MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Am optat în alegerea temei pentru jocul didactic-mijloc de dezvoltare a gândirii

preșcolarilor cu scopul de a mă perfecţiona în domeniul teoriei şi metodologiei jocului
didactic.

Urmărind cu precădere dezvoltarea gândirii, a inteligenţei, a spiritului de observaţie, ,

jocul didactic este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcţie, de mişcare, didactice, muzicale.

Jocul didactic oferă preşcolarilor numeroase şi variate ocazii de depăşire a stadiului de

concret şi face mai uşoară şi plăcută „urcarea” către general şi abstract!

În timpul jocului copiii dovedesc iniţiativă şi inventivitate, jocul le permite mai multă
independenţă şi libertate de acţiune.

De asemeni, în timpul jocului didactic se stabilesc relaţii între copii, urmărindu-se

instaurarea unui climat favorabil conlucrării fructuoase între copii în vederea rezolvării cu
succes a sarcinilor de joc, crearea unei tonalităţi afective pozitive de înţelegere şi exigenţă în
respectarea regulilor şi stimularea dorinţei copiilor de a-şi aduce propria contribuţie la reuşita
jocului.

Consider că jocul didactic este mijlocul potrivit ales în vederea dezvoltării personalităţii
multilaterale a copiilor şi a unei funcţionări optime din punct de vedere psiho-social a
acestora.

În viaţa de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându-se

copilul îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se
transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.

„Ce este jocul şi de ce se joacă copiii?” – sunt întrebări pe care şi le-au pus oamenii de ştiinţa
cu mai bine de un secol în urmă. În acest sens literatura psihopedagogică dispune de
numeroase lucrări consacrate jocului.

„Prin joc copilul reuşeşte să cunoască lumea înconjurătoare şi să se integreze în societate.

Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relaţii sociale între copii, schimburi de
cunoştinţe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de sine şi a
curajului, a iniţiativei şi a supunerii”.

Jocul, departe de a fi simpla acţiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să consume

excesul energetic, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esenţă o treabă cât se poate de
serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafaţă aptitudini şi vocaţii.
Alte lucrări subliniază contribuţia jocului la stimularea şi dezvoltarea capacităţilor cognitive
ale preşcolarului, îndeosebi ale creativităţii gândirii lui, la educarea însuşirilor de personalitate
ale acestuia şi la înfăptuirea obiectivelor de cunoaştere ale procesului de predare – învăţare.

Prin joc, preşcolarul îşi imaginează întreg potenţialul psihic, îşi cultivă iniţiativa,
inventivitatea, flexibilitatea gândirii, îşi dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.

Ioan Cerghiţ relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi”.

Intr-o accepţie largă „Jocul este fenomen de structură” spune Jean Huivinga şi „are anumite
trăsături”:

-„jocul este libertate”;

-„jocul este viaţă obişnuită şi o ieşire din ea”

-„jocul te izolează de viaţă obişnuită în spaţiu şi timp”;

-„jocul creează ordine, este ordine”;

-„jocul creează o stare de excepţie, un secret prin suspendarea vieţii cotidiene”.

Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuinţe fireşti de activitate, de
dobândire a experienţei, de afirmare prin performanţe ale conduite.

Jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră la condiţia de adult. Jocul
socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului „îl pregăteşte pentru
viitor, satisfăcând nevoi prezente.”

Jocul este modul de existenţă al copilului, este lumea sa de ficţiune şi simbolul cu profunde
semnificaţii, pentru dezvoltarea lui.

„Jocul este o instituţie a poporului de copii” spune sugestiv şi subtil Jean Chateau.

În joc şi prin joc se realizează cunoaşterea realităţii, se exersează funcţiile psihomotorice şi

socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii experienţei şi al socializării.

Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort spiritual, de a compensa
terapeutic tensiunile şi neliniştile individului.

„Copilul – spune marele pedagog elveţian Eduard Claparide – este o fiinţă a cărui principală
trebuinţă este jocul”.

A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în dezvoltarea copilului şi
chiar al adultului.

Pentru copil aproape orice activitate este joc. Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipă
conduitele superioare. „La copil – scrie E. Claparide – jocul este munca, este datoria, este
idealul vieţii”.
Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă,
poate să acţioneze. Copilul este fiinţa care se joacă si nimic altceva. A ne întreba de ce se
joacă copilul înseamnă a întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru
imitare” spune tot Claparide. Sufletul şi inteligenţa devin mai mari prin joc. Un copil care nu
ştie să se joace este un copil care nu va şti să gândească.

Copilăria este aşadar ucenicia necesară vârstei mature şi are drept scop antrenarea prin joc atât
a funcţiilor fiziologice cât si a celor psihice.

De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obţine o plăcere? Nicidecum.

Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se vorbeşte de jocurile
copilului foarte mic sau de o activitate serioasă care nu are de-a face cu jocul.

Adevăratul joc este altceva – spune Jean Chateau în cartea sa „Copilul şi jocul”.

În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ţine se seama în suficienţă
maximă. Copilul, mai ales, în primii ani, îi place să facă „pe nebunul”, „să se amuze” dar el
simte diferenţa între a face pe nebunul şi a se juca.

„Jocul este serios, el are reguli severe, presupune osteneală şi uneori chiar duce la istovire”.

Nu este simplu amuzament ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de
absorbit de rolul său încât pe moment se identifică cu personajul care-l joacă.

Jocul este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcţie, de mişcare, didactice, muzicale, etc.

Prin combinarea diferitelor feluri de jocuri copilul şi colectivul de copii vor fi puşi în relaţii
complexe unii cu alţii, vor trăi unele emoţii. În joc, se formează unele relaţii, se formează
sentimente. Copiii învaţă prin joc să conducă şi să se supună, învaţă, să se împrietenească.

Copilul îşi are ca punct de plecare un obiect oarecare şi în „alchimia fanteziei” el îl preface, îl
transformă pe loc – afirmă D. B. Elconin.

Jocurile sunt diferite de la o clasă socială la alta, de la popoarele libere la cele înrobite, de la
copii crescătorilor de vite la cei al altor clase sociale. Chiar unul şi acelaşi copil îşi schimbă
subiectul jocului în funcţie de condiţiile concrete în care se află vremelnic.

Jocul oglindeşte activitatea omului şi raporturile sociale între oameni.

Prin joc copilul învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care R. Hellon apreciază
jocul ca pe „o activitate de preînvăţare”. Conţinutul principal al tuturor jocurilor este viaţa şi
activitatea socială a adultului, copilul fiind în primul rând o fiinţa eminamente socială.