Biodegradare şi biodeteriorare microbiană

Microorganismele sunt utilizate nu numai pentru a sintetiza substanţe biologic active ca

antibiotice, acizi organici sau proteine alimentare, ci şi pentru a degrada substanţele organice
nedorite. Versatilitatea metabolică a bacteriilor este determinată de o serie de mecanisme complexe,
controlate genetic, care le fac capabile să se confrunte cu modificările din mediu, inclusiv cu
introducerea de substanţe noi.
În sens larg, noţiunea de biodegradare se referă la modificarea proprietăţilor unor materiale
determinată de activitatea biologică a microorganismelor. Acest proces afectează în special
materialele organice, dar şi pe cele anorganice. În acest context, biodegradabilitatea reprezintă
capacitatea unui compus de a fi modificat structural de către un agent biologic.
Există o delimitare netă între procesele de biodegradare şi cele de biodeteriorare.
Biodegradarea este un proces care acţionează în sens pozitiv în natură. Multe procese
biodegradative pot fi accelerate cu efecte benefice. Pe plan global, ele au o contribuţie majoră în
circuitul elementelor biologice în natură, iar pe plan local împiedică acumularea materialelor
reziduale care contaminează mediul.
Biodeteriorarea reprezintă acţiunea prin care microorganismele determină transformarea
unui material valoros într-unul rezidual. Este deci un proces care acţionează în sens negativ, care
trebuie evitat sau întârziat.
Exemple de procese de biodegradare şi biodeteriorare:
1. Atacarea hârtiei care poluează un sol de pădure de către Chaetomium globosum sau într-un
bioreactor cu scopul recuperării anumitor constituenţi utili reprezintă un proces de
biodegradare. Atacul hârtiei dintr-un depozit (cărţi, documente vechi, arhive etc.) de către
acelaşi microorganism care o converteşte la reziduuri nefolositoare, determinând pagube
economice importante reprezintă un proces de biodeteriorare.
2. Descompunerea ţiţeiului deversat accidental în apele marine este un proces util de
combatere a poluării prin biodegradare. În schimb, procesele similare care se petrec în
rezervoarele cu ţiţei reprezintă un proces de biodeteriorare.

În general, o anumită substanţă organică nu este degradată integral de o singură specie de

microorganisme. De obicei, atacul microbian este iniţiat de o specie care posedă enzime
extracelulare necesare unei prime scindări a substanţei complexe până la componente mai simple,
după care procesul este continuat de alte specii de microorganisme care metabolizează mai departe
mult mai rapid substanţele intermediare.

1
 În alte cazuri, microorganismele se adsorb strâns pe substratul încă intact, utilizând numai
subunităţile din structura acestuia care trec spontan în soluţie. Procesele de descompunere
microbiană implică în unele cazuri (ca de exemplu piele, lemn, hârtie, textile) distrugerea unităţilor
structurale, ceea ce are ca rezultat pierderea proprietăţilor funcţionale şi fizice ale acestor materiale.
Alteori, ca de exemplu în cazul produselor alimentare, se ajunge la apariţia unor produşi de
catabolism ca acizi, baze, amoniac, compuşi sulfuraţi din proteine, aldehide şi cetone, care dau gust
şi miros neplăcut alimentelor sau sunt toxici.

Modificări induse de acţiunea microorganismelor

Dezvoltarea şi activitatea metabolică a microorganismelor pe diferite substraturi expuse

biodegradării sau biodeteriorării determină următoarele alterări:
1. Alterări fizice.
2. Alterări chimice.
3. Impurificări şi pătări.
4. Modificări funcţionale.

1. Alterările fizice îmbracă o gamă foarte largă în funcţie de natura substratului atacat. De
exemplu, friabilitatea hârtiei, decolorarea şi modificarea vâscozităţii vopselelor, caracterul
sfărâmicios al lemnului, pierderea elasticităţii cauciucului, ruginirea conductelor şi perforarea lor,
distrugerea izolatorilor cablurilor electrice ş.a. Frecvent, modificările fizice sunt asociate cu cele
chimice. Fenomenul este evident în cazul microfungilor care perforează structurile externe înainte
de dezvoltarea hifelor şi de declanşarea biodegradării.

2. Alterările chimice sunt produse în general pe 2 căi:

a. Leziuni determinate prin procese de asimilare care corespund situaţiei în care
microorganismele utilizează constituenţii materialului degradat ca nutrienţi. O parte din ei sunt
convertiţi în biomasă microbiană, iar restul sunt degradaţi până la CO 2 şi apă. În final, materialul
originar poate efectiv să dispară.
Acest fenomen este tipic în cazul celulozei din structura organismelor vegetale. Atacată de
enzimele extracelulare ale unor bacterii şi fungi, celuloza este degradată la celobioză, care mai
departe sub acţiunea celobiazei este convertită la glucoză. Procese similare acţionează cu enzime
specifice asupra hemicelulozelor şi ligninelor, explicând astfel pierderea rezistenţei fizice,
fărâmiţarea şi degradarea masivă a lemnului.

2
 b. Leziuni produse prin procese de dezasimilare ce corespund unor procese de degradare cu
eliberarea unor substanţe chimice provenite din materialul supus biodegradării. Şi în acest caz există
un anumit grad de asimilare necesar pentru a asigura dezvoltarea microorganismului, dar acesta este
minor. Ca urmare, densitatea globală a hifelor fungice care se dezvoltă este foarte mică comparativ
cu daunele economice produse prin pierderea rezistenţei, prin pătare sau alte acţiuni secundare.

3. Impurificarea şi pătarea au drept cauză principală prezenţa şi dezvoltarea miceliului

fungic, capacitatea acestuia de a acoperi suprafeţe mari şi de a forma diferite substanţe intens
colorate. Astfel se pătează ţesăturile de bumbac datorită substanţelor colorate produse de Fusarium
sp. sau a celor de nylon de către specia Penicillium janthinellum. Lemnul de construcţie se pătează
prin coloraţia albastră produsă de hife care infectează lemnul determinând mari pierderi economice.
Biodeteriorarea majoră rezultă din pătare.

4. Modificările funcţionale sunt întâlnite ca o consecinţă a fenomenelor de fuling. Iniţiat de

microorganisme, fulingul suprafeţelor submerse ale navelor este completat prin depunerea de
nevertebrate ca moluşte, polichete, spongieri, briozoare, în condiţii de iluminare, de depuneri de
micro- şi macroalge. Efectele negative sunt directe (degradarea lemnului, a cauciucului, a
vopselelor, a unor mase plastice, procese de coroziune etc.) sau indirecte (creşterea în greutate,
mărirea rezistenţei la deplasare, diminuarea vitezei navelor şi consumul mărit de combustibil).

Factorii care favorizează procesele de biodegradare

Prezenţa substanţelor asimilabile (C, N, S, P, Ca, Mg) şi a unor factori de creştere reprezintă
o condiţie esenţială pentru colonizarea substratului respectiv şi de iniţiere a proceselor de degradare.
1. Starea fizică
Substanţele dizolvate sunt mai uşor atacate decât cele aflate în suspensie, acestea din urmă
fiind mai uşor atacate decât cele solide (lemn şi rocă). În atacarea materialelor solide, microfungii
au un avantaj ecologic major decurgând din capacitatea lor de a pătrunde în substrat şi astfel
nutrienţii se scurg de-a lungul hifelor.
2. Structura chimică
Alcoolii, aldehidele, AA, acizii organici, amidele sunt mai uşor atacaţi decât alcanii,
cetonele, acizii dicarboxilici. Moleculele complexe insolubile cu o structură înalt ramificată, cele cu
grupări heterociclice şi mai ales diferiţi compuşi de sinteză chimică sunt deosebit de rezistenţi, iar
unele mase plastice sunt rezistente la biodegradare.

3
 3. Umiditatea
Toate microorganismele au nevoie de o peliculă de apă în jurul celulelor. Relaţia
microfungilor cu umiditatea este decisivă în determinarea capacităţii lor de a exploata substratul
supus acţiunii lor.
4. Temperatura
Majoritatea microorganismelor biodegradative sunt active în special la 20 ºC. Există însă
specii active la temperaturi extreme care produc pagube economice enorme. De exemplu, speciile
Cladosporium sp. şi Sporotrichum sp. sunt active la +4 ºC, degradând alimentele conservate prin
frig. Unele bacterii şi microfungi termofili pot genera procese de termogeneză (60 – 80 ºC) în
depozitele de cereale, de gunoi de grajd, de cărbune, de turbă, în căpiţele de fân.

Influenţa condiţiilor de mediu asupra proceselor de biodeteriorare este pregnant evidenţiată

în cazul picturilor murale care datează din Paleolitic. Introducerea acestor picturi în circuitul turistic
a dus la contaminarea lor cu diferite microorganisme şi la apariţia unor modificări de culoare
descrise sub numele de maladia verde. La examenul microscopic s-a pus în evidenţă o cianobacterie
(Oscillatoria), iar ulterior s-a evidenţiat o contaminare complexă cu bacterii, alge verzi şi
protozoare.

Activitatea microorganismelor asupra hidrocarburilor

Înţelegerea proceselor de biodegradare microbiană a hidrocarburilor va face posibilă nu

numai elaborarea unui model de prognoză asupra sorţii hidrocarburilor poluante, ci şi dezvoltarea
de strategii privind utilizarea activităţii degradative a microorganismelor pentru îndepărtarea
hidrocarburilor din ecosistemele contaminate.
Numeroase microorganisme au capacitatea de a utiliza hidrocarburile gazoase, lichide sau
solide din seria alifatică sau aromatică drept unică sursă de C şi energie, descompunându-le la
compuşi cu greutate moleculară mică sau chiar la CO2 şi apă.
Răspândite larg în mediile naturale şi de multe ori semnificativ numerice, microorganismele
(bacterii, cianobacterii, actinomicete, levuri, fungi filamentoşi) atacă diferiţi compuşi ca petrolul,
gazolina, kerosenul, uleiurile minerale, parafina, cauciucul natural şi sintetic, conductele subterane,
cablurile electrice protejate de materiale impregnate în parafine.
Primele observaţii asupra acestui proces datează din 1895 când s-a observat că straturile
subţiri de parafină considerată biologic inertă sunt pătrunse de hifele de Botrytis cinerea. Ulterior s-
a demonstrat că mai mulţi microfungi din sol, inclusiv Penicillium glaucum, pot ataca parafina,
descompunând-o şi utilizând-o ca unică sursă de energie.

4
 Importanţa acestui fenomen în natură a fost semnalată de mulţi cercetători care au constatat
frecvenţa ridicată a microorganismelor în sol şi incapacitatea de acumulare a unor hidrocarburi
sintetizate de plante sau a unor ceruri produse de insecte.

Biodegradarea petrolului

Degradarea microbiană a petrolului în ecosistemele naturale reprezintă un caz particular al

activităţii microorganismelor care au fost denumite hidrocarbonoclastice. Biodegradarea ţiţeiului
reprezintă un proces complex cu o evoluţie care depinde de natura şi de proporţia diferiţilor
constituenţi care intră în compoziţia petrolului, precum şi de natura comunităţilor de
microorganisme şi de o serie de factori de mediu care influenţează activitatea acestor
microorganisme.
Cele mai multe studii au fost efectuate în mediul marin unde au loc cele mai masive şi mai
importante deversări de petrol cu efecte brutale asupra organismelor şi chiar asupra mediului însuşi.
Ţiţeiul este un amestec complex de hidrocarburi şi anume sute de compuşi individuali cu structuri
chimice şi greutăţi moleculare diferite la care se adaugă compuşi diferiţi de hidrocarburi ca fenoli,
acizi, compuşi heterociclici cu N, compuşi ai sulfului.
Petrolul brut conţine mai multe clase de hidrocarburi care sunt atacate de microorganisme:
 Fracţiunea alifatică (saturată) este reprezentată de alcani (compuşi saturaţi). Această
fracţiune cuprinde substanţe cu moleculă liniară, ramificată sau ciclică. În general, hidrocarburile cu
lanţ lung sunt atacate mult mai uşor faţă de cele care au numai câţiva atomi de C per moleculă.
Acest fenomen este ilustrat de faptul că metanul, etanul şi propanul sunt oxidaţi mult mai lent şi de
către un număr limitat de microorganisme comparativ cu hidrocarburile parafinice. De asemenea,
moleculele liniare sunt atacate mai uşor decât cele ramificate sau ciclice.
 Fracţiunea aromatică este reprezentată de compuşi aromatici nesaturaţi, dintre care cel
mai simplu este benzenul. Compuşii aromatici sunt mai greu atacaţi de microorganisme în procesul
de biodegradare, cea mai grea etapă fiind cea de clivare a ciclului.
 Fracţiunea ce cuprinde componenţi cu structură complexă mai puţin cunoscută
dpdv chimic şi mai greu de degradat şi studiat.

Poluarea mediilor naturale, ape dulci, mări, sol etc. cu ţiţei este foarte frecventă. Dpdv
ecologic, există 2 tipuri de poluare:
1. Poluarea determinată de eliminările lente, slabe, uneori imperceptibile la care se pot
adăuga contaminări mai masive rezultate din diferite activităţi umane. De exemplu, din rafinăriile
de pe malul mării, din emisari industriali sau orăşeneşti. În această categorie se încadrează şi

5
eliminările accidentale din porturi, din platformele de extracţie marină sau din descărcarea în larg a
apei de balast care antrenează ţiţeiul rezidual din tancurile navelor. Ansamblul acestor modalităţi de
poluare reprezintă peste 90 % din cantităţile de hidrocarburi deversate în mediul marin.
2. Deversările cu caracter brusc şi masiv, uneori dramatice, ca urmare a accidentelor
navelor petroliere sau ale platformelor de foraj care însumează numai 6 % din totalul de
hidrocarburi deversate în mediul marin.

Evoluţia procesului de biodegradare a petrolului

După deversările masive în mări şi oceane, procesul de degradare şi de restabilire a

echilibrului ecologic evoluează în 3 faze:

1. Faza I este critică, cu o durată ce variază de la câteva ore la câteva zile. Această fază
corespunde întinderii rapide a petrolului pe o arie mare la suprafaţa apei, fază asociată şi cu unele
procese fizice ca evaporarea, dizolvarea, emulsionarea. Evaporarea în atmosferă este variabilă în
funcţie de particularităţile poluantului (densitate, vâscozitate, tensiune superficială, proporţia de
hidrocarburi volatile), precum şi de condiţiile de mediu (vânt, valuri, curenţi, temperatura aerului şi
a apei). Datorită acestor factori, cantitatea evaporată variază între 10 % în cazul petrolului greu şi
până la 75 % în cazul petrolului uşor. În această fază, poluantul se separă în 2 straturi diferite dpdv
fizico-chimic:
 Stratul superficial care conţine fracţiunile cele mai uşoare şi formează o peliculă lucioasă
la suprafaţa apei. Acest strat superficial produce o serie de efecte negative, precum modificarea
acţiunii valurilor, încetineşte evaporarea, reţine şi concentrează poluanţii chimici, detergenţi, metale
grele şi chiar microorganisme. De asemenea, el se poate fragmenta şi poate fi transportat la distanţe
mari purtat de vânt şi curenţi. Sub acţiunea vântului se pot forma aerosoli care pot fi purtaţi pe
suprafeţe, respectiv pe recolte la distanţe de sute de km.
 Stratul / coloana din apă care este supus unui proces de emulsionare caracteristic
ecosistemelor acvatice, proces cu importanţă fundamentală pentru biodegradare. El se poate realiza
sub 2 forme: emulsia ulei în apă (care se produce mai la suprafaţă şi este dispersată de valuri şi
curenţi la distanţe mari) şi emulsia apă în ulei (care determină efectul numit „spumă de ciocolată”
foarte heterogenă dpdv fizic şi chimic şi care conţine hidrocarburi cu greutate moleculară mare şi o
mare cantitate de apă de mare).

6
 2. Faza a doua de degradare a hidrocarburilor se realizează pe 2 căi diferite:
 Biodegradarea este realizată în ecosistemele acvatice în special de bacterii, fungi şi unele
alge. Deşi microorganismele care degradează hidrocarburile sunt prezente peste tot, mai mulţi
cercetători semnalează faptul că cele din zonele permanent poluate (de ex., porturile) au proprietăţi
diferite de microorganismele din apele curate şi au o capacitate mai mare de a degrada ţiţeiul.
 Degradarea chimică (abiotică) care se realizează prin fenomene de autooxidare şi
fotooxidare, respectiv prin fotoliză cu ajutorul radicalilor liberi foarte activi a căror combinare duce
la formarea unui mare număr de compuşi chimici mai toxici decât cei din care provin.

3. Faza a treia, numită şi faza de restabilire a echilibrului ecologic care durează un timp
variabil în funcţie de intensitatea poluării şi de condiţiile în care a evoluat biodegradarea. Starea
fizică a poluantului joacă un rol principal în procesul de biodegradare. Emulsionarea hidrocarburilor
măreşte suprafaţa de atac a microorganismelor şi accesibilitatea enzimelor. Gradul de dispersie
determină mărimea suprafeţei care poate fi colonizată de microorganisme care acţionează numai la
interfaţa apă-petrol.

Microorganismele care degradează hidrocarburile

Capacitatea de a utiliza hidrocarburile este larg răspândită în lumea microorganismelor, fiind

întâlnită la bacteriile adevărate, actinomicete, cianobacterii, levuri, fungi filamentoşi, alge. Aceste
microorganisme sunt prezente în sol, ape dulci şi marine, în sedimente şi au capacitatea de a
sintetiza un spectru larg de enzime care asigură degradarea hidrocarburilor şi îndepărtarea lor din
mediul respectiv. Microorganismele care degradează hidrocarburile aparţin la peste 100 de specii şi
peste 30 de genuri.
 Bacterii: Achromobacter, Actinomyces, Alcaligenes, Arthrobacter, Bacillus,
Corynebacterium, Brevibacterium, Flavobacterium, Micrococcus, Spirillum, Vibrio etc. la care se
adaugă bacteriile fotosintetizante din genurile Rhodopseudomonas şi Rhodospirillum, care
degradează petrolul în condiţii de anaerobioză strictă şi iluminare slabă.
 Cianobacterii: cele mai active în ceea ce priveşte capacitatea de a oxida hidrocarburile
aromatice sunt: Nostoc, Oscillatoria, Microcoleus etc.
 Levuri: Candida, Rhodotorula, Rhodospirillum, Saccharomyces, Sporobolomyces.
 Fungi filamentoşi: Aspergillus, Acremonium, Cladosporium, Fusarium, Penicillium,
Trichoderma, Trichosporium.
 Alge: Amphora, Chlorella, Chlamydomonas, Ulva.

7
 Numărul microorganismelor care degradează hidrocarburile creşte foarte mult după poluare
şi se menţine ca atare uneori mai mult de 1 an. În sol, după contaminare cu hidrocarburi, fungii care
degradează hidrocarburile reprezintă 60 – 82 % din micropopulaţia solului, iar bacteriile 50 % din
micropopulaţia respectivă. În mări şi oceane, numărul microorganismelor respective este de 10 –
100 ori mai mare în straturile superioare ale apelor poluate decât la adâncimea de 10 cm.
Se consideră în general că densitatea populaţiilor de microorganisme care degradează
hidrocarburile şi proporţia lor în comunităţile naturale de microorganisme reprezintă un indicator
sensibil al expunerii mediului respectiv la aceşti compuşi. Gradul de depăşire a nivelului normal
(nepoluat) reflectă adesea cantitativ gradul de expunere a ecosistemului la poluarea cu hidrocarburi.
Potenţialul de biodegradare variază în primul rând în funcţie de tipul şi greutatea moleculară
a hidrocarburilor. De exemplu, alcanii cu lanţuri scurte sunt toxici pentru microorganisme, dar sunt
uşor volatili. Cei cu lanţ lung însă devin progresiv mai rezistenţi pentru ca la greutatea moleculară
de 500 – 600 Da să nu mai poată fi utilizaţi ca sursă de C şi energie de către microorganisme.
Cel mai rapid sunt degradaţi n-alcanii cu lanţuri lungi de C 10 – C24. Ramificarea catenelor
conduce la reducerea vitezei de degradare, iar compuşii aromatici sunt degradaţi cel mai lent
datorită complexităţii mecanismelor biochimice implicate.

Factorii de mediu care influenţează biodegradarea hidrocarburilor

Soarta hidrocarburilor deversate în mediile naturale depinde în mare măsură de o serie de

factori abiotici care afectează modificarea şi biodegradabilitatea lor. Aceşti factori influenţează
viteza de creştere a microorganismelor şi activitatea enzimelor.
Persistenţa poluantului depinde nu numai de cantitatea şi calitatea amestecului de
hidrocarburi, dar şi de proprietăţile ecosistemului afectat. De aceea, în anumite condiţii
hidrocarburile din petrol pot persista numai câteva ore sau câteva zile, în timp ce altele persistă
indefinit.
1. Temperatura
Efectele temperaturii se manifestă prin interacţiune cu alţi factori ca natura şi calitatea
amestecului de hidrocarburi, compoziţia comunităţilor de microorganisme etc.. Importanţa
deosebită a temperaturii asupra microorganismelor este în parte atenuată în cazul mediilor naturale
(sol, apa mărilor) de prezenţa diferitelor categorii de microorganisme adaptate la condiţiile
respective (criofile, mezofile, termofile).
Datorită acestui fapt, biodegradarea diferitelor categorii de hidrocarburi a fost demonstrată
la temperatura de 0 ºC, 47 ºC şi chiar la 60 ºC. Cele mai multe date experimentale au fost obţinute la
temperaturi cuprinse între 25 şi 37 ºC.

8
 Temperaturile mici de regulă întârzie viteza de volatilizare a hidrocarburilor cu greutate
moleculară mică, dintre care unele sunt toxice pentru microorganisme. În regiunile reci, vitezele de
degradare sunt mult mai mici şi ca urmare îndepărtarea petrolului din mediu se face mai greu.
2. Salinitatea şi presiunea hidrostatică
În mediile cu salinitate ridicată viteza metabolismului microorganismelor este mult
diminuată şi ca urmare biodegradarea hidrocarburilor este redusă. Presiunile mari încetinesc foarte
mult viteza de degradare. Fenomenul este important deoarece hidrocarburile care poluează apele
oceanului au tendinţa de a se depunde în sedimente, ceea ce determină menţinerea lor la acest nivel
vreme îndelungată.
3. Oxigenul
Biodegradarea petrolului este foarte activă în aerobioză, deoarece toate căile biochimice
implicate cunoscute funcţionează cu participarea oxigenazelor şi a oxigenului. În bazinele acvatice
anoxice, în sedimentele bentonice, lipsa oxigenului limitează foarte mult biodegradarea.
4. Nutrienţii
Rolul nutrienţilor, în special al azotului şi fosforului, este controversat. Unii cercetători îi
consideră factori limitanţi ai biodegradării, alţii nu. Explicaţia acestor puncte de vedere diferite
rezidă în natura diferită a hidrocarburilor supuse biodegradării. Se consideră însă că azotul şi
fosforul în concentraţii suficiente în apa de mare limitează viteza de biodegradare a hidrocarburilor
după poluările masive. De aceea, se recomandă adăugarea unor cantităţi adecvate de N şi P sub
formă de fertilizatori care exercită un rol stimulator asupra biodegradării.

Biodegradarea stimulată a petrolului

Studiul proceselor de biodegradare a petrolului în condiţii stimulate în laborator sau în

natură a demonstrat dependenţa lor de condiţiile de mediu, precum şi de prezenţa şi activitatea
microorganismelor.
În unele medii naturale (ape dulci sau marine, sol), deşi comunităţile de microorganisme
sunt prezente şi capabile să biodegradeze petrolul, acestea nu îşi pot desfăşura activitatea datorită
condiţiilor de mediu nefavorabile. În alte situaţii s-a constatat că adăugarea de microorganisme
active fără modificarea condiţiilor de mediu s-a dovedit ineficientă.
Pornind de la aceste constatări au fost imaginate o serie de măsuri de stimulare a
biodegradării adecvate mediului care urmează a fi tratat. Metodele de modificare a mediului sunt
variabile în funcţie de particularităţile locale.

9
 1. Oxigenarea
Pornind de la observaţia că o bună biodegradare a petrolului necesită O 2, au fost propuse o
serie de măsuri de stimulare a biodegradării printr-o aerare intensă. Astfel, aerarea forţată, foarte
eficientă pentru tancurile cu apă ale vapoarelor poate fi folosită pentru a furniza oxigen în lagune şi
în unele medii cu apă dulce.
2. Nutrienţii anorganici
Creşterea microorganismelor necesită cantităţi mari de N şi P şi mai mici de S, Fe, Mg, Ca,
Na. Prezenţa acestor elemente în diferite medii este variabilă, ca şi uşurinţa cu care pot fi adăugate
pentru a stimula biodegradarea. În unele sisteme închise, nutrienţii minerali (N, P) se pot adăuga
sub formă de soluţii apoase de fosfat de amoniu, iar în sol sub formă de fertilizatori azotaţi sau
fosfatici.
Înafară de preţul ridicat şi de dificultăţile de administrare, metodele folosite în acest scop nu
sunt lipsite de inconveniente. În mediile cu apă dulce, utilizarea acestor nutrienţi anorganici poate
determina apariţia unui proces de eutrofizare, cu creşterea excesivă a algelor, fapt ce depăşeşte cu
mult avantajele rezultate din stimulare.
În mediul marin există riscul unor influenţe negative asupra resurselor piscicole, iar la
nivelul solului există riscul perturbării microbiotei normale a solului, adică o creştere excesivă a
microorganismelor care pot fi nocive pentru plante şi chiar pentru animale.

Obţinerea de bacterii cu proprietăţi degradative superioare

Microorganismele dispun de un echipament enzimatic necesar pentru a-şi realiza propria

inginerie genetică şi o fac cu succes în condiţii naturale, utilizând mecanisme foarte sofisticate. De
aceea, nu este nimic nenatural în ingineria genetică practicată de om şi ca urmare omul nu trebuie să
aibă reţineri în ceea ce priveşte aplicarea acestor tehnologii.
Înţelegerea rolului bacteriilor în procesele de biodegradare a petrolului în natură a condus la
ideea utilizării unor tulpini cu activitate biologică superioară. Microorganismele ideale pentru acest
scop trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Să degradeze intens şi rapid o gamă cât mai largă de compuşi din petrol.
 Să se reproducă rapid.
 Să se multiplice şi în medii naturale.
 Să fie genetic stabile şi să poată fi conservate şi recultivate fără a suferi modificări esenţiale.
 Să nu producă efecte toxice şi să nu fie patogene.
 Să poată fi utilizate în asociere cu alte microorganisme active pentru a asigura degradarea
diferitelor tipuri de hidrocarburi.

10
 Perspectivele utilizării tehnicilor genetice convenţionale şi a celor de inginerie genetică sunt
foarte mari deoarece genele care codifică enzimele cu activitate biodegradativă sunt localizate pe
plasmide catabolice.
Tulpinile bacteriene individuale pot purta una sau mai multe plasmide diferite. Se ştie că
multe plasmide au caracter de conjugon şi pot iniţia şi realiza mecanisme de transfer intraspecific,
interspecific şi intergenic sau pot fi supuse unor procese de amplificare genică (mărirea numărului
de plasmide per celulă bacteriană).
Toate aceste comportamente duc teoretic la posibilitatea obţinerii unor tulpini bacteriene cu
proprietăţi biodegradative superioare. Prin tehnici de inginerie genetică s-au obţinut tulpini
bacteriene care cumulează un număr mare de plasmide diferite sau de fragmente plasmidiale utile,
putând astfel să degradeze o gamă cât mai largă de hidrocarburi.
O astfel de bacterie, denumită şi multiplasmidică, se dezvoltă mai repede şi mai bine pe
ţiţeiul pur pe măsură ce numărul proceselor de biodegradare efectuate creşte cantitativ şi ca
varietate. Aceste bacterii multiplasmidice sunt mult mai eficiente decât bacteriile cu o singură
plasmidă care degradau o singură hidrocarbură.
Tulpinile bacteriene astfel obţinute au 2 utilizări importante:
1. Combaterea „mareelor negre” determinate de deversarea accidentală în mări şi oceane a
unor mari cantităţi de petrol din vapoare. Răspândite din avion deasupra zonei calamitate, bacteriile
multiplasmidice proliferează rapid şi transformă petrolul în proteine asimilabile (biomasă) de către
zooplancton, realizând astfel depoluarea apei şi transformarea hidrocarburilor din petrol în hrană
pentru fauna marină.
2. În biotehnologie, pentru debarasarea petrolului brut de diferite hidrocarburi ciclice,
aromatice sau policiclice înainte de utilizarea lor pentru producerea de drojdii furajere.
Aplicarea bacteriilor reprogramate genetic în natură nu este lipsită de inconveniente care pot
influenţa eficienţa lor.
 Competiţia lor cu microbiota oceanică normală care este mai bine adaptată la mediul
respectiv.
 Nevoia asocierii unor modificări fizice sau chimice ale mediilor naturale (aerare,
îmbogăţire cu compuşi azotaţi sau fosforici).
 Existenţa unor compuşi rezistenţi la degradare aşa cum sunt hidrocarburile cu greutate
moleculară mare, cu catene ramificate sau aromatice, cu cicluri aromatice.
 Riscul ca degradarea hidrocarburilor simple şi menţinerea celor rezistente să creeze
probleme noi.
 Diferenţele de compoziţie chimică a diferitelor sortimente de petrol provenite din
diferite regiuni ale lumii.

11
 Efectele negative ale microorganismelor care degradează hidrocarburile

Acţiunile de degradare şi biodegradare a hidrocarburilor pot avea o serie de efecte nocive cu

consecinţe grave dpdv economic. Dintre aceste efecte, cele mai importante sunt următoarele:
 Alterarea petrolului brut din rezervoare asociată cu diminuarea densităţii normale şi cu
alte modificări nedorite.
 Decolorarea produşilor de rafinare.
 Scăderea cifrei octanice a kerosenului şi a gazolinelor utilizate în aeronautică.
 Apariţia de mirosuri dezagreabile şi modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale
uleiurilor minerale folosite ca lubrifianţi sau ca agenţi de răcire.
 Producerea de amestecuri explozive în tancurile de stocare a kerosenului sau gazolinei
prin formarea unui amestec de metan şi hidrogen care rezultă din descompunerea kerosenului în
contact cu apa.

Biodegradarea cauciucului

Considerat în general ca un produs relativ inert, cauciucul sub diferitele sale forme poate fi
atacat lent de mai multe microorganisme. Faptul că deşi materia primă este produsă de numeroase
plante nu se acumulează în natură este o probă evidentă de degradare în condiţii naturale. Natura
biologică a procesului este probată de suprimarea lui în mediile cu substanţe chimice
antimicrobiene sau în cele sterilizate termic.
Latexul este produs de numeroase specii de Euphorbiaceae, Moraceae şi Apocynaceae, dar
cel mai comercial produs este cel de Havea brasiliensis în condiţii favorabile dezvoltării
microorganismelor: umiditate permanentă între 50 şi 100 %, temperaturi între 21 şi 32 ºC şi
prezenţa unui număr mare de bacterii în sol (107 – 109 /g sol).
Latexul pur este un produs relativ instabil, oxidabil în prezenţa oxigenului, mai ales la
lumină. Este atacat rapid de o serie de bacterii din genurile Gaffkya, Micrococcus, Alcaligenes. În
aprox. 6 săptămâni, peste 20 % din latexul înalt purificat este complet degradat, iar restul este
profund modificat, decolorat, acidifiat.
Cauciucul perfect pur este un amestec de hidrocarburi cu formula (C 5H8)n. Latexul de Havea
conţine 30 – 40 % cauciuc. Datorită degradabilităţii lui spontane şi mai ales biologice, acest latex
este prelucrat şi protejat prin adăugarea unor prezervanţi chimici. Cauciucul natural este degradat de
microorganisme şi astfel pierde din greutate şi suferă modificări ca gonflarea, slăbirea structurii,
pierderea elasticităţii, apariţia unor perforaţii etc..

12
 Dintre microorganismele active sunt citate în primul rând bacteriile cromogene. Acestea
determină apariţia de pete albe sau colorate pe suprafeţele pe care se multiplică. Dintre aceste
bacterii cromogene, mai frecvent întâlnite sunt Actinomyces fuscus, Micrococcus prodigiosus,
Micromonospora, Mycobacterium rubrum, Pseudomonas fluorescens şi unii microfungi ca
Penicillium sp., Aspergillus oryzae etc..
Aceste microorganisme se pot dezvolta pe medii cu cauciuc ca unică sursă de C şi energie.
Ele sunt mai active pe cauciucul pur care este degradat mult mai rapid decât cauciucul comercial,
prelucrat prin adăugarea unui număr mare de compuşi chimici care îi măresc rezistenţa la
biodegradare, la solvenţi, îi conferă termorezistenţă şi mecanorezistenţă, menţinând elasticitatea şi
culoarea normală a cauciucului.
Cauciucul sintetic este produs prin asamblarea unor polimeri sau copolimeri de hidrocarburi
nesaturate. Deşi diferă mult de cauciucul natural, are unele proprietăţi comune cu acesta şi anume
riscul de a fi expus biodegradării, mai ales atunci când este menţinut timp îndelungat în medii
umede.
În natură, degradarea cauciucului este rezultatul activităţii comune a unui număr mare de
microorganisme şi are loc mai rapid şi mai intens decât în cazul acţiunii acestora în culturi pure.
Activitatea de degradare a cauciucului este deosebit de importantă în cazul atacării învelişului
izolator din cauciuc al cablurilor electrice îngropate în sol sau imersate în apă. În acest caz,
procesele microbiene determină într-un timp scurt o pierdere considerabilă a capacităţii izolante a
învelişului.

Deteriorarea vopselelor

Este un proces complex care se realizează atât asupra vopselelor din recipiente, cât și asupra
celor etalate prin procedeele curente de vopsire. Biodeteriorarea vopselelor din diferite ambalaje
implică apariția unor fenomene ca: decolorarea, producerea de gaze, modificarea proprietăților
fizice şi chimice, efecte ce fac ca aceste vopsele să nu mai poată fi utilizate.
Biodeteriorarea vopselelor în peliculă pe lemn sau alte substraturi implică apariția de fisuri,
desprindere de substrat, apariția unor hife ce dau pete de culori diferite etc. În procesul de
deteriorare a vopselelor au fost incriminate mai multe grupe de microorganisme:
 Bacterii: Alcaligenes sp., Bacillus cereus, Bacillus mycoides, Flavobacterium invisible,
Micrococcus albus, Micrococcus ureae, Sarcina flava etc. Aceste bacterii cresc, de regulă, la
interfața lemn – vopsea.

13
  Fungi: Alternaria, Aspergillus, Cladosporium, Cephalosporium, Fusarium etc. Prezența
fungilor crește capacitatea de retenție a particulelor de praf. Acestea se asociază cu substratul și
datorită substanțelor organice contaminante furnizează noi surse de nutrienți pentru fungi.
Acțiunea de biodeteriorare a vopselelor are un caracter de gravitate extremă dacă ne referim
la atacul operelor de artă ca picturi în ulei, fresce etc.

Degradarea rocilor

Degradarea rocilor in situ a fost considerată timp îndelungat ca fiind rezultatul unor procese
mecanice și fizico-chimice, urmate de transportul particulelor de rocă sau al soluțiilor lor.
Alterarea rocilor este descrisă ca un proces chimic dependent de natura mineralelor, a rocilor
și a cimentului lor dirijat de influențe anorganice și organice în prezența apei. Acest proces are drept
consecință solubilizarea parțială sau totală a mineralelor și a cimentului rocilor și este reglat de
următorii factori:
- natura, stabilitatea și porozitatea rocilor;
- topografia lor;
- microclimatul și climatul solului care le acoperă;
- accesibilitatea apelor subterane;
- pH-ul și potențialul de oxidoreducere.
Aproximativ 95 % din totalitatea rocilor de pe suprafața planetei sunt roci endogene,
vulcanice și metamorfice. Ele formează un strat gros de ~ 10 km pe scoarța terestră. Restul de 5 %
este reprezentat de situsurile argiloase (4 %), gresie (0,75 %) și de roci calcaroase (0,25 %).
Ajunse la suprafața solului, aceste roci sunt expuse acțiunii degradative a unor agenți fizici,
chimici și biologici, având ca rezultat dizolvarea parțială sau totală a mineralelor din structura lor
sau a cimentului care leagă diferiți constituenți. Au fost descrise 2 tipuri de modificări:
 Eroziunea sau fragmentarea în bucăți, rămășițe și particule minerale a rocilor.
 Coroziunea, respectiv dizolvarea elementelor constitutive care are ca rezultat dispersarea
materialului fie sub formă de soluție, fie sub forma unor particule în suspensie.
Deși rolul agenților fizici și chimici în procesul de eroziune a fost mult discutat și studiat,
rolul organismelor vii a fost mult timp neglijat chiar dacă se cunoștea faptul că lichenii, briofitele și
chiar plantele superioare au rol degradativ asupra rocilor.
Una din dificultățile majore este reprezentată de complexitatea fenomenelor de degradare a
rocilor care fac practic imposibil de identificat acțiunea microorganismelor separat de cea a
factorilor fizico-chimici.

14
 Pentru identificarea microorganismelor cu acțiune degradativă se recomandă îndeplinirea a 3
condiții fundamentale:
1. Microorganismele active incriminate să fie prezente constant și în număr mare în
leziunile considerate a fi cauzate de microorganisme.
2. Aceste microorganisme să poată fi izolate din acel loc și cultivate în laborator.
3. Aceste microorganisme să prezinte activitate degradativă similară in vitro.
În ceea ce privește natura microorganismelor implicate, problema este puțin elucidată.
Cercetările mai vechi arată că biodegradarea rocilor este rezultatul intervenției alternative a unor
microorganisme autotrofe și heterotrofe. Date mai recente demonstrează rolul substanțelor organice
transportate prin mecanisme fizico-chimice care asigură astfel hrana pentru microorganismele
heterotrofe care se multiplică activ.
Au fost evidențiate numeroase bacterii ca bacili sporulați, coci, actinomicete, cianobacterii,
numeroși microfungi ca Cephalosporium, Trichoderma, Sporotrichum, precum și microalge.
Microorganismele se localizează frecvent în rocile fisurate de agenții fizici sau corodate de
precipitaţii, de rădăcinile plantelor sau în regiuni în care au pătruns pe diferite căi substanţe
organice provenite de pe suprafaţa solului. Multiplicându-se, aceste microorganisme acționează ca
agenți biochimici prin 2 mecanisme care se completează reciproc:
1. Secreția de acizi care disociază elementele minerale ca de ex. silicații de Al, K, Fe, Mg
care intră în compoziția rocilor.
2. Introducând în mediul gazdă acizi organici care conțin grupări –COOH, –OH sau –NH 2
rezultați din catabolismul reziduurilor organice sau secretați de microorganisme.
În cazurile în care procesele au o intensitate marcată, mineralele incomplet dizolvate sau
transformate sunt transportate și sedimentate, formându-se astfel rocile sedimentare cu o compoziție
diferită de a rocilor originare.
În general, activitatea microorganismelor mărește viteza proceselor de degradare comparativ
cu cea a proceselor fizico-chimice. Procesele de degradare microbiană a rocilor nu au o evoluție
liniară. În funcție de condiții, ele pot fi dominate de cele fizico-chimice și uneori le pot domina pe
acestea. Sunt și situații în care ele se pot opri pentru a fi reluate atunci când condițiile de climă,
mediul biologic sau compoziția rocii se modifică.
O particularitate a proceselor biodegradative este că nu necesită obligatoriu contactul direct
cu roca. Ele pot fi realizate și la distanță deoarece spre ex. apele interstițiale modificate de produșii
metabolismului microorganismelor se scurg în sol și de-a lungul fisurilor rocilor ajungând astfel în
adâncime în contact cu rocile subiacente.

15
 Degradarea microbiană a substanţelor xenobiotice

Capacitatea microorganismelor de a degrada diferite molecule complexe existente în natură

este pe deplin recunoscută, la fel ca şi rolul esenţial al microorganismelor în circulaţia elementelor
biogene în natură.
Obţinerea pe cale sintetică a numeroase substanţe organice cu grade diferite de complexitate
ca de ex. pesticidele sau unele substanţe folosite în industrie, medicină etc. a demonstrat caracterul
refractar la degradarea microbiană a multora dintre aceste substanţe.
Substanţele xenobiotice sunt substanţe chimice organice sintetice care sunt introduse în
ecosistemele naturale voit sau accidental. Fiind în general rezistente la biodegradare, se pot acumula
în concentraţii care depăşesc anumite limite de toleranţă, determinând efecte negative asupra
organismelor vii, precum şi dificultăţi de a fi introduse în circuitul global al elementelor biogene în
natură.
Numărul substanţelor obţinute prin sinteză chimică este enorm. Unele dintre acestea sunt
biodegradabile, dar cele mai multe sunt recalcitrante. Pe baza compoziţiei chimice substanţele
xenobiotice poluante au fost grupate în 3 categorii:
1. Compuşii organocloruraţi.
2. Compuşii alchil-benzen-sulfonaţi.
3. Compuşii organofosforici.
Compuşii organocloruraţi, denumiţi şi organohalogenaţi, reprezintă grupul cel mai
numeros şi mai bine studiat. Este reprezentat de o gamă largă de compuşi cu proprietăţi fizico-
chimice foarte diferite şi cu grade diferite de rezistenţă la degradare. Aceşti compuşi sunt utilizaţi în
agricultură, medicină, industrie etc.
Alchil-benzen-sulfonaţii intră în compoziţia detergenţilor anionici. Ei sunt rezistenţi la
degradare şi produc spumă la suprafaţa apelor poluate.

Degradarea compuşilor xenobiotici

Termenul de degradare sau biodegradare este utilizat în general cu o doză de ambiguitate

deoarece este folosit fără discriminare pentru orice transformare care are loc atunci când se doreşte
obţinerea unui produs cu o moleculă mai mică decât cea originară. În cazul substanţelor xenobiotice
situaţia este agravată deoarece degradarea lor poate duce la apariţia unor produşi noi refractari şi
toxici, uneori chiar mai toxici decât produsul originar sau cu efect oncogen.
Se cunosc 2 mecanisme majore de degradare a substanţelor xenobiotice: mineralizarea şi
co-metabolismul.

16
 1. Mineralizarea
Reacţia cea mai avantajoasă pentru protecţia mediului natural (apă, sol etc.) este
mineralizarea care poate fi definită drept consecinţa unui proces de biodegradare complet. În cazul
moleculelor xenobiotice halogenate, ea implică conversia scheletului de C al acestora la
intermediari de metabolism şi în final revenirea substanţelor organice halogenate la starea minerală.
Procesul de mineralizare este condiţionat de următorii factori:
 Pătrunderea substanţelor străine în celule.
 Existenţa unor sisteme enzimatice degradative aparţinând metabolismului cu rol de
îndepărtare a structurii lor xenobiotice şi de conversie a substanţelor într-o formă naturală.
 Existenţa unor mecanisme de reglare susceptibile de a fi activate la nevoie.

2. Co-metabolismul
Numeroşi compuşi xenobiotici şi în special pesticidele organoclorurate nu pot fi folosite de
microorganisme ca unică sursă de C şi energie şi ca urmare ele nu pot fi îndepărtate din mediu.
Aceste pesticide pot fi însă modificate pe cale biologică în natură prin acţiunea unor populaţii mixte
de microorganisme.
În aceste cazuri, în cultură pură, nici un organism nu poate folosi substratul respectiv pentru
creştere, dar în prezenţa unei surse alternative de C şi energie îl poate modifica, transformându-l
chimic a. î. adeseori poate fi folosit în continuare de alte organisme.
Procesul prin care un substrat este modificat fără a fi utilizat de către un microorganism care
creşte pe alt substrat a fost descris pentru prima dată la bacteria Methylomonas methanica. Această
bacterie utilizează pentru creştere metanul şi realizează concomitent un proces de oxidare a
diferitelor substraturi prezente în mediu. De exemplu, etanul la acid acetic, propanul la acid
propanoic şi acetonă, butanul la acid butanoic şi metil-acetonă.
Bacteria metanotrofă utilizează pentru creştere numai substratul caracteristic tipului său de
nutriţie. Ea nu poate utiliza ca unică sursă de C şi energie nici substraturile enumerate şi nici
produşii oxidării lor.
Acest proces prin care o bacterie oxidează o substanţă fără a fi capabilă să o utilizeze ca
sursă de C şi energie pentru creştere a fost numit co-oxidare. Ulterior s-a propus termenul de co-
metabolism pentru a include şi alte reacţii şi pentru a scoate în evidenţă necesitatea prezenţei
concomitente a unui substrat menit să asigure creşterea.
Conceptul de co-metabolism a fost redefinit pentru a caracteriza procesul de transformare a
unui substrat care nu permite creşterea unui microorganism în prezenţa unui substrat de creştere sau
a altui compus transformabil.

17
 În acest context, degradarea unor compuşi organici rezistenţi la atacul unui microorganism
devine posibilă dacă sistemul substrat-mediu-microorganism este suplimentat cu unul sau mai multe
substraturi adiţionale utilizabile de microorganismul respectiv. Microorganismul astfel ajutat devine
capabil să degradeze substratul respectiv, dar rămâne în continuare incapabil să-l folosească drept
sursă de C şi energie.
Procesele de co-metabolism au următoarele caracteristici:
 Au loc numai în mediile naturale nesterile (apă, sol etc.).
 Nu se poate izola niciodată un microorganism capabil să utilizeze substanţele
xenobiotice în mod eficient ca sursă de nutrienţi şi energie.
 Populaţia de microorganisme responsabilă de degradare nu creşte ca număr sau ca
biomasă în urma introducerii substratului respectiv în apă sau în sol.
 Produşii rezultaţi din co-metabolism sunt de cele mai multe ori lipsiţi de funcţie
metabolică dacă nu sunt atacaţi în continuare de alte enzime aparţinând catabolismului.
Procesul de co-metabolism este activ în degradarea unor pesticide comune şi a mai multor
molecule clorinate sau neclorinate. Habitatele naturale sunt populate de regulă de comunităţi
complexe de microorganisme alcătuite din mai multe specii care interacţionează.
Speciile individuale, având diverse activităţi catabolice, acţionează sinergic, formând o
comunitate fiziologică cu o activitate metabolică concentrată, deosebită fundamental de acţiunea
individuală a unui microorganism. Astfel se explică posibilitatea mineralizării unor substanţe de
sinteză rezistente la degradare.
Degradarea substanţelor xenobiotice se poate realiza teoretic pe 2 căi principale:
a. Prin utilizarea echipamentului enzimatic în cazul în care substratul nou are un anumit
grad de analogie chimică şi structurală cu anumite produse naturale.
b. Prin activităţi enzimatice noi codificate de genele preexistente sau de gene noi
heterologe în urma unor rearanjări şi recombinări genetice.

Cauzele rezistenţei la degradare

Perspectiva obţinerii în viitor a unor pesticide biodegradabile este legată de cunoaşterea

aprofundată a mecanismelor complexe care stau la baza caracterului de moleculă recalcitrantă.

1. Biodegradarea este condiţionată de pătrunderea substanţei în celulele

microorganismelor, acest proces fiind în funcţie de mărimea moleculei. Astfel, moleculele organice
prea mari sau prea complexe şi insolubile sunt inaccesibile ca atare bacteriilor şi fungilor.

18
 Aceste molecule organice trebuie mai întâi degradate la compuşi mai mici care pot pătrunde
în celula microorganismului şi pot fi utilizaţi intracelular. Degradarea iniţială este efectuată de
enzime extracelulare, apoi urmând degradarea în compuşi mai mici care pot pătrunde în celule.

2. Structura moleculară a compusului joacă de asemenea un rol esenţial în degradare. Acest

fapt poate fi ilustrat dacă luăm ca exemplu degradarea celulozei şi a ligninei. În cazul celulozei
acţionează celulazele care clivează în mod repetat acelaşi tip de legătură chimică dintre subunităţile
identice.
Complexitatea mare a unui heteropolimer care poate necesita pentru degradare acţiunea mai
multor enzime sau specii de microorganisme pentru a aduce acest heteropolimer într-o formă
degradabilă este o cauză ce poate conferi unei molecule organice caracterul de recalcitrantă.

3. Absenţa unui echipament enzimatic necesar pentru biodegradare. Spre deosebire de

biopolimeri care sunt degradaţi mai mult sau mai puţin lent de unul sau mai multe microorganisme,
substanţele xenobiotice sunt frecvent refractare la biodegradare din cauza absenţei enzimelor active
asupra structurii lor.
Una din explicaţii constă în faptul că apariţia diferiţilor polimeri naturali în cursul evoluţiei a
fost lentă de-a lungul milioanelor de ani, permiţând evoluţia paralelă a catabolismului
microorganismelor şi a enzimelor acestora. În consecinţă, substanţele naturale sunt degradate şi
folosite de microorganisme ca sursă de material de construcţie, pentru biosinteze şi ca sursă de
energie.
Compuşii xenobiotici, având structuri chimice foarte variate şi complexe, au apărut într-un
timp scurt şi conţin grupări chimice în general nerecunoscute de enzimele microorganismelor. Sunt
cazuri când unii dintre aceşti compuşi prezintă asemănări cu unii compuşi naturali şi ca urmare pot
fi degradaţi. În consecinţă, aceste substanţe pot fi parţial sau total degradate.

4. Incapacitatea poluanţilor de a induce sinteza de către microorganisme a unor enzime

degradative. Concentraţia foarte mică a unor poluanţi în mediu poate afecta profund sensibilitatea
lor la biodegradare. În aceste habitate există riscul ca microorganismele capabile să îi degradeze să
fie prezente, însă concentraţia poluantului să nu fie suficientă pentru a induce sinteza de enzime
pentru degradare.
Rezistenţa la degradare a unor poluanţi organici este determinată de adsorbţia lor pe diferite
substraturi din sol sau din sedimente care le fac indisponibile pentru preluarea de către
microorganisme. Prin acest proces este mascat situsul de legare a enzimei de substrat, fapt care
poate transforma o moleculă biodegradabilă în una refractară.

19
 De ex. multe pesticide se pot lega de humus, păstrându-şi caracterul xenobiotic atunci când
sunt desprinse de constituenţii acestuia prin degradarea matricei humice înconjurătoare de către
unele microorganisme. În aceste condiţii, pesticidele legate de humus mobilizate de microorganisme
pot contamina recolta şi chiar diferite organisme care nu au fost expuse anterior acţiunii lor.

20