Economia mixtă

Economia norvegiană este caracterizată în general drept o economie mixtă – o economie de piaţă capitalistă cu
o componentă clară a influenţei statului.

Ca şi în restul Europei de Vest, extinderea majorităţii industriilor norvegiene a fost reglementată în mare parte
de drepturile privind proprietatea privată şi sectorul privat. Cu toate acestea, unele activităţi industriale sunt
deţinute sau administrate de stat. Proprietatea statului şi regularizarea sectorului privat fac ca economia
norvegiană să fie clasificată drept un amestec de economie de piaţă şi economie planificată. Administrarea de
către stat ia forma impozitării, impunerii de taxe şi acordării de subvenţii. Aceasta este vizibilă, de asemenea, în
programele de autorizare şi în reglementarea unor elemente ca mediul de lucru, procedurile contabile, poluarea
şi produsele. În anii ’90, proprietatea statului asupra industriei a fost direcţionată mai mult înspre investiţiile pur
financiare.

Sectorul industrial este în mare parte proprietate privată, dar statul este cel mai important deţinător al unora din
cele mai mari corporaţii norvegiene, ca Statoil sau Norsk Hydro. Statoil (compania petroliferă norvegiană
deţinută de stat) ocupă o poziţie dominantă în industria exploatării zăcămintelor submarine de petrol din
Norvegia, precum şi în industriile petro-chimică, de rafinare şi de comercializare a petrolului. Agricultura şi
piscicultura sunt deţinute de particulari, mai puţin aproximativ zece la sută din pădurile productive, care sunt
proprietate a statului.

În cadrul sectorului bancar, există bănci de stat pentru cele mai importante industrii (agricultură, pescuit,
industria grea), pentru municipalităţi, pentru dezvoltarea regională, pentru locuinţe şi pentru educaţie. Statul a
fost şi este un deţinător important al unor staţii hidroelectrice şi centrale electrice. Chiar dacă statul are
monopolul asupra căilor ferate şi serviciilor poştale, companiile deţinute de stat care au fost înfiinţate în aceste
sectoare beneficiază de o oarecare autonomie în administrare, ceea ce implică o expunere tot mai mare la
presiunile concurenţei.

Implicarea statului în industria norvegiană scade treptat, economia aliniindu-se la procesele de dereglementare
şi privatizare care au loc peste tot în lumea industrializată.

Creşterea economică
Norvegia este o ţară industrială foarte dezvoltată, cu o economie deschisă, orientată înspre export. Considerată
una din cele mai bogate ţări din lume, Norvegia a obţinut scoruri foarte mari şi în ceea ce priveşte nivelul de
trai, speranţa de viaţă, îngrijirea medicală şi calitatea locuinţelor.
Nivelul ridicat al prosperităţii se datorează în parte abundenţei de resurse naturale, şi tot în parte includerii
Norvegiei în procesul de industrializare a Europei de Vest, ca urmare a situării sale în proximitatea pieţelor
majore. Norvegia a pus în aplicare în mod activ măsurile de restructurare necesare pentru realizarea creşterii
economice. Schimburile comerciale extinse şi contactele cu alte ţări i-au asigurat industriei norvegiene baza de
dezvoltare a unei economii avansate. Investiţiile importante în echipamentele de producţie, educaţia
îmbunătăţită şi extinsă, precum şi cunoştinţele tehnice şi de organizare de vârf de care beneficiază industria şi
administraţia publică au contribuit, de asemenea, la promovarea creşterii economice.

Secolul XX a fost o perioadă de creştere economică continuă şi viguroasă pentru Norvegia. Începând din anii
’70, industria de exploatare a petrolului de pe platformele marine joacă un rol dominant în economia
norvegiană. Numai 21 % din suprafaţa terestră totală a Norvegiei este adecvată pentru exploatarea agricolă sau
forestieră (3 % fiind pământ arabil, iar 18 % fiind acoperit de păduri). Norvegia nu este membră a Uniunii
Europene (UE), dar participă la piaţa unică europeană ca semnatar al Acordului privind Spaţiul Economic
European (SEE) încheiat între ţările UE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).

Politica economică
Politica economică norvegiană are drept scop stabilizarea şi contracararea şomajului ridicat sau a inflaţiei,
stimularea creşterii şi influenţarea structurii industriei şi a distribuirii veniturilor.

Regiunile în care industria este puţin dezvoltată sunt supuse unor impozitări mai indulgente decât alte zone, iar,
în plus, au fost înfiinţate instituţii de creditare care oferă suport sectorului industrial şi agriculturii, pescuitului
şi câtorva altor domenii de activitate. Scopul acestor programe este să promoveze inovaţia, să menţină industria
tradiţională sau să prevină dispariţia bruscă a industriei locale.

Pe lângă politicile financiare şi de creditare, autorităţile centrale au pus în aplicare şi o politică a veniturilor,
care implică luarea anumitor măsuri pentru a influenţa nivelul salariilor, acordurile negociate în sectorul agricol
şi piscicol şi altele.
Distribuirea veniturilor se face în primul rând prin reglementarea şi instituirea de rate pentru impozitul pe venit
şi contribuţii sociale, inclusiv Programul Naţional de Asigurări.

Acordurile privind reducerea taxelor pentru cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, precum şi subvenţiile oferite
de stat pentru cercetare au fost puse în aplicare pentru a promova creşterea unor noi domenii industriale.
Relaţiile româno-norvegiene

Prezentare generală: Relaţiile româno-norvegiene sunt în expansiune, atât în domeniile politic şi militar, cât şi
în cele economic, al educaţiei, culturii, protecţiei mediului etc., existând un potenţial deosebit de valorificare.

Relaţiile diplomatice dintre România şi Norvegia au fost stabilite în mai 1917, întrerupte la 17 iulie 1940, după
ocuparea Norvegiei de către Germania, restabilite la 31 mai 1946 şi ridicate la rang de ambasadă la 12
noiembrie 1964.

Aderarea României la Spaţiul Economic European, la 1 august 2007, a impulsionat relaţia bilaterală româno-
norvegiană. România a devenit beneficiară a numeroase proiecte de interes comun finanţate de Norvegia prin
mecanismele SEE (Mecanismul Financiar al SEE şi Mecanismul financiar bilateral norvegian).

În perioada 7-8 noiembrie 2007, a avut loc vizita oficială la Oslo a preşedintelui României, Traian Băsescu. Cu
acest prilej, au fost semnate Acordul privind mecanismul financiar bilateral SEE, Acordul privind protecţia
socială a marinarilor români angajaţi pe navele comerciale norvegiene şi un Memorandum de cooperare între
universităţi maritime din Constanţa şi Galaţi şi Centrul de Expertiză Maritimă din Aalesund.

Cooperare economică ROMANIA - NORVEGIA

Schimburile comerciale ale României cu Norvegia se derulează, în principal, în cadrul Acordului de liber
schimb între România şi statele membre AELS’’, semnat la 01.02.1993 şi intrat în vigoare la 01.05.1993.

Investiţii norvegiene în România

La 31 octombrie 2011 erau înregistrate în România 306 societăţi cu capital norvegian (numai investiţii directe)
de aprox. 72 milioane euro, Norvegia ocupând locul 29 în clasamentul investitorilor străini în România.

La 23 aprilie 2010, a avut loc la Oslo, inaugurarea Camerei de Comerţ şi Industrie româno-norvegiană.
Comunitatea română

În 2011, se aflau pe teritoriul norvegian, 2541 de cetăţeni români (conform ultimelor statistici ale Directoratului
Norvegian de Imigrare (UDI). În estimarea ambasadei României la Oslo, este vorba de aproximativ 7 000 de
cetăţeni români.

Deşi puţin numeroasă, diaspora română este bine integrată în mediul norvegian şi este reprezentativă pentru
toate categoriile socio-profesionale. Urmăreşte păstrarea identităţii naţionale, a tradiţiilor, culturii şi limbii
române. Românii stabiliţi în decursul anilor în Norvegia sunt dispersaţi pe întreg teritoriul ţării, inclusiv în
zonele de nord. Există o concentrare mai mare a comunităţii româneşti în capitala Oslo şi în împrejurimile ei,
precum şi în oraşele Bergen, Stavanger, Tønsberg, Drammen şi Trondheim.

Surse: http://www.norvegia.ro
http://www.mae.ro/bilateral-relations/1725#831