UNIVERSITATEA DE ȘTIINŢE AGRONOMICE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
ANUL III - ID, 2018-2019

LEGUMICULTURA GENERALA
Prof. univ. dr. Gheorghita Hoza

IRIGAREA CULTURILOR LEGUMICOLE

STUDENT
MIHAI GALAFTION
 Cuprins

1. Importanta irigarii ................................................................................................................................. 3

2. Metode de irigare .................................................................................................................................. 4

Irigarea prin brazde........................................................................................................................................4

Irigarea prin aspersiune ................................................................................................................................. 5

Microaspersia ................................................................................................................................................ 5

Irigarea prin picurare..................................................................................................................................... 6

3. Tipuri de irigare si nevoile de udare a diferitelor plante legumicole .................................................... 9

Bibliografie................................................................................................................................... ..............14

2
 1. Importanta irigarii
Irigarea culturilor de legume prezintă unele particularităţi legate de specificul biologic al
plantelor, precum şi de caracterul din ce in ce mai intensiv al sistemelor de cultură practicate.
Majoritatea plantelor legumicole sunt mari consumatoare de apă datorită, pe de o parte,
producţiilor ridicate ce se obţin la unitatea de suprafaţă, iar pe de altă parte, consumului specific
ridicat.
Conţinutul mare în apă a părţilor comestibile (85-97%) explică şi obţinerea unor producţii
care depăşesc în unele cazuri 100 de tone la hectar în câmp şi 200 de tone în seră (de exemplu,
cultura de castraveţi). S-a constatat că apa consumată prin evapotranspiraţie pentru realizarea
unei producţii de 50 de tone la hectar reprezintă circa 5.000 de tone, revenind 100 de tone de apă
pentru 1 tonă de producţie. Se apreciază că, în lunile de vârf, consumul zilnic de apă în culturile
legumicole poate ajunge la circa 50-60 metri cubi la hectar. Acest specific este legat de
coeficientul de transpiraţie, care, la legume, are în general valori ridicate (de exemplu, în medie,
la varză coeficientul de transpiraţie este de 539, la pepeni - 600, la castraveţi - 713, în timp ce la
porumb este de 368).
Cu excepţia primelor faze ale culturii, când solul are rezerve suficiente de apă, nu se
poate asigura alimentarea optimă a plantelor numai cu apa din resurse naturale (ploi şi pânza
freatică). Aşadar, consumul ridicat de apă al legumelor trebuie susţinut de o aprovizionare a
solului cu cantităţi corespunzătoare de apă, repartizate raţional, prin irigare.
Un alt specific al plantelor legumicole este şi gradul de dezvoltare, repartizare a
sistemului radicular al diferitelor specii. Marea majoritate a plantelor legumicole au sistem
radicular răspândit în straturile superioare ale solului (30-50 cm adâncime). Datorită acestui fapt,
chiar dacă plantele nu au un consum mare de apă, ele au totuşi pretenţii ridicate pentru apă din
cauza incapacităţii de a explora un volum mai mare de sol. Exemplu tipic în acest sens îl
reprezintă ceapa. O plantă de ceapă, atunci când sistemul radicular ajunge la dimensiuni maxime,
explorează un volum de sol de numai 0,3 metri cubi. Puţine plante legumicole au un sistem
radicular mai dezvoltat, capabil să extragă apa din straturile mai profunde ale solului (de
exemplu, sfecla roşie, păstârnacul).
Cerinţele ridicate faţă de apă ale plantelor legumicole impun cultivarea lor numai în
condiţii de irigare, având în vedere faptul că repartizarea precipitaţiilor din timpul verii este
neuniformă, cu perioade frecvente de secetă. De altfel, dezvoltarea legumiculturii în România

3
prevede ca obligatorie amplasarea fermelor legumicole pe terenurile cele mai fertile şi numai pe
suprafeţele amenajate pentru irigare. În afară de specificul biologic al plantelor legumicole,
sistemele de cultură, ca de altfel întregul complex de măsuri agrotehnice aplicat în culturile de
legume irigate, prezintă unele particularităţi.
În condiţii de irigare este absolut obligatorie şi introducerea unei sole de lucernă pentru
refacerea structurii solului. Rotaţia culturilor trebuie să aibă în vedere şi practicarea unor culturi
succesive de legume, ca mijloc de folosire intensivă a terenului şi eşalonarea raţională a
producţiei tot timpul anului.
Folosirea sistemelor intensive de cultură presupune o foarte bună organizare a muncii şi a
irigării, precum şi cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice ale plantelor (lungimea
perioadei de vegetaţie, cerinţele faţă de factorii de mediu etc.) în vederea aplicării corecte a
complexului de măsuri agrotehnice necesare.
Momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de umiditatea solului şi cerinţele
speciei faţă de apă pe fenofaze, fiind stabilite fenofazele în care apa nu trebuie să lipsească
plantelor.
Astfel, la solanacee se administrează cantităţi mari de apă în perioada de fructificare, ce
duce la creşterea fructelor în greutate, menţinerea turgescenţei acestora, a prospeţimii, obţinerea
fructelor cu coloraţie specifică soiului sau hibridului. Nu suportă alternanţa între perioadele
secetoase şi perioadele ploioase (fenomen întâlnit mai ales la culturile în câmp), care determină
crăparea fructelor. La alte specii, cum este fasolea, momentul critic de aplicare a udărilor este la
înflorire. Lipsa apei în acest moment produce avortarea florilor sau se obţin păstăi mici şi
deformate, lipsite de turgescenţă, slabe calitativ. La varză, momentul optim de irigare este în
perioada formării căpăţânii, la rădăcinoase în timpul îngroşării rădăcinilor, la ceapă în timpul
creşterii bulbilor, la castraveţi pe toată perioada de vegetaţie
2. Metode de irigare
Din punct de vedere al conducerii apei la plante, irigarea legumelor prezintă unele
particularităţi. Cea mai veche si raspandita metoda de irigare este udarea pe brazde late sau
înguste. Aceste brazde asigură o udare uniformă la nivelul rădăcinilor, coronamentul brazdei
rămânând uscat. În aceste condiţii se pot efectua numeroase lucrări manuale (copilit, palisat,
recoltări etc.), chiar în timpul udărilor sau imediat după aceea, circulându-se pe coronamentul
brazdei.

4
 Lucrările mecanice se pot efectua în cele mai bune condiţii deoarece maşinile folosite în
legumicultură sunt dimensionate pentru astfel de brazde. Alte avantaje ale acestei metode sunt
faptul ca este uşor de aplicat pe terenul orizontal, asigură distribuţia apei pe lungul rândului de
plante, afectează foarte putin structura solului, nu udă frunzele şi nu ridică excesiv umiditatea
aerului, nu implică nici un fel de investiţie şi nici personal de deservire cu grad ridicat de
calificare.
Dezavantajele metodei sunt: necesită nivelarea foarte bună a terenului, implicând
cheltuieli suplimentare, necesită forţă de muncă manuală suplimentară pentru întreţinerea şi
deservirea sistemului de irigare (canale şi brazde), nu se poate automatiza, pierderea prin
infiltrare este mare la capătul brazdei, nu asigură o bună omogenitate a udării pe toată suprafaţa,
constituie un mijloc de transport şi diseminare a buruienilor şi agenţilor patogeni.
Irigarea prin aspersiune constă în distribuirea simultană, la nivelul parcelei, a apei prin
instalaţii fixe sau mobile, asigurând un debit mai mare sau mai mic, în funcţie de tipul
aspersoarelor folosite.
Avantajele acestei metode sunt: creşterea umidităţii in comparaţie cu irigarea pe brazde;
nu necesită amenajarea; in acelaşi timp cu udarea se pot aplica şi îngrăşăminte chimice; procesul
de levigare a elementelor minerale în profunzime este lent, comparativ cu irigarea pe brazde.
Aceasta metoda de irigare prezinta si unele dezavantaje: consumul mai ridicat de forţă de
muncă şi energie; creşterea riscului atacului bolilor şi dăunătorilor datorită udării frunzelor;
necesită instalaţii şi agregate speciale costisitoare; poate provoca tasarea solului, dacă picăturile
de apă sunt prea mari; irigarea se poate face numai in lipsa vântului pentru a fi uniforma;
creşterea numărului de tratamente fitosanitare, deoarece apa administrată prin aspersiune spală
frunzele.
Irigarea prin aspersiune este însă puţin indicată pentru unele plante legumicole, ca de
exemplu tomatele, vinetele, deoarece umiditatea atmosferică ridicată creează condiţii favorabile
îmbolnăvirii plantelor.
Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică
de acţiune sau cu duze. Se foloseste mai mult la culturile protejate şi mai puţin la cele în câmp,
unde, datorită vântului, uniformitatea udării are de suferit. Presiunea de lucru a instalaţiei este
mică, 1 - 2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de conducte de
plastic (în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului. Datorită diametrului mic al

5
duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină impurităţi mecanice (pământ,
nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot înfunda sistemul.
Are avantajele de a asigura o bună răsărire a speciilor legumicole cu seminţe mici;
consumul de apă este mai redus fata de aspersiunea standard; asigură un drenaj optim al apei şi
se evită spălarea sărurilor în profunzimea solului; uniformitatea udării în proporţie de 90 %
asigură culturilor un grad ridicat de uniformitate; permite irigarea în timpul zilei, deoarece
microaspersorul este foarte aproape de sol.
Irigarea prin picurare
Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând
economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor
picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi
nu pe intervalul dintre rânduri. Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului,
se folosesc picurători cu diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de
picurare, apa circulă pe verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune,
formând o zonă umedă de sol, relativ sferică.
Un sistem de irigare prin picurare este compus din:
1. Sursa de apa pentru udare, care poate provenii din diverse surse:
Apa curenta existenta in locuinte. Aceasta apa trebuie numai filtrata inainte de a o
introduce in sistemul de picurare;
Apa din panza de apa freatica la o adancime mica de (6-8 metri). Aceasta apa se poate
pune sub presiune cu ajutorul unei pompe sau cu ajutorul unui hidrofor, pe care se vor monta
filtre;
Apa din panza de apa freatica aflata la o adancime mare (30 metri). Aceasta apa se va
pompa cu ajutorul unei pompe submersibile, dupa care va ajunge intr-un butoi de 1.000 litri
suspendat din care va fi filtrata si aspirata de un hidrofor care o va pune sub presiune, pentru
sistemul de picurare.
Apa din lacuri, iazuri, rauri, etc. Aceasta apa va fi pusa sub presiune de o pompa si
filtrata inaintea de a ajunge in sistemul de picurare. Apa de udare trebuie sa ajunga la sistemul de
udare prin picurare filtrata si la o presiune de 1-1,5 atmosfere.

6
 2. Furtunul de picurare are un diametru standardizat de 16 mm. Pe furtunul de picurare
se gasesc amplasate duzele de udare (cu 2 sau 4 gauri). Duzele sunt amplasate la diverse distante,
din 20 in 20 cm, 40 in 40 cm, etc. Cele mai utilizate sunt cu duze din 40 in 40 cm.
Alimentarea cu apa a furtunului de picurare se poate face dintr-un camin de irgare sau se
poate conecta diret la un furtun obisnuit cu care udam de obicei gradina. Un sistem de irigații
funcționează la presiuni cuprinse între 0,5 și 2 bari, în funcție de grosimea peretelui.
3. Alte echipamente
Echipament tip Venturi ce permite administrarea de fertilizanti (ingrasaminte, stimulatori
de crestere, aminoacizi,etc), insecticide sau fungicide odata cu apa de udare;
Filtrul este absolut obligatoriu intrucat duzele de picurare se pot infunda cu impuritatile
prezente in apa. Acesta se poate monta: inainte de hidrofor sau pe furtunul normal cu adaptare
(inainte de sitemul de picurare).
Eficacitatea udării este dependentă de însuşirile solului. Textura – influenţează forma
bulbului, în sensul că un sol cu textură fină se va umecta mai mult lateral, iar un sol cu textură
mai grosieră se va umecta mai mult pe verticală. Structura – solul bine structurat asigură o bună
distribuţie a apei. Starea solului – un sol umed se va umecta mai bine şi mai uniform.
Udarea localizată prin picurare are o serie de aspecte pozitive, atât faţă de plantă, cât şi
faţă de sol.
Faţă de plantă: nu umezeste frunzele, evitând astfel infecţia cu agenţii patogeni şi
spălarea produselor fitosanitare, nu răceşte brusc organele aeriene ale plantei, acestea fiind
independente de momentul udării. Florile nu sunt umezite şi legarea nu este afectată, fructele
sunt mai puţin sensibile la Botrytis, sistemul radicular al plantelor nu este răcit brusc, apa ajunge
în mod lent şi constant, pe măsura consumului, fără a stresa plantele. Solul poate fi menţinut la
un nivel optim de umiditate, în funcţie de cerinţele speciei legumicole.
Faţă de sol: printr-o irigare bine condusă, solul nu ajunge la nivelul de saturaţie cu apă,
evitând astfel degradarea structurii, levigarea elementelor fertilizante pe profil şi se păstrează o
bună aeraţie a solului. Absenţa unor căderi bruşte de apă reduce tasarea solului, împroşcarea
plantei şi a fructelor cu pământ, evită contaminarea cu bacterii şi ciuperci.
Spre deosebire de alte sisteme de irigare, picurarea evită la maximum pierderea apei prin
evaporare, se utilizează presiune joasă în sistem, se poate automatiza foarte uşor, iar costul este
mai mic decât al sistemelor fixe de udare prin aspersie.

7
 Acest sistem de irigare este limitat de anumite conditii pedo-climatice. Daca solul este
prea argilos sau prea nisipos, bulbul de sol umed nu este corespunzător unei bune aprovizionări a
plantei. Nu se poate face irigarea de aprovizionare în primăverile secetoase, pentru aceasta fiind
nevoie de o udare prin aspersie şi apoi se trece la udarea localizată. Nu se poate folosi ca mijloc
de protecţie împotriva temperaturilor scăzute din primăvară (irigare anti brumă).
Calitatea apei este cel mai importan factor in functionarea unui sistem de irigare prin
picurare. Datorita unei calitati insuficiente poate aparea cea mai mare problema a unui astfel de
sistem, infundarea.
Aceasta poate fi fizica, cand este cauzată de particulele grosiere care se găsesc în
suspensie în apă sau de depunerile lente de argilă şi nisip în reţeaua de distribuţie; chimica, cand
este cauzata de precipitarea unor săruri pe diverse segmente ale circuitului, dar mai ales la
îmbinări; sau biologica cand este cauzata de prezenţa microorganismelor în apă (bacterii,
ciuperci, alge).
Avantajele acestui sistem de irigare prin picurare sunt:
1.Se dozează exact apa necesară în diferite etape de dezvoltare a culturilor și în funcție de
tipul de cultură irigat, reducându-se în acest fel pierderile;
2.Fiecare plantă în parte poate primi cantitatea optimă de apă, în funcție de necesarul de
moment;
3.Consumul de apă pentru irigație este mai redus cu 20–40 %, datorită uniformității și
randamentului ridicat (90–96 %) și reducerii pierderilor prin evaporare din sol și aer;
4.Alimentând cu apă numai zona rândurilor de plante, spațiul dintre rânduri rămâne uscat,
ceea ce permite executarea lucrărilor agricole în condiții bune, dezvoltarea buruienilor fiind mult
diminuată;
5.Udarea directă a solului, fără umezirea plantelor, împiedică apariția și înmulțirea bolilor
și dăunătorilor. Se micșorează sau se evită unele tratamente chimice, ceea ce împiedică poluarea
recoltelor.
6.Restrânge posibilitatea răspândirii la nivelul întregii culturi a bolilor și dăunătorilor;
7.Manopera necesară exploatării instalației de irigare prin picurare este mult mai redusă
comparativ cu celelalte modalități de irigare, ceea ce înseamnă mai mult timp pentru alte
activități și reducerea cheltuielilor;

8
 8.Instalația de fertirigare prin picurare nu necesită forță de muncă calificată pentru
exploatare; Permite dozarea exactă a cantităților de îngrășăminte administrate în funcție de
necesarul optim al plantei;
9.Ca un cumul al unora dintre avantajele enumerate mai sus, sistemul de fertirigare prin
picurare poate asigura o creștere a productivității cu până la 100%;
10.Este singura metodă de udare care permite automatizarea totală, datorită reglării
precise a debitului și a presiunii apei, precum și declanșării udării pe baza informațiilor
înregistrate de senzori cu privire la umiditatea solului, temperatura și umiditatea relativă a
aerului.
Printre dezavantaje se mentioneaza: Costul initial pentru instalarea unui astfel de sistem
de irigare este destul de ridicat. Radiatiile solare pot afecta materialele din care sunt realizate
conductele de irigare, scurtand astfel viata acestora. Producatorii se adapteaza si de aceea apar
noi materiale cu o rezistenta crescuta fata de radiatii. Infundarea - daca apa nu este filtrata
corespunzator, duzele foarte fine ale sistemului de irigare prin picurare pot sa se infunde.
De asemenea, sistemul de irigare prin picurare genereaza cheltuieli in plus dupa recoltare.
Aceste cheltuieli se refera la strangerea conductelor sau benzilor de picurare, transportul si
depozitarea acestora. Pot avea loc pierderi de apa sau de plante daca sistemul de irigare prin
picurare nu este instalat cu atentie si exista scapari de apa sau duze infundate.
După amplasarea sistemului, este necesar ca irigarea să fie făcută în mod corect pentru a
avea eficienta maxima.
Udarea plantelor trebuie făcută dimineața sau seara, iar temperatura apei să fie apropiată
de cea de la nivelul solului. Plantele trebuie udate o dată la 2-3 zile, iar timpul de udare este de
15-30 de minute. Cantitatea de apă poate varia între 1-2 litri și 4 litri/plantă/zi, în funcție de
condițiile meteo. În zilele reci este recomandată o cantitate mai mică, iar în zilele călduroase o
cantitate mai mare. Dacă este folosita si folie de mulcire, sistemul de irigare prin picurare trebuie
montat sub folie. Aplicarea fertilizantilor trebuie făcută cât mai des, în cantități mici, pentru a nu
afecta plantele din cauza unei cantități mari de îngrășăminte.
3. Tipuri de irigare si nevoile de udare a diferitelor plante legumicole
În legumicultură, în afara udărilor care se aplică în mod obişnuit (de aprovizionare, udări
în perioada de vegetaţie, de fertilizare) se mai practică irigarea pentru asigurarea răsăririi, în
special vara şi pentru seminţele mici, irigarea pentru asigurarea prinderii răsadurilor, irigarea de

9
protecţie contra brumelor şi eventual irigarea de răcorire sau irigarea de spălare a solurilor cu
conţinut ridicat de săruri.
Este cunoscut faptul ca orice planta are nevoie de apa pentru a se dezvolta armonios. Mai
mult decat atat, irigarea ajuta plantele sa se dezvolte nu doar cantitativ, cat si calitativ. In lipsa
unei surse principale de apa la suprafata, se impune realizarea de foraje la mare adâncime pentru
a asigura o rezerva suficienta pentru irigare.
Cu toate acestea, plantele, in diversitatea lor, au nevoi speciale in ceea ce priveste
irigarea, iar intelegerea acestui fapt ajuta la realizarea unor productii bogate si de calitate. De
asemenea, o utilizare rationala a apei ajuta la diminuarea costurilor de productie.
Pentru speciile legumicole, in momentul plantarii si imediat dupa rasarire, acestea au
nevoie de apa pentru dezvoltarea sistemului radicular. In acest sens trebuie asigurata o norma de
udare de circa 200-250 metri cubi apa/ha.
Pentru a iriga eficient trebuie tinut cont de doi factori – umiditatea solului si umiditatea
relativa a aerului.
Fata de umiditatea solului din perioada de vegetatie, legumele pot fi impartite in
urmatoarele categorii: legume cu cerinte foarte mari de apa (conopida, broccoli, varza), cu
cerinte mari (dovleac, morcov, castraveti, patrunjel, pastarnac, telina, morcov), cu cerinte
moderate (vinete, ceapa, ridichi, tomate, ardei, mazare) si cu cerinte reduse (fazole, praz, sfecla
rosie).
In ceea ce priveste umiditatea aerului, si aici legumele pot fi impartite in mai multe
categorii: legumele cu umiditate ridicata (circa 90%) – castraveti, telina de petiol, cu umiditate
moderata (circa 70%) – sfecla, morcovi, cartofi, varza; cu umiditate scazuta (60-70%) – ardei,
vinete, fasole de gradina, tomate; cu umiditate redusa (dovleac, pepeni).
Tomatele au pretenţii moderate faţă de apă, în funcţie de sistemul de cultură practicat,
respectiv tomatele semănate direct în câmp, pentru industrializare, au pretenţii mai mici faţă de
apa administrată prin irigare decât tomatele cultivate prin răsad. Acestea se dezvolta cel mai bine
in conditii de umiditate a solului de pana la 70-80% din capacitatea de camp pentru apa a
terenului. Norma de irigare necesară tomatelor cultivate prin răsad variază între 3.000 şi 3.500
metri cubi la hectar la cele timpurii şi 4.500-5.000 metri cubi la hectar la cele de vară şi de
toamnă. Repartizarea udărilor se face diferit, în funcţie de fenofază. Tomatele au nevoie de apă la
înrădăcinarea răsadului, când se administrează 300-350 metri cubi de apă la hectar. Lipsa apei la

10
plantare face ca plantele să se prindă greu, iar primii boboci florali să cadă. După plantare,
tomatele timpurii se udă la intervale mai mari, pentru ca pământul să nu se răcească. Tomatele de
vară şi de toamnă se udă mai des, având în vedere că ele se plantează primăvara târziu sau la
începutul verii. Numărul udărilor variază între 6 şi 10, cu valori între 250 şi 500 metri cubi la
hectar, repartizate astfel încât pe fenofaze să se realizeze umiditatea corespunzătoare în sol.
La începutul perioadei de vegetaţie umiditatea solului să fie de 68-70%, din capacitatea
de câmp, fiind necesar sa se aplice 7-8 udari, cu norme de 300 – 400 metri cubi apa/udare la
irigarea prin aspersiune. In cazul irigarii prin picurare, norma de udare este de circa 22 – 55 metri
cubi apa/ha. În timpul creşterii masive a fructelor, umiditatea trebuie să crească la 78-80% din
capacitatea de câmp, iar la sfârşitul perioadei de maturizare a fructelor aceasta scade din nou la
67-70%. Insuficienţa apei în sol duce la căderea florilor, obţinerea unor fructe mici, de calitate
inferioară, cu o coacere forţată. Tomatele semănate direct în câmp, având un sistem radicular mai
profund, se udă mai rar (de 4-5 ori) cu norme ce variază între 600 şi 700 metri cubi de apă la
hectar.
Ardeiul are cerinţe mari faţă de umiditate din cauza sistemului radicular superficial.
Norma de irigare care se recomandă este de 4.500-5.500 metri cubi la hectar, repartizată în 12-14
udări. Repartizarea judicioasă a udărilor este de cea mai mare importanţă pentru reuşita culturilor
de ardei. La plantarea răsadurilor, se face o udare abundentă, pentru asigurarea prinderii
plantelor. Prima udare după plantare se face de-abia la 12-14 zile, timp necesar pentru asigurarea
unei înrădăcinări mai profunde. Următoarele două udări după plantare se fac cu norme mici
(250-300 metri cubi de apă la hectar) pentru a realiza în sol umiditatea de circa 70% din
capacitatea de camp, consumul de apă fiind mic. Cerinţele cele mai mari pentru apă ale ardeiului
se înregistrează în perioada rodirii în masă, când umiditatea în sol trebuie să fie de 80-85% din
capacitatea de camp. În această perioadă udările se fac des, la 6-7 zile, cu norme de 400-450
metri cubi la hectar. Insuficienţa umidităţii duce la obţinerea unor fructe mici, cu pericarp subţire
şi puţin suculente.
Vinetele au cerinţe asemănătoare cu cele ale ardeiului faţă de apă. Norma de irigare care
se recomandă este de 4.500-5.000 metri cubi de apă la hectar, repartizată în 8-12 udări. După
udarea efectuată cu ocazia plantării, primele 2-3 udări se fac la un interval de 8-10 zile, cu norme
de 200-300 metri cubi de apă la hectar, iar următoarele, care corespund creşterii masive a
fructelor, la un interval de 6-10 zile, cu norme de 300-400 metri cubi de apă la hectar,

11
realizându-se un plafon de circa 80% din capacitatea de camp. În lipsa umidităţii
corespunzătoare din sol, vinetele rodesc puţin, obţinându-se fructe mici care îmbătrânesc repede.
Varza şi conopida au cerinţe mari faţă de apă, ele cer umiditate în sol în tot timpul
creşterii. Varza şi conopida timpurie, având o perioadă scurtă de vegetaţie, se irigă cu norme de
2.800-3.000 metri cubi de apă la hectar, în timp ce aceea de toamnă cu 5.500-6.000 metri cubi
de apă la hectar. În culturi timpurii se aplică 6-7 udări; în prima perioadă de vegetaţie cu norme
mai mici, de 300-350 metri cubi de apă la hectar, iar în continuare norma se măreşte la 400-500
metri cubi de apă la hectar. A doua perioadă de vegetaţie coincide cu formarea în masă a
căpăţânilor, dar şi cu încălzirea continuă a timpului. În culturile de toamnă, de mare importanţă
este asigurarea umidităţii atât la plantare, cât şi în primele perioade de vegetaţie, având în vedere
faptul că aceste culturi se înfiinţează vara, pe timp calduros. În aceste condiţii se recomandă să se
facă o udare de aprovizionare cu circa 500 metri cubi de apă la hectar. La plantare, varza şi
conopida de toamnă se udă cu cantităţi mari de apă, pentru asigurarea prinderii răsadurilor. În
continuare se aplică udări dese, la 5-6 zile, cu norme de 400-450 metri cubi de apă la hectar,
realizându-se cu această ocazie şi o răcorire a plantelor. Spre toamnă, când timpul se răcoreşte,
udările se fac mai rar, cu cantităţi mai mari de apă, de 500-550 metri cubi la hectar. Repartizarea
udărilor la varză şi conopidă se face în aşa fel încât până la formarea căpăţânii plafonul de
umiditate să fie în sol la 80-82% din capacitatea de camp, iar în timpul formării căpăţânilor să
crească până la 90% din capacitatea de camp Insuficienţa apei în sol duce la obţinerea unor
producţii scăzute, căpăţâni mici, afânate, lipsite de frăgezime, conopida se depreciază, mai ales
prin trecerea rapidă a părţii comestibile în lăstari floriferi. De altfel, în numerioase cazuri, lipsa
umidităţii face ca plantele să nu mai formeze părţi comestibile.
Castraveţii au cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă. Norma de
irigare recomandată este de 2.500-3.000 metri cubi de apă la hectar. Având o rădăcină trasantă şi
superficială, udarea se face des şi cu norme mici. Se aplică 6-7 udări, cu norme de 300- 400
metri cubi de apă la hectar. Irigarea prin aspersiune dă rezultate bune datorită creşterii umidităţii
atmosferice. Umiditatea cerută de castraveţi în sol este de 75-80% din capacitatea de camp, iar în
atmosferă de 85-90%. Lipsa sau insuficienţa umidităţii duce la diminuarea producţiei, dar şi la
scăderea calităţii fructelor, care se deformează şi se amărăsc.
Ceapa de apă şi prazul, având un sistem radicular superficial (mai ales ceapa), cer să fie
irigate abundent. Norma de irigare este cuprinsă între 3.500 şi 4.500 metri cubi de apă la hectar,

12
repartizată în 10-12 udări. La începutul perioadei de vegetaţie se udă la intervale mici (6-7 zile),
cu norme de 300 metri cubi de apă la hectar, iar în perioada formării bulbului intervalele între
udări se măresc la 8-10 zile, cu norme de 400 metri cubi de apă la hectar. Cu circa două
săptămâni înainte de recoltarea cepei udările se sistează.
Ceapa de arpagic se udă cu cantităţi mici de apă, de 1.500-2.000 metri cubi de apă la
hectar, în 3-4 udări. Înainte cu 2-3 săptămâni de recoltare, culturile nu se mai udă. Excesul de
umiditate în ultima perioadă de vegetaţie duce la condiţii proaste de păstrare peste iarnă.
Ţelina manifestă pretenţii sporite faţă de umiditate comparativ cu celelalte rădăcinoase.
Se administrează 4.500-5.000 metri cubi de apă la hectar. După asigurarea prinderii răsadului, se
udă des şi cu norme mici, iar spre toamnă cu norme mai mari şi mai rar. În lipsa umidităţii din
sol, ţelina formează rădăcini mici şi fibroase.
Morcovul, sfecla, ridichile de vară şi de iarnă, pătrunjelul, deşi au o înrădăcinare mai
profundă, producţii mari şi de calitate superioară, se obţin numai în condiţii de irigare. Excesul
de umiditate însă este deosebit de dăunător rădăcinilor. Norma de irigare este de 2.000-2.599
metri cubi de apă la hectar în 6-7 udări. Rădăcinile au pretenţii ridicate faţă de umiditatea din sol
în faza încolţirii seminţelor şi în perioada îngroşării rădăcinilor. O dată cu începerea îngroşării
rădăcinilor (la morcov după circa 8 săptămâni de la semănare), umiditatea în sol nu trebuie să
scadă sub 75% din capacitatea de camp Alternarea perioadelor de secetă cu creşterea bruscă a
umidităţii din sol duce la crăparea rădăcinilor şi deprecierea calităţii producţiei.
Salata şi spanacul sunt specii cu perioadă scurtă de vegetaţie şi se cultivă în special în
culturi succesive. Deşi foarte pretenţioase la umiditate, datorită condiţiilor favorabile pe care le
întâlnesc primăvară şi toamna când se cultivă, cantitatea de apă administrată prin irigare este
relativ mică. Se recomandă 2-3 udări, cu câte 300 metri cubi de apă la hectar. În lipsa apei,
recoltele de salată şi spanac sunt mici şi de calitate inferioară.
La cartofi lipsa umiditatii suficiente face ca orice cultura de cartof sa aiba de suferit, insa
acelasi lucru este valabil si pentru excesul de apa.
Umiditatea solului pana la adancimea de 40-60 cm nu trebuie sa scada sub 70% din
capacitatea de camp pentru apa a solului, mai ales in perioada de plantare si pana la maturizarea
plantelor.

13
 Bibliografie:

Ceauşescu Ion şi colab., Legumicultură generală şi specială, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucureşti, 1980.
Hoza Gheorghiţa, Legumicultură Generală, Ed. Ceres, București, 2014.
I. Plesa, Gh. Florescu, Irigarea Culturilor, Editura Ceres, București, 1974.
Vlad Ionescu-Siseşti, Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti, 1982.

14