 1

Gabriel se comporta ciudat. Părea mai agitat decât îl

văzusem vreodată. Îmi adusese un buchet mare de trandafiri
şi mă ajutase să pregătesc cina. În fine, o făcusem doar
pentru că insistase, altfel m-aş fi mulţumit cu o pizza cu
extra-brânză. Nu-mi plăcea să gătesc. Pentru cine? Trăiam
singură de zece ani. Cel mult puteam să-mi fac rapid o salată
şi să o mănânc în timp ce privesc ştirile de la ora şapte seara.
Aveam o viaţă simplă, dar mi-o adoram. Sub nicio formă nu
doream să o schimb în vreun fel. Schimbarea înseamnă să
mă complic. Ori eu sunt fericită aşa.
— Cum ţi s-a părut friptura, iubito?
— Bună, am răspuns, dându-mi capul într-o parte.
Nu mă dăduse pe spate.
Gabriel a luat paharul cu vin roşu şi l-a golit din
câteva înghiţituri.
— Eşti minunată în această seară.
Îmi mai spusese asta de vreo două ori. Pentru el eram
minunată întotdeauna, ţinând cont că mereu îmi menţiona
acest lucru. În fapt, arătam ca în oricare altă zi. Purtam o
pereche de blugi, o bluză largă, croşetată chiar de mine în
orele libere, dar şi puţin machiaj, însă şi acela rămas de peste
zi de la muncă.
El era îmbrăcat la patru ace. Încă purta sacoul. Oare
nu îi era cald? În casă erau peste douăzeci şi două de grade.
— Îţi mulţumesc.
 ANNE K. JOY

Replica mea era lipsită de interes, dar dacă aşa era

politicos... să mulţumeşti când ţi se fac complimente...
Gabriel Pascal, iubitul meu, s-a ridicat în picioare,
apoi mi-a aruncat un zâmbet larg. Părea emoţionat dincolo
de acel surâs. A venit în faţa mea, s-a aşezat în genunchi şi a
scos o cutiuţă neagră din buzunarul interior al sacoului.
— Otilia Kovalev, a început el.
Mie deja mi se întorcea stomacul pe dos.
— Vrei să fii soţia mea?
Mi-am pus mâna la gură. Nu de emoţie, ci pentru că
încercam să nu vomit. Mi-a luat câteva secunde bune să îmi
revin. Gabriel îmi zâmbea larg, sigur pe el că va primi
răspunsul dorit.
— Imaginează-ţi, scumpo... o casă mare, modernă, o
bucătăreasă, cină caldă în fiecare seară, doi copii, un câine în
curte şi un loc de muncă mai bine plătit.
— Adică mă cumperi? Drept cine mă iei?
Zâmbetul i s-a şters brusc.
— Nu, nu, nu. M-ai înţeles greşit.
— Greşit? Ai zis că-mi oferi un loc mai bine plătit.
Lucram împreună într-un spital privat. La clinica lui,
Pascal Medical Center. El medic ginecolog, eu o simplă
recepţioneră.
— De ce să nu ocupi o funcţie mai bună? Te cunosc
şi ştiu cât eşti de ambiţioasă. Ai putea să începi nişte studii şi
să ajungi asistentă.
— Doar că nu sunt interesată. Nu-mi place să văd
sânge. Mă rog, nu atât de mult de la atâţia pacienţi.
— Poţi să fii ce vrei tu. Tot ce îmi doresc este ca în
vară să ne căsătorim. Vreau să fii soţia mea.
— Nu şi eu. Îmi pare rău pentru tine, Gabriel, însă
răspunsul meu este un refuz cât se poate de clar.
5
 Un mariaj de Crăciun

Se holba la mine. Mi-am împins scaunul în spate

pentru a mă putea ridica în picioare. Şocat de reacţia mea, s-
a ridicat şi Gabriel, apoi a închis în linişte cutiuţa în care se
afla inelul cu diamant.
— Deci mă refuzi.
— Categoric, după cum ţi-am explicat. Ţi-am spus de
la bun început că îmi doresc să fiu singură. Un soţ mi-ar
tulbura liniştea, mi-ar fura din plăcerile vieţii. Ar trebui să-mi
fac programul în funcţie de el, să ţin cont de dorinţele lui
când comand pizza sau aleg filmul, să-i aduc o bere când
merg să-mi iau o doză de cola sau o îngheţată din frigider.
Ar trebui să-i bag şi hainele lui în maşina de spălat, să-i
strâng părul şi apa de pe jos după ce face baie. Ar aduce în
discuţie subiectul copii şi ar trebui să-i fac cel puţin unul. M-
ar forţa să-i cunosc părinţii şi...
— Ai mei or să te placă.
— Pe naiba! Ştii bine că se aşteaptă să iei o femeie de
rangul tău, dacă nu chiar din cel superior. Aparenţele
contează în societatea noastră.
Am tăcut amândoi. Eu retrasă lângă bătrânul
şemineu, el lângă masa din mijlocul sufrageriei.
Locuiam într-o casă veche, bătrânească, construită
din lemn, undeva în apropierea Sibiului. Casa trebuia să fi
trecut lejer de un secol, dar în ultimii zece ani mă ocupasem
de ea şi îi adusesem îmbunătăţiri. Păstrasem aerul vechi prin
articolele de decor, pe care de altfel le recondiţionasem.
Eram mulţumită de cum arăta căminul meu şi speram să nu
fiu nevoită să plec curând de aici. Oricum n-aş fi avut unde
să mă duc.
— Ce se va întâmpla cu noi, Otilia?
Mi-am muşcat buzele înainte de a-i răspunde.
— Îmi dau seama că te-ai ataşat de mine.
6
 ANNE K. JOY

— Bineînţeles. Eşti o femeie frumoasă şi sunt

îndrăgostit de tine. Sunt îndeajuns de nebuneşte îndrăgostit,
încât să te cer de soţie, să-mi doresc să trăiesc o viaţă
întreagă alături de tine.
— Vezi? Aici ai greşit. Ţi-am spus că între noi nu
poate fi vorba de sentimente de acest gen. Iubirea... iubirea...
Am făcut o grimasă, ca şi când m-ar fi scârbit.
— Înţeleg. Niciodată nu ţi-a plăcut romantismul.
Nu. Pentru că eu nu ştiam cum e să fii o persoană
iubită. Mă obişnuisem să fiu singură.
— Corect. De asta cred că este timpul să ne
despărţim acum.
— Acum?! În prag de sărbători?
Am ridicat din umeri şi am clătinat din cap.
— De ce nu? E scris în calendar că nu este
recomandat?
— Otilia! Nu mă lua peste picior. Sunt iubitul tău.
Nu m-am putut abţine şi mi-am arcuit o sprânceană.
Eram vizibil indignată de cuvintele lui.
— Ai fost. Înţelege că pentru mine, orice ar fi
însemnat relaţia asta, s-a terminat.
— Arunci doi ani la gunoi?
— Doi ani? m-am întrebat în şoaptă, şocată.
— Adică nici măcar nu ştiai de cât timp suntem
împreună?!?
Bineînţeles că nu-mi pierdusem vremea cu astfel de
detalii. Mă întrebam cum făcusem să rezist atât de mult
alături de el. Nu că ar fi avut vreun defect sau mai ştiu eu ce,
dar doi ani erau doi ani. Parcă prea multă vreme.
— De unde era să ştiu? Nu mi-am notat în agendă, i-
am replicat pe un ton acid.

7
 Un mariaj de Crăciun

— Da... la tine totul se notează într-o agendă. Ca şi

pacienţii cărora le faci programare, nu?
— Exact! E mult mai uşor de reţinut.
Gabriel s-a pălmuit peste frunte.
— Dumnezeule, Otilia!
A deschis gura să mai spună ceva, apoi a închis-o
brusc. Într-un final l-am auzit:
— Eşti imposibilă. Într-o zi o să regreţi că mi-ai dat
cu piciorul. Eu chiar ţin la tine. După tot acest timp în care
nu ţi-am greşit cu nimic, nici măcar cu o privire aruncată
după o altă femeie sau cu vreun cuvânt nepotrivit, nu
meritam nepăsarea ta.
Avea dreptatea lui. Totuşi, asta nu mă făcea să regret
ruperea relaţiei noastre. Fără să mai scoată vreun cuvânt,
Gabriel Pascal a plecat din umila mea casă. Eu am rămas să
strâng resturile, masa, să spăl vasele şi să fac curat.
— Şi se miră de ce l-am refuzat! am exclamat cu
năduf după ce am pus totul în ordine.
Eram obosită după atâta efort. Îmi plăcea să menţin
locuinţa curată, fiecare lucru să fie pus la locul lui şi să nu
păstrez obiecte pe care „aş putea să le folosesc cândva”. Nu.
Dacă nu credeam cu tărie că o să am nevoie de ceva anume,
atunci locul lui era la gunoi. Şi cumva, poate că la fel
procedam şi cu oamenii, cu dorinţele şi sentimentele mele.
După ce am verificat uşa, m-am retras în dormitor şi
am dormit pentru următoarele şapte ore. În zori am ieşit să
alerg prin pădurea de alături, deşi era frig.
Mirosea puternic a iarnă, a frig şi parcă a sărbători.
Nu aveau prea mare farmec pentru mine. Fiind singură, nu
mai obişnuiam să mă bucur de ele. Decembrie era o lună
diferită când încă mai aveam familie. Pe atunci coşul de
nuiele era plin cu nuci, mere şi gutui. Cuptorul nu înceta să
8
 ANNE K. JOY

ne coacă cea mai bună pâine, cei mai fabuloşi cozonaci, cei
mai apetisanţi biscuiţi parfumaţi şi cea mai dulce plăcintă cu
mere şi scorţişoară. Şi bradul... bătrâna creangă de brad,
tăiată chiar de tata, împodobită de mama chiar şi cu
ambalajele bomboanelor mâncate de mine. Mmmm... şi
colindătorii, acele glasuri de înger ale copiilor... Practic, în
fiecare zi era sărbătoare.
După ce am făcut un duş rapid, m-am îmbrăcat, m-
am machiat puţin şi am pornit spre staţia de autobuz, aflată
pe drumul principal. De acolo am coborât la capăt de linie şi
am mers pe jos până la Pascal Medical Center.
— Otilia! m-a strigat buna mea prietenă şi colegă de
muncă, Monica Istrate.
Ieşea din cabinet. M-am oprit cât să o aştept să mă
prindă din urmă.
— Ai ajuns mai devreme, mi-a zis ea.
— Da. Şoferul s-a grăbit puţin. O să mă schimb şi
merg să le ajut pe fete.
A făcut o grimasă.
— Mai bine să bem o cafea pe terasă.
— Bine. Oricum n-am apucat s-o beau în această
dimineaţă.
Ne-am îndreptat spre tonomatul de cafea, iar de
acolo am urcat până aproape la ultimul etaj, unde se afla o
terasă. Primăvara şi vara era nemaipomenit acest spaţiu, însă
nu şi în prag de iarnă. Din fericire, vântul nu bătea prea tare.
Totuşi, se vedea pe noi că ne era frig.
— Şi?
— Şi ce? am întrebat-o la rândul meu.
— Ei, ce...! N-ai nimic să-mi povesteşti?
— Cum ar fi?

9
 Un mariaj de Crăciun

— Nu ştiu. De exemplu, Gabriel a venit nervos...

Nu, nu nervos, ci plin de draci. S-a uitat urât la noi toate şi
ne-a vorbit de parcă eram nişte legume stricate. Ne-ar fi pus
într-o pungă şi ne-ar fi aruncat la ghenă. Frustrat tip!
— Oh! am exclamat în şoaptă.
— Deci?
Avea pe chip un zâmbet larg, ca un copil când vede
ciocolata preferată.
— M-a cerut în căsătorie aseară.
De această dată a făcut ochii mari.
— Şi ai acceptat?
— Evident că nu.
Am luat o gură din paharul plin cu cafea fierbinte.
— Eşti sigură?
— Da. Ştii bine că ultimul lucru pe care aş vrea să-l
fac ar fi să mă căsătoresc. De fapt, nici măcar să mă mut sub
acelaşi acoperiş cu un bărbat. Pură tortură.
A dat din cap, în semn că mă înţelege, nu şi că mă
aprobă. În comparaţie cu mine, Monica îşi dorea o familie.
Se apropia de vârsta de treizeci de ani şi simţea că
îmbătrâneşte fără a avea un scop, o bucurie. Voia copii, iar
asta însemna şi un soţ, un tată responsabil pentru ei.
— Gabriel nu este un bărbat atât de rău. Adică, nu e
tocmai genul pe care să-l arunci la gunoi.
— Nu începe şi tu, Monica.
— Ce e? Nu arată deloc rău. Brunet, ochi căprui,
înalt, merge la sală în mod regulat, are o casă, o clinică, e
medic ginecolog. Trag concluzia că trebuie să fie şi bun la
pat.
— Dumnezeule! am exclamat scârbită.
— Ce-am zis de data asta? Zic şi eu, omul trebuie să
ştie cum stau treburile pe acolo, a zis ea, ducându-şi privirea
10
 ANNE K. JOY

în jos. La cât studiază o anumită zonă a femeii, măcar atât să

cunoască şi el, cum să-şi satisfacă partenera.
— Cu cât te ascult, cu atât mi se pare că eşti mai
îngrozitoare.
Am băut din nou din cafea. La fel şi Monica.
— Mă rog. Sper să nu regreţi.
— Îmi laşi senzaţia că vorbesc cu Gabriel şi că se
repetă discuţia de aseară. Orice mi-ai spune, nu o să mă faci
să mă răzgândesc.
Monica a ridicat din umeri.
— Treaba ta. Ai fi putut să petreci sărbătorile acestea
în compania viitorilor... foşti socrii.
— Nişte aristocraţi, i-am replicat cu iuţime.
Mulţumesc pentru gândul tău, bun intenţionat, dar prefer să
stau singură în noaptea de Crăciun. Cu o cană mare de vin
fiert alături, foc în şemineu. Pe fotoliu şi să croşetez, aşa ar
arăta seara mea de Crăciun de vis.
— Sunt convinsă, mi-a tăiat vorba prietena mea.
Scenariul tău, Otilia, arată demn de o bătrânică singură pe
lume. Îţi mai lipseşte o pisică aşezată pe coapsele tale.
— Ar fi o idee să-mi iau un animal de companie.
Comparativ cu un soţ, trăieşte mai puţin şi nu-mi cere să fac
sacrificii.
Am izbucnit amândouă în râs. Apoi am continuat să
ne bem cafeaua repede, căci frigul ne intrase în oase.
După ce am coborât, m-am schimbat în uniformă şi
mi-am ocupat locul. Am lăsat-o pe una dintre colege să
plece acasă. Monica a stat şi ea lângă mine. În majoritatea
cazurilor eram trei sau patru persoane care ne ocupam de
preluat programări, de confirmat pe cele de a doua zi, de
eliberat diverse rezultate sau documente medicale, dar şi de
distribuit pacienţi în cabinete, atunci când asistenta vreunui
11
 Un mariaj de Crăciun

doctor lipsea. Din fericire, pe Gabriel nu l-am văzut decât

atunci când am terminat programul. Avusese agenda plină.
Era un medic căutat. Unele îl alegeau pentru
profesionalismul său, altele pentru că era un bărbat frumos.
Niciodată nu am fost geloasă pe vreuna dintre ele.
— Otilia, mi-a rostit el numele pe un ton aparent
dur.
— Da, i-am răspuns.
Mi-am luat rucsacul şi mi l-am pus pe umăr.
— Pleci?
— Mi s-a terminat programul. Deci da.
— Te conduc.
— Nu, însă mulţumesc pentru intenţie. Poate
Monica nu te va refuza.
Brusc ne-a privit pe amândoi.
— Locuiesc aproape, a zis ea.
Am ridicat din umeri şi am dat să trec pe lângă
Gabriel. El m-a urmat până afară.
— Nu te-ai răzgândit?
— Nu, a venit răspunsul meu.
L-am auzit cum a oftat.
— Eu m-am gândit la tine, astăzi.
— Ai avut timp? Au fost o mulţime de paciente.
— Nu mi-am putut lua gândul de la tine, Otilia.
Înţelege-mă, te iubesc.
— Asta nu-mi va schimba decizia în ceea ce te
priveşte, Gabriel. Uite, chiar îmi pare rău că ţi-ai pierdut
vremea cu mine şi poate că ar fi trebuit să-ţi repet deseori că
nu vreau o relaţie serioasă. Nu ştiu, poate că ar fi fost
necesar să o las la stadiul de aventură şi să fi rupt legătura
dintre noi cât mai rapid. Admit că am partea mea de vină.
— Sunt dispus să continuăm aşa, a izbucnit el.
12
 ANNE K. JOY

Îl priveam adânc în ochii săi căprui. Omul părea cât

se poate de sincer. Îl compătimeam. Şi pe de altă parte mă
uram că nu putusem să mă ataşez de el. Aşa cum spusese şi
Monica, nu arăta rău şi nici nu se comportase vreodată urât
cu mine. De fapt, nici nu prea aveam ce reproşuri să-i fac.
— Oh, Gabriel! Te rog, nu complica situaţia mai tare
decât este deja.
— Cum? Şi dacă asta înseamnă să o complic, atunci
află că vreau s-o fac. Prefer să te am în termenii tăi, decât să
te pierd.
Nemulţumită de atitudinea lui, demnă unui preş, mi-
am clătinat vehement capul. Nu eram de acord cu el.
— Nu este corect faţă de tine. S-a...
— O seară liniştită, Otilia, domnule doctor! ne-a
salutat Monica în timp ce trecea pe lângă noi.
— Asemenea, Monica. Ne vedem mâine, i-am zis.
A ridicat o mână şi a fluturat-o în aer, în semn de
rămas bun.
— Monica ştie despre noi?
— Desigur. Este prietena mea cea mai bună. Dar stai
liniştit, nu va spune altcuiva.
— Nu de asta îmi fac griji, Otilia. Aş fi vrut ca toată
lumea să ştie despre noi doi. Aş fi vrut să te pot săruta
oriunde şi oricând, fără să fiu nevoit să mă abţin sau să vin
până la tine acasă pentru a-ţi gusta buzele.
Inevitabil, o grimasă mi-a apărut pe chip.
— Ai devenit romantic. Ştii că...
— Ştiu, a intervenit el, nu-ţi place.
Corect, mi-am zis în gând.
— Dar eu vreau să-ţi spun tot ce simt, să afli cât de
mult te doresc şi cât de importantă eşti pentru mine.

13
 Un mariaj de Crăciun

— Mă grăbesc, Gabriel. Chiar mă grăbesc. Subiectul

acesta mă depăşeşte şi-ţi jur că vreau să dau uitării ce a fost
între noi.
— Tu, căci pentru tine a fost doar sex. Pentru mine a
fost doar dragoste şi nu te pot şterge uşor din inima mea.
— Regret că simţi asta. Sunt convinsă că undeva în
jurul tău, se ascunde de fapt femeia care să-ţi răspundă
sentimentelor cu aceeaşi tărie.
— Otilia!
— Sper să putem păstra o relaţie profesională, i-am
zis. Dacă nu, te rog să-mi spui şi o să încep să-mi caut
imediat un nou loc de muncă.
— Sub nicio formă nu vreau asta. Ar însemna să nu
te mai văd.
— Poate că ar fi mai bine.
Am făcut câţiva paşi spre stradă, iar Gabriel m-a
prins de mână.
— Te rog, promite-mi că o să te mai gândeşti.
Ştiam că nu o s-o fac, aşa că mi-am clătinat capul.
— Eu o să te aştept, a insistat el.
— Treaba ta, a venit răspunsul meu.
Mi-am tras mâna dintr-a lui şi am pornit spre staţia de
autobuz. L-am prins cu cinci minute înainte de a pleca spre
satul meu.
Pe drum nu m-am gândit la nimic, nici măcar la
discuţia cu Gabriel. Doar am admirat casele, în special pe
cele care erau deja decorate, deşi erau ultimele zile ale lunii
noiembrie.
După ce am coborât din autobuz, am pornit pe jos
spre casă. Mi-a luat câteva minute, căci am grăbit pasul. Era
întuneric, iar locuinţele erau foarte rare şi pe deasupra,
împrejmuite de copaci groşi. Cu cât mă apropiam, cu atât mi
14
 ANNE K. JOY

se părea că în curtea mea se află... ceva. Abia când am ajuns

lângă gard am văzut o maşină neagră de teren. Eram
complet şocată. Oricine ar fi fost, comisese o infracţiune.
Intrase pe proprietatea mea. Spre binele lui, mă rugam să fi
greşit curtea.
M-am apropiat de geamul maşinii şi i-am ciocănit.
— Hei, tu! i-am strigat.
Fiind beznă, n-am putut să-mi dau seama cine era.
Nici nu se vedea înăuntru. Geamurile erau închise la culoare.
Portiera s-a deschis, iar un bărbat înalt, şaten, cu ten alb,
îmbrăcat la patru ace, şi-a făcut apariţia.
— Otilia?
Tonul lui m-a secerat. Jur, am leşinat, căci ştiam cine
era!

15
 CAPITOLUL 2

M-am trezit pe patul meu. Pe patul meu, subliniez

asta, pentru că... Fie am avut un coşmar, fie acel bărbat a
revenit în viaţa mea şi a îndrăznit să pătrundă în intimitatea
dormitorului meu.
Nu era pe lângă mine. M-am uitat cu atenţie în jur.
Nu era. Dar putea să fie în oricare dintre camerele de alături.
Şi cum naiba să ies, să dau ochii cu el? Ce să-i spun? Să se
evapore? Nu. Dacă cineva trebuie să se evapore, aceea sunt
eu. Doar că, am o singură problemă: nu am unde să mă duc.
Această problemă am avut-o şi cu zece ani în urmă. Aşa am
ajuns în situaţia în care încă mă aflu.
Am stat în tăcere absolută pentru următoarea
jumătate de oră, timp în care ar fi trebuit să alerg prin
pădure. Am păstrat liniştea până când am deschis sertarul
noptierei, dar a căzut lampa şi s-a auzit un zgomot puternic.
Dacă am avut dubii că sunt sau nu singură în casă,
bătăile din uşa de lemn a dormitorului, mi-au distrus orice
îndoială.
— Otilia, l-am auzit de dincolo. Pot să intru?
Tocmai aşezam lampa pe locul ei.
— Nu, am răspuns normal.
Doar că el a deschis şi a păşit înăuntru, apoi mi-a
zâmbit uşor. La naiba! Şi la prima oră a zilei era îmbrăcat la
patru ace, de parcă se pregătea să meargă la birou.
— Otilia...
 ANNE K. JOY

— Robert...
— Mă bucur să te revăd.
Nu acelaşi lucru puteam să spun şi eu. Nu-l mai
văzusem de zece ani. De ce acum? Cu ce naiba greşisem?
— Ce este cu tine aici? l-am întrebat în schimb.
— Vreau să petrec Crăciunul acasă.
— După zece ani?
Robert a făcut câţiva paşi spre patul meu. Mă
întrebam după ce anume îl recunoscusem seara trecută. Nu
arăta rău nici în copilăria noastră. De altfel, el a fost prima
mea dragoste. Când ne-am căsătorit, încă eram îndrăgostită
de el, dar ştiam că sub nicio formă nu-mi răspundea cu
aceleaşi sentimente. Era tânăr şi voia să călătorească. Fiind
prieteni, s-a sacrificat şi m-a luat de soţie, asta ca să pot sta
legal în casa bunicii lui.
Totuşi, acum arăta ca un bărbat în toată firea. Nu mai
era un băieţandru, ci avea un trup bine făcut şi conturat, plin
de muşchi. Mă făcea să-mi doresc să-l văd dezbrăcat,
eventual să-l rog să facă şi câteva piruete. Doar trebuia să-l
admir de jur împrejur, nu?
— Da. Pot să mă aşez pe marginea patului?
Am înghiţit în sec. M-am ridicat în şezut şi m-am dat
cât mai pe margine, iar astfel am rămas pe o jumătate de
saltea. Paturile, adică cele două din toată casa, erau de o
singură persoană. De ce aş fi avut nevoie de unul mai mare?
Ar fi trebuit să pierd timp să aşez aşternuturile în fiecare zi şi
să-i dau ocol de patru, până la şase ori. Apoi, acestea ar fi
ocupat de două ori mai mult loc în maşina de spălat. Practic,
risipă de apă şi detergent.
— Sigur că da, i-am replicat.
Mă aşteptam să rămână undeva pe la jumătate, cât
mai retras, la ceva distanţă de mine. Mă rog, o distanţă
17
 Un mariaj de Crăciun

decentă în situaţia dată. În schimb, s-a întins lângă mine.

Trupurile noastre se atingeau sfidător.
Am căutat să înghit fără să mă dau de gol cât eram de
stresată, dar...
— Ai înghiţit cumva? m-a întrebat imediat. Eşti
emoţionată?
— Nu, am minţit. S-a auzit ceva afară, am mai
adăugat.
Şi-a aplecat uşor capul într-o parte, ca şi când ar fi
spus neîncrezător: „dacă tu zici...”.
— Înţeleg. Bănuiesc că vrei să-mi fac bagajele şi să
eliberez casa cel puţin până pleci tu. Dacă nu chiar pentru
totdeauna.
— Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac, ar fi să te
izgonesc din locul care ţi-a devenit cămin, Otilia. Sau ce,
crezi că n-am văzut cât de mult ai schimbat casa şi cât de
bine te-ai străduit să o păstrezi într-o condiţie mai bună
decât era?
Mă simţeam măgulită.
— Iubesc această locuinţă. A devenit căminul meu şi
mi-ar fi greu să renunţ pe nepusă masă. În fine. Spune-mi
cum o să procedăm? Cât timp vrei să rămâi în ţară?
— Întreaga lună decembrie şi poate primele zile din
ianuarie.
— Şi apoi? l-am întrebat eu, dându-mi seama că de
fapt aceasta nu era problema mea şi n-ar fi trebuit să-i cer
socoteală.
— O să mă întorc la afacerile mele, deşi, onest
vorbind, am realizat că nu-mi mai aduc satisfacţie. Mă
trezesc dis-de-dimineaţă, muncesc peste doisprezece ore,
mănânc pe fugă, merg la sală, fac un duş rapid şi dorm prea
puţin.
18
 ANNE K. JOY

— O viaţă plină de activitate, i-am zis în semn de

încurajare.
Adevărul era că nici programul meu nu arăta cu mult
diferit. Atâta tot că aveam câteva ore libere în plus.
— Dacă zici tu...
Mi-a întins mâna şi m-a întrebat:
— Prieteni?
Buzele mi s-au întredeschis să-i răspund afirmativ,
doar că în schimb mi-a ieşit altceva:
— Am întârziat la muncă. Trebuie să mă pregătesc.
Te superi dacă vorbim mai târziu?
— Nu.
— Bine.
El nu dădea semne că ar vrea să plece.
— Crezi că ai putea să mă laşi să mă pregătesc?
— Sigur. O să fiu alături în caz că ai nevoie de ceva.
Mi-am dat ochii peste cap, apoi m-am ridicat în
picioare.
— Cred că o să mă descurc şi singură. În fapt, mă
ajut singură de prea mulţi ani ca să-i mai număr.
— Îmi faci reproşuri, a conchis el.
— Nici vorbă. De ce naiba aş face-o? Spuneam pur şi
simplu.
A ridicat din umeri şi a ieşit. Nu înainte de a-şi arăta
ezitarea. După plecarea lui, m-am întrebat dacă ar fi cazul să
pun vreun scaun în uşă sau ceva de genul, asta cât timp mă
îmbrac pentru a merge la clinică. Am decis să nu o fac şi mi-
am pus încrederea că nu va da buzna peste mine. Şi într-
adevăr, Robert a stat în camera de zi.
— Aşa mergi îmbrăcată?
— De ce nu?

19
 Un mariaj de Crăciun

Purtam o pereche de blugi şi o bluză subţire, numai

bună pentru o zi călduroasă de toamnă.
— Afară tocmai a nins. Sunt minus cinci grade în
acest moment.
Am făcut ochii mari şi m-am apropiat de fereastra din
lemn. Pământul îmbrăcase straie noi, curate, albe. Nu
ninsese mult, ci suficient cât să acopere uscăciunea locului.
— Tot aşa o să merg. Nu mai am timp de nimic.
M-am întins să-mi iau haina din cuier.
— Te conduc.
— Poftim?
Tocmai terminam să îmbrac haina groasă.
— Te conduc cu maşina până unde ai nevoie.
Bănuiesc că în oraş.
— Eu... O să pierd autobuzul, Robert. N-am timp de
prostii.
L-am auzit cum şi-a luat cheile de la maşină, în timp
ce eu le-am luat pe cele de la casă.
— Nu lăsăm loc de discuţii, îl auzeam, vorbind la doi
paşi distanţă de mine. Nu te pot lăsa să pleci singură, pe
zăpada asta.
O spunea de parcă n-aş mai fi făcut asta în fiecare
iarnă, chiar la temperaturi cu mult mai scăzute decât în
această dimineaţă.
— Dar...
— Nimic, Otilia. După anii în care te-am lăsat
singură, permite-mi măcar ca în zilele pe care le vom petrece
împreună să-ţi fiu alături.
Şi aşa a reuşit să-mi închidă gura. Am ieşit spăşită
afară, mai ceva ca un copil care a spart vaza preferată a
bunicii. Pentru câteva secunde mi-a venit să plâng. Mi-am
înghiţit lacrimile. De ce mă emoţiona? De ce el? Şi Gabriel
20
 ANNE K. JOY

îmi spusese lucruri frumoase, poate mai frumoase decât ale

lui Robert, dar niciodată nu mă făcuse să mă emoţionez.
Am pornit împreună spre Sibiu, tăcuţi. N-am
schimbat o vorbă până când am intrat în oraş şi l-am ghidat
către clinică.
— Te conduc până înăuntru?
Mi-am muşcat buzele ca să nu-i spun „da”. În esenţă,
îmi plăcea prezenţa lui, deşi mai mult tăcea.
— Mă descurc. Ne vedem mai târziu.
Cu o mână am luat rucsacul din spate, dând totodată
peste privirea lui fermecătoare. Abia acum puteam să studiez
acel verde intens al ochilor săi. Mă acaparau în universul lor.
— O să te iau când termini.
Am dat vehement din cap.
— Nu. O să vin singură, după program.
— În regulă. Simt că nu vrei să trec peste intimitatea
şi ritualurile tale.
— Exact!
După ce am deschis portiera, l-am auzit din nou.
— Otilia!
— Da?
— Cheile.
L-am privit încruntată.
— Nu crezi că am nevoie de nişte chei pentru a intra
în casă?
— Oh!
Nu cu prea multă dorinţă mi-am strecurat degetele
într-unul din buzunarele gecii şi le-am scos.
— Poftim! Diseară o să-ţi dau o dublură.
M-a lăsat să cobor din maşină, apoi a spus:
— Cred că ne descurcăm şi cu o singură cheie. Tu ce
zici?
21
 Un mariaj de Crăciun

Am rămas puţin şocată. Ce voia să însemne asta? Era

un fel de propunere ca el să deţină cheia principală, să mă
ducă şi aducă de la clinică şi să fim ca un fel de familie extra
iubitoare şi protectoare?
— Ăăă...
— Ne vedem diseară, Otilia!
Cum am rămas fără cuvinte, am trântit portiera şi mi-
am îndreptat paşii spre intrarea în clădire. Doar că...
— Hei, Otilia!
Monica stătea zâmbitoare lângă gardul din fier al
clinicii.
— La dracu! am exclamat doar pentru mine. Să
vedem cum explic asta.
Oricât mă prefăceam că nu se întâmplase nimic,
Monica nu muşca momeala.
— Bună dimineaţa! am salutat-o.
— O fi bună a ta. Şi te cred. Cu tipul ăla... Hmmm...
şi dimineaţa mea ar fi colorată.
— Uită de el, bine?
— De ce?
Am trecut dincolo de gard. Ea m-a urmat.
— Sunteţi într-o relaţie?
— Pentru Dumnezeu, Monica! Nu, evident.
Ea păşea domol pe lângă mine.
— Şi atunci?
— Doar prieteni vechi.
— Ah, deci aţi făcut-o.
— Nu! am zis pe un ton ridicat, oprindu-mă totodată
din mers.
Mi-am dat seama că am exagerat, aşa că m-am uitat în
stânga şi în dreapta, asta ca să mă asigur că nu m-a auzit
careva.
22
 ANNE K. JOY

— Dacă vrei să vorbim, Monica, atunci ia câte o

cafea şi hai pe terasă.
— Acum? Ai luat-o razna? Dacă ieri era frig, astăzi o
să sfârşim îngheţate acolo.
— Vrei să afli sau nu?
Nu ştiu ce a împins-o să-mi răspundă:
— Simplă sau cu lapte?
— Cu lapte.
Probabil curiozitatea.
În cinci minute eram deja pe terasă şi tremuram.
— Orice discutăm aici, vreau să rămână între noi,
Monica.
— Promit! Doar suntem prietene, nu?
— E greu să păstrezi o informaţie ca asta, odată ce ai
aflat-o.
— Mă faci mai curioasă decât sunt.
Am băut amândouă din cafeaua fierbinte. Aveam
nevoie să ne încălzim puţin.
— Numele lui este Robert. Casa în care stau a fost a
bunicii sale.
— Dar ai zis că...
— Este a bunicii mele. Da, ştiu, te-am minţit. Eu şi
Robert am copilărit împreună. Mă rog, mai mult în vacanţe,
când venea să stea la bunica lui. Femeia a murit cu un an
înainte să mă mut acolo.
Monica mă privea cu ochii mari şi mă asculta cu
interes.
— După vârsta de optsprezece ani, când părinţii mei
au murit în accident şi am pierdut casa în care locuiam cu
chirie, Robert mi-a propus un târg. El era tânăr şi voia să
călătorească, să cunoască lumea şi eventual să-şi clădească
propriul imperiu. L-am crezut. Eram o copilă şi credeam
23
 Un mariaj de Crăciun

visele oricărui om. Cu timpul, dând peste greutăţile vieţii,

mi-am zis că s-ar putea să fi eşuat. Se pare că nu a fost aşa.
— Asta zic şi eu. După maşină şi cât am reuşit să-l
văd în dreptul volanului, arată ca un bărbat de afaceri.
Dar nu conta. Mă abătusem de la ceea ce era esenţial.
— Pentru a se asigura că pot să rămân legal în casa
bunicii lui, Robert mi-a propus să mă mut acolo, să am grijă
de locuinţă, dar şi să ne... căsătorim.
Monica a scăpat cafeaua din mână.
— Nu-mi spune că ai acceptat.
— Îţi zic că asta am făcut, i-am replicat iute.
— Cred că glumeşti, Otilia, însă îţi jur că eu iau totul
în serios.
— Ai face bine. După zece ani, Robert Kovalev a
venit pe neaşteptate aseară. Am leşinat când l-am văzut.
Până dimineaţă n-am ieşit din dormitorul meu.
— Şi Gabriel? De asta l-ai refuzat, pentru că erai deja
căsătorită?
— Nu acesta a fost motivul. Pentru mine, mariajul a
fost inexistent. Nici măcar nu l-am consumat. Eram tineri şi
buni prieteni. Robert nu s-ar fi atins atunci de mine.
— Atunci. Dar astăzi?
Câteva secunde am rămas fără cuvinte.
— Te-a atins aseară? a insistat ea.
— Nu. Doar m-a întins pe patul meu şi m-a lăsat să
dorm până de dimineaţă.
Monica a răsuflat uşurată.
— Oricum, cu siguranţă de asta s-a întors acum
netrebnicul! Trebuie să ai mare grijă, nu care cumva să te
tragă pe sfoară şi să dispară din nou.
— Vrea să petreacă luna decembrie în casa mea. Mă
rog, în casa lui. Din ianuarie o să plece. Mi-a spus-o clar. Ştiu
24
 ANNE K. JOY

cât de mult a însemnat bunica pentru el şi îl cred că doar

despre atât este vorba, nu despre insinuările tale sexoase.
Nu acelaşi lucru citeam şi în privirea prietenei mele.
— Oricum, e de rău, Otilia. Lăsând asta deoparte, nu
te temi că dacă mai vine de două sau trei ori pe aici, Gabriel
va afla? Cum naiba nu ştie deja, ţinând cont că are acces la
actele tale?
— Nu el s-a ocupat de recrutare şi se pare că nu a
fost interesat să-mi analizeze dosarul.
Însă Monica avea dreptate. Dacă avea să afle acum de
existenţa lui Robert, nu îi cădea bine. În fine, trebuia să
recunosc că nu-mi păsa. Nu-i promisesem nimic şi nu aveam
vreo obligaţie faţă de vreunul dintre cei doi bărbaţi.
— Şi mie de ce nu mi-ai spus?
— De Robert?
— Da. Nu suntem prietene?
— Ba da, Monica. Doar că, vezi tu, pentru mine a
fost ca şi când n-ar fi existat. În primul an mi-a scris de
câteva ori, apoi a dispărut complet.
— Înţeleg, deşi începe să mi se pară şi mai ireal decât
cu cinci sau zece minute în urmă. În consecinţă, va trebui să-
l rabzi în următoarea lună.
— Da. Unde în altă parte să merg? Am o conexiune
cu acea casă, în ciuda faptului că n-ar fi trebuit, căci nu-mi
aparţine.
A oftat încet.
— În caz că ai nevoie de ceva, casa mea îţi stă la
dispoziţie, Otilia.
— Îţi mulţumesc.
Dar nu puteam să dau năvală peste ea, chiar dacă
eram prietene.
— Ar trebui să coborâm. Deja suntem în întârziere.
25
 Un mariaj de Crăciun

Monica a dat aprobator din cap, apoi ne-am întors la

parter şi ne-am ocupat locurile de la recepţie. L-am întâlnit şi
pe Gabriel, câteva minute mai târziu. Nu părea fericit, dar
oricum mai bine decât în ziua anterioară. L-am salutat ca în
fiecare dimineaţă, ca pe oricare alt coleg de muncă.

26
 CAPITOLUL 3

În loc să merg acasă, parcă mi se părea mai

potrivit să mă întorc din pragul uşii, undeva într-un
colţ retras din oraş. Dar el a deschis.
— Intră, mi-a zis. Vrei să răceşti tocmai acum,
în prag de sărbători?
Eu rămăsesem fără cuvinte. Iar când mi-a
cuprins mâna şi i-am simţit căldura pielii, m-am
cutremurat. M-a tras înăuntru şi a închis uşa în urma
noastră.
— Ai făcut focul în şemineu?
— Da. Am găsit lemne în spate.
S-a apropiat şi a mai aruncat două în şemineul
încins.
— Sunt surprins de viaţa pe care o ai, a adăugat
el, privindu-mă arzător.
— După doar douăzeci şi patru de ore?
Atât trecuse de când îl reîntâlnisem.
— Cu atât mai mult.
Mi-am dat haina jos şi am agăţat-o în cuier,
alături de rucsac.
— Miroase cumva a mâncare?
— Da. Cina va fi gata în câteva minute, mi-a
răspuns.
— Cină?
 Un mariaj de Crăciun

— Sigur. Nu trebuie să mâncăm? Dacă vrei,

putem să ieşim în oraş.
Nu aveam chef să ieşim. Pe lângă faptul că
relaţia noastră era bizară, rece, mă simţeam prea
obosită ca să luăm masa în oraş.
— Cinele mele conţin deseori o pizza sau ceva
preparat şi livrat rapid.
— Deloc sănătos. Mă aşteptam ca o persoană
care lucrează în domeniul sănătăţii să ducă un altfel de
stil de viaţă.
— Eu stau la recepţie, Robert. Nu sunt medic şi
nici asistentă. Şi chiar şi aşa...
M-am trântit pe fotoliul de lângă şemineu.
— ...pot să duc viaţa pe care mi-o doresc.
Gătitul este o activitate inutilă pentru mine. Sunt
singură. La ce folos să pierd jumătate de oră să
pregătesc o amărâtă de masă sau să trăiesc până la
nouăzeci de ani, ţinând cont că n-am pe nimeni. Mai
bine trăiesc puţin, dar bine.
Mi-am luat croşeta şi ghemul de pe măsuţa de
alături şi am început să lucrez. Între timp mai vorbeam
cu el.
— Am văzut că îţi place să croşetezi.
Schimba subiectul, din fericire.
— Cam toate păturile şi ce mai vezi croşetat
prin casă, eu le-am făcut. Îmi face orele să treacă mai
frumos.
Robert a început să aşeze farfuriile şi tacâmurile
pe masă.
— Te ajut? l-am întrebat.

28
 ANNE K. JOY

— Nu. Mă descurc. Ştii, mă întreb de ce nu ţi-ai

găsit pe cineva în aceşti ani.
Am ridicat dintr-un umăr.
— Adică un partener de viaţă?
— Da. Eşti tânără, frumoasă şi muncitoare.
— Îţi mulţumesc pentru griji şi complimente,
dar nu-mi doresc bătăi de cap. Îmi este foarte bine aşa.
Nu-mi doresc o relaţie oficială şi nici gând de căsătorie.
I-am întâlnit privirea şi totodată l-am zărit cum
mi-a zâmbit viclean.
— Păcat, căci eşti deja căsătorită. Apropo de...
Nişte ciocănituri puternice s-au auzit în uşă. Am
rămas blocată pentru câteva secunde bune, căci doar o
singură persoană venea pe neanunţate şi bătea în
acelaşi stil.
— Deschid eu, a zis Robert.
— Nu, nu, am sărit ca arsă.
Am aruncat croşeta într-o parte şi m-am ridicat
în picioare.
— Nu deschide, l-am rugat din nou.
— De ce nu?
În clipa următoare a pus mâna pe mânerul uşii,
l-a apăsat şi a tras spre el.
— La dracu! am murmurat.
Cei doi bărbaţi au dat nas în nas. Am înghiţit în
sec. Apoi m-au privit amândoi.
— Deja? Deja, Otilia? m-a întrebat Gabriel.
Un suspin mi-a scăpat.
— Te rog, Gabriel, nu începe!
— Cred că o să opresc aragazul şi o să vă las să
vorbiţi, a intervenit Robert.
29
 Un mariaj de Crăciun

— Ai face bine, i-a aruncat Gabriel cu năduf.

A ridicat braţele şi a bătut în retragere. Gabriel a
păşit înăuntru. A vorbit doar după ce am rămas singuri.
Ar fi vrut să vină mai aproape, însă i-am făcut semn să
păstreze distanţa.
— Ştii bine că urăsc când apari aici fără să mă
anunţi.
Gabriel a deschis gura. I-am arătat degetul
arătător şi l-am obligat să tacă.
— Şi urăsc când îmi ceri socoteală pentru ceva
ce nu te priveşte, viaţa mea. Ce a fost, s-a terminat,
Gabriel! Nu-mi pasă că te-ai îndrăgostit şi nici că mă
vei da afară. Orice ai face, nu o să mă întorc la tine. Nu
te iubesc şi nu vreau o relaţie stabilă.
— Nu cu mine.
— Nici cu un alt bărbat, l-am lămurit imediat.
— Şi el?
Mi-am dat ochii peste cap.
— Suntem prieteni. O să-şi petreacă sărbătorile
aici.
— El are voie să stea sub acelaşi acoperiş cu
tine, însă eu trebuia să plec de fiecare dată.
Mi-am fluturat o mână prin aer.
— Nu am de ce să-ţi ofer explicaţii.
Robert a ieşit din dormitor.
— Discuţia s-a terminat, Gabriel. Strigătele ţi se
aud din dormitor şi nu-mi place că-i faci reproşuri
Otiliei.
Mi-am muşcat buzele şi m-am abţinut să-i spun
că nu am nevoie de ajutorul lui. Totuşi, dacă voiam să-

30
 ANNE K. JOY

mi recapăt liniştea, tot ce puteam să fac era să mă dau

de partea lui Kovalev.
— Robert are dreptate. Dacă vrei, putem
discuta mâine, deşi nu văd ce ar mai fi de zis.
El a clătinat din cap.
— Simt că e vorba de mai mult aici, Otilia.
— Şi dacă ai dreptate, nu te priveşte, l-am auzit
pe Robert.
Practic, punea paie pe foc.
— Deci recunoşti, domnule!
— Am spus că nu este treaba ta. Eu n-am
recunoscut nimic din ceea ce-ţi imaginezi. E timpul să
pleci.
Ochii lui Gabriel Pascal s-au mijit.
— Mă dai afară?
— Otilia vrea să pleci. Deci da, îţi cer să ieşi din
casă.
Gabriel şi-a ridicat mâinile în aer pentru o clipă.
— Fie. Vorbim mâine.
Nu am comentat, căci aş fi lungit agonia. Voiam
să dispară cât mai repede.
— Pe viitor, te rog să nu deschizi atunci când îţi
cer lucrul acesta.
— De unde era să ştiu că era chiar iubitul tău?
— Nu este iubitul meu!
— Fostul... a încercat el să se corecteze.
— Nici măcar.
Supărată pe întâmplarea de mai devreme, am
dat să plec de acolo. Voiam să mă închid în dormitor.
Însă Robert m-a prins în braţe tocmai când treceam pe

31
 Un mariaj de Crăciun

lângă el. Cu un braţ îmi înconjura talia, cu cealaltă

mână îmi mângâia obrazul. Eu... eu nu mai respiram.
— Otilia, iartă-mă!
Era iertat deja.
— Nu-mi doresc să te supăr.
— Prezenţa ta, Robert, am început eu într-un
final să-i vorbesc.
— Ţi-e incomodă?
— Puţin. Eu sunt obişnuită să fiu singură şi să
fac ce vreau. Cu tine aici, mi se pare complicat.
— Vrei să plec? Pot să stau la un hotel sau să
mă întorc în New York.
— New York?
Venea tocmai de acolo, iar eu îl izgoneam din
propria lui casă.
— Da. Acolo am locuit în ultimii cinci ani.
Am tăcut câteva momente, cât să-mi pun ordine
în gânduri. El nu şi-a desprins mâinile de pe mine, însă
nici eu nu i-am cerut-o. Din contră, savuram emoţiile,
fiorii şi fluturii din stomac.
— Nu vreau să pleci.
— Eşti sigură?
— Da, am rostit neîncrezătoare.
Şi-a poziţionat un deget sub bărbia mea pentru
a-mi ridica privirea. Nu mă credea.
— Sunt sigură.
De această dată am fost ceva mai fermă.
— Îţi mulţumesc, a zis.
S-a aplecat şi m-a sărutat delicat pe obraz.
— Va trebui să-mi povesteşti despre acest
Gabriel în timp ce mâncăm.
32
 ANNE K. JOY

Abia de această dată şi-a coborât mâinile de pe

mine, apoi s-a grăbit să termine de pregătit cina. M-a
rugat să mă aşez la masa veche din lemn masiv,
acoperită de o pânză albă cu imprimeuri florale, cusute
manual. El a adus cartofii dulci făcuţi la cuptor, bolul
cu salată şi crochetele din piept de pui. Dacă erau la fel
de gustoase pe cât arătau, mă declaram satisfăcută.
— Te ascult, mi-a zis după ce ne-am ocupat
locurile.
— Nu e mare lucru de spus. E şeful meu.
Lucrez la recepţia clinicii lui. Ah, şi e medic ginecolog.
Robert şi-a arcuit o sprânceană.
— Interesant. Din ce am înţeles, voi doi aţi fost
mai mult decât nişte colegi.
— Da. El zice că am fost doi ani împreună şi că
s-a îndrăgostit de mine. Cu o seară înainte să apari tu, i-
am refuzat cererea în căsătorie.
— Din cauza mea?
— Nu! am exclamat, făcând şi o grimasă. Aş fi
putut să-ţi cer divorţul dacă îmi doream să mă
recăsătoresc. Sunt convinsă că nu s-a născut bărbatul
care să mă facă să-mi doresc asta.
Robert a izbucnit în râs.
— Deci mariajul nostru este în siguranţă.
Glumea. Trebuia să glumească, aşa că i-am făcut
jocul. Mi-am întins mâna peste masă şi i-am atins
degetele. Am căpătat o privire blândă, jucăuşă.
— Desigur. Ştii doar că nu te-aş abandona
pentru un alt bărbat.
— Eram convins că mă pot baza pe dragostea
ta, draga mea.
33
 Un mariaj de Crăciun

Mi-am retras încet mâna şi am continuat să

mâncăm.
— Dar tu? Tu de ce nu ai solicitat divorţul până
acum? Ai treizeci de ani. Nu vrei să te căsătoreşti?
— N-am fost tentat să-mi iau o asemenea
responsabilitate. Căsătoria ar trebui să fie făcută pe
baza unor sentimente şi să dureze o viaţă. Bunicii mei
au fost cel mai bun exemplu.
Într-adevăr, deşi bunicul său a murit devreme,
bunica nu s-a recăsătorit. Spunea deseori că preferă să
aştepte să-l reîntâlnească dincolo.
— Pot să te înţeleg pe de o parte, însă uită-te în
urma noastră. Ai făcut-o fără sentimente şi fără termen
limită.
A dat aprobator din cap. Nu s-a grăbit să-mi
răspundă, ci a terminat de mâncat.
— Cel puţin am îndeplinit una dintre condiţii, şi
anume, termenul nedeterminat.
— Până acum, Robert.
— Şi până mai târziu. N-ai zis că nu te grăbeşti
să divorţezi? Sau ce, te-ai răzgândit în mai puţin de
cinci minute?
— Nici peste cinci ani nu o să mă răzgândesc,
te asigur.
Am cinat în linişte, iar în paralel l-am lăsat să-mi
vorbească despre viaţa lui la New York, căci despre a
mea nu era mare lucru de spus. Nu mai mult decât
aflase deja. La final mi-a pregătit un ceai de tei cu
miere şi m-a rugat să stau în fotoliu câtă vreme curăţă
masa şi spală vasele.

34
 ANNE K. JOY

— Dacă ai face asta în fiecare zi, ai fi soţul

ideal, Robert.
— Crezi?
— Da.
Când Gabriel m-a rugat să pregătim cina, am
sfârşit prin a face curat aproape două ore. Nu neg,
poate că m-ar fi ajutat dacă nu l-aş fi dat afară.
— Ce-ai zice dacă mâine aş trece să te iau de la
clinică şi să mergem să luăm cina în oraş?
— Ştiu şi eu... De regulă mă întorc epuizată şi
tot ce-mi doresc este să stau.
Robert a oprit apa, s-a şters pe mâini, apoi a
deschis un sertar. A scos o cutie şi s-a apropiat de
mine. S-a aşezat pe mânerul fotoliului.
— Atunci o să fac din nou cumpărături şi o să
gătesc.
A deschis cutia şi m-a rugat să iau o bomboană.
Nu-mi venea să cred că se gândise până la ultimul
detaliu. Am luat una şi am savurat-o.
— S-ar putea să faci o greşeală, i-am zis.
— În ce privinţă?
— Răsfăţându-mă atât. S-ar putea să nu te mai
las să pleci în ianuarie.
— Mi-a fost atât de dor de locul ăsta, încât e
suficient să-mi spui o singură dată şi o să te iau în
serios, Otilia.
Oare ar fi rămas?
— Şi cine se va ocupa de afacerile tale?
— Astăzi am lucrat de aici şi ar fi suficient să
călătoresc uneori până în New York. Am oameni care
să ducă la bun sfârşit cele mai importante sarcini, atât
35
 Un mariaj de Crăciun

în domeniul imobiliar, cât şi în cel de consultanţă

financiară. Mai mult decât atât, tata mă ajută şi el.
În timp ce luam cina, Robert îmi spusese că
părinţii lui i se alăturaseră odată ce se stabilise în oraş.
Tatăl său, Sergiu Kovalev, mai lucrase în imobiliare,
atât în ţară, cât şi în afara graniţelor. Robert se putea
baza fără să-şi facă vreo grijă, pe experienţa tatălui său.
Succesul era asigurat.
Nu îi cunoşteam părinţii foarte bine, ci mai mult
din ce auzisem prin sat. Când eu am ajuns aici, ei erau
plecaţi de câţiva ani prin Europa, iar Robert venea doar
în vacanţe să-şi vadă bunica. Nu rata vreo oportunitate.
— S-a făcut târziu. O să mă retrag în
dormitorul meu.
I-am mai furat o bomboană din ciocolată albă,
cu umplutură de migdale. Apoi m-am ridicat în
picioare, dar am avut grijă să nu-l dezechilibrez, asta ca
să nu cadă. S-a ridicat şi el.
— Eşti sigură că vrei să pleci? Am putea să ne
uităm la un film sau să jucăm ceva.
Eram atât de apropiaţi încât nu mă puteam
concentra la vorbele lui. Îmi imaginam doar că mă va
săruta dintr-o clipă într-alta. Mi-am umezit buzele cu
vârful limbii. Oare cum săruta? Îmi dorisem asta toată
copilăria mea. Fusesem îndrăgostită de el ani la rândul.
Şi chiar dacă nu ne vedeam luni bune, când credeam că
m-am vindecat de Robert Kovalev, de fapt inima
începea să-mi bată cu putere în piept odată ce-l
revedeam.
— Mâine trebuie să mă trezesc devreme.
— În regulă.
36
 ANNE K. JOY

Mi-a zâmbit dintr-un colţ al buzelor şi m-a

hipnotizat pe loc. S-a aplecat şi m-a sărutat delicat pe
obraz. Ah! De m-aş fi întors cu un singur centimetru
mai la stânga, buzele noastre s-ar fi atins. Îl doream,
fir-ar să fie!

37