1. Definiția doctrinară a contractului de vânzare. Regula inalienabilității.

Contractul de vânzare reprezintă convenţia prin care o parte, numită vânzător se obligă să transmită
atributele sau o parte din atributele conferite legal unui drept patrimonial, real sau de creanţă, ale
drepturilor care aparţin unei universalităţi juridice (moştenire) ori unei universalităţi de fapt (un fond
de comerţ) către cealaltă persoană numită cumpărător, în schimbul unui preţ.

2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare.

Contractul de vânzare prezintă următoarele caractere juridice:
a) caracter bilateral (sinalagmatic), întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi
interdependente ale părţilor.
b) caracter oneros, pentru că ambele părţi urmăresc, la încheierea contractului de vânzare,
interese patrimoniale adică dobândirea unui echivalent material în schimbul prestaţiei la care
se obligă
c) de regulă, vânzarea este un contract comutativ deoarece asistenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce sunt cunoscute de către părţi de la momentul încheierii contractului, fără să
depindă de un eveniment viitor şi nesigur Totuşi, pe cale de excepţie, vânzarea poate să
îmbrace şi caracter aleatoriu, atunci când existenţa şi întinderea obligaţiilor se află sub
semnul incertitudinii,
d) caracter translativ de drepturi, implică în mod necesar transmiterea unui drept din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.
e) caracterul instantaneu, uno ictu al vânzării, decurge din caracterul translativ al acesteia.
Caracterul uno ictu al transferului dreptului determină acelaşi caracter şi contractului de
vânzare, deoarece dreptul nu poate fi transmis succesiv. Chiar şi în cazul vânzării cu plata
preţului în rate, transferul dreptului are loc uno ictu, la fel ca şi obligaţia cumpărătorului de a
plăti preţul, care îşi menţine caracterul instantaneu, în pofida împrejurării că modalitatea de
executare a acesteia a îmbrăcat forma ratelor succesive.

3. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra anumite bunuri: rațiunea reglementării,

sancțiune, excepții.
1. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care au fost însărcinaţi să le vândă art.
1.654 alin. (1).
Raţiunea reglementării acestei interdicţii constă în faptul că mandatarii se află într-o situaţie de
conflict de interese. Aceştia sunt puşi în faţa alegerii între interesul lor de a cumpăra cât mai ieftin, pe
de o parte, şi interesul vânzătorului pe care-l mandatează, de a vinde la un preţ cât mai scump, pe de
altă parte.
Contractele de vânzare încheiate cu nesocotirea acestei incapacităţi sunt lovite de nulitate relativă.
De la această regulă de interdicţie legiuitorul a instituit şi o excepţie. Excepţia se referă la posibilitatea
mandatarilor de a cumpăra ei însuşi bunurile pentru care au fost mandataţi în cazurile în care au fost
împuterniciţi în mod expres în acest sens, ori cuprinsul contractelor a fost prevăzut într-o manieră
care exclude posibilitatea unui conflict de interese.
Nulitatea relativă poate fi invocată şi atunci când mandatarul l-a reprezentat atât pe cumpărător, cât şi
pe vânzător la încheierea contractului de vânzare (dublă reprezentare).

4. Incapacități de a cumpăra: enumerare și rațiunea reglementării.

1. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care au fost însărcinaţi să le vândă
Raţiunea reglementării acestei interdicţii constă în faptul că mandatarii se află într-o situaţie de
conflict de interese. Aceştia sunt puşi în faţa alegerii între interesul lor de a cumpăra cât mai ieftin, pe
de o parte, şi interesul vânzătorului pe care-l mandatează, de a vinde la un preţ cât mai scump, pe de
altă parte.
2. Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului şi administratorului provizoriu de acumpăra bunurile
persoanelor pe care le reprezintă
Enumerarea persoanelor cărora li se aplică interdicţia are caracter limitativ. Justificarea acestei
interdicţii, sancţiunea aplicabilă pentru nerespectarea ei şi confirmarea tacită îmbracă aceleaşi
aspecte ca şi interdicţia aplicabilă mandatarilor. Singura deosebire ar fi aceea că termenul de
prescripţie pentru acţiunea în anulare începe să curgă de la momentul încetării calităţii de
reprezentant legal
3. Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici, practicienilor în insolvenţă, executorilor
judecătoreşti, precum şi a altor asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute
prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează
Enumerarea persoanelor cărora li se aplică această interdicţie are caracter exemplificativ, nu limitativ,
ceea ce înseamnă că pot fi şi alte persoane („alte asemenea persoane”) cărora să le fie interzis să
cumpere anumite bunuri.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele incapabile de a
cumpăra, aflate în această categorie ar putea fi: a) să fie învestite cu o autoritate publică în
exercitarea activităţilor care se circumscriu vânzărilor respective;
b) să poată influenţa condiţiile vânzării. Aceste condiţii pot fi formale, adică persoanele în cauză să
aibă posibilitatea legală de a influenţa condiţiile încheierii vânzării, adică să poată avea un rol în
stabilirea conţinutului contractului sau în organizarea procedurii de încheiere a acestuia. Altfel spus,
nu trebuie ca persoanele incapabile să fi exercitat efectiv vreo influenţă asupra condiţiilor vânzării, ci
trebuie să se dovedească împrejurarea că ele se aflau pe o poziţie preferenţială care le-ar fi conferit
posibilitatea (juridică) de a exercita asemenea influenţe;
c) vânzarea să se fi efectuat prin intermediul acestor persoane, în calitate de reprezentanţi ai
vânzătorului, fie şi numai dacă au participat numai la negocierea contractului, nu şi la încheierea lui;
d) bunurile care fac obiectul vânzării să fie administrate sau supravegheate de persoanele în cauză.
Este cazul în care vânzarea să nu aibă loc obligatoriu prin intermediul persoanelor incapabile, fiind
suficient ca acestea să fi administrat ori să fi supravegheat bunurile supuse vânzării.

5. Incapacitatea de a cumpăra a funcționarilor publici, judecătorilor sindici, practicienilor în

insolvență și executorilor judecătorești etc; condiții, sancțiune.
. Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici, practicienilor în insolvenţă, executorilor
judecătoreşti, precum şi a altor asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute
prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează
Enumerarea persoanelor cărora li se aplică această interdicţie are caracter exemplificativ, nu limitativ,
ceea ce înseamnă că pot fi şi alte persoane („alte asemenea persoane”) cărora să le fie interzis să
cumpere anumite bunuri.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele incapabile de a
cumpăra, aflate în această categorie ar putea fi a) să fie învestite cu o autoritate publică în
exercitarea activităţilor care se circumscriu vânzărilor respective;
b) să poată influenţa condiţiile vânzării. Aceste condiţii pot fi formale, adică persoanele în cauză să
aibă posibilitatea legală de a influenţa condiţiile încheierii vânzării, adică să poată avea un rol în
stabilirea conţinutului contractului sau în organizarea procedurii de încheiere a acestuia. Altfel spus,
nu trebuie ca persoanele incapabile să fi exercitat efectiv vreo influenţă asupra condiţiilor vânzării, ci
trebuie să se dovedească împrejurarea că ele se aflau pe o poziţie preferenţială care le-ar fi conferit
posibilitatea (juridică) de a exercita asemenea influenţe;
c) vânzarea să se fi efectuat prin intermediul acestor persoane, în calitate de reprezentanţi ai
vânzătorului, fie şi numai dacă au participat numai la negocierea contractului, nu şi la încheierea lui;
d) bunurile care fac obiectul vânzării să fie administrate sau supravegheate de persoanele în cauză.
Este cazul în care vânzarea să nu aibă loc obligatoriu prin intermediul persoanelor incapabile, fiind
suficient ca acestea să fi administrat ori să fi supravegheat bunurile supuse vânzării.

6. Incapacitatea de a cumpăra a persoanelor care participă la înfăptuirea justiției; rațiunea

reglementării, sancțiune, durata și întinderea incapacității.
Vezi sub 5

7. Condiția ca bunul vândut să se afle în circuitul civil: scoaterea definitivă și temporară din
circuitul civil; regimul special de circulație.
Potrivit art. 1.657 C. civ., „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori
limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”. În acelaşi mod „Numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”
Prin urmare, bunurile care sunt scoase din circuitul civil nu pot fi vândute. Scoaterea din circuitul civil
poate fi definitivă sau temporară. Scoaterea definitivă din circuitul civil a unui bun se dispune numai
prin Constituţie sau prin lege, întrucât o astfel de operaţiune juridică echivalează cu o veritabilă
interdicţie de vânzare. Sunt scoase definitiv din circuitul civil bunurile proprietate publică aparţinând
domeniului public al statului sau unităţilor sale teritoriale.

8. Condiția ca bunul vândut să poată exista în viitor: pieirea bunului individual determinat;
bunurile viitoare; bunurile de gen limitat; moștenirea nedeschisă; sancțiuni.
Bunul să existe sau să poată exista în viitor.
Această condiţie presupune ca bunul vânzării să existe în materialitatea sa la momentul încheierii
contractului, în patrimoniul vânzătorului ori în al altei persoane, ori să poată fi materializat în viitor.
În situaţia în care bunul individual determinat piere doar parţial ori dacă bunurile dintr-un gen limitat
au pierit în aşa măsură încât cantitatea rămasă nu mai poate acoperi cantitatea pe care au avut-o în
intenţie părţile, atunci cumpărătorul, în raport cu informaţiile pe care le avea cu privire la situaţia
bunului, poate cere:
– anularea contractului sau reducerea proporţională a preţului – dacă nu cunoştea de pieirea parţială
a bunului;
– despăgubiri – dacă vânzătorul cunoştea pieirea parţială a bunului şi nu a comunicat-o
cumpărătorului.
În ipoteza în care bunurile viitoare sunt bunuri de gen limitat care nu există în momentul încheierii
vânzării, cumpărătorul va deveni proprietarul lor la data individualizării lor de către vânzător.
În cazul în care bunul viitor se realizează parţial, cumpărătorul poate să ceară, la alegere, fie
desfiinţarea vânzării, fie menţinerea ei, dar cu reducerea corespunzătoare a preţului.
În sfârşit, dacă cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, el are obligaţia
de a fi plătit preţul.

9. Condiția ca bunul vândut să fie determinat sau determinabil.

Un bun este determinat, dacă, pe baza prevederilor contractului, poate fi identificat cu precizie,
inclusiv în situaţia când are caracter de bun viitor.
Bunul determinat poate fi: individual determinat, determinat generic sau dintr-un gen limitat i.
Bunul individual determinat este acela care este stabilit în individualitatea sa, astfel încât numai el să
facă obiectul vânzării.
Bunul determinat generic sau bunul de gen este acela pe care părţile îl stabilesc sub forma categoriei
de bunuri din care face parte.
Bunul dintr-un gen limitat, este acela care poate fi determinat prin gen şi cantitate, genul fiind
individualizat în mod finit.
Bunul este determinabil când nu poate fi stabilit la momentul încheierii vânzării, însă prin intermediul
prevederilor contractuale poate fi identificat la data când se va executa obligaţia de transmitere a
dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine sancţiunea nulităţii absolute a contractului.

10. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească bunul vândut: enumerare; sancțiuni.

Pentru a constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, bunul vândut trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să se afle în circuitul civil;
b) să existe sau să poată exista în viitor;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie posibil;
e) să aibă valoare economică;
f) să fie licit şi moral;
g) să aparţină vânzătorului.

11. Condiția ca prețul vânzării să fie stabilit în bani: natura juridică a contractului.
Această condiţie este exprimată în mod expres în lege şi trebuie îndeplinită în mod obligatoriu.
Condiţia ca preţul să fie stabilit în bani ţine de esenţa vânzării. Dacă bunul transmis este în schimbul
unei alte prestaţii şi nu al unei sume de bani, atunci natura juridică a contractului nu este cea a
vânzării.
În ceea ce priveşte contractul prin care în schimbul transferului dreptului obligaţia asumată este de a
plăti o sumă de bani, în rate periodice, până la sfârşitul vieţii persoanei care transmite dreptul, nici
această convenţie nu poate fi calificată ca fiind numai un contract de rentă viageră ori numai un
contract de vânzare. Un astfel de contract are, în opinia noastră, natură juridică mixtă, fiindu-i
aplicabile atât regulile vânzării, cât şi ale rentei viagere.

12. Condiția ca prețul vânzării să fie determinat sau determinabil: moduri de determinare a
prețulu; termene.
Cerinţa ca preţul să fie determinat sau determinabil este înscrisă în mod expres în legea civilă. Preţul
determinat este acela stabilit de părţi în mod neechivoc, la încheierea contractului, fie în sumă totală,
fie pe unitatea de măsură (în cazul bunurilor de gen).
Modalităţile convenite de plată a preţului nu au influenţă asupra caracterului determinat al preţului,
întrucât aceste modalităţi nu afectează valabilitatea contractului. Astfel, vânzarea unui bun cu plata în
rate are loc în raport cu un preţ determinat, care însă va fi achitat, conform înţelegerii părţilor, într-o
perioadă de timp determinată ori la intervale de timp prestabilite. În schimb, în cazul unui contract de
rentă viageră preţul este nedeterminat, deoarece nu se poate şti ce perioadă de timp va trăi
creditorul. În acest sens, s-a decis că este nul contractul în care nu se prevede preţul, ci doar
cuantumul acontului achitat de cumpărător.
Preţul determinabil este acela care va fi stabilit în viitor, dar nu mai târziu de data expirării scadenţei
obligaţiei de plată, pe baza unor modalităţi (element) pe care părţile le-au stipulat în conţinutul
contractului. Preţul poate fi determinat şi prin raportare la un factor de referinţă. Când acest factor nu
există, a încetat a mai exista ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte cu factorul de referinţă cel mai
apropiat, în absenţa unei convenţii contrare
Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului
părţilor. Terţul care determină preţul este un mandatar comun al părţilor, care nu poate fi revocat
decât prin acordul comun al acestora. Terţul este obligat să acţioneze „în mod corect, diligent şi
echidistant”.
Legea prevede că preţul poate fi determinat şi în funcţie de greutatea lucrului vândut, caz în care la
stabilirea cuantumului nu se ţine seama de greutatea ambalajului.
Totodată, preţul poate fi determinat cu ajutorul unor împrejurări la care părţile nu sau referit expres
în conţinutul contractului, dar care ar fi fost avute în vedere în mod implicit.
Aceste situaţii sunt:
– împrejurările care permit determinarea preţului;
– preţul practicat în mod obişnuit, dacă vânzarea vizează bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod
obişnuit;
– preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii
vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară, şi când preţul bunurilor este stabilit pe pieţele organizate.

13. Condiția ca prețul vânzării să fie sincer și serios: sanctiuni; valoare venală, vilitate.
Condiţia ca preţul să fie sincer este reglementată împreună cu cerinţa ca acesta să fie serios, cu toate
că cele două condiţii sunt distincte şi nu pot fi confundate. Cele două condiţii au fost reglementate
prin contrariul lor: preţul fictiv şi preţul derizoriu.
În ceea ce priveşte condiţia ca preţul să fie sincer, aceasta înseamnă că preţul trebuie să fie real, nu
fictiv, ci stabilit pentru a fi plătit în realitate.
Preţul este fictiv sau simulat când nu este stabilit cu intenţia de a fi plătit. Încălcarea condiţiei ca
preţul să fie sincer atrage după sine sancţiunea nulităţii relative a contractului.
Preţul este serios (pretium verum) dacă intenţia părţilor este exprimată în privinţa acestuia în
conformitate cu echivalentul valoric al lucrului cumpărat. Preţul serios implică existenţa unei proporţii
între cuantumul acestuia şi valoarea reală a bunului, dar şi o doză rezonabilă de subiectivitate a
părţilor.
În caz de neseriozitate a preţului contractul este lovit de nulitate absolută, în vreme ce în caz de
vilitate a preţului, vânzarea este valabilă.
Pentru ca preţul să fie derizoriu (ieftin), acesta trebuie să aibă un cuantum atât de disproporţionat
faţă de valoarea bunului vândut, încât să nu poată constitui cauza obligaţiei asumată de vânzător de a
transfera lucrul vândut.

14. Clauza de inalienabilitate: definiție; condiți; caducitate.

Astfel, prin art. 627 C. civ., este reglementată în mod expres clauza de inalienabilitate. Potrivit textului
de lege evocat, prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun. Având în
vedere că o clauză de inalienabilitate vine în contradicţie cu principiul general al libertăţii de circulaţie
a bunurilor, pentru a nu fi lovită de nulitate absolută, această clauză trebuie să se supună unor
condiţii cumulative.
O primă condiţie este aceea de a fi justificată de un interes serios şi legitim. Interesul are acest
caracter în situaţia în care fie pentru părţi, fie pentru terţi este în măsură de a fi privit ca o valoare ce
justifică indisponibilizarea temporară a bunului. Ne raliem tezei potrivit căreia clauza de
inalienabilitate trebuie considerată cu rezerve, deoarece având în vedere că marea majoritate a
contractelor dau naştere la obligaţii care sunt corelative unor creanţe chirografare, a institui
inalienabilităţi patrimoniale pentru a asigura executarea, ar însemna să înlocuim regula libertăţii de a
contracta cu excepţia clauzei de inalienabilitate.
Cea de-a doua condiţie este ca inalienabilitatea să aibă o durată de cel mult 49 de ani. Condiţia
temporalităţii clauzei de inalienabilitate trebuie pusă în corelaţie cu condiţia interesului serios şi
legitim al acesteia. Drept urmare, în situaţia în care clauza a fost prevăzută pentru o durată mai lungă
decât cea previzibilă pentru asigurarea interesului serios şi legitim care a dictat-o, atunci ea este lovită
de nulitate absolută parţială, indiferent dacă este mai mică sau egală cu perioada de 49 de ani.
Invaliditatea clauzei, adică nulitatea ei, atrage nulitatea contractului în care este stipulată, în timp ce
caducitatea clauzei nu influenţează celelalte efecte ale contractului. Nulitatea clauzei de
inalienabilitate prevăzută într-un contract atrage nulitatea acestuia sub condiţia să fi fost
determinantă la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte opozabilitatea clauzei de inalienabilitate, Codul civil prevede că această clauză
poate fi invocată doar dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.
În caz de nerespectare a clauzei de inalienabilitate, se pot aplica următoarele sancţiuni:
– rezoluţiunea contractului, cerută de înstrăinătorul bunului afectat de clauză, în cazul încălcării
clauzei de către dobânditor;
– anularea actului de înstrăinare subsecvent – încheiat cu nerespectarea clauzei, cerută atât de
înstrăinătorul bunului aflat sub clauză, cât şi de către terţul în favoarea căruia s-a stipulat
inalienabilitatea.

15. Cauza vânzării: condiți; sancțiuni.

Cauza este definită de lege ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
Aşadar, în concepţia Codului civil, cauza este o condiţie de fond care reprezintă motivul de a
contracta.
Cauza vânzării, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– a) să existe;
– b) să fie licită;
– c) să fie morală.
a) Cauza trebuie să existe, tocmai pentru ca vânzarea să fie valabil încheiată. Inexistenţa cauzei atrage
după sine nulitatea relativă a contractului de vânzare, cu excepţia cazului în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
b) A doua condiţie pentru validitatea cauzei este ca aceasta să fie licită, adică să nu fie contrară legii şi
ordinii publice. Dacă părţile încheie un act fictiv cu scopul de a micşora patrimoniul debitorului prin
lipsirea acestuia de un bun urmăribil prin dreptul de gaj general al creditorului, actul încheiat
reprezintă fraudă la lege. Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiei privind caracterul licit al cauzei
estenulitatea absolută a contractului.
c) Cauza contractului de vânzare trebuie să fie morală. Cauza este morală dacă nu încalcă bunele
moravuri. Jurisprudenţa a statuat că vânzarea între concubini este lovită de nulitate absolută, dacă s-
a încheiat contractul la presiunea pârâtei pentru menţinerea relaţiei de concubinaj. Sancţiunea
pentru cauza imorală este nulitatea absolută a contractului de vânzare, aplicabilă în aceleaşi condiţii
ca şi la cauza ilicită.

16. Forma contractului de vânzare: consens, formă autentică, formă scrisă, formă electronică,
aprobări.
În principiu, contractul de vânzare se încheie în mod valabil dacă părţile şi-au exprimat acordul de
voinţă (solo consensum), fără a fi nevoie ca acest acord să îmbrace o formă anume.
Aşadar, vânzarea este consensuală chiar dacă îndeplinirea obligaţiei (de „a da”, de remitere a lucrului
vândut ori de achitare a preţului), este ulterioară momentului încheierii convenţiei. Pe cale de
excepţie, de la regula potrivit căreia vânzarea este consensuală, există şi situaţii când aceasta are
caracter solemn. Este vorba de vânzarea unor drepturi reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară, a căror înscriere în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial. Deci,
contractul de vânzare având ca obiect imobile înscrise în cartea funciară trebuie să îmbrace forma
autentică.
Nerespectarea acestei forme atrage după sine nulitatea absolută a contractului. Chiar dacă părţile au
convenit ca vânzarea să se încheie într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, dar apoi forma
respectivă nu este respectată, contractul va fi considerat ca fiind valabil încheiat.
Forma scrisă a contractului de vânzare este importantă uneori sub aspectul probării existenţei actului.
Când pentru dovedirea unui act legea cere forma scrisă, proba cu martori este inadmisibilă ii. Dacă
valoarea obiectului actului juridic este mai mare de 250 lei, acesta nu poate fi dovedit cu martori. Pe
cale de excepţie, dacă legea specială nu cere proba scrisă, dovada cu martori se poate face contra
unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale iii.
De reţinut că proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris
şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă
legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actuluijuridic respectiv, cu excepţia cazului când părţile
convin, chiar şi tacit, să folosească
proba cu martori, în condiţiile legii.
În sfârşit, contractele de vânzare pot să îmbrace şi forma electronică, cu respectarea condiţiilor
cuprinse în legile speciale.
Există situaţii când validitatea vânzării este condiţionată de obţinerea unor aprobări ori, după caz, a
unor autorizaţii prealabile, emise de anumite categorii de persoane ori autorităţi publice sau a unor
avize.

17. Pactul de opțiune de vânzare: definiție, declarație de promisiune, dreptul de opțiune,

consimțământul părților, obligațiile părților.

Definiţia pactului de opţiune de vânzare. Pactul de opţiune de vânzare este un contract prin care o
persoană numită promitent, se obligă să vândă (sau să cumpere) un bun individual determinat sau
determinabil pentru un preţ anume, unei alte persoane, numită beneficiar, dacă aceasta va decide să
cumpere (sau să vândă) într-un anumit termen.
Natura juridică a pactului de opţiune. Pactul de opţiune poate fi un contract unilateral sau un contract
sinalagmatic. Pactul de opţiune este un contract unilateral în situaţia în care beneficiarul nu îşi asumă
nicio obligaţie patrimonială faţă de promitent.
Pe de altă parte, dacă beneficiarul se obligă să efectueze o contraprestaţie în schimbul dreptului de
opţiune, atunci pactul de opţiune este un contract sinalagmatic. Pentru încheierea contractului de
vânzare la care s-a obligat promitentul prin pactul de opţiune, trebuie ca beneficiarul să-şi exercite
dreptul de opţiune în sensul de a accepta contractul de vânzare promis iv. Altfel spus, acceptarea
opţiunii promisă de promitent înseamnă încheierea contractului de vânzare. Dreptul de opţiune
poate să aparţină fie beneficiarului cumpărător, fie beneficiarului vânzător, în funcţie de persoana
care şi-a asumat calitatea de promitent.
Dreptul de opţiune poate fi instituit şi în favoarea viitorului vânzător şi în beneficiul viitorului
cumpărător. Aşadar, calitatea de beneficiar al pactului de opţiune o poate avea atât viitorul vânzător
cât şi posibilul comparator.
În opinia noastră, „ridicarea opţiunii” nu înseamnă obligatoriu acceptarea acesteia, ci poate să
reprezinte şi refuzul ei. Prin definiţie, dreptul de opţiune presupune ca titularul său, adică
beneficiarul, să opteze ori pentru acceptarea încheierii vânzării propusă de promitent, ori pentru
refuzul acesteia.
Pentru a contura cu mai multă claritate identitatea pactului de opţiune, relevăm şi alte trăsături ale
acestuia, şi anume:
– beneficiarul pactului de opţiune dobândeşte un drept potestativ, ceea ce înseamnă că are
posibilitatea unilaterală de a accepta sau nu opţiunea promitentului, astfel că va putea determina
încheierea sau nu a contractului de vânzare v.
– pentru a fi valabil încheiat, contractul reprezentat de pactul de opţiune trebuie să respecte aceleaşi
condiţii de formă ca şi contractul de vânzare pe care-l prefigurează. Când contractul de vânzare
preconizat urmează să strămute drepturi reale ce se vor înscrie în cartea funciară, pactele de opţiune
trebuie încheiate în formă autentică vi. Per a contrario, pactul de opţiune va fi nul.
– tot astfel, declaraţia de acceptare a pactului de opţiune făcută de beneficiar trebuie să îmbrace
aceeaşi formă prevăzută de lege pentru contractul de vânzare urmărit de părţi.
– consimţământul exprimat de promitent la momentul încheierii pactului de opţiune rămâne valabil
şi pentru încheierea contractului de vânzare conturat de contractul care conţine pactul de opţiune.
– consimţământul beneficiarului necesar pentru valabilitatea contractului de vânzare preconizat se
exprimă odată cu acceptarea de către acesta a propunerii promitentului.
– obligaţiile asumate de părţi în pactul de opţiune privind un contract de vânzare sunt: obligaţia
promitentului că va vinde sau că va cumpăra un bun la un anumit preţ, acordând beneficiarului un
termen pentru a opta în legătură cu promisiunea ce i se adresează.
– declaraţia de promisiune privind vânzarea ori cumpărarea unui bun făcută de promitent se
consideră o ofertă irevocabilăvii, prin acordul părţilor.
– dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptarea ofertei promitentului, acesta poate fi
stabilit, prin ordonanţă preşedinţială, de către instanţa de judecată competentă, cu citarea părţilor viii.
– prin pactul de opţiune se instituie o inalienabilitate convenţională a bunului ce va face obiectul
contractului de vânzare schiţat în cuprinsul pactului.
Sancţiunea pentru încălcarea inalienabilităţii convenţionale de către promitent este fie obligarea
acestuia la plata de daune-interese către beneficiar, fie rezoluţiunea pactului de opţiune cu daune
interese.
– în situaţia în care obiectul pactului de opţiune privind contractul de vânzare este reprezentat de
drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară ix.

18. Promisiunea unilaterală de vânzare: definiție, formă, obligațiile părților, consimțământul.

Reprezintă contractul prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită
beneficiar, să îi vândă un bun la un anumit preţ dacă acesta din urmă va voi să-l cumpere.
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii unilaterale de vânzare sunt:
– este un contract, ceea ce înseamnă că se încheie în mod valabil prin acordul de voinţă al părţilor x.
Fiind un contract, promisiunea unilaterală de vânzare se deosebeşte de:
– oferta de a contracta – care este un act juridic unilateral, adică o manifestare unilaterală de voinţă,
supusă comunicării şi care devine contract când se intersectează cu acceptarea;
– promisiunea unilaterală (simplă) – care este un act unilateral prin care autorul îşi exprimă voinţa de
a se obliga independent de acceptare.
Acordul de voinţă stabilit între promitentul şi beneficiarul prin care încheie o promisiune unilaterală
de vânzare, constă în asumarea de către promitent a obligaţiei de a-i vinde un bun beneficiarului la un
anumit preţ, dacă beneficiarul va voi să-l cumpere. Acordul nu vizează încheierea vânzării, ci doar
promisiunea că se va încheia un astfel de contract.
– forma contractului de promisiune unilaterală de vânzare nu trebuie să fie aceeaşi ca forma specifică
pentru contractul de vânzare, dacă legea prevede o astfel de formă;
– în cadrul promisiunii unilaterale de vânzare se obligă numai promitentul vânzător, iar beneficiarul
nu îşi asumă obligaţia de a cumpăra;
– promisiunea unilaterală de vânzare trebuie să prevadă atât bunul, cât şi preţul promis. În lipsa
acestora, promisiunea ar fi lovită de nulitate absolută xi;
– obiectul obligaţiei promitentului este de a încheia un contract de vânzare, dacă beneficiarul va voi
să cumpere bunul. Această obligaţie, de a încheia actul juridic este obligaţie de a face şi nu de a da.
Obligaţia de a da, adică de a transmite un drept se va naşte odată cu încheierea contractului de
vânzare propriu-zis;
– obligaţia promitentului de a vinde dacă beneficiarul va voi să cumpere este o obligaţie afectată de o
condiţie suspensivă pur potestativă din partea beneficiarului;
– condiţia suspensivă pur potestativă (dacă va voi să cumpere) trebuie să fie îndeplinită înlăuntrul
unui termen convenit de părţi. Dacă părţile nu s-au înţeles cu privire la termen, acesta va fi fixat, la
cererea oricăreia dintre părţi, de către instanţa de judecată xii;
– consimţământul pe care îl dă beneficiarul în interiorul termenului fixat că voieşte să cumpere,
reprezintă şi consimţământul său pentru încheierea contractului de vânzare;
– consimţământul promitentului pentru încheierea contractului de vânzare trebuie exprimat prin
încheierea contractului de vânzare promis, întrucât această obligaţie de a încheia contractul a devenit
scadentă ca urmare a îndeplinirii condiţiei ca beneficiarul să
voiască să cumpere;
– dacă promitentul refuză să încheie contractul de vânzare, deşi beneficiarul şi-a exprimat
consimţământul în acest sens, atunci instanţa, la cererea beneficiarului, poate pronunţa o hotărâre
care să ţină loc de contractxiii. De asemenea, beneficiarul poate cere
rezoluţiunea promisiunii unilaterale de vânzare cu daune interese xiv.

19. Promisiunea sinalagmatică de vânzare: definiție, denumiri, formă, termenul.

Este convenţia prin care ambele părţi se obligă să încheie, în viitor, un contract de vânzare privind un
anumit bun, la un preţ determinat sau determinabil. Fiecare parte are, în acelaşi timp, atât calitatea
de promitent, cât pe cea de beneficiar xv. Această convenţie a fost numită şi antecontract de vânzare
sau contract provizoriu de vânzarexvi. Alţi autorixvii au argumentat teza contrară, potrivit căreia
promisiunea sinalagmatică de vânzare şiantecontractul sunt două instituţii diferite, autonome.
Apariţia promisiunii sinalagmatice de vânzare a fost determinată de nevoia părţilor de a consfinţi
voinţa lor juridică privind încheierea vânzării într-un act juridic valabil. În doctrină s-a arătat că „dacă
vânzarea-cumpărarea imobilelor fără respectarea condiţiilor cerute de lege (autorizaţie administrativă
prealabilă şi încheierea contractului
în formă autentică) este lovită de nulitate, în schimb este valabilă promisiunea sinalagmatică de a
încheia un contract în viitor, când se vor putea respecta întocmai toate cerinţele legii” xviii.
Promisiunea sinalagmatică de vânzare se impune aşadar, când există situaţii practice în care, cu toate
că părţile doresc vânzarea, sunt împiedicate să încheie, în mod valabil, contractul care să ateste
transferul dreptului de la o persoană la alta (ex. lipsa lucrărilor de cadastru care împiedică încheierea
în mod valabil a contractului de vânzare; cumpărătorul nu deţine sumele de bani necesare pentru
autentificarea contractului; incapacitatea cumpărătorului de a cumpăra întrucât nu s-a finalizat
procedura de dobândire a cetăţeniei române).
Promisiunea sinalagmatică de vânzare nu trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute pentru
vânzare.
Promisiunea sinalagmatică de vânzare dă naştere la un drept creanţă sinalagmatic. Creanţa este
afectată de un termen suspensiv în beneficiul ambelor părţi, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele
nu poate fi obligată la încheierea obligaţiei de a face a celeilalte părţi şi anume de a încheia
contractul. contractului de vânzare înainte de împlinirea termenului, cu excepţia cazului când părţile,
de comun acord, renunţă la beneficiul termenului.
În situaţia în care, la împlinirea termenului, una dintre părţi refuză încheierea contractului promis,
cealaltă parte poate cere, fie rezoluţiunea promisiunii cu dauneinterese, fie executarea silită a
obligaţiei prin echivalent, fie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să substituie
consimţământul promitentului aflat în culpă xix.
Dacă promitentul-vânzător nu şi-a respectat obligaţia asumată în promisiunea sinalagmatică de
vânzare, şi a încheiat un contract de vânzare cu o altă persoană decât promitentul-cumpărător,
contractul de vânzare este valabil, dar promitentul-vânzător poate fi obligat la plata către
promitentul-cumpărător a unor daune-interese compensatorii.

20. Promisiunea faptei altuia în cazul vânzării: natura obligației, refuzul terțului – efecte,
ratificarea – efecte.
Este contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită
beneficiar, să determine pe un terţ să încheie un act juridic promis sau să ratifice actul încheiat în
contul lui de către promitent fără împuternicirea sa prealabilă xx. În Codul civil, promisiunea faptei
altuia este reglementată xxi numai ca excepţie aparentă de la principiul efectului neretroactiv al
contractelor.
Obligaţia pe care şi-o asumă promitentul este obligaţie de rezultat. Dacă angajamentul promitentului
este ca terţul să încheie sau să ratifice un contract de vânzare, atunci actul încheiat poate fi denumit
promisiunea încheierii vânzării de către un terţ xxii.
În cazul în care terţul refuză să ratifice actul sau dacă ratificarea devine imposibilă din motive
obiective (deces, incapacitate etc.), promisiunea încheierii vânzării de către terţ nu va mai produce
niciun efect.
Dacă terţul refuză să îndeplinească obligaţia stipulată în convenţia de porte-fort, promitentul şi
beneficiarul acesteia trebuie să-şi restituie ceea ce au executat în baza convenţiei. De asemenea,
promitentul va răspunde cu daune-interese pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate. Ratificarea
contractului de vânzare de către terţ înseamnă îndeplinirea promisiunii de către promitent.
Contractul de vânzare ratificat echivalează cu valabilitatea sa în mod retroactiv (ab iniţio), adică din
momentul iniţial al încheierii sale.

21. Definiția dreptului de preempțiune și caracterele sale juridice: indivizibil, incesibil,

temporar.
Dreptul de preempţiune este dreptul subiectiv civil ce conferă titularului său, numit preemptor
atributul de a avea întâietate la cumpărarea unui bun la preţ egal, în raport cu terţe persoane. Cu titlu
de exemplu, are drept de preempţiune chiriaşul care doreşte să
cumpere apartamentul pe care l-a închiriat, dacă proprietarul îl vinde.
Potrivit art. 1.730 alin. (1) C. civ.: „titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să
cumpere cu prioritate un bun”.
Cu toate că libertatea contractuală este afectată de existenţa dreptului de preempţiune, vânzarea nu
devine forţată, întrucât voinţa titularului dreptului de a înstrăina nu este substituită. Se îngrădeşte
doar libertatea vânzătorului de a alege persoana cumpărătorului xxiii.
. Caracterele juridice
Dreptul de preempţiune este indivizibil, în sensul că preemptorul îl exercită în mod unitar, „fără
posibilitatea de a-l fracţiona”xxiv.
Indivizibilitatea dreptului de preempţiune se manifestă între creditori şi între debitori şi/sau între
moştenitorii lor.
Dreptul de preempţiune are caracter incesibil, ceea ce înseamnă că nu poate fi transmis decât
împreună cu calitatea preemptorului.
În sfârşit, preempţiunea convenţională are caracter temporar. Părţile pot să prevadă un termen de
maxim 5 ani înlăuntrul căruia se poate exercita dreptul de preempţiune.
Dacă ele prevăd un termen mai mare de 5 ani, atunci clauza este lovită de nulitate absolută şi
termenul se reduce de drept la limita de 5 ani. În situaţia în care părţile nu au prevăzut niciun termen,
se consideră că preempţiunea s-a constituit pe durata vieţii preemptorului.

22. Exercitarea dreptului de preempțiune: încheierea vânzării, notificare, exercitare,

comunicare acord și consemnare preț.
Codul civil a reglementat atât exercitarea dreptului de prempţiune în cazul în care acesta a fost
constituit prin lege, cât şi în situaţia în care originea sa este de natură convenţională. Părţile pot
deroga de la normele stabilite în Codul civil în materie numai dacă este vorba de o preempţiune
convenţionalăxxv.
Prin urmare, dreptul de preempţiune legală nu se poate exercita potrivit normelor stabilite de către
părţi, ci numai în limita prevederilor legale, care au caracter imperativ, de ordine publică.
În schimb, exercitarea dreptului de preempţiune convenţională se poate stabili de către părţi şi prin
derogare de la dispoziţiile Codului civil, care constituie, în acest caz, norme supletive.
Contractul se notifică preemptorului de către vânzător ori de către terţul cu care s-a încheiat.
Notificarea trebuie să se refere la numele şi prenumele vânzătorului, descrierea bunului, normele
care îl guvernează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde
se află bunul. Dacă vreuna din aceste informaţii nu se regăseşte în cuprinsul notificării, atunci aceasta
este ineficace şi termenul legal de exercitare a preempţiuni va începe să curgă de la data la care s-au
completat informaţiile lipsă. Exercitarea dreptului de preempţiune de către preemptor se face în
termen de cel mult 10 zile pentru bunurile mobile şi în termen de cel mult 30 de zile pentru bunurile
imobile, termene care încep să curgă de la primirea notificării xxvi.
Acordul preemptorului de a încheia contractul prevăzut în notificare se comunică vânzătorului însoţit
de consemnarea preţului la dispoziţia acestuia.
Neexercitarea în termen a preempţiunii atrage decăderea din drept prin expirarea termenului, iar
condiţia suspensivă din contractul de vânzare se îndeplineşte şi contractul cu terţul se consolidează
retroactiv, de la data la care a fost încheiat.
Dimpotrivă, în ipoteza în care preemptorul îşi exercită dreptul de preempţiune în termen, contractul
dintre vânzător şi terţ se desfiinţează retroactiv prin neîndeplinirea condiţiei suspensive. Sunt lipsite
de efecte faţă de preemptor eventualele clauze cuprinse în contractul încheiat cu terţul care au drept
scop împiedicarea exercitării dreptului de preempţiune.

23. Pluralitatea de preemptori și pluralitatea de bunuri supuse preempțiunii: concurs între

preemptori legali, convenționali; bunuri despărțite.
xxvii
Legea stabileşte ordinea de preferinţă a exercitării dreptului de preempţiune când mai mulţi titulari
ai acestui drept vin în concurs.
Astfel, în concursul dintre un preemptor legal şi un preemptor convenţional, are prioritate primul.
Dacă sunt mai mulţi preemptori legali care şi-au exercitat dreptul de preempţiune, este dreptul
vânzătorului să opteze pentru unul din aceştia. Soluţia pe care o oferă legiuitorul în acest caz poate fi
îmbunătăţităxxviii.
În concursul dintre mai mulţi preemptori convenţionali şi când bunul este imobil, are prioritate cel
care şi-a înscris primul dreptul de preempţiune în cartea funciară. Dacă bunul este mobil şi se află în
concurs mai mulţi preemptori convenţionali, are prioritate titularul dreptului de preempţiune
convenţional care are data certă cea mai
veche. Această ordine de preferinţă este imperativă şi orice clauză contractuală contrară se consideră
nescrisăxxix.

24. Stingerea dreptului de preempțiune: acceptare, decădere, deces preemptor.

Dreptul de preempţiune se stinge prin exercitarea dreptului accesoriu, de natură potestativă de către
preemptor, şi anume dreptul de a accepta contractul notificat.
Dacă acceptarea contractului are loc în termen, prin plata preţului către vânzător, dreptul de
preempţiune se stinge prin acceptare.
În cazul în care acceptarea nu are loc în termen, preempţiunea se stinge prin decădere, la împlinirea
termenului.
Dreptul de preempţiune se stinge în parte în situaţia în care preemptorul nu acceptă contractul de
vânzare oferit, iar refuzul este exprimat în termen. În această ipoteză, dreptul de preempţiune se
stinge doar în legătură cu contractul de vânzare respectiv, dar
subzistă în ceea ce priveşte alte vânzări ulterioare ale bunului supus preempţiunii.
Dreptul convenţional de preempţiune se poate stinge şi înainte de împlinirea termenului, în cazul
decesului preemptorului sau la încetarea existenţei persoanei juridice.
Dreptul legal de preempţiune nu se stinge prin decesul preemptorului, deoarece acesta se constituie
pentru motive de ordine publică ori în considerarea calităţii unei persoane xxx.

25. Obligația vânzătorului de transmitere a dreptului vândut: momentul transferului; excepții.

Potrivit art. 1.674 C. civ., proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost încă plătit, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
Rezultă din textul de lege evocat că transmiterea dreptului de proprietate nu ar fi o obligaţie a
vânzătorului, indiferent de momentul în care are loc, la data încheierii contractului de vânzare, sau
ulterior, deoarece proprietatea se transferă din patrimonial vânzătorului în cel al cumpărătorului fără
intervenţia părţilor, ci „automat şi ex lege”xxxi.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că transmiterea proprietăţii ori a altui drept prin vânzare este
principala obligaţie a vânzătorului, care ţine de esenţa contractului de vânzare. Această obligaţie se
îndeplineşte fie la momentul acordului de voinţă al părţilor,
fie ulterior acestui moment. Regula este aceea că obligaţia de transfer a proprietăţii are loc la
momentul în care părţile se pun de acord cu privire la existenţa obligaţiei de transfer, iar excepţia este
conturată de diferite evenimente subsecvente acordului părţilor.

Revenind la excepţiile de la regula după care transferul dreptului vândut are loc în momentul stabilirii
acordului de voinţă, vom trece în revistă unele din aceste cazuri, când, aşa cum am precizat, dreptul
vândut se transferă ulteriorxxxii.
a) Termenul fixat de părţi prin care acestea convin ca obligaţia de a transfera proprietatea să fie
îndeplinită ulterior acordului de voinţă privind naşterea obligaţiei de transfer. Termenul trebuie să
afecteze obligaţia de transfer şi nu obligaţia de predare a lucrului vândut. Obligaţia de a transfera
dreptul se va socoti îndeplinită la data împlinirii termenului.
b) Condiţia suspensivă stabilită de parte poate afecta obligaţia de a transfera proprietatea, obligaţie
care se naşte retroactiv, de la data acordului de voinţă privind vânzarea, doar dacă se îndeplineşte
condiţia.
c) Vânzarea alternativă afectează momentul transmiterii dreptului vândut în sensul că acesta va fi
data când are loc opţiunea. De regulă, opţiunea privind bunul ce urmează a fi vândut aparţine
vânzătorului, dacă părţile nu au prevăzut altfel.
d) Vânzarea drepturilor tabulare xxxiii este garantată de prevederea că transferul acestor drepturi din
patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului are loc la data înscrierii lor în cartea funciară
pe numele cumpărătorului.
e) Vânzarea bunurilor de gen, inclusiv a bunurilor dintr-un gen limitat, determină ca obligaţia de
transmitere a dreptului de proprietate să fie îndeplinită la momentul individualizării prin cântărire,
măsurare, numărare sau predare xxxiv.
f) Vânzarea după mostră sau model xxxv implică strămutarea proprietăţii la momentul predării bunului,
şi nicidecum la momentul studierii de către cumpărător a bunului mostră sau model din genul care
face obiectul vânzării.
g) Vânzarea bunului altuia este situaţia când proprietatea se transferă la comparator din momentul
dobândirii de către vânzător a bunului sau al notificării vânzării de către terţul proprietar.
h) Rezerva proprietăţii în cazul vânzării conduce la transmiterea dreptului de proprietate la data când
are loc plata integrală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat xxxvi. Stipulaţia din contract privind
rezervarea proprietăţii nu este opozabilă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor legale de
publicitatexxxvii.
i) Vânzarea în regim de autoservire derogă de la regula potrivit căreia momentul transferului dreptului
de proprietate este acela al intersectării ofertei de vânzare (expunerea lucrului în raft însoţit de preţ şi
alte informaţii necesare) cu acceptarea ei (ridicarea lucrului din raft de către cumpărător). În acest caz
momentul transmiterii proprietăţii este, de regulă, acela când se achită preţul la casă.
j) Vânzarea unui bun viitor individual determinat implică transmiterea dreptului de proprietate şi alte
drepturi asupra bunului la momentul realizării lui. Realizarea bunului este reprezentată de situaţia
când bunul este gata de a fi folosit conform destinaţiei pentru care s-a încheiat vânzarea.

26. Obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut: definiție, locul, momentul, starea bunului.
În conformitate cu art. 1.685 C. civ., predarea este „punerea bunului vândut la dispoziţia
cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei”.
Locul predării. În cazul bunurilor individual determinate sau de gen limitat prin localizare, dacă din
cuprinsul contractului nu rezultă altfel, ori în lipsa unei astfel de stipulaţii, dacă uzanţele nu diferă,
atunci predarea trebuie să fie îndeplinită la locul unde se află bunul în momentul încheierii
contractuluixxxviii, predarea fiind portabilăxxxix. Între absenţi, locul încheierii contractului determinat
potrivit teoriei recepţiuniixl, este acela în care acceptarea policitaţiunii xli ajunge efectiv la cunoştinţa
solicitantului (ofertantului), chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile”xlii.
În schimb, în privinţa contractelor încheiate prin mijloace de comunicare instantanee (telefon), regula
evocată nu-şi mai găseşte aplicarea, contractul încheindu-se la momentul în care se pronunţă
acceptarea şi la locul unde se află solicitantul. Practic, astfel de contracte sunt încheiate inter
praesentes, iar obligaţia de predare trebuie executată la locul în care se află solicitantul în momentul
când a luat la cunoştinţă de acceptarea ofertei.
Obligaţia de predare se referă şi la fructele bunului vândut, care i se cuvin cumpărătorului dacă nu s-a
convenit altfel, din ziua dobândirii proprietăţii xliii. Starea bunului vândut. Bunul individual determinat
trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului xliv. Prin urmare,
vânzătorul trebuie să conserve bunul pentru ca la predare să aibă aceleaşi calităţi pe care le avea la
momentul încheierii vânzării. În intervalul de timp de la încheierea contractului şi până la predarea
bunului vândut, vânzătorul nu mai are dreptul să-l folosească. În caz contrar, cumpărătorul poate să
ceară despăgubiri. Despăgubirile pentru folosinţa lucrului după data scadenţei privind predarea, sunt
de natura daunelor-moratorii. Despăgubirile pentru folosinţa lucrului, până la data scadentă a
obligaţiei de predare au natura juridică a daunelor compensatorii pentru executarea
necorespunzătoare a obligaţiei de conservare. Indiferent de natura despăgubirilor, pentru a fi
acordate, trebuie dovedit un prejudiciu cert cauzat cumpărătorului prin folosinţa bunului vândut.
Dacă în urma verificării constată că bunul este afectat de viciu aparentxlv, cumpărătorul are obligaţia
să-l informeze pe vânzător, fără întârziere, în legătură cu viciile respective.
Viciile ascunsexlvi determină angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului chiar dacă ele nu au
fost comunicate acestuia.

27. Obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut: dezacordul privind starea bunului predat,
refuzul de a preda bunul, sancțiuni.
Dezacordul asupra calităţii bunului. În situaţia în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea
lucrului pus la dispoziţie, se poate adresa judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea
obligaţiei de predare. Sesizarea instanţei se poate face şi de Instanţa pronunţă o hotărâre prin care
constată starea lucrului vândut şi prin care
poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului către vânzător. Preşedintele judecătoriei va
desemna de îndată un expert care va arăta
starea lucrului vândut.
Refuzul de a preda bunulxlvii. În cazul în care, după încheierea vânzării, dacă obligaţia de plată a
preţului este afectată de un termen, cumpărătorul devine insolvabil ori, chiar dacă nu devine
insolvabil, garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul este în drept să suspende
îndeplinirea obligaţiei de predare. Suspendarea poate fi menţinută pe toată durata intervalului de
timp în care cumpărătorul nu acordă garanţii suficiente că va plăti preţul integral, la termenul stabilit.

28. Obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii: noțiune, tulburări de fapt și de drept,
excepția de garanție.
Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege, în sens larg, o cauză de tulburare a liniştitei
posesiuni a lucrului vândut, care conduce la pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a
dreptului de proprietate asupra lucrului, în tot sau în parte, prin împiedicarea exercitării atributelor
acestui drept, ca urmare a valorificării de către terţ a unui drept, care exclude, total sau parţial
dreptul cumpărătoruluixlviii. În sens restrâns, prin evicţiune se înţelege situaţia juridică în care
cumpărătorul pierde, total sau parţial, bunul vândut, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care
i se recunoaşte unui terţ un drept de proprietate sau un alt drept real asupra lucrului vândut, în
temeiul unui titlu anterior.
Potrivit art. 1.695 alin. (1) C. civ.: „Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânire netulburată a bunului vândut”.
Garanţia contra evicţiunii se aplică în următoarele condiţii:
– pretenţiile terţului să fie întemeiate pe un drept născut anterior încheierii vânzării şi care nu a fost
adus la cunoştinţa cumpărătorului;
– evicţiunea să provină dintr-o faptă imputabilă vânzătorului, chiar dacă aceasta s-a ivit ulterior
încheierii vânzării.
Obligaţia de a garanta contra evicţiunii vizează evicţiunea provenită din fapta proprie a vânzătorului şi
evicţiunea provenită din partea terţilor.
Cu privire la tulburările de fapt, vânzătorul nu trebuie să facă nimic de natură să tulbure exercitarea
de către cumpărător a dreptului vândut. Această obligaţie negative generală aparţine oricărei alte
persoane căreia dreptul transmis cumpărătorului îi este opozabil.
Cu privire la tulburările de drept, acestea ar putea fi produse de actele juridice sau de acţiunile
formulate de vânzător, de natură să-l tulbure pe cumpărător în ceea ce priveşte exercitarea dreptului
dobândit. Tulburările de drept au în vedere atât acte anterioare, cât şi
ulterioare momentului încheierii contractului de vânzare.
Excepţia de garanţiexlix. Vânzătorul obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă l, adică nu
poate să introducă nici acţiuni care să tindă la împiedicarea ori la limitarea dreptului vândut. Dacă se
întâmplă astfel, cumpărătorul poate invoca o excepţie de garanţie, apărare specifică al cărei efect este
respingerea acţiunii vânzătorului ca inadmisibilă, fără a se mai cerceta fondul cauzei.
A doua excepţie de la excepţie este reprezentată de ipoteza acţiunilor întemeiate pe contractul de
vânzare însuşi sau a celor care au ca obiect desfiinţarea totală sau parţială a acestei convenţii (prin
nulitate, rezoluţiune, declararea simulaţiei etc.), când excepţia de garanţie, de asemenea nu poate fi
opusă vânzătorului.
Indivizibilitatea obligaţiei de garanţie4 se aplică în cazul pluralităţii de debitori, adică de vânzători.
Regula indivizibilităţii se aplică „indiferent de natura juridică şi modalitatea în care se concretizează
obligaţia de răspundere pentru evicţiune, la momente diferite, respectiv obligaţia de a da, de a face
sau de a nu face”li.

29. Obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii: provenind de la un terț, condiții,

mijloace juridice de apărare.
Evicţiunea provenită de la un terţ. În cazul în care tulburarea cumpărătorului provine de la fapta unui
terţ, vânzătorul are obligaţia de a garanta contra evicţiunii provenind din fapta acelui terţ.
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii există în această situaţie dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, curmătoarele trei condiţiilii:
– să fie vorba despre o tulburare de drept, iar nu de faptliii. Dacă tulburarea terţului este de fapt,
vânzătorul nu răspunde deoarece nu are temei juridic. Dreptul invocat de către terţul evingător poate
fi un drept real imobiliar sau un drept de creanţă asupra unui
imobil;
– cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării liv. Faptul sau actul juridic generator al dreptului pe care-l
invocă terţul trebuie să fie anterior încheierii contractului de vânzare. Nu este nevoie ca dreptul să se
fi aflat în patrimoniul terţului la data vânzării. Condiţia este îndeplinită şi dacă la data vânzării dreptul
se află în patrimoniul altei persoane care l-a transmis ulterior terţei persoane;
– cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii vânzării. Dacă la data
încheierii contractului cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul
acesteia şi nu se mai pune problema răspunderii vânzătorului. Numai că acesta, vânzătorul, în atare
situaţie trebuie să probeze împrejurarea potrivit căreia cauza evicţiunii era cunoscută de către
cumpărătorlv.
Mijloacele juridice de apărare a cumpărătorului contra evicţiunii provenite din fapta unui terţ.
Distingem câteva situaţii în această privinţă. Mai întâi, atunci când terţul a promovat o acţiune în
justiţie, vânzătorul poate fi chemat în garanţie de către cumpărător.
În al doilea rând, vânzătorul poate interveni în proces din iniţiativa sa, pe calea unei intervenţii
accesorii în interesul cumpărătorului.
Dacă hotărârea pronunţată este în defavoarea cumpărătorului, iar la proces a participat şi vânzătorul,
acesta va răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiune. Dacă hotărârea nefavorabilă cumpărătorului
s-a pronunţat printr-un proces la care nu a luat parte vânzătorul, dar cumpărătorul introduce ulterior
acţiunea de angajare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiunea cunoscută, atunci vânzătorul poate
invoca excepţia procesului rău condus (exceptio mali processus) în acest ultim proces.

30. Obligația vânzătorului de garanție contra viciilor bunului vândut: definiția viciilor, condiții,
eroare asupra substanței obiectului, prescripția dreptului la acțiune.
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului atât folosinţa limitată a bunului, cât şi folosinţa utilă a
acestuia. Prin urmare, vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale bunului vândut, dacă viciile
respective fac improprie întrebuinţarea lucrului conform destinaţiei sale ori dacă viciile reduc într-atât
valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi
dat un preţ mai mic pe acesta lvi.
Situaţia lucrului vândut afectat de un viciu în sensul dispoziţiilor art. 1.707 C. civ., prezintă asemănare
cu eroarea esenţială asupra substanţei obiectului contractului, reglementată de art. 1. 207 alin. (2),
pct. 1 C. civ.lvii, dar aceste două situaţii nu trebuie confundate.
În cazul viciilor vizate de art. 1.707 C. civ., cumpărătorul a cumpărat bunul, dar acesta este impropriu
întrebuinţării după destinaţie ori are valoarea de întrebuinţare micşorată din cauza viciilor şi
cumpărătorul poate intenta o acţiune în garanţie (redhibitorielviii sau estimatorie) contra
vânzătoruluilix. În schimb, în ipoteza erorii asupra substanţei obiectului (error in substantion), din
cauza viciului de consimţământ, cumpărătorul nu a cumpărat bunul voit în substanţa sa şi poate cere
anularea contractuluilx.
Nu toate viciile lucrului vândut atrag răspunderea vânzătorului, ci numai acelea care îndeplinesc
anumite condiţii. Aceste condiţii, care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt:
– viciul să fie intrinsec bunului asupra căruia poartă dreptul vândut 1. Dacă însă viciul nu îndeplineşte
această condiţie, răspunderea vânzătorului va fi antrenată în aria delictuală, nu şi cea contractuală;

1
A se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 139.
– viciul să fie ascuns. Viciul este ascuns dacă, la data predării lucrului, nu putea fi descoperit de către
un cumpărător prudent şi diligent, fără asistenţă de specialitate 2. Dacă vânzătorul a adus la cunoştinţa
cumpărătorului viciul respectiv la încheierea contractului,
acesta nu mai poate fi considerat ascuns, şi vânzătorul nu mai răspunde pentru viciul ascuns al
bunului vândut. Nici dacă cumpărătorul este lipsit de experienţă, nepriceput ori neinformat în spaţiul
existenţei viciului, nu poate invoca acţiunea în garanţie pentru vicii ascunse;
– viciul să fi existat în momentul predării bunului vândut. Această condiţie rezultă, fără echivoc, din
dispoziţiile art. 1.707 alin. (3) C. civ.: „Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui există la data
predării bunului”. În legislaţia anterioară (vechiul Cod civil) viciul trebuia să fi existat în momentul
încheierii contractului, acela fiind considerat ca fiind data transferului sarcinilor către cumpărător 3;
– viciul să fie grav. Viciul este grav când cumpărătorul poate demonstra că dacă l-ar fi cunoscut nu ar
mai fi cumpărat bunul sau ar fi dat pe el un preţ mai mic.
– viciul să apară în perioada de garanţie a bunului. Perioada de garanţie este cea în care viciul trebuie
să se manifeste pentru a atrage răspunderea vânzătorului. Se consideră că dacă viciul se manifestă
după o perioadă prea îndelungată de timp de la data predării, adică după data expirării perioadei de
garanţie legale, ori convenţionale, se apreciază că dobânditorul bunului ar fi beneficiat de utilitatea
bunului şi nu se mai poate îndrepta împotriva vânzătorului pentru neutilizarea bunului după expirarea
perioadei de garanţie.
Prescripţia. Dreptul la acţiune pentru atragerea răspunderii vânzătorului ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiei de garanţie pentru vicii se prescrie în termen de 3 ani. În cazul vânzărilor silite nu se
datorează garanţia contra viciilor ascunse4.

31. Efectele garanției contra viciilor bunului vândut.

În cazul în care cumpărătorul dovedeşte că viciul îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru angajarea
răspunderii vânzătorului, poate să ceară şi să obţină, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia.
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, dar lipsit de viciu.
c) reducerea corespunzătoare a preţului în raport cu pierderea de către bunul vândut a folosinţei,
valorii şi a altor calităţi ale acestuia;
d) rezoluţiunea vânzării, însoţită de restituirea integrală a preţului şi, la cererea vânzătorului, cu
restituirea lucrului vândut.
e) altă măsură dispusă de instanţa de judecată, la cererea vânzătorului, ţinând seama de gravitatea
viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări lxi.
f) obligarea vânzătorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat
cumpărătorului, dacă e cazul. Această măsură se poate dispune pe lângă una din celelalte măsuri
evocate şi numai dacă la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut lxii.

32. Obligația vânzătorului de garanție pentru buna funcționare a lucrului vândut: caracter
supletiv, reguli de remediere viciului.
Normele din Codul civil care reglementează regimul garanţiei pentru buna funcţionare a bunului
vândut are caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la acestea.
Astfel, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul are obligaţia să comunice
vânzătorului defecţiunea în interiorul termenului de garanţie lxiii. Dacă din motive obiective,
cumpărătorul nu a comunicat defecţiunea în acest termen, atunci el are obligaţia de a o face într-un
termen rezonabil, calculat de la data expirării termenului de garanţie. După comunicarea defecţiunii,
vânzătorul este obligat să repare bunul, în termen de 15 zile de la comunicare, în lipsa unui termen
prevăzut în contract sau în legea specială lxiv.

33. Obligația cumpărătorului de plată a prețului: locul și data, dobânzi, suspendarea plății
prețului, garanția de plată, sancțiuni.
2
A se vedea art. 1.707 alin. (2) C. civ.; Sunt vicii ascunse cele care nu pot fi constatate decât prin expertiză tehnică, prin
analize de laborator, prin operaţiunile de montare a mobilierului etc. Dacă pereţii dinspre nord ai imobilului vândut prezintă
igrasie, vânzătorul nu răspunde, viciul respectiv fiind aparent, nu ascuns.
3
Pentru o analiză profundă a argumentelor privind opţiunea legiuitorului ca în Codul civil în vigoare să fie prevăzută
condiţia existenţei viciului la data predării şi nu la data transferului riscurilor, a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale
în noul Cod civil, op. cit., p. 140-141.
4
A se vedea art. 1.707 alin. (5) C. civ.
Locul şi data plăţii. Dacă părţile nu au stipulat nimic în legătură cu locul şi data plăţii preţului,
cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care se afla bunul în momentul încheierii
contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă lxv. Această regulă, valabilă în materia vânzării,
derogă de la principiul general, potrivit căruia în domeniul obligaţiilor plata se efectuează la domiciliul
debitorului. Aşadar, în cazul contractului de vânzare, plata are caracter portabil, dacă nu s-a stipulat
altfel pe cale de convenţie.
Regula evocată este valabilă în ceea ce priveşte vânzarea bunurilor individual determinate şi a celor
de gen limitat prin localizare.
În ceea ce priveşte data plăţii, legea stabileşte regula după care preţul se plăteşte de îndată ce
proprietatea a fost transmisă.
Dobânzile asupra preţului. În lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi
asupra preţului până la efectiva achitare a acestuia. Dobânzile încep să curgă din ziua dobândirii
proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, sau din ziua predării, dacă bunul nu
produce fructe, dar procură „alte foloase”lxvi.
Suspendarea plăţii preţuluilxvii. În situaţia în care cumpărătorul află de existenţa unei cauze de
evicţiune are posibilitatea să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când
vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Garanţiile obligaţiei de plată a preţului. Vânzătorului i s-au conferit prin legelxviii garanţii speciale
pentru executarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător. Este vorba de ipoteca legală
asupra bunului vândut şi de privilegiul special asupra acestui bun.
Sancţiunea neplăţii preţului. Neplata preţului de către cumpărător la scadenţă, naşte dreptul pentru
vânzător să procedeze la executarea silită în natură a obligaţiei, fie la rezoluţiunea contractului, pe
cale judiciară sau prin declaraţie unilaterală, cu restituirea bunului şi eventuale daune-interese.
Oricare sancţiune dintre cele evocate, trebuie să fie precedată de punerea în întârziere a
cumpărătorului pentru neplata preţului.

34. Vânzarea bunurilor de gen și vânzarea în bloc.

Vanzarea bunurilor de gen
Potrivit art. 1.678 C. civ., atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un
gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora. Individualizarea
se realizează prin predare, numărare, cântărire, măsurare sau prin orice alt mod convenit sau impus
de natura bunului. În cazul acestui tip de vânzare, contractul se încheie la momentul acordului de
voinţă
al părţilor cu privire la bunul vândut şi cu privire la preţ, dar proprietatea şi riscurile pieirii bunului se
transferă la cumpărător abia în momentul individualizării acestuia. Prin urmare, în caz de neexecutare
din partea vânzătorului, cumpărătorul poate solicita executarea silită sau rezoluţiunea vânzării cu
daune-interese.
Vânzarea în bloc dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global,
proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au
fost individualizate.
Obiectul vânzării în bloc sau cu grămada, cum se mai numeşte, este reprezentat de o cantitate de
bunuri generice, individualizate deja, preţul fiind stabilit, la rându-i, tot în mod global, pentru întreaga
cantitate de bunuri (de pildă se vinde tot grâul dintr-un hambar la un anumit preţ global).
Diferenţa vânzării în bloc faţă de vânzarea bunurilor de gen este că în primul caz nu mai este necesară
individualizarea ulterioară a bunurilor generice.

35. Vânzarea pe încercate și vânzarea pe gustate.

Este o vânzare sub condiţie suspensivă, întrucât cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a încerca bunul
vândut în scopul verificării dacă acesta corespunde destinaţiei căreia i-a fost afectat. Prin urmare,
pendinte conditione, proprietatea şi sarcinile rămân în sarcina vânzătorului, care este proprietar sub
condiţie rezolutorie. Dacă în urma verificării bunului, cumpărătorul constată că acesta este
necorespunzător în mod obiectiv, poate să-l refuze. Cumpărătorul nu poate pur şi simplu să refuze
bunul fără motiv pentru că în acest caz ar fi vorba de o condiţie pur potestativă şi vânzarea ar fi nulă.
Vânzarea pe încercate are ca obiect numai mobile corporale, cum ar fi: aparatură, maşini, haine,
animale etc. care pot fi supuse încercării.
Refuzul cumpărătorului de a cumpăra lucrul încercat poate fi contracarat de către vânzător prin
cererea de a se face o expertiză de specialitate, care să constate dacă bunul este sau nu
corespunzător.
Termenul pentru încercare se stabileşte prin convenţia părţilor, iar în lipsa unei astfel de stipulaţii va fi
cel statornicit prin uzanţe sau de 30 de zile de la predarea bunului. Contractul de vânzare pe încercate
se încheie în momentul stabilirii acordului de voinţă dintre părţi. Proprietatea şi riscurile lucrului
vândut aparţin vânzătorului până în momentul îndeplinirii condiţiei suspensive, adică până când
cumpărătorul declară că este de acord cu bunul încercat.
Vânzarea pe gustate În conformitate cu prevederile art. 1.682 alin. (1) C. civ.: „vânzarea sub rezerva
ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut
acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe”.
Vânzarea pe gustate nu se încheie decât cu privire la unele categorii de bunuri (cum ar fi: vin, ţuică,
fructe etc.) şi numai dacă acestea au fost gustate în prealabil de către cumpărător şi şi-a dat acordul.
Încheierea contractului de vânzare depinde de gustul cumpărătorului care poate să refuze
cumpărarea bunurilor pe motiv că nu-i plac, chiar dacă aceste lucruri ar corespunde calitativ lxix.
Vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub condiţie, pentru că ea ar fi pur potestativă şi ar fi lovită de
nulitate absolută. Momentul încheierii valabile a contractului este acela când cumpărătorul care a
gustat bunurile declară că îi plac şi că este de acord cu cumpărarea lor.

36. Vânzarea bunurilor altuia: data încheierii vânzării, data transmiterii, sancțiune.
vânzarea lucrului altuia este valabilă, sub condiţia ca vânzătorul să asigure transmiterea dreptului de
proprietate de la titularul acestuia către cumpărător. Obligaţia vânzătorului se consideră că este
executată fie prin dobândirea de către el a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie
prin orice alt mijloc, direct au indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului lxx. În
momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de către terţul proprietar,
proprietatea se strămută de drept în patrimoniul cumpărătorului, dacă din lege sau din voinţa părţilor
nu rezultă contrariul. Sancţiunea pentru netransmiterea de către vânzător a dreptului în patrimonial
cumpărătorului este rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi, dacă este cazul, plata de daune-
interese.

37. Reguli speciale aplicabile în cazul vânzării bunurilor imobile.

Astfel, o primă regulă este aceea că vânzătorul nu poate cere rezoluţiunea contractului ori
modificarea preţului pe motiv că suprafaţa imobilului vândut este mai mică sau mai mare decât au
crezut părţile, dacă pentru imobilul vândut nu a fost indicată suprafaţa în contract, ci doar
determinarea sa şi preţul total.
O altă regulă priveşte vânzarea unei anume suprafeţe, nedeterminate, dintr-un teren mai mare, la un
anumit preţ pe unitatea de măsură. În acest caz strămutarea proprietăţii poate fi cerută de către
cumpărător doar după măsurarea şi determinarea suprafeţei vândute. În cazul vânzării unui imobil
determinat cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură, dacă se constată că suprafaţa
reală este mai mică decât cea indicate în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea
suprafaţa stabilită. Când se constată că suprafaţa reală este mai mare decât cea convenită, iar
excedentul depăşeşte a douăsprezecea parte din suprafaţa stabilită, atunci cumpărătorul va plăti
suplimentul de preţ corespunzător sau va obţine rezoluţiunea contractului.
O altă regulă se referă la termenele în interiorul cărora pot fi exercitate acţiunile pentru aplicarea
sancţiunilor prezentate în cele ce preced. Astfel, acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi
acţiunea cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului trebuie
exercitate în termen de un an de la data încheierii contractului, sub sancţiunea decăderii din drept.
În sfârşit, ultima regulă se referă la vânzarea a două fonduri cu arătarea întinderii fiecăruia. Atunci
când prin acelaşi contract s-au vândut două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru un
singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensaţia
dintre valoarea surplusului şi valoarea lipsei.

38. Vânzarea moștenirii: moștenire nedeschisă, forma, bunuri individuale și de familie.

Variantă a contractului de vânzare reglementată de Codul civil lxxi, vânzarea moştenirii mai este
cunoscută în doctrină şi sub denumirea de „vânzare de drepturi succesorale”lxxii. Moştenirea
nedeschisă nu poate fi înstrăinată, sub sancţiunea nulităţii absolute (Nulla est viventis hereditas),
deoarece poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) unei alte persoanelxxiii.
Astfel, art. 956 C. civ. arată că dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută
actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă. Aceeaşi
sancţiune se aplică şi actelor prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la ea, însoţite de
deschiderea acesteia, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi
care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii. De asemenea, vânzarea unei moşteniri trebuie
încheiată sub formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului. Pentru a se putea
efectua vânzarea moştenirii, aceasta trebuie mai întâi acceptată de către vânzător. O vânzare
încheiată înainte de acceptarea moştenirii are valoarea unei acceptări tacite a succesiunii lxxiv.
Dacă se vând bunuri individuale din moştenire, atunci nu mai avem de-a face cu o vânzare a
moştenirii, ci cu o vânzare pură şi simplă căreia i se vor aplica regulile generale ale vânzării.
Relativ la bunurile de familie (înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea
bunuri) care nu prezintă valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare
afectivă, se prezumă că nu sunt cuprinse în moştenirea vândută. Dacă
bunurile de familie au valoare patrimonială însemnată şi vânzătorul nu şi le-a rezervat, atunci el
datorează cumpărătorului preţul lor la data vânzării.

39. Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății: data transmiterii, contract cu
executare succesivă, riscul.
Sesizăm că nici Codul civil în vigoare nu defineşte această variantă de vânzare. Ea are în vedere plata
preţului de către cumpărător în două sau mai multe rate lunare, trimestriale, semestriale, anuale etc.,
egale sau nu ca valoare, iar transmiterea dreptului vândut de către vânzător are loc la momentul plăţii
ultimei rate, deşi până atunci bunul vândut se poate afla în detenţia cumpărătorului. Deşi plata
preţului are loc în rate, această vânzare nu este un contract cu executare succesivă, deoarece nu este
îndeplinită cerinţa ca prestaţiile ambelor părţi să fie succesive lxxv. Deşi cumpărătorul dobândeşte
dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ, totuşi, riscul bunului i se transferă la data
predării bunului.
În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul datorat la scadenţă, vânzătorul este îndreptăţit să
ceară rezoluţiunea contractului de vânzare cu plata în rate şi cu rezerva dreptului de proprietate. Dacă
acţiunea se admite, vânzătorul este obligat să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit să
reţină, pe lângă daune-interese, o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către
cumpărător.
Chiar dacă în contract există o clauză penală potrivit căreia sumele încasate cu titlu de rate, să
rămână, în tot sau în parte la dispoziţia vânzătorului, totuşi, instanţa de judecată le va putea reduce.

40. Vânzarea cu opțiune de răscumpărare: definiție, condiție rezolutorie, termen, efecte,

sancțiune specifică.
Cunoscută şi sub denumirea de „vânzare cu pact de răscumpărare”, vânzarea cu opţiune de
răscumpărare reprezintă o vânzare afectată de o condiţie rezolutorie, prin care vânzătorul îşi rezervă
dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Opţiunea de răscumpărare
trebuie exprimată în termen de 5 ani de la data vânzării. Dacă părţile au convenit o durată mai mare
de 5 ani, termenul de opţiune se reduce la 5 ani. Cât priveşte natura juridică a acestui tip de vânzare,
în doctrinălxxvi s-a apreciat că reprezintă o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese (şi anume,
facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut). Răscumpărarea bunului înstrăinat
este numai o opţiune, o facultate dată vânzătorului, pe care o poate exercita sau nu. Dacă o exercită,
atunci vânzarea se desfiinţează cu efect de la data încheierii contractului, iar vânzătorul redobândeşte
proprietatea lucrului înstrăinat. Dacă nu o exercită, vânzarea se consolidează şi cumpărătorul rămâne
definitiv proprietarul lucrului vândutlxxvii.
Exercitarea opţiunii de răscumpărare se poate face numai dacă vânzătorul restituie cumpărătorului
preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea vânzării şi realizarea formalităţilor de publicitate.
Cu privire la efectele pe care le produce exercitarea opţiunii de răscumpărare, au a fi reţinute câteva
reguli, şi anume:
– efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia
rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător;
– vânzătorul este obligat să respecte locaţiunile încheiate de către comparator înaintea exercitării
opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul
exercitării;
– vânzătorul trebuie să-l notifice pe cumpărător sau chiar pe subdobânditor dacă este cazul în
legătură cu intenţia de exercitare a opţiunii;
– în termen de o lună de la data notificării, vânzătorul este obligat să consemneze sumele pe care
este dator să le restituie, potrivit legii, la dispoziţia cumpărătorului, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare;
– dacă bunul vânzării cu opţiunea de răscumpărare este un bun aflat în coproprietate, partajul trebuie
cerut şi în raport cu vânzătorul dacă acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea;
– dacă vânzătorul nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare cu ocazia partajului, el va decade din
dreptul de opţiune chiar şi atunci când bunul va fi atribuit, în tot sau în parte cumpărătorului.

41. Vânzarea cu arvună (definiție, acont)

Arvuna confirmatorie (arrha confirmatoria) este definită de doctrină lxxviii ca fiind suma de bani sau
alte bunuri mobile avansate de cumpărător către vânzător, drept manifestare a încheierii contractului.
Dacă la data încheierii contractului lxxix o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte
bunuri fungibile, în caz de executare, arvuna se impută asupra prestaţiei datorate sau, după caz, va fi
restituită. În ipoteza în care partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă
parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Dacă neexecutarea provine de la
partea care a primit arvuna, partea care a dat arvuna poate declara rezoluţiunea contractului şi cere
dublul arvunei date.
A nu se confunda arvuna cu acontul. Acesta din urmă este o sumă de bani ce reprezintă o parte din
preţ. În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită de la cumpărător este considerate acont, adică
parte din preţ, care urmează a fi restituit în situaţia de nerealizare a vânzării. Determinarea
caracterului de arvună sau de acont al sumei avansate de cumpărător la încheierea contractului este
apanajul instanţelor de judecată, fiind o chestiune de fapt

42. Vânzarea de drepturi litigioase: avantaje, condiții.

Un drept, real sau de creanţă, inclusiv un drept de proprietate intelectuală sau un drept succesoral
devine litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa.
Dacă un astfel de drept este vândut (cesionat), avem de-a face cu vânzarea unui drept litigios.
Contractul de vânzare a drepturilor litigioase are caracter aleatoriu (emptio-venditio spei), deoarece
are ca obiect şansele de câştig ori riscurile de pierdere a procesului; în acest tip de vânzare,
vânzătorul nu garantează existenţa dreptului vândut, pentru că o astfel de garanţie ar fi echivalentă cu
garantarea câştigării procesului, ceea ce nu poate fi posibil.
Vânzarea de drepturi litigioase poate fi avantajoasă pentru vânzător (reclamant sau pârât) pentru că
îşi asigură o parte din câştig, indiferent de hotărârea pronunţată în litigiul care are ca obiect
drepturile litigioase vândute. Totodată, vânzătorul va economisi timp şi va fi scutit de plata
cheltuielilor de judecată. La rândul său, şi cumpărătorul drepturilor litigioase au interesul de a
dobândi drepturile aflate în litigiu, întrucât, dacă va câştiga procesul, dobândeşte drepturile pe un
preţ mai mic decât valoarea reală a acestuia.
Vânzarea de drepturi litigioase este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, către judecători,
procurori, grefieri, executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici şi practicieni în insolvenţă. Este
vorba de incapacitatea legală a acestor persoane de a cumpăra drepturile litigioase care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
Pentru vânzarea de drepturi litigioase se cer a fi întrunite următoarele condiţii :
– să existe un proces început care să aibă ca obiect drepturile ce se vor vinde, care să nu se fi
terminat.
– procesul trebuie să poarte asupra fondului, adică asupra existenţei sau întinderii dreptului.
– vânzătorul să nu garanteze existenţa dreptului litigios, întrucât în sens contrar, nu am mai avea de-a
face cu vânzarea de drepturi litigioase, ci cu cesiunea din dreptul comun

43. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de locațiune.

Contractul de locaţiune sau locaţiunealxxx este acea convenţie prin care o parte, numită locator, se
obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în
schimbul unui preţ, denumit chirielxxxi.
Locaţiunea prezintă următoarele caractere juridice:
a) este în principiu un contract consensual, întrucât se încheie în mod valabil prin simplul acord de
voinţă al părţilor, forma scrisă fiind cerută doar ca o condiţie ad probationem şi nicidecum ad
validitatem. Contractul de închiriere a unui spaţiu locativ pe care l-a încheiat o persoană fizică în
calitate de locator trebuie înregistrat la organele fiscale teritoriale în vederea impozitării pe venit lxxxii;
b) este un contract sinalagmatic (bilateral), ceea ce înseamnă că dă naştere la obligaţii reciproce între
părţi
c) este un contract cu titlu oneros, pentru că ambele părţi contractante urmăresc obţinerea unui
avantaj patrimonial echivalent celui aferent celeilalte părţi.
d) este un contract în principiu comutativ, pentru că părţile îşi cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor asumate încă de la data încheierii contractului .
e) este un contract cu executare succesivă, prin natura sa, deoarece atât obligaţia locatorului de a
asigura folosinţa bunului, cât şi obligaţia locatarului de a plăti chiria sunt obligaţii cu executare
succesivă care se îndeplinesc în timp şi la diferite intervale, cu o anumită periodicitate.
f) este un contract translativ de folosinţă temporară, spre deosebire de vânzare, care transferă
proprietatea.

44. Capacitatea părților contractului de locațiune (act de administrare, bun comun, locațiune mai
mare de 3 ani, locațiuni succesive)
Întrucât contractul de locaţiune este în principiu un act de administrare, părţile contractante trebuie
să aibă capacitatea de a încheia astfel de acte. Este motivul pentru care oricare dintre soţi poate
folosi, deci şi închiria un bun comun, fără a avea consimţământul expres al celuilalt soţ. Locatarul
poate fi o persoană fizică sau juridică titulară a unui drept real care-i conferă dreptul de folosinţă
asupra bunului ce se va da în locaţiune. În acelaşi timp, dreptul real al locatorului nu trebuie să fie
personal, pentru a putea fi exercitat şi prin altul.
Dacă locaţiunea se încheie pe o perioadă mai mare de 3 ani, atunci pentru încheierea sa valabilă este
nevoie de acordul tuturor coproprietarilor lxxxiii, sub sancţiunea inopozabilităţii actului faţă de
coproprietarii care nu au consimţit la încheierea lui. Aceştia din urmă pot solicita evacuarea
locatarului care a încheiat fără acordul lor locaţiunea asupra bunului comun.
Evacuarea poate fi cerută numai după expirarea unui termen de 3 ani de la predarea bunului către
locatar, care la rându-i poate angaja răspunderea locatorului în temeiul obligaţiei de garanţie contra
evicţiunii provenite din fapta unui terţ. Cât priveşte uzufructuarul, acesta poate avea calitatea de
locator cu privire la bunul primit în uzufruct, contractul de locaţiune fiind, de regulă opozabil nudului
proprietar, în limita termenului pentru care s-a încheiat uzufructul.
În cazul locaţiunilor succesive ale căror perioade se suprapun parţial sau total, cu durata primului
contract de locaţiune, conflictul dintre locatari se rezolvă potrivit regulilor stabilite de lege lxxxiv. Astfel,
în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară va avea câştig de cauză locatarul care şi-a notat dreptul
în cartea funciară, dacă la data încheierii contractului, el nu a cunoscut prin alte mijloace că
locaţiunea pe care a încheiat-o împiedică punerea în executare a unei locaţiuni preexistente. În
situaţia imobilelor supuse formalităţilor de publicitate, va câştiga locatarul care a îndeplinit mai întâi
aceste formalităţi. În sfârşit, în cazul celorlalte bunuri conflictul se rezolvă în favoarea locatarului care
a intrat cel dintâi în folosinţa bunului, dacă a fost de bună credinţă lxxxv, adică nu a cunoscut şi nici nu
putea să cunoască existenţa locaţiunii preexistente, la data intrării sale în posesie. Dacă niciunul
dintre locatari nu a intrat în posesia efectivă a bunului mobil corporal, va fi preferat locatarul care a
sesizat cel dintâi instanţa de judecată.

45. Obiectul și forma contractului de locațiune: lucrul, chiria, moștenire nedeschisă, titlu
executoriu.
Obiectul contractului de locaţiune este format din lucrul transmis spre folosinţă şi chiria plătită de
locatar.
Lucrul a cărui folosinţă a fost dată în locaţiune poate fi unul mobil sau imobil, corporal sau incorporal
(de pildă, un drept patrimonial de proprietate intelectuală), cu condiţia ca bunurile mobile respective
să fie individual determinate şi neconsumptibile. În conformitate cu dispoziţiile art. 1.228 C. civ.
locaţiunea poate purta şi asupra bunurilor viitoare, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire
nedeschisă deoarece legea interzice pactele asupra unei succesiuni viitoare.
Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale pot fi închiriate,
potrivit unor reguli speciale, constând în respectarea unor formalităţi ori emiterea unor autorizaţii
speciale, după caz.
Chiria, pe care locatarul o plăteşte în schimbul folosirii lucrului, se stabileşte de comun acord, de către
părţi, şi poate fi reprezentată fie printr-o sumă de bani, fie prin „orice alte bunuri sau prestaţii” lxxxvi.
Chiria poate fi, de asemenea, unică, dar de regulă este convenită pe unităţi de timp: zile, luni, ani.
Chiria trebuie să aibă caracter determinat sau cel puţin determinabil. Lipsa chiriei din conţinutul
contractului de locaţiune atrage după sine nulitatea acestuia, o astfel de convenţie putând fi calificată
ca fiind împrumut de folosinţă
Forma
Fiind, de principiu, un contract consensual, locaţiunea se încheie în mod valabil prin simplul acord de
voinţă al părţilor, fără vreo altă formalitate. Dar, forma dată de părţi contractului de locaţiune este
determinantă în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor şi soluţionarea conflictelor dintre locatari.
Astfel, potrivit legiilxxxvii, contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată
înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate sub formă autentică constituie titluri
executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract. De asemenea, astfel
cum am arătatlxxxviii, notarea locaţiunii în cartea funciară ori îndeplinirea formalităţilor de publicitate
reprezintă criteriul de soluţionare a conflictelor dintre locatari.

46. Obligația locatorului de a preda bunul dat în locațiune și de a menține bunul în stare
corespunzătoare de folosință (reparații, notificare, dobânzi)
Obligatia de a preda
Locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în starea corespunzătoare
utilizării acestuia, potrivit destinaţiei lxxxix.
Predarea bunului devine exigibilă după plata primei tranşe a chiriei sau a întregii chirii, dacă părţile au
convenit ca aceasta să fie plătită într-o singură tranşă.
Locul unde se predă bunul este cel unde se află acesta la momentul încheierii locaţiunii, în lipsă de
stipulaţie contrară. Starea bunului la momentul predării trebuie să fie corespunzătoare întrebuinţării
sale conform destinaţiei, standard al conformităţii formulat destul de general.
Predarea bunului dat în locaţiune se efectuează pe cheltuiala locatorului. Dacă locatorul refuză
predarea bunului, atunci locatarul poate xc:
– să ceară predarea silită a lucrului;
– să solicite rezoluţiunea locaţiunii pentru neexecutare, plus daune-interese;
– să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi să refuze, la rându-i, plata chiriei dacă trebuie
plătită cu anticipaţie.

Obligaţia de a menţine bunul în stare corespunzătoare de folosinţă

Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, locatorul trebuie să efectueze toate reparaţiile necesare în acest
scop. Locatorul trebuie să efectueze numai reparaţiile importante şi necesare menţinerii
unei folosinţe normale a lucrului, „reparaţiile locative” căzând în sarcina locatarului xci.
Reparaţiile locative sunt cele de întreţinere curentă xcii. Pentru efectuarea reparaţiilor ce cad în sarcina
locatorului şi a căror nevoie se iveşte după încheierea locaţiunii, locatarul va încunoştinţa locatorul
despre aceste nevoi. Dacă locatorul nu începe de îndată să ia măsurile ce se impun, locatarul va face
el reparaţiile respective, caz în care locatorul va fi ţinut la plata sumelor avansate de locatar, plus
dobânzile socotite de la data efectuării cheltuielilor xciii. În cazuri urgente, locatarul trece mai întâi la
efectuarea reparaţiilor, după care-l va încunoştinţa pe locator, dar dobânzile la sumele avansate în
această situaţie curg de la data înştiinţării xciv.

47. Obligațiile locatorului de a garanta contra evicțiunii (evicțiunea din fapta proprie – excepții,
din fapta unui terț, introducerea în proces a locatorului)
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii vizează, pe de o parte, garanţia contra evicţiunii provenind din
fapta proprie şi, pe de altă parte, garanţia contra evicţiunii provenind din fapta unui terţ. Cu privire la
evicţiunea provenind din fapta proprie, se aplică principiul general potrivit căruia locatorul are
obligaţia de a nu face nimic de natură să-l tulbure pe locatar în folosirea bunului dat în locaţiune în
conformitate cu destinaţia stabilită.
De la această regulă există două excepţii:
Prima excepţie se referă la reparaţiile urgente1 care conduc la restrângerea folosinţei bunului de
către locatar. Este vorba de reparaţiile care nu pot fi amânate până la sfârşitul locaţiunii ori cele a
căror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus. Când reparaţia durează mai mult de 10 zile,
preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului nefolosite de locatar.
A doua excepţie decurge din dreptul locatorului de a examina bunul la intervale de timp rezonabile în
raport cu natura şi destinaţia acestuia şi din acelaşi drept de examinare a bunului de către cei care
doresc să-l cumpere ori să-l ia în locaţiune, la încetarea locaţiunii în vigoare.
Relativ la evicţiunea provenită din partea unui terţ, este de reţinut că garanţia locatorului nu acoperă
tulburările cauzate de fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului xcv.

48. Obligația locatarului de aplăti chiria (termene, locul, probe – prezumția – chitanța liberatorie,
impreviziunea, titlu executoriu)
Plata chiriei este obligaţia principală a locatarului care trebuie îndeplinită la termenele stabilite
potrivit uzanţelorxcvi.
În lipsa uzanţelor şi a unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte astfel xcvii:
– în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
– în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de
un an;
– în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an.
Părţile au însă posibilitatea să stabilească şi alte termene şi modalităţi de plată a chiriei.
Locul plăţii chiriei este legat de natura acesteia şi urmează a fi stabilit potrivit dreptului comun
aplicabil locului executării obligaţiilorxcviii.
Proba plăţii chiriei este, de asemenea, guvernată de dispoziţiile dreptului comun relative la chitanţa
liberatoriexcix. Astfel, chitanţa dată pentru achitarea chiriei pentru una din prestaţiile periodice face să
se prezume, până la proba contrarie, executarea prestaţiilor de plată a chiriei anterior scadente.
Pentru prima dată în dreptul românesc c a fost reglementat caracterul executoriu al locaţiunii în ceea
ce priveşte obligaţia de plată a chirieici. Este vorba de contractele de locaţiune încheiate prin înscris
sub semnătură privată înregistrate la organele fiscale, precum şi locaţiunile încheiate în formă
autentică. Acestea constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile
stabilite în cuprinsul lor sau în lipsa acestora, prin lege

49. Obligația locatarului de folosi bunul cu prudență și diligență .

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.799 C. civ., locatarul este obligat să folosească bunul luat în
locaţiune cu prudenţă şi diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei
prezumate după anumite împrejurări. Aceste împrejurări pot fi natura bunului, destinaţia sa
anterioară ori destinaţia după care locatarul îl foloseşte.
În orice caz, locatarul care nu este obligat să folosească bunul primit în locaţiune, trebuie să aibă
atunci când foloseşte bunul, o atitudine de conduită similară cu standardul de comportament al
bunului proprietar faţă de bunul său..
Este raţiunea pentru care locatarul are obligaţia de a nu modifica ori schimba destinaţia bunului. Dacă
nu respectă această obligaţie, sau dacă întrebuinţează bunul astfel încât să-l prejudicieze pe locator,
poate fi obligat, la cererea acestuia din urmă, la plata de daune-interese şi, după caz, să suporte
rezilierea contractului. De altfel, fără acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate nici măcar să
aducă îmbunătăţiri bunului luat în locaţiune cii. Dacă lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra
bunului pe durata locaţiunii au avut acordul prealabil al locatorului, atunci acesta din urmă le poate
păstra cu plata către locatar a despăgubirilor aferente. În schimb, dacă lucrările au fost efectuate fără
acordul prealabil al locatorului, acesta
poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri
pentru orice pagubă ce ar fi cauzată bunului de către locatar.
Dacă locatorul cere ridicarea lucrărilor adăugate, se naşte un raport juridic obligaţional între părţi în
care locatarul devine debitor al obligaţiei de a face, al cărei obiect îl reprezintă acţiunile necesare
înlăturării lucrărilor adăugate.
Dacă însă locatorul optează pentru păstrarea lucrărilor, raporturile juridice dintre locator şi locatar
privitoare la îmbunătăţirile aduse bunului se sting.
Locatarul nu are drept la despăgubiri pentru lucrările efectuate fără aprobarea locatorului şi pe cale
de consecinţă nu beneficiază nici de dreptul la retenţie cu privire la bunul dat în locaţiune.
Indiferent de modul în care locatorul îşi exercită dreptul potestativ asupra sorții juridice a lucrărilor
efectuate de locatar, locatorul mai are, distinct, şi dreptul de a pretinde despăgubiri pentru orice
pagubă ce i-a fost cauzată prin modificarea formei bunului.
Locatarul este obligat să nu schimbe destinaţia bunului deoarece aceasta este principalul indicator de
apreciere a modului în care locatorul îşi îndeplineşte obligaţia de a asigura locatarului folosinţa
bunuluiciii.
Neîndeplinirea obligaţiei de folosire a bunului cu prudenţă şi diligenţă, a celei de a nu schimba forma
şi destinaţia bunului poate fi sancţionată fie cu executarea silită în natură, dacă este posibilă, fie cu
executarea silită prin echivalent, fie cu rezilierea locaţiunii şi plata de daune-interese.

50. Obligația locatarului de a restitui bunul.

Odată cu încetarea locaţiunii, indiferent de modalitatea de a înceta a acesteia, cu excepţia încetării
prin dispariţie fortuită a bunului, devine scadentă şi obligaţia locatarului de a restitui bunul
locatoruluiciv.
Restituirea bunului trebuie făcută de locatar la locul unde l-a preluat şi în starea în care l-a primit , cu
excepţia a ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii şi cu modificările aduse de locatar cu
consimţământul locatorului. Se prezumă, până la proba contrară, că bunul a fost primit în stare
corespunzătoare de întrebuinţare potrivit
destinaţiei sale. Prezumpţia are caracter relativ (juristantum), şi poate fi răsturnată prin orice mijloc
de probăcv. Când locatarul refuză să restituie bunul, locatorul se adresează instanţei fie prin acţiune
personală, prescriptibilă în termen de trei ani de la scadenţa obligaţiei de restituire, fie exercită o
acţiune realăcvi care poate avea, în raport cu dreptul real protejat,
caracter imprescriptibil sau prescriptibil cvii.

51. Sublocațiunea: definiție, relația locator –sublocatar, excepții, acțiune oblică, drept de
retenție.
Sublocaţiunea este un contract prin care locatarul iniţial, numit sublocator (sau locatar principal),
transmite unui terţ, numit sublocatar (sau locatar secundar), în tot sau în parte, dreptul de folosinţă
dobândit asupra bunului dat în locaţiune prin contractul anterior încheiat cu locatorul iniţial.
Sublocaţiunea trebuie să respecte clauzele şi condiţiile prevăzute în contractul de locaţiune iniţial.
Prin urmare, sublocaţiunea nu poate fi mai lungă decât locaţiunea iniţială, nu poate prevedea altă
destinaţie a bunului şi nu poate îngădui sublocatarului să modifice bunul dacă sublocatorul nu avea
aceste drepturi.
Între locatorul iniţial şi sublocatar nu există, de regulă raporturi juridice directe, iar între sublocator şi
sublocatar se stabilesc raporturi juridice guvernate de regulile locaţiuni.
Totuşi, legeacviii instituie un nou sistem de relaţii juridice între locatorul iniţial şi sublocatar. Astfel,
locatorul iniţial are dreptul de a-l urmări pe sublocatar până la concurenţa sumei pe care acesta o
datorează sublocatorului (locatarului principal). Acest drept poate fi exercitat doar în cazul în care
locatarul principal nu plăteşte chiria către locatorul iniţial. Această operaţiune juridică este una
asemănătoare cu acţiunea oblică. Dreptul în discuţie rămâne valabil şi în ipoteza în care locatarul se
cundar a achitat cu anticipaţie chiria locatarului principal. De asemenea, acest drept păstrează ca
titular pe locatorul principal şi în cazul în care creanţa născută din sublocaţiune ar fi cedată unui terţ
de către locatarul principal. În sfârşit, locatorul iniţial se poate îndrepta direct împotriva
sublocatarului pentru a-l constrânge să-şi execute celelalte obligaţii asumate prin sublocaţiune.
Locatorul principal, în virtutea privilegiului său, are un drept de retenţie asupra imobilelor
sublocatarului, însă în limitele chiriei datorate de acesta locatarului

52. Cesiunea locațiunii: definiție, notificare, formă.

Cesiunea locaţiunii este operaţiunea juridică prin care locatarul, numit cedent, transferă către un terţ,
numit cesionar, drepturile şi obligaţiile sale din contractul de locaţiune. Locatorul, numit în urma
cesiunii, locator cedent, va intra în raporturi juridice directe cu cesionarul, locatarul cedent fiind
eliberat de obligaţiile sale faţă de locatorul cedent din momentul în care substituirea îşi produce
efecte faţă de acesta din urmă.
După data notificării cesiunii ori acceptării ei de către locatorul cedat, acesta se află în raporturi
juridice directe cu cesionarul. Deşi locatarul cedent este liberat de orice raport juridic cu locatorul
cedat, totuşi, el va răspunde pentru încălcarea obligaţiilor săvârşite anterior producerii efectelor
cesiunii. Cesiunea locaţiunii şi acceptarea acesteia de către locatorul cedat trebuie încheiate în forma
cerută de lege pentru validitatea contractului cedat cix.

53. Durata contractului de locațiune: durată neprevăzută, emfiteoză.

Durata locaţiunii este unul din elementele esenţiale ale acestui tip de convenţie a executării
succesive.
Legea prevede durata maximă pentru care se poate încheia un contract de locaţiune. Astfel
locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani, iar dacă în conţinutul
contractului părţile prevăd o perioadă mai mare, aceasta se reduce, de drept, la 49 de ani.
Dacă locaţiunea a fost încheiată pe o durată neprecizată fără ca părţile să intenţioneze să contracteze
pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, contractul se consideră încheiat:
a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui
profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile
ori acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;
c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru
folosinţa unui imobil.
Durata contractului de locaţiune nu poate fi perpetuă. Într-o astfel de situaţie se consideră că s-ar
încălca normele de ordine publică prin care se ocroteşte libertatea de voinţă în încheierea actelor
juridice.

54. Încetarea locațiunii prin denunțare: pe durată determinată/nedeterminată, drept potestativ,

notificare, termen rezonabil de preaviz, reziliere.

Locaţiunile pe durată determinată pot să înceteze prin denunţarea unilaterală dacă părţile prevăd
clauza potrivit căreia una dintre ele ori ambele să aibă dreptul de a face declaraţia de denunţare.
Numai că încetarea locaţiunii prin această modalitate este specifică locaţiunilor pe durată
nedeterminată. În aceste cazuri, oricare parte contractantă are dreptul de a denunţa unilateral
contractul în absenţa clauzelor exprese. Mai mult, introducerea unor clauze care înlătură exercitarea
dreptului ori care îl condiţionează de plata unei contraprestaţii se interpretează în sensul că acele
clauze vor fi considerate nescrise
Rezilierea
Locaţiunea poate înceta şi prin rezilierea reglementată de art. 1.817 C. civ. Potrivit acestui text de
lege, în cazul în care una dintre părţile contractului de locaţiune nu îşiexecută obligaţiile născute din
contract, fără justificare, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă
este cazul, potrivit legii.
În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, dar are un caracter repet at, orice stipulaţie contrară fiind
considerată nescrisăcx.
Rezilierea aplicându-se contractelor cu executare succesivă dă dreptul creditorului să o invoce chiar
dacă neexecutarea este nesemnificativă, dar are character repetat, tocmai pentru că aceasta să nu
devină un obicei din partea debitorului.
Rezilierea trebuie dispusă de instanţă sau operează de drept, dacă părţile au stipulat un pact
comisoriu în acest senscxi.
De asemenea, rezilierea poate fi declarată şi unilateral de către creditor, prin notificare scrisă adresată
debitorului, când părţile au convenit în acest sens, când debitorul se află de drept în întârziere sau
când acesta nu şi-a exercitat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere cxii. Declaraţia de
reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea care are ca obiect
rezilierea respectivă.

55. Încetarea locațiunii prin expirarea termenului. Tacita relocațiune: regulă, excepții.
Dacă termenul locaţiunii a fost stabilit de către părţi sau, în absenţa prevederii convenţionale, de lege,
locaţiunea încetează de drept (dies pro homine interpellat) la împlinirea termenului „fără a mai fi
necesară o înştiinţare prealabilă”cxiii.
La expirarea termenului, încetând locaţiunea, locatarul este obligat să restituie bunul locaţiunii,
contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic ori prin înscris sub
semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal constituind, în condiţiile legii, titlu executoriu cxiv.
Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile
decurgând din contract, iar locatorul nu se împotriveşte conduitei locatarului, se consideră încheiată o
nouă locaţiune prin exprimarea tacită a acordului părţilor. Acest contract de reînnoire tacită a
contractului de locaţiune, în condiţiile locaţiunii al cărei termen a expirat şi cu păstrarea aceloraşi
clauze, inclusiv în ceea ce priveşte garanţiile, poartă denumirea de tacita relocaţiune
(reconducţiune)cxv.

56. Încetarea locațiunii prin desființarea titlului locatorului (de drept, efecte ex nunc, excepție,
buna-credință și teoria proprietarului aparent)
Dacă titlul locatorului este desfiinţat, încetează de drept şi contractul de locaţiune, potrivit
principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. În această situaţie, locatorul nu mai este în
măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului dat în locaţiune.
Desfiinţarea titlului locatorului poate avea loc prin multiple modalităţi: anulare, nulitate, evingere de
către un terţ printr-o acţiune în revendicare. Încetarea locaţiunii în astfel de situaţie produce efecte
numai pentru viitor, cu toate că desfiinţarea titlului locatorului operează retroactiv cxvi. Raţiunea
acestei soluţii rezidă în faptul că până la desfiinţare, titlul locatorului a beneficiat de prezumţia de
validitate sub umbrela căreia locatorul a asigurat folosinţa lucrului de către locatar.

57. Drepturile chiriașului (subînchiriere, cesiune, spațiile comune,de preferință de a angaja

răspunderea locatorului).

Subînchirierea și cesiunea contractului de închiriere

Chiriașul poate ceda contractul de închiriere a locuinței sau subînchiria locuința numai cu acordul
scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulații contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul
răspunde solidar cu chiriașul pentru obligațiile asumate față de locator prin contractul de închiriere.
Evacuarea chiriașului
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriașului se face în baza unei hotărâri
judecătorești.
(2) Chiriașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a
locuinței, precum și la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată
Dreptul de preferință al chiriașului la închiriere
(1) La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinței, chiriașul are, la condiții egale, drept de
preferință. El nu are însă acest drept atunci când nu și-a executat obligațiile născute în baza închirierii
anterioare.
(2) Dispozițiile referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune în materia vânzării sunt aplicabile
în mod corespunzător.

58. Încetarea contractului de închiriere prin denunțare unilaterală (notificare, termen de preaviz).
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
Preluând regula generală, „dacă locațiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre
părți poate denunța contractul prin notificare”. Astfel, ca excepție de la regula încetării contractului
prin acordul de voință al părților (mutuus con-sensus, mutuus dissensus), locațiunea încheiată pe
durată nedeterminată poate înceta și prin manifestarea de voință a unei singure.
Incetarea locațiunii prin denunțare unilaterală este însă condiționată de respectarea unui termen de
preaviz. Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp scurs între data la care una dintre părți și-a
manifestat intenția de a înceta raporturile contractuale și data la care locațiunea urmează să înceteze.
Termenul de preaviz poate fi convențional sau legal, iar când acesta lipsește, se va stabili după uzanțe

59. Încetarea contractului de închiriere prin decesul chiriașului .

 (1) Contractul de închiriere a locuinței încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării
decesului chiriașului.
(2) Descendenții și ascendenții chiriașului au dreptul, în termenul prevăzut la alin. (1), să opteze
pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia, dacă sunt menționați
în contract și dacă au locuit împreună cu chiriașul. Dispozițiile art. 323 alin. (3) sunt aplicabile în
privința soțului supraviețuitor.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (2), care au cerut continuarea contractului, desemnează de comun
acord persoana sau persoanele care semnează contractul de închiriere în locul chiriașului decedat. În
cazul în care aceștia nu ajung la un acord în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului
chiriașului, desemnarea se face de către locator.
(4) Subînchirierea consimțită de chiriaș încetează la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), dacă
locațiunea nu continuă în condițiile alin. (2). În acest ultim caz, persoana desemnată potrivit alin. (3)
semnează contractul de subînchiriere în locul chiriașului decedat.

60. Contractul de arendare: noțiune, domeniu de aplicare, condiții de formă

Def : Arendarea este un contract prin care una dintre părți, numită arendator, transmite bunuri
agricole celeilalte părți, numită arendaș, pentru a fi exploatate o perioadă de timp, în schimbul unui
preț, numit arendă.
Contractul de arendare are obiect dublu: bunurile agricole arendate și arenda (prețul arendării).
a) Potrivit art. 1836 Noul Cod Civil, bunurile agricole arendate sunt:
- terenurile cu destinație agricolă, și anume terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile,
pepinierele viticole, pomicole, arbuștii fructiferi, plantațiile de hamei și duzi, pășunile împădurite,
terenurile ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajările piscicole și de îmbunătățiri
funciare, drumurile tehnologice, platformele și spațiile de depozitare care servesc nevoilor producției
agricole și terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă;
- animalele, construcțiile de orice fel, mașinile, utilajele și alte asemenea bunuri destinate exploatării
agricole.
Conditiile de forma:
Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 1838 alin. 1 Noul Cod Civil, ad validitatem „contractul
de arendare trebuie încheiat în formă scrisă”.
Contractul de arendare se încheie, de regulă, în trei exemplare: câte un exemplar pentru fiecare parte
și un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate.
Forma solemnă presupune, în principiu, contractul scris (al cărui model este prevăzut de lege) și
înregistrat la consiliul local.
Ca excepție, când obiectul arendării este un imobil, efectele față de terți se produc și prin notarea
dreptului arendașului în cartea funciară (art. 902 alin. Noul Cod Civil).
Nerespectarea formei solemne cerute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului
(art. 1838 alin. 1 Noul Cod Civil).
Contractul se înregistrează într-un registru special, ținut de secretarul consiliului local.
în lipsa unei dispoziții exprese, apreciem că depunerea contractului de arendare pentru înregistrare
trebuie să se facă imediat (după încheiere). Nedepunerea atrage „sancțiunea unei amenzi civile
stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere” (art. 1838 alin. 2 Noul Cod Civil).
Forma pentru opozabilitatea contractului de arendare se realizează prin înregistrarea contractului
într-un registru special ținut de secretarul consiliului local pe a cărui rază se află bunurile arendate
(art. 1838 alin. 3 Noul Cod Civil).
Nedepunerea formei de publicitate atrage „sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de
judecată pentru fiecare zi de întârziere”

61. Drepturile arendașului.

Dreptul de preemtiune - arendasul, persoana fizica are dreptul de preemtiune in cazul instrainarii prin
vanzare a terenurilor agricole din extravilan arendate
Dreptul de folosinta – drept esential
62. Obligațiile arendașului (asigurarea bunului, cheltuieli, suportarea riscului pieirii fructelor, predarea
fructelor, a comunica refuzul de a reînnoi arendarea).

Obligația de plată a arendei constituie principala îndatorire a arendașului.

De regulă, arenda se plătește la termenele, locurile și în condițiile stabilite in contract. Potrivit dreptului
comun, plata se face la domiciliul arendașului (fiind deci cherabilă).
Arenda se plătește în bani sau în produse. Atunci când arenda se plătește în fructe, în lipsa altui termen
prevăzut în contract, arendașul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar
arendatorul este de drept în întârziere pentru recepție de la data la care a fost notificat în scris de către
arendaș (art. 1844 Noul Cod Civil).în lipsa unei clauze contrare, arendașul poate cere o scădere
proporțională a arendei atunci când toată recolta sau minimum jumătate din ea a pierit prin caz fortuit la
culegerea ei și aceasta chiar și atunci când ar fi fost asigurat și despăgubit.
Pieirea fortuita in tot sau in parte, a bunurilr agricole arendate este suportata de arendator, in calittaea sa
de proprietar. Arendasul insa va fi tinut sa faca dovada ca pierea s-a produs dintr-o cauza straina ( forta
majora sau caz fortuit) adica fara culpa sa.

63. Contractul de mandat: noțiune și clasificare (folos, efecte, sfera actelor juridice, mod exprimare
voință, autocontracte)

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.
Clasificare:
- dacă la încheierea contractului mandatarul urmărește sau nu obținerea unui folos în schimbul
serviciului pe care și-l asumă, față de mandant mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros5.
- După criteriul efectelor pe care le produce actul prin care se acordă mandatul, mandat cu
reprezentare sau mandat fără reprezentare6.
- În raport cu criteriul sferei actelor juridice pe care urmează să le încheie mandatarul
mandatul poate fi general sau special
- Din punctul de vedere al modului în care este exprimată voința mandantului de a-l
împuternicii pe mandatar avem mandat expres și mandat tacit

- În Codul civil: mandatul cu sine însuși și a mandatului dublu

Efecte:
Distingem între efectele mandatului produse între mandant și mandatar, pe de o parte, și cele produse
față de terțul contractant, pe de altă parte.
64. Delimitarea conrtactului de mandat cu reprezentare de alte tipuri de contracte: contract de munca,
de antrepriză, de vânzare, de depozit.

Față de contractul de muncă, mandatul oneros se diferențiază în principal prin aceea că primul are ca
obiect operațiuni materiale sau intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă (angajator), în
timp ce obiectul mandatului constă în încheierea de acte juridice cu terții.
Contractul de mandat se deosebește și de contractul de antrepriză, la fel ca și în cazul contractului de
muncă, prin obiectul acestora: obiectul mandatului este încheierea de acte juridice de către mandatar, în
vreme ce obiectul antreprizei este reprezentat de efectuarea unor operațiuni tehnico-materiale cu
materialul clientului și pe riscul său pentru a realiza lucrarea ori a presta serviciul promis beneficiarului.
Contractul de mandat se deosebește și de contractul de vânzare, pentru că mandatarul vinde pentru
mandant, trebuind să restituie acestuia prețul primit, iar vânzătorul este proprietarul bunului vândut.
Totodată, în cazul mandatului transferul dreptului de proprietate are loc direct în patrimoniul
mandantului, reprezentat de mandatar la încheierea actului cu terța persoană, pe când cumpărătorul
participă personal la încheierea vânzării și devine el însuși proprietarul bunului vândut.

6
Față de contractul de depozit, mandatul de deosebește prin aceea că primul presupune efectuarea unor
servicii deponentului, în vreme ce mandatul înseamnă efectuarea unor acte juridice în numele și pe
socoteala mandantului.
În sfârșit, mandatul trebuie deosebit și față de contractul de comodat. Diferența constă în împrejurarea că
mandatarul nu are dreptul să utilizeze bunurile neconsumptibile în interesul său, acestea fiind ale
mandantului, pe când comodatarul are acest drept.

65. Condițiile de valabilitate a contractului de mandat.

- Capacitatea: atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul
pentru care reprezentarea a fost dată.
- Consimţământul părților trebuie să îndeplinească condițiile legale prevăzute pentru validitatea oricărei
convenții. ( sa nu fie viciat consimtamantul partilor
- Obiectul mandatului îl constituie, întotdeauna încheierea unui act juridic, nu și efectuarea de fapte
materiale.
- Sub aspectul formei poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbal.

66. Drepturile mandatarului.

– dreptul de a se abate de la instrucțiunile primite de la mandant, în anumite împrejurări justificate;

– dreptul de a substitui o altă persoană în executarea mandatului;
– dreptul de a exercita drepturile mandantului, față de terți;
– dreptul de a proceda la vânzarea bunurilor, în caz de urgență;
– dreptul de retenție asupra bunurilor primate

67. Obligațiile mandatarului.

– obligația de a încheia actul juridic pentru care s-a dat mandatul (de a executa mandatul);
– obligația de a da socoteală mandantului;
– obligația de a-l înștiința pe mandant;
– obligații izvorâte din pluralitatea de mandatari;
– obligația de a răspunde pentru terți.

68. Obligațiile mandantului

– obligația de a pune la dispoziția mandatarului mijloacele necesare executării mandatului;

– obligația de a restitui mandatarului cheltuielile de executare a mandatului;
– obligația de a-l despăgubi pe mandatar;
– obligația de a plăti remunerația mandatarului;
– obligația de a răspunde în solidar cu alți mandanți față de mandatar

69. Raporturile dintre mandant și terț.

Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte

direct între reprezentat și cealaltă parte. De asemenea, mandatarul nu poate să depășească limitele
stabilite prin mandat. Din coroborarea acestor două dispoziții legale, rezultă că mandatarul a încheiat în
numele și pe seama mandantului actul pentru care era împuternicit, iar acest act produce efecte între
mandant și terț ca și cum ar fi fost încheiat de către mandant cu terțul cocontractant

70. Încetarea contractului de mandat prin revocare (pluralitate de mandanți, formă)

revocarea mandatului de către mandant;
Revocarea mandatului de către mandant determină încetarea contractului deoarece mandatul se încheie
în interesul mandantului7. Mandantul poate revoca mandatul oricând, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil 8.
Așadar, un mandate autentic poate fi revocat prin înscris sub semnătură privată. Totuși, mandatul încheiat
în cazul pluralității de mandanți nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanților 9.
De asemenea, împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere, revocă mandatul inițial 10.

71. Încetarea contractului de mandat prin renunțarea mandatarului .

La fel ca revocarea, și renunțarea trebuie comunicată celeilalte părți, adică mandantului pentru ca ea să
producă efecte juridice între aceste părți. Odată cu renunțarea, mandatarul nu pierde dreptul de
remunerație.

72. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de întreținere.

Contractul de întreținere este acel contract prin care o parte înstrăinează un bun sau plătește o sumă de
bani (capital) către o altă parte care, la rându-i se obligă să-i asigure celei dintâi întreținerea în natură pe
perioada vieții și să-i facă rânduielile de înmormântare.
Definiţia legală a contractului de întreținere relevă că prin acesta, o parte se obligă să efectueze în folosul
altei părți sau al unui anumit terț, pentru o anumită durată de timp, prestațiile necesare întreținerii și
îngrijirii.

Caractere juridice:

Contractul de întreținere prezintă următoarele caractere juridice: solemn, aleatoriu, comutativ, intuitu-
personae, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu executare succesivă atipic, revocabil
a) este un contract solemn, întrucât se încheie în mod valabil numai în formă autentică.
b) este, în principiu, un contract aleatoriu, căci întinderea prestațiilor întreținătorului depinde, de regulă,
de un eveniment viitor, incert (alea), și anume data morții întreținutului;
c) este un contract comutativ, pe cale de excepție, în ipoteza în care s-a încheiat pe o anumită perioadă
determinată ori când s-a încheiat cu titlu gratuit;
d) este un contract sinalagmatic, în cazul când întreținutul transmite un capital în patrimoniul
întreținătorului11;
e) este un contract în principiu translativ de proprietate, deoarece prestațiile de întreținere se efectuează
de către întreținător în schimbul dobândirii unor bunuri sau a unei sume de bani, efectul translativ
producându-se la fel ca în cazul contractului de vânzare 12;
f) este un contract cu executare succesivă atipic, pentru că obligația de a presta întreținerea se execută în
timp, pe durata stabilită în contract.;
g) este un contract revocabil în anumite situații. Contractul de întreținere prin care întreținutul se lipsește
de mijloacele necesare îndeplinirii obligației legale de a asigura alimente anumitor persoane, poate fi
revocat. Acțiunea revocatorie (pauliană) poate fi exercitată de persoanele față de care întreținutul avea
obligația legală de întreținere.
h) este un contract intuitu-personae, întrucât se încheie în considerarea calităților personale ale părților.
Așa fiind, obligația de întreținere nu poate fi executată de întreținut pe seama întreținătorului și nici de un
terț în contra voinței întreținutului. Având caracter intuitu-personae, obligația de întreținere asumată prin
acest tip de contract, obligația de a face, este strict personală și netransmisibilă 13.

73. Obligațiile întreținătorului și înlocuirea întreținerii prin rentă.

7
8

9
10

11
12

13
Principala obligație a întreținătorului este de a presta întreţinerea, obligație de a face, pe care trebuie să o
execute zilnic. Caracterul preponderent alimentar al obligației de întreținere determină executarea ei în
fiecare zi14.
Datorită caracterului intuitu-personae al contractului de întreținere, în caz de deces al întreținutului,
moștenitorii acestuia nu pot pretinde prestațiile scadente și neefectuate în timpul vieții întreținutului și
nici executarea în continuare a prestației de întreținere.
Inlocuirea intretinerii prin renta:
Potrivit Codului civil15, dacă din motive obiective prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai
poate continua sau dacă întreținătorul decedează și nu intervine o înțelegere între părți, instanța
judecătorească poate să înlocuiască, fie și numai temporar,întreținerea în natură cu o sumă de bani
corespunzătoare.
Înlocuirea întreținerii prin rentă de către instanța de judecată se face la cererea oricăreia dintre părți.

74. Cauze de încetare a contractului de întreținere.

Contractul de întreținere încetează de drept la expirarea duratei pentru care a fost încheiat, cu excepția
cazului în care întreținutul decedează mai devreme. În această ultimă situație, contractul va înceta la data
decesului întreținutului, întreținătorul având obligația de a-l înmormânta. Subliniem că decesul
întreținătorului nu atrage automat încetarea contractului de întreținere, deci acesta va continua să se
deruleze dacă există moștenitori acceptanți ai moștenirii, în cadrul căreia intră și obligația de întreținere
izvorâtă din contract.
De asemenea, potrivit Codului civil 16, neexecutarea la termen a obligației de întreținere poate atrage
rezoluţiunea contractului.
Rezoluțiunea contractului de întreținere se poate cere în două situații:
– când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme
bunelor moravuri;
– când rezoluțiunea se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere.

75. Contractul de tranzacție: noțiune, feluri, condiții de valabilitate.

Contractul de tranzacție este convenția prin care părțile previn ori pun capăt unui litigiu, prin concesii
reciproce, care constau în renunțări reciproce la pretenții sau promisiunea unei prestații noi în schimbul
renunțării făcută de cealaltă parte.
Sub aspectele ei procedurale, tranzacția judiciară este reglementată de Codul de procedură civilă. Părțile
pot cere instanței, oricând în timpul judecății, să dea o hotărâre care să consfințească învoiala lor. Dacă
părțile se prezintă cu cererea la instanță în ziua fixate pentru judecată, hotărârea va putea fi pronunțată
chiar de un singur judecător. Dacă însă părțile se înfățișează într-o altă zi, atunci hotărârea se va da în
camera de consiliu.
Din punct de vedere al formei, tranzacția va fi încheiată în forma scrisă și va face parte din dispozitivul
hotărârii. Hotărârea dată în cererea de tranzacție, numită și hotărâre de expedient, poate fi atacată pentru
motive procedurale numai cu recurs, ce va fi judecat de instanța ierarhic superioară. Prevederile
procedurale evocate se aplică și în cazul în care învoiala părților este urmarea procedurii de mediere.
Condiții de validitate
-capacitatea, întrucât renunțările pe care le fac părțile au natura unor acte de dispoziţie, și părțile
contractante trebuie să aibă capacitatea de a încheia astfel de acte.
- consimţământul părților la încheierea tranzacției, subliniem că acestea trebuie să îndeplinească
cerințele generale de validitate din dreptul comun.
- Obiectul tranzacției trebuie să privească operațiuni în legătură cu care părțile pot să își facă concesiuni
reciproce sau să își transfere drepturi. De asemenea, tranzacția nu poate avea ca obiect bunuri scoase din
circuitul civil sau chestiuni de stare civilă, de capacitate civilă a persoanelor și nici cu privire la drepturi
asupra cărora părțile nu pot să dispună conform legii 17.

14
15
16

17
- cauzei, și în cazul tranzacției trebuie, potrivit regulilor generale, să existe, să fie licită și morală. Dacă
părțile au urmărit prin tranzacție atingerea unor scopuri ilicite, atunci contractul de tranzacție va fi lovit
de nulitate absolută18.

76. Efectele contractului de tranzacție.

- Interpretarea contractului: Tranzacția trebuie să se mărginească doar la obiectul ei și să privească doar
cauza cu privire la care a fost încheiată. Ca atare, interpretarea tranzacției trebuie să țină seama de aceste
prevederi, indiferent că exprimarea intenției părților s-a făcut prin expresii generale sau speciale, ori că
aceasta rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul contractului de tranzacție.
Efectele extinctive: Părțile nu mai pot formula din nou acțiune în justiție având ca obiect drepturile stinse
sau recunoscute prin tranzacție. O asemenea acțiune va fi respinsă de plano, ca urmare a faptului că
operează excepția peremtorie, dirimantă, rezultată din tranzacție 19.
Efecte declarative: De regulă, tranzacția dă naștere la efecte declarative și nu constitutive sau translative,
deoarece scopul contractului nu este de a conferi părților drepturi noi, ci de a le recunoaște drepturi
preexistente și să le consolideze în patrimoniul părților, prin ștergerea caracterului litigios al acestor
drepturi20.
. Efecte relative În conformitate cu principiul relativității efectelor contractului, care se suprapune în cazul
tranzacției cu principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, tranzacția produce efecte numai faţă
de părţi, nu și față de terți,

77. Cauzele de anulare a contractului de tranzacție.

În conformitate cu prevederile Codului civil 21, tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca
orice alt contract, cu două excepții: prima, referitoare la cazul de eroare de drept privind chestiunile ce
constituie obiectul litigiului părților și a doua, relativă la leziune. Pentru aceste două situații o tranzacție
nu poate fi anulată.
- este nulă tranzacția care are ca obiect o cauză ilicită sau imorală, ori prin care se fraudează legea ori
drepturile terților.
- Este anulabilă, de asemenea, tranzacția pentru existența viciilor de consimţământ.
- Este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută 22, afară de
cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității.
-În cazul în care tranzacția s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea contractului poate fi
cerută numai de partea care nu cunoștea cauza de anulabilitate la data încheierii tranzacției.
- Este nulă, în sensul că este vorba de o nulitate absolută, tranzacția încheiată pe baza unor înscrisuri care
ulterior s-au dovedit a fi false23.
- În sfârșit, tranzacția asupra unui proces este anulabilă, la cererea părții care nu a cunoscut că litigiul
fusese soluționat printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat 24.

78. Definiția și caracterele juridice ale donației.

donația este „contractul prin care, cu intenția de a gratifi ca,o parte, numită donator, dispune în mod
irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar”
„un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit, prin care una dintre părți, numită donator, cu intenție
liberală își micșorează în mod actual și iremediabil patrimoniul său cu un drept real (sau de creanță),
mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, cu același drept, fără a urmări să primească ceva în
schimb”25.
Caractere juridice:

18

19

20
21
22
23
24

25
a) este un contract unilateral. Caracterul unilateral al donației este conferit de împrejurarea că, de regulă,
numai una dintre părțile contractului, și anume donatorul își asumă obligații contractuale.
b) este un contract cu titlu gratuit, deoarece transmiterea unui drept din patrimoniul donatorului în cel al
donatarului are loc fără ca transmițătorul să urmărească obținerea unei contraprestații echivalente.
c) este un contract cu caracter comutativ. Acest caracter este valabil pentru donația cu sarcini, caz în care
existența și întinderea obligațiilor sunt cunoscute de către părți chiar din momentul încheierii
contractului.
d) este un contract solemn, caracter consacrat de art. 1011 alin. (1) C. civ. potrivit căruia acest contract se
încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute. Un contract de donație încheiat cu
nerespectarea formei autentice nu poate fi ulterior confi rmat ori validat de către părți, actul în forma
respectivă fi ind lipsit de efecte juridice26.
e) este un contract în principiu irevocabil. Irevocabilitatea donației vizează nu numai efectele
contractului, ci și natura lui. În doctrină 27 s-a exprimat opinia potrivit căreia irevocabilitatea donației este
o condiție esențială în formarea contractului, ceea ce înseamnă că irevocabilitatea ține de esența
contractului de donație.
f) este un contract translativ de proprietate. Dreptul donatorului se transmite în patrimoniul donatarului,
de regulă, din momentul încheierii contractului. Prin acordul părților data translatării dreptului donat
poate fi ulterioară datei încheierii contractului.

79. Incapacități de a dispune prin donație: minorul, interzisul judecătoresc.

persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune,
prin liberalități, de bunurile sale, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Așadar, minorii și persoanele
puse sub interdicție nu pot face liberalități, nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorului legal.
după dobândirea capacității depline de exercițiu, incapacitatea se menține cu privire la fostul minor sau
interzisul judecătoresc care ar intenționa să dispună prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea
de reprezentant legal ori de ocrotitor legal al său. Această incapacitate operează numai până la momentul
la care reprezentanții sau ocrotitorii legali în favoarea cărora urmează să se dispună prin donație primesc
descărcarea lor de gestiune de la instanța de tutelă.
Donațiile făcute cu încălcarea acestei reguli sunt supuse sancțiunii nulității relative, cu excepția situației
în care reprezentantul legal ori, după caz, ocrotitorul legal al donatorului este ascendentul acestuia din
urmă.

Cât privește interzisul judecătoresc, acesta este incapabil de a dispune prin donații fi ind lipsit de
capacitate de exercițiu întrucât nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale.
Numai că, în vreme ce minorii sunt lipsiți de capacitățile de exercițiu din cauza vârstei lor fragede, când, în
principiu nu au maturitatea psihică necesară pentru încheierea de acte juridice, interzisul judecătoresc nu
are discernământ „din cauza alienației ori debilității mintale de care suferă” 28.
Incapacitatea interzisului se întinde pe toată perioada când acesta este pus sub interdicție, lipsa de
discernământ prezumându-se în mod absolut 29.
Potrivit art. 172 C. civ., actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească, altele
decât cele prevăzute de art. 43 alin. (3) sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor, interzisul
judecătoresc ar fi avut discernământ.

80. Incapacități de a primi prin donație: lipsa capacității de folosință; personalul medical;personalul
care acorda asistenta religioasa.

Întrucât efectul principal al donației îl reprezintă transmiterea dreptului care face obiectul liberalității din
patrimoniul donatorului în cel al donatarului, rezultă, indubitabil, că donatarul trebuie să existe sau să
aibă personalitate juridică și să nu fie lovit de o incapacitate de a primi donații.

26
27
28

29
De altfel, inexistența fizică a donatarului persoană fi zică, în sensul că nu a fost concepută 30, și lipsa
personalității juridice a entităților persoane juridice constituie o incapacitate de a primi donații, constând
în lipsa capacității de folosință 31. În acest sens, art. 989 alin. (2) C. civ. prevede că persoana care nu există
la data întocmirii liberalității poate benefi cia de ea, dacă liberalitatea este făcută în favoarea unei
persoane capabile și care este ținută de obligația de a transmite benefi ciarului obiectul liberalității, atunci
când va fi posibil. Avem de-a face cu o liberalitate indirectă, cu sarcină 32.
Al doilea caz de incapacitate de a primi donații îl constituie incapacitățile speciale în materie instituite
prin dispozițiile art. 990 C. civ. Este vorba de incapacitatea medicilor, farmaciștilor și a altor persoane
care acordă îngrijiri medicale dispunătorului, pe de o parte, și de incapacitățile preoților sau ale altor
persoane care acordau asistență religioasă dispunătorului, pe de altă parte.În prima situație,
incapacitatea de a primi prin donații se referă la persoanele care practică medicina, inclusiv la cele ce o
practică în mod ilegal33, sub condiția ca îngrijirile de specialitate să le fi acordat dispunătorului cu caracter
repetat, de continuitate, pentru boala ce i-a cauzat decesul 34.
Personalul medical ajutător nu intră sub incidența incapacității evocate decât dacă acordă tratament
medical cu depășirea obligației legale privind acordarea îngrijirilor de specialitate potrivit statutului
profesional35.
În același mod, interdicția nu-i vizează pe farmaciștii care s-au limitat să elibereze medicamente după
rețeta medicului36, fără să prescrie ei înșiși medicamente și fără a se substitui atribuțiilor medicului.
A doua situație specială în materie se referă la incapacitatea preoților ori a altor persoane care acordau
asistență religioasă în timpul bolii care a determinat decesul dispunătorului, să primească donații de la
acesta.

81. Incapacități privind donațiile de organe: aspecte juridice, cazul donatorului minor, cazul donației de
organe de la persoanele decedate.
Cu privire la textele de lege în materie cuprinse în Codul civil, menționăm că, potrivit art. 67, referitor la
intervențiile medicale asupra unor persoane, nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor,
prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică, decât
în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Cu privire la prevederile cuprinse în Legea nr. 95/2006 referitoare la incapacitățile privind donațiile de
organe, acestea se referă, în mod distinct, la două categorii de donatori, și anume: persoane în viață, pe
de o parte, și decedați, pe de altă parte 37.
În conformitate cu dispozițiile art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea specială, prelevarea de organe, țesuturi și
celule de origine umană în scop terapeutic se poate efectua de la persoane majore în viață, având
capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului în format scris, liber, prealabil și expres.
Pe cale de excepție, în cazul în care donatorul este minor și rudă până la gradul al IV-lea cu primitorul, se
admite prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice.

82. Incapacități privind donațiile făcute partidelor politice.

Cu privire la incapacitățile de a face donații partidelor politice, deci privind pe donatori, legea prevede
că sunt incapabile de a face donații:
– autoritățile și instituțiile publice, regiile autonome, com- paniile naționale, societățile comerciale sau
bancare cu capital integral ori majoritar de stat, art. 10 alin. (2);
– sindicatele sau cultele religioase, indiferent de natura acestora, art. 10 alin. (3);
– alte state ori organizații din străinătate, precum și persoa- nele fizice sau juridice străine. Pe cale de
excepție legea îngăduie donațiile făcute de organizațiile politice internaționale la care partidul politic
respectiv este afiliat sau de partidele ori formațiunile politice aflate în relații de colaborare politică, dacă
obiectul donațiilor constă în bunuri materiale necesare activității politice, dar care nu sunt materiale de
propagandă electorală.

30

31
32

33
34
35
36

37
Sancțiunea pentru încălcarea prevederilor legale privind donațiile făcute către și acceptate de partidele
politice este nulitatea absolută, întrucât dispozițiile în materie sunt de ordine publică, iar veniturile astfel
obținute sunt confiscate și făcute venit la bugetul de stat.

83. Donațiile exceptate de la regula formei autentice; donațiile indirecte.

În conformitate cu dispozițiile art. 1011 alin. (2) C. civ., nu sunt supuse regulii încheierii prin înscris
autentic donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manual
Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica, ca și donația propriu-zisă, dar
care nu sunt supuse regulilor de formă cerute pentru validitatea donației. Donațiile indirecte reprezintă o
excepție de la principiul solemnității donației, fiind însă supuse regulilor de fond specifice acestei
liberalități.
Avem de-a face cu o donație indirectă atunci când o persoană dorește să gratifice altă persoană, dar nu
prin încheierea unui contract de donație, ci printr-un alt act juridic diferit de donație.
Donațiile indirecte se realizează în cele mai multe cazuri prin intermediul renunțării la un drept, remiterii
de datorie și stipulației în favoarea unei terțe persoane

84. Clauze incompatibilie cu principiul irevocabilității donației: condiția potestativă, plata datoriilor
viitoare nedeterminate ale donatorului, dreptul de denunțare unilaterală.
condiția potestativa constă într-un eveniment viitor, a cărui realizare depinde de voința uneia sau a
celeilalte părți semnatare a contractului.
Condițiile potestative sunt de două feluri:
a) condiții potestative simple care constau într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde atât de
voința uneia dintre părți, cât și de un fapt obiectiv, un element exterior acestei voințe 38 (de exemplu, „îți
donez autoturismul meu dacă voi pleca din țară”);
b) condiții pur potestative, a căror îndeplinire depinde exclusiv de voința uneia dintre părți; plata
datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului;
plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului,
De asemenea, legea declară ca fiind nule donațiile care conțin clauza prin care se impune donatarului să
plătească datoriile pe care le-ar contracta donatorul în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este
determinată în contractul de donație.
Trebuie să subliniem că nimic nu oprește părțile ca prin contractul de donație să instituie în sarcina
donatarului obligația de plată a datoriilor prezente ale donatorului, o astfel de donație fiind valabil
încheiată39, chiar dacă acestea nu sunt precizate sub aspectul cuantumului lor.
În acest caz donația îmbracă natură oneroasă (donație cu sarcini) și donatarul nu se poate eschiva de la
îndeplinirea sarcinii. Datoriile prezente ale donatorului trebuie să rezulte dintr-un titlu cu dată certă, iar
această dată să fie anterioară încheierii contractului de donație.
dreptul de denunțare unilaterală.
Potrivit textului de lege evocat, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și
nu poate fi modificat ori nu poate înceta decât prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.
Sigur că în situații excepționale, expres prevăzute de lege, anumite contracte pot fi modificate ori pot
înceta pe cale unilaterală.
Donația nu îngăduie însă denunțarea unilaterală, o astfel de clauză înscrisă într-un contract de donație
atrăgând după sine nulitatea absolută a acestuia.

85. Clauze care nu afectează valabilitatea donației:substitutia fideicomisara; substitutia vulgara;

fideicomisul simplu.
Subsituţia fideicomisară
substituția fideicomisară40 este „dispoziția prin care o persoană, numită instituit, este însărcinată să
administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalității și să le transmită unui terț, denumit
substituit, desemnat de dispunător, (…).” Se mai arată că această instituție nu produce efecte decât atunci
când este permisă de lege.

38
39

40
Pe cale de excepție de la regula nulității absolute a substituțiilor fideicomisare, art. 994 C. civ.
reglementează împrejurarea că substituția fideicomisară validă presupune două liberalități succesive,
care au același obiect.
Substituția vulgară
constă în faptul că donatorul îl obligă pe instituit să administreze bunurile primite și să le transmită la
moartea sa substituitului, iar dacă acesta din urmă nu vrea sau nu poate să beneficieze de liberalitate,
donatorul indică o altă persoană, un al doilea gratificat care să beneficieze de donație. Acest al doilea
substituit poate fi moștenitorul substituitului sau o terță persoană.
fideicomisul simplu
Particularitatea substituției vulgare este aceea că cele două liberalități nu sunt succesive, ca la substituția
fideicomisară41, ci alternative.
Dacă substituția fideicomisară, presupune două liberalități, fideicomisul simplu reprezintă o singură
liberalitate. Prin fideicomisul simplu dispunătorul constituie o liberalitate ce urmează să fie culeasă de o
persoană care nu poate primi la momentul actului de dispoziție, și, din acest motiv, liberalitatea va fi
făcută în favoarea unei persoane de încredere capabile, care, în calitate de mandatar, se obligă să o
remită adevăratului gratificat42.

86. Revocabilitatea și nulitatea donațiilor între soți.

Totodată, donațiile încheiate între soți sunt revocabile numai în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.).
Indiferent de regimul matrimonial ales de soți (al comunității legale, al separației de bunuri sau al
comunității convenționale), obiectul donației între soți este reprezentat de bunurile proprii ale soțului
donator.
Bunul donat de un soț devine bun propriu al soțului donatar sau poate intra în comunitatea de bunuri, fie
în conformitate cu regimul comunității legale 43, fie în conformitate cu convenția matrimonială 44.
S-a apreciat45 că soțul donator poate să doneze celuilalt soț și cota ideală din dreptul de proprietate
asupra unui bun care nu face parte din comunitatea legală sau cotă indiviză asupra unei universalități, sau
dreptul asupra unei moșteniri deschise care intră în categoria bunurilor proprii ale donatorului.

87. Obligațiile donatarului.

Donatarul nu are nicio obligație față de donator întrucât contractul de donație este, în principiu,
unilateral. Totuși, în anumite situații, și donatarul are unele obligații față de donator, cum ar fi:
– obligația de recunoștință;
– obligația de a executa sarcina.

88. Obligațiile donatorului.

Obligațiile donatorului sunt:

– obligația de a transmite dreptul donat;
– obligația de a preda bunul donat;
– obligația de garanție contra evicțiunii;
– obligația de garanție contra viciilor ascunse.

89. Revocarea donației pentru ingratitudine.

Obligația de recunoștință a donatorului față de donator a fost calificată ca fiind cel mult o obligație
imperfectă (morală)46.

41

42
43
44
45

46
Cu toate acestea, opinăm că obligația de recunoștință față de donator nu are numai caracter moral, ci și
natură juridică, atâta vreme cât încălcarea ei este sancționată cu posibilitatea revocării donației pentru
ingratitudine, potrivit legii (art. 1023 C. civ.) 47.
Din examinarea cazurilor de revocare a donației pentru ingratitudine se poate desprinde conținutul
obligației de recunoștință.
Aceasta constă în următoarele conduite ale donatarului (art. 1023 C. civ.):
– să nu atenteze la viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia;
– să înștiințeze donatorul în legătură cu intențiile unor per- soane de a atenta la viața donatorului ori a
unei persoane apropiate acestuia;
– să nu comită fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator;
– să nu refuze, în mod nejustificat, să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii
actuale a bunului donat.

90. Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinii: acțiunea în revocare: efecte.

Acțiune în revocare a donației, mijloc juridic prin care donatorul are posibilitatea de a revoca, prin voința
sa unilaterală, contractul de donație în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

2) Revocarea donației pentru rieîndeplinirea sarcinii se poate face numai prin hotărâre judecătorească, la
cererea donatorului sau a moștenitorilor acestuia, ori la cererea creditorilor săi, dacă donatarul nu a
îndeplinit sarcina ce i-a fost impusă prin contractul de donație. Este irelevant dacă sarcina fusese stipulată
în folosul donatorului, al donatarului ori al unui terț. R.d. pentru neîndeplinirea sarcinii este însă
facultativă, donatorul putând opta pentru a cere obligarea donatarului la executare. Donatorul poate
renunța la dreptul de a cere r.d. pentru neîndeplinirea sarcinii (păstrând dreptul de a cere r.d. pentru alte
cauze prevăzute de lege). Prin efectul revocării, donația se desființează retroactiv, donatarul fiind obligat a
restitui donatorului bunul donat, liber de orice sarcini; el păstrează însă fructele percepute până la data
introducerii acțiunii pentru revocare.

47
i
ii
iii
iv

v
vi
vii
viii
ix

x
A se vedea art. 1.178 C. civ.
xi
A se vedea art. 1.279 alin. (1) C. civ.
xii
A se vedea art. 1.182 alin. (3) C. civ. şi art. 1.415 alin. (2) C. civ.
xiii
A se vedea art. 1.279 alin .(3) C. civ.
xiv
A se vedea art. 1.549 C. civ.
xv
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 340.
xvi
A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 29.
xvii
A se vedea I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 167-172.
xviii
A se vedea M. Mureşanu, Contracte civile, Vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 1996, p. 134.
xix
A se vedea art. 1.669 C. civ.
xx
Pentru detalii în materia promisiunii faptei altuia, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 596 şi urm.
xxi
A se vedea art. 1.283 C. civ.
xxii
De exemplu, două persoane se află în litigiu într-un proces având ca obiect partajul unui imobil. Una din aceste persoane
decedează, iar un moştenitor al lui de cuius se înţelege cu persoana din litigiu rămasă în viaţă să-i vândă acesteia partea autorului său
asupra imobilului în litigiu şi se obligă porte-fort să îi determine şi pe ceilalţi moştenitori să consimtă la tranzacţie.
xxiii
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 343.
xxiv
A se vedea Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1794.
xxv
A se vedea art. 1.730 alin. (2) C. civ.
xxvi
A se vedea art. 1.732 alin. (4) C. civ.
xxvii
A se vedea art. 1.734 C. civ.
xxviii
În acelaşi sens, a se vedea Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1.790
xxix
A se vedea art. 1.734 alin. (2) C. civ.
xxx
A se vedea Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1794.
xxxi
A se vedea: L. Pop, Discuţii în legătură cu unele clarificări ale obligaţiilor după obiectul lor, în Dreptul nr. 8/2005, p. 56-57;
St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 39.
xxxii
A se vedea R. Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 99-108.
xxxiii
A se vedea art. 1.675 C. civ.
xxxiv
A se vedea art. 1.678 C. civ.
xxxv
A se vedea art. 1.680 C. civ.
xxxvi
A se vedea art. 1.684 C. civ.
xxxvii
Dacă bunul vândut sub rezerva proprietăţii este un imobil înscris în cartea funciară, dreptul cumpărătorului de a i se transmite
proprietatea se notează în aceasta [art. 902 alin. (2), pct. 9, C. civ.]. Dacă bunul este mobil, dreptul vânzătorului se înscrie în Arhiva
Electronică de Garanţii Mobiliare [art. 2.347 alin. (2), C. civ.].
xxxviii
A se vedea art. 1.689 C. civ.
xxxix
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 373.
xl
A se vedea: St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.
412; N. Cherea, Obligaţiile comerciale. Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51.
xli
Policitaţiunea sau oferta de a contracta este un act juridic unilateral. Acceptarea ei de către destinatar conduce spre încheierea
contractului de vânzare, părţile fiind ad idem.
xlii
A se vedea art. 1.186 alin. (1) C. civ.
xliii
A se vedea art. 1.692 C. civ.
xliv
A se vedea art. 1.690 alin. (1) C. civ.
xlv
Viciile aparente sunt acelea care pot fi constatate cu ocazia verificării stării bunului.
xlvi
Viciile ascunse sunt acelea care nu pot fi constatate de către cumpărător cu ocazia verificării stării bunului după predare, fără
asistenţă de specialitate.
xlvii
A se vedea art. 1.694 C. civ.
xlviii
A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 65.
xlix
A se vedea art. 1. 696 C. civ.
l
Quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio-Cel pe care îl constrânge acţiunea de evicţiune, pe acelaşi om,
dacă acţionează, îl respinge excepţia.
li
A se vedea D. Dumitru, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 629.
lii
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 379.
liii
A se vedea art. 1. 695 alin. (2) C. civ.
liv
A se vedea art. 1. 695 alin. (2) C. civ.
lv
A se vedea A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, Montchrestien, Paris, 1995, p. 144-145.
lvi
A se vedea art. 1.707 C. civ.
lvii
Potrivit art. 1.207 alin. (2), pct.1, C. civ., eroarea este esenţială când poartă asupra naturii sau
obiectului contractului.
lviii
Noţiunea latină de redhibitorie, înseamnă a lua înapoi, a restitui.
lix
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 923.
lx
A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 113.
lxi
A se vedea art. 1.710 alin. (2) C. civ.
lxii
A se vedea art. 1.712 C. civ.
lxiii
A se vedea art. 1.718 C. civ.
lxiv
A se vedea art. 1.716 alin. (1) C. civ.
lxv
A se vedea art. 1.720 alin. (1) C. civ.
lxvi
A se vedea art. 1.721 C. civ.
lxvii
A se vedea art. 1.722 C. civ.
lxviii
A se vedea art. 1.723 C. civ.
lxix
A se vedea F. Moţiu, op. cit., p. 95.
lxx
A se vedea art. 1.683 alin. (2) C. civ.
lxxi
A se vedea art. 1747-1.754 C. civ.
lxxii
A se vedea: St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 61; I. Popa, Vânzarea unei moşteniri, în Dreptul nr. 3/2005,
p. 136-147.
lxxiii
A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 141.
lxxiv
A se vedea: M. Mureşan, op. cit., p. 115, 116; E. Safta-Romano, op. cit., p. 62.
lxxv
A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 90.
lxxvi
A se vedea: E. Safta-Romano, op. cit., p. 61; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 60.
lxxvii
A se vedea: O. Rădulescu, P. Rădulescu, A. Rădulescu, Despre vânzarea cu pact de răscumpărare, în Revista de drept comercial
nr. 1/2001, p. 44; A. Nicolae, N. Crăciun, Consideraţii asupra valabilităţii actuale a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare, în Dreptul nr. 1/2004, p. 242; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 60.
lxxviii
A se vedea: D. Dumitru în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 653-654; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 288; J. Kocsis, Unele consideraţii referitoare la
arvună şi la convenţia de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 58; D. Chirică, Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de
vânzare-cumpărare în temeiul unei clauze de dezicere sau al unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27.
lxxix
A se vedea art. 1.544 C. civ.
lxxx
Noţiunea provine de la verbul latin „locare”, care înseamnă a închiria, a da cu chirie, a da în arendă.
lxxxi
A se vedea art. 1.777 C. civ.
lxxxii
A se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj Napoca, 1994, p. 173.
lxxxiii
A se vedea art. 641 alin. (4) C. civ.
lxxxiv
A se vedea art. 1.782 C. civ.
lxxxv
A se vedea art. 1.275 C. civ.
lxxxvi
A se vedea art. 1.780 alin. (1) C. civ.
lxxxvii
A se vedea art. 1.798 C. civ.
lxxxviii
A se vedea supra, pct. 1.3.2. „Capacitatea părţilor” din prezentul capitol.
lxxxix
A se vedea art. 1.787 C. civ.
xc
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 437.
xci
A se vedea art. 1.788 alin. (2) C. civ.
xcii
A se vedea art. 1.802 C. civ.
xciii
A se vedea art. 1.788 alin. (3) C. civ.
xciv
A se vedea art. 1.788 alin. (4) C. civ.
xcv
A se vedea art. 1.793 C. civ.
xcvi
A se vedea art. 1.797 alin. (1) C. civ.
xcvii
A se vedea art. 1.797 alin. (2) C. civ.
xcviii
A se vedea art. 1.494 C. civ.
xcix
A se vedea art. 1.500-1.502 C. civ.
c
A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 116.
ci
A se vedea art. 1.798 C. civ.
cii
A se vedea art. 1.823 C. civ.
ciii
Pentru detalii privind importanţa menţinerii destinaţiei bunului, a se vedea R. Dincă, Contracte civile
speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 186.
civ
A se vedea art. 1.821 C. civ.
cv
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 443.
cvi
A se vedea St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V, Nemeş, op. cit., p. 112.
cvii
Pentru detalii privind distincţia arătată, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010, p. 1163.
cviii
A se vedea art. 1.807 C. civ.
cix
A se vedea art. 1.316 C. civ.
cx
A se vedea art. 1.551 alin. (1), teza a 2-a, şi teza a 3-a, C. civ.
cxi
A se vedea art. 1.553 alin. (1) C. civ.
cxii
A se vedea art. 1.552 alin. (1) C. civ.
cxiii
A se vedea art. 1.809 alin. (1) C. civ.
cxiv
A se vedea art. 1.809 alin. (2) C. civ.
cxv
A se vedea: art. 1.810 alin. (1) C. civ.; ICCJ, S. com., dec. nr. 18 din 15 ianuarie 2008, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
decizii pe anul 2008, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 427-428.
cxvi
A se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 197.