Sunteți pe pagina 1din 12

SPECIFICUL ACTIVITATILOR

INSTRUCTIV – EDUCATIVE LA ELEVUL CU


DEFICIENTA DE VEDERE SI DEFICIENTE
ASOCIATE
CONTINUTUL MATERIALULUI

1.PRINCIPII ORGANIZATORICE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU COPII CU

DEFICIENŢĂ DE VEDERE

2. OBIECTIVELE INSTRUCTIV-EDUCATIVE LA ELEVII AMBLIOPI

3. DIFICULTĂŢI SPECIFICE ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

2
1. PRINCIPII ORGANIZATORICE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU COPII CU

DEFICIENŢĂ DE VEDERE

Didactica învăţământului pentru nevăzători este aceeaşi cu cea a persoanelor normale, se

bazează pe aceleaşi principii şi metode didactice proprii întregului învîţământ. Ceea ce diferă

sunt modalitîţile de aplicare a cerinţelor didactice la condiţiile, dificultăţile şi nevoile speciale ale

elevilor nevăzători.

În organizarea educaţiei şi învăţământului pentru persoanele nevazătoare pornim de la cerinţele

„Convenţiei pentru drepturile copilului” care a fost adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în

1989 (ratificată şi în ţara noastră în 1990). În aceasta se prevedea dreptul copiilor deficienţi la

îngrijire, educaţie şi instruire specială, care să le asigure o integrare socială cât se poate de

completă.

Un al doilea document este numit „Regulile standard privind egalizarea şsnselor pentru

persoanele cu handicap”, care au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1993.

Acestea se referă la multitudinea mijloacelor prin care putem acţiona pentru egalizarea şanselor:

accesul la informaţie, la comunicare, la educaţie, la asistenţă medicală, la cultură şi sport ,

precum şi la locurile de muncă corespunzătoare.

În 1994 a fost publicată Declaraţia de la Salamanca asupra principiilor, politicilor şi practicilor

în domeniul educaţiei şi a cerinţelor educaţionale speciale, care subliniază că fiecare copil posedă

caracteristici, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii de care trebuie să se ţină seama în

sistemele educaţionale.

3
Din aceste documente, precum şi din altele, internaţionale sau elaborate în ţara noastră se

desprind anumite principii organizatorice generale ale educaţiei copiilor cu dizabilităţi.

(M.Ştefan, 1994, pag.182)

1.Principiul prevenirii deficienţelor şi handicapului vizual-acest principiu se refreră la faptul

că multe dintre cazurile de deficienţă de vedere pot fi prevenite prin luarea unor măsuri igienico-

sanitare, economice şi sociale. Printre măsurile de prevenire a apariţiei deficienţei putem să

precizăm câteva care sunt mai importante: lupta contra maladiilor şi malnutriţiei, asistenţa

medicală pentru toţi copiii, ocrotirea sănătăţii mamelor în perioada pre-natală. Este vorba şi de

prevenirea situaţiei în care, din cauze sociale şi educaţionale, incapacitatea vizuală duce la

handicap.

2.Principiul egalizării şanselor de acces la toate formele şi gradele de învăţământ-astfel

copilului deficient vizual trebuie să i se asigure un învăţământ de o calitate similară cu cel de

masă, precum şi condiţii de învăţământ la fel de adecvate. Trebuie să i se acorde asistenţă

psihopedagogică suplimentară şi condiţiile materiale necesare.

3.Principiul adaptări educaţiei speciale la cerinţele şi posibilităţile individuale ale fiecărui

copil cu deficienţă vizuală- prin urmare educaţia trebuie să fie centrată pe elev, ca persoană, în

raport cu caracteristicele lui fizice şi psihice, cu interesele şi trebuinţelelui. Trebuie de asemenea

să se ţină cont de potenţialul şi resursele fiecărui copil pentru ca actul instructiv-educativ să

atinga parametri cât mai înalţi.

4.Principiul intervenţiei educative precoce-cu cât educaţia se începe mai de timpuriu cu atât

este mai bine pentru copil. Părinţii copiilor nevăzători ar trebui să primească asistenţă pedagogică

pentru a şti cum să se poarte cu copilul şi pentru a-l putea îndruma spre o dezvoltare fizică şi

psihică, care să înceapă încă din primele luni de viaţă. Un alt aspect important îl constituie

4
educaţia ante-preşcolară şi preşcolară, care se poate realiza în instituţii speciale, dar şi în cele

obişnuite cu ajutor suplimentar.

5.Principiul unei participări largi a comunităţii locale la rezolvarea problemelor a

educaţiei speciale a deficienţilor vizuali- este vorba de colaborarea cadrelor didactice cu

părinţii, medicii, asistenţii sociali, administraţia locală, organizaţi non-guvernamentale şi

implicarea tuturor acestora în acţiunea educativă. Este o expresie a principiului mai larg al

descentralizării învăţământului.

6.Principiul structurilor alternative- diferenţele individuale determină dispunerea structurilor

organizatorice de învăţământ diferite, care să corespundă cazurilor variate. Pentru ca să putem

opta pentru un anumit fel trebuie să fim deschişi la toate alternativele posibile, iar de cele mai

multe ori deficienţa de vedere determină co-existenţa învăţământului special şi a învăţământului

de masă , integrat, inclusiv.

Elevii cu dizabilităţii care parcurg curriculum şcolii obişnuite vor fi sprijiniţi prin asistenţă

psihopedagogică şi de specialitate, prin terapii de recuperare şi compensare, orientare şcolară şi

profesională, acordate de profesorul de sprijin/intinerant, de specialişti din centru de resurse şi de

cadrele didactice din şcoala incluzivă. (A.Gherguţ, 2005, pag.37).

3. OBIECTIVELE INSTRUCTIV-EDUCATIVE LA ELEVII AMBLIOPI SI LA CEI CU

DEFICIENTE ASOCIATE

La toate nivelurile procesului de învăţământ, activitatea didactică presupune intenţionalitatea.

Intenţiile pedagogice sunt exprimate prin idealul educaţional, finalităţi, scopuri şi obiective.

5
În cazul elevilor cu deficienţe vizuale putem face distincţia între două categorii de obictive ale

muncii didactice: obictivele generale (proprii procesului de învăţământ desfăşurat cu toţi copiii)

şi obiectivele recuperatorii, prin care se urmăreşte remedierea deficienţei existente.

Obiectivele educaţionale generale în activitatea cu elevii deficienţi de vedere (M.Ştefan,

1999, pag.197)

Tuturor elevilor, indiferent de forma de instituţionalizare- învăţământ special sau de masă,

trebuie să li se asigure o formare instructivă şi educativă, care să-i ajute să se integreze în

societate şi e asemenea să aibe şanse egale la viaţă.

Obictivele generale sunt aceelaşi ca în învăţământul de masă, realizate prin aceleaşi obiecte de

studiu, corelate cu cele şapte arii curriculare prevăzute în Reforma învăţământului (Limbă si

comunicare, Matematică şi Ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport,

Tehnologii, Consiliere şi orientare). Bineînţeles că însuşirea instrumentelor de bază ale activităţii

intelectuale (cititul, scrisul,calculul aritmetic) se efectuează prin metodologii specifice diferitelor

deficienţe şi că predarea-învăţarea fiecărui obiect de studiu solicită procedee didactice speciale şi

mijloace de învăţământ speciale. Obiectivele şi finalurile educaţionale sunt aceleaşi, iar ca toţi

ceilalţi copii nevăzători trebuie să cunoască şi să stăpânească mediul înconjurător, să se exprime

corect şi eficient în limba română şi cel puţin o limbă străină, să-şi însuşească valorile

fundamentale ale culturii naţionale şi internaţionale, să aibe o bună pregătire ştiinţifică şi tehnică,

să aibă şi o pregătire practică.

Obiective cu caracter recuperator

Pentru a valorifica potenţialul real al elevilor este necesar să formulăm şi obiective cu caracter

recuperator.

Trebuie să le asigurăm mecanisme compensatorii şi să-i ajutăm să-şi formaze competenţe prin

care ei să-şi câştige o autonomie din ce în ce mai deplină.

6
Principalele obiective recuperatorii ale învăţămâtului pentru deficienţii vizual sunt:

1.Punerea în funcţie a mecanismelor compensatorii adecvate în fiecare caz dat- acest

principiu presupune formare deprinderilor de percepere a lumii înconjurătoare prin modalităţiile

senzoriale disponibile, dezvoltarea spiritului de observaţie, stimularea acţiunii proceselor psihice

care pot avea rol compensator, eliminarea unor mecanisme compensatorii inadecvate şi

deprinderea folosirii mijloacelor tehnice care servesc compensarea.

2.Ocrotirea vederii restante- acest principiu se poate realiza prin dozarea raţională a timpului de

utilizare a vederii la lecţii şi în studiu individual. Pentru a le asigura ocrotirea vederii restante

trebuie să le asigurăm condiţii de lucru adecvate (luminozitate, poziţie, manuale adecvate etc.), să

prevenim oboseala oculară şi să se întrerupă lucrul când se observă primele semne de oboseală

(dureri de cap, vedere estompată, înceţoşată, ameţeli).

3.Exercitarea sistematică a vederii restante. Educaţia vizuală

Pentru ambliopi , şcoala este un cadru al educaţiei vizuale, iar la nevăzători acest lucru îi poate

ajuta să-şi formeze strategii perceptive (de explorare tactilă).

4.Prevenirea şi combaterea consecinţelor negative ale deficienţei vizuale- pentru a veni în

sprijinul acestui principiu trebuie să se completeze şi să se corecteze fondul de rprezentări

spaţiale, care în cazul nevăzătorilor este foarte viciat, iar la cei cu orbire congenitală aceste sunt

lipsite, ori foarte vag structurate.La fel putem să spunem şi de fondul de noţiuni spaţiale. Un alt

aspect important îl constituie şi formarea ţinutei posturale statice şi dinamice, precum şi

corectarea defectelor fizice, înlăturarea laxităţii musculare prin întărirea forţei şi a rezistenţei. Un

aspect foarte important la copii nevăzători îl reprezintă reeducarea psihomotorie în special a

dexterităţii manuale şi a coordonării tactil-kinestezice. Toate aceste aspecte ce ţin de latura fizică,

dacă sunt bine însuşite, ajută la cultivarea încrederii în sine a persoanelor deficiente si la

echilibrarea laturii afective.

7
5.Formarea deprinderilor de igienă, de ordine şi de autoservire- mai ales la persoanele

nevăzătoare aceste deprinderi îi ajută să-şi dobândească autonomie personală, iar dacă acestea

lipsesc ori nu sunt bine formate ei ajung să fie dependenţi de cei din jur, lucru care duce la lipsa

încrederii în sine şi în proprilor capacităţi. Aceste deprinderi de viaţă au un rol compensator, ei

simţind că pot face şi ei ceva util şi că se pot descurca singuri, câştigându-şi încet încet

independenţa. Pentru a se integra cât mai bine în familie, în şcoală copii nevăzători pot fi învăţaţi

să coopereze cu ceilalţi la treburile zilnice, care cu timpul pot deveni rutină şi pot fi realizate

foarte bine.

6.Integrarea în viaţa socială- pentru a se putea integra cât mai bine în viaţa socială , nevazători

trebuie ajutaţi şi învăţaţi să-şi formeze anumite comportamente în relaţia cu văzători, să-şi

dezvolte capacităţi de relaţionare socială. Un alt aspect foarte important la nevazători îl constituie

cunoaşterea mediului social din afara şcolii. Aceste deprinderi sunt învăţate începând din clasa I,

când studiază schema corporală, poziţia corpului faţă de anumite obiecte, conceptele spaţiale

fundamentale raportate la părţile corpului, cunoaşterea mediului înconjurător (clasa, şcoala ,sala

de mese) şi exerciţii de deplasare prin aceste spaţii. Începănd din clasa a II copiii învaţă strada,

trotuarul, bordura,spaţiul verde, intersecţiile şi casele. În clasa a III se pune accent pe orientarea

diferită a drumurilor, pe identificarea zgomotelor de circulaţie şi a direcţiei din care vin

vehiculele, învaţă deplasarea cu mijloacele de transport şi cunosc intersecţiile şi „zebra”. În clasa

a IV nevazători învaţă punctele cardinale şi cum se folosesc acestea. Toate aceste deprinderi se

formează în timp şi cu multă răbdare, fără a se trece peste ele căci aceste cunoştinţe îi vor ajuta să

se descurce în societate.

7.Obiectivele psihoterapeutice care sunt individualizate în funcţie de tipul şi gradul

deficienţei, de specificul fiecărui caz (complexe puternice de inferioritate, inhibiţii, anxietate,

negativism, dependenţă accentuată, infantilism afectiv etc.). Este foarte important ca fiecărui

8
copil să i se valorifice aptitudinile şi talentele pe care le posedă, care pot să le ofere o

compensaţie afectivă.

8.Mobilitate şi orientare spaţială ce presupune formarea deprinderilor de deplasare

independentă în condiţii din ce în ce mai dificile. Pentru a dobândi o autonomie cât mai bună,

copiii nevăzători trebuie să înveţe tehnici de deplasare, cum ar fi : deplasarea într-un spaţiu

restrâns şi bine cunoscut, deplasarea cu ajutorul unui ghid văzător, deplasarea în spaţiu deschis cu

bastonul, deplasarea cu ajutor electric, deplasarea cu câine ghid.

Toate aceste obiective recuperatorii se subordonează scopului nostru principal de a asigura

trecerea nevăzătorului de la starea iniţială de dependenţă totală spre o autonomie cât mai deplină.

Terapii educaţionale în sprijinul nevazătorilor (terapie cognitivă, terapie ocupaţională, terapie

ludică, meloterapie etc.), precum şi diferitele programe speciale (Marianne Frostig, Natalie

Barraga ş.a.) se adresează cu deosebire obiectivelor recuperatorii.

Unitatea obiectivelor educaţionale generale cu cele recuperatorii

Cele două categori de obiective se realizază concomitent, dar nu paralel, ci unele prin altele. De

fapt ele se intercondiţionează. Disciplinele predate nevăzătorilor urmăresc şi obiectivele

recuperatorii. Astfel însuşirea cititului şi cititului în braille reprezintă o exercitare din ce în ce mai

fină a percepţiei tactil –kinestezice, a psihomotricităţii, a capacităţii de a cuprinde într-o imagine

globală elementele percepute succesiv. Pentru nevăzători însuşirea acestui instrument de

cunoaştere şi comunicare care este citit –scrisul are o mare valoare psihoterapeutică. (M.Ştefan,

1994, pag.200)

Cunoştinţele de botanică, zoologie, anatomie şi igiena omului ca şi cele de fizică, chimie şi de

geografie contribuie la formarea, precizarea sau la corectarea multor reprezentări care lipsesc sau

9
sunt necorespunzătoare, precum şi la ameliorarea noţiunilor spaţiale şi în general la foramarea

unor imagini adecvate asupra realităţii înconjurătoare. Activităţiile de abilitare manuală asigură o

mai bună cunoaştere şi stăpânire a proprilor posibilităţi psihomotorii şi a capacităţii de

discriminare tactil-kinestezică a proprietăţi obiectelor. Activităţiile cuprinse în aria curriculară

Educaţie fizică şi sport întreţin şi îmbunătăţesc starea de sănătate a copiilor, le formează

deprinderi igienico-sanitare, le formează ţinuta corporală corectă, contribuie la prevenirea şi

înlăturarea unor deficienţe fizice specifice, le dă siguranţă în mişcare şi autonomie în deplasare.

Cooperarea în echipe de lucru pe care o presupun unele activităţi didactice contribuie la

recuperarea în plan social, relaţional. Muzica are pentru mulţi deficienţi vizuali un efect

psihoterapeutic. La toate obiectivele de învăţământ, reuşita şcolară le dă copiilor încredere în

posibilităţile lor, echilibru afectiv, dorinţa de a se realiza.

Astfel, este foarte bine pus în evidenţă faptul că realizarea obiectivelor generale contribuie la

obţinerea unor efecte cu valoare recuperator-compensatorie. Pe de altă parte, realizarea

obiectivelor recuperatorii prin formele de terapie prevazute oferă condiţii mai bune pentru

realizarea celor generale, fie ele cognitive, psihomotorii sau atitudinale.S-ar putea vorbi de un

sistem integrat de obiective didactico-recuperatorii.

În acest sens se poate vorbi de o unitate a procesului instructiv-educativ cu cel recuperator. Cele

două procese decurg într-un flux unic. Aceeaşi activitate a copilului are efecte asupra învăţării,

dar şi efecte terapeutice. Bineînţeles că această unitate nu se realizează spontan, ci este necesar să

proiectăm activităţiile în aşa fel încât ele să-şi realizeze dubla finalitate. Educatorul trebuie să

aibă tot timpul în vedere ambele categorii de obictive în interacţiunea lor. El asigură

individualizarea obiectivelor şi dinamica lor (căci se modifică în funcţie de evoluţia fiecărui

copil), dar mai ales asigură realizarea lor.

10
3. DIFICULTĂŢI SPECIFICE ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

În acţiune de adaptare a procesului de învăţământ la nevoile proprii deficienţilor vizuali ţinem

seama de specificul învăţării în condiţiile lipsei totale sau parţiale a capacităţii vizuale, de unele

dificultăţi pe care le întampină elevii şi îndrumători lor.

Câteva dificultăţii legate direct de munca didactică sunt prezentate de către Mircea Ştefan:

1. Există aproape totdeauna anumite lipsuri în fondul de cunoştinţe al elevilor, mai ales când este

vorba de reprezentările şi de noţiunile spaţiale. Acestea decurg din posibilităţiile mai limitate

de cunoaştere concret senzorială, care sunt percepute ca nişte piedici în activitatea de predare-

învăţare a noilor cunoştinţe şi deprinderi.

2. O altă dificultate o constituie nivelul scăzut al dexterităţii manuale, ce se situează pe fondul

unui deficit al motricităţii, iar la cei care dispun de anumite posibilităţi vizuale, o proastă

coordonare ochi-mână. Cauza o constituie lipsa controlului vizual al motricităţii şi coordonării

mâinilor.

3. Ritmul lent al activităţii al acestor persoane, o altă dificultate întălnită la copii nevăzători şi cei

cu ambliopie gravă, atrage după sine un timp mai îndelungat pentru însuşirea conţinutului predat,

însă de multe ori este mai mare decât cel alocat.

4. Unele particularităţi ale imvestigării perceptive accentuează aceste dificultăţi: tendinţa spre o

investigare lentă şi redundantă sau una grăbită şi superficială, cu tendinţă spre verbalism, spre

generalizări fără acoperire senzorială.

11
5. O altă dificultate întălmită la aceste persoane o constituie tendinţa de a primi totul de-a gata,

fără de a se angaja într-un efort de învăţare sistematică. Sunt foarte întâlnite şi cazurile de

lipsă de motivaţie, iar la elevi mai mici imaturitate afectivă şi socială.

6. Există şi dificultăţi care decurg din faptul că procesul de învăţământ urmăreşte aici nu numai

sarcinile didactice generale, dar şi anumite sarcini recuperative, terapeutice şi de protecţie

vizuală. O dificultate obiectivă o constituie şi faptul că materialul tiflotehnic- o hartă în relief-

oricât de bine s-ar adapta, oricât de mult ar sugera, rămâne totuşi mai sărac în conţinut decât cel

perceptibil pe cale vizuală.

Aceste dificultăţi nu trebuie subapreciate, dar nici exagerate şi este foarte important de reţinut

faptul că şi la aceşti copii acţionează aceleaşi legi ale învăţării, dar poate să difere situaţiile de

învăţare, strategia predării, metodele alese, structura lecţiei.

12