Universitatea” DUNĂREA DE JOS “ Galați

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice Galaţi

Specializare : DREPT

Teoria complexului de inferioritate

Student: Rarinca Petronela-Georgiana

Anul: II

Grupa: III

Prof. : Lect. Dr. A. Stancu

Disciplină : Criminologie

An universitar :2018-2019
Alfred Adler – complexul de inferioritate şi compensarea sa

Introducere
Atât conceptul de complex de inferioritate, cât şi cel de compensare, îşi
au originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în
perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluţia negativă de la sentimentul de inferioritate
spre un sentiment acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspiraţia spre
autoafirmare, reprezintă două din formele de bază sub care poate să apară
sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei
copilăriei, când mica fiinţă umană constată cu durere cât de puţin pregătită este, în
comparaţie cu adulţii, să răspundă adecvat cerinţelor complexe ale mediului social.
Acest sentiment poate fi accentuat de o constituţie fizică anormală (o infirmitate),
de o situaţie economică şi socială precară, de o educaţie deficitară, etc.
În înţelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei
comparaţii, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinţei normale de
autovalorificare.
Depăşirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul
compensării.
Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficienţe,
insatisfacţii sau nerealizări, a fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare
psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea are caracterul unei legi de bază a
vieţii psihice şi desemnează acea reacţie a individului ca întreg la o lipsă oarecare.
La baza reacţiei de compensare, Adler pune simţul imperfecţiunii care antrenează şi
mobilizează posibilităţile ascunse, profunde, ale organismului şi le dirijează spre
compensarea deficienţei respective: “Defectele constituţionale şi alte stări
analoage”, spune Adler, “fac să apară un sentiment de inferioritate, care impune
compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului personalităţii…Forţele
compensaţiei creează dispozitive interne în acest scop.”
• Sentimentul şi complexul de inferioritate
Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci
şi atunci când suntem apreciaţi sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest
caz, este vorba de o neconcordanţă între autoapreciere şi opinia celorlalţi. Din acest
conflict se naşte nevoia de protest şi de compensare.

a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de
complex, spre instalarea unui profund sentiment de neputinţă, de incapabilitate
care poate se poate prelungi prin dezvoltarea unei reacţii de introversiune
exagerată, de abandon şi care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se manifestă,
de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă
de conştientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei. Lipsa de
încredere în sine este rezultatul unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt
care va duce la formarea, pe de o parte, a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde
alţii reuşesc cu uşurinţă, iar pe de alta, la apariţia fricii de a mai încerca. Teama
crează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuşi, sarcina care îi
stă în faţă la un moment dat îi poate părea irealizabilă şi o refuză. Teama de
insucces pe care o resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de
apărare) şi scăderea aşteptărilor persoanei (mai preferabil decât decepţia). Plasată
din nou în situaţii capabile de a o conduce la eşec, persoana în cauză poate
reacţiona printr-o şi mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un
scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să
nu se mai simtă incapabil şi mizerabil, inferior şi fără valoare şi să aibă un viitor
normal, o viaţa după standardele pe care societatea le cataloghează drept fireşti,
dar se teme de slăbiciunea lui şi mai ales de a face parte dintr-o familie. Pentru că
se simte inferior şi confuz, relaţia sănătoasă de cuplu, familie, copii, pe care îi
doreşte, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil şi slab, nepregătit de a îşi
asuma responsabilităţi sau riscuri şi atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în
singurătate, meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferinţe
personale, îşi trăieşte îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ
de imaginaţia sau de memoria selectivă şi subiectivă (în sensul negativ), dându-le,
de regulă, o notă gravă şi deprimantă: exagerarea eşecurilor şi a greşelilor proprii îi
crează un sentiment de insatisfacţie pentru trecut care generează descurajare şi
teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoţii puternice sau a unui
sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuşi,
analiza nu anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici
într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de una
marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În plus,
introspecţia profundă şi repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă
în efecte şi efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eşec
sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod
excesiv şi autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de
realitate într-o lume a construcţiilor subiectiviste (şi cum depresia se manifestă prin
autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se autoconvingă de
imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza
faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate
aşadar transforma în cauză şi poate determina alte efecte, opuse celor aşteptate.
b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acţiuni energice
de depăşire a deficienţei. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe
individ să reacţioneze intens la evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii. El
are ceva de demonstrat lui însuşi, deci nu poate fi vorba, deşi pare, că
personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru că luptă. În
esenţă, el este tot nemulţumit şi frustrat. Emoţia puternică de care este cuprins
hipermotivatul are caracter negativ şi pentru că îl determină să îşi imagineze urmări
şi pericole (nu doar piedici sau emoţii) deosebit de grave. Cercetările demonstrează
faptul că, în comparaţie cu un ne-emotiv de inteligenţă egală, cel emotiv nu are nici
o şansă în condiţii de competiţie. Totuşi, nu toţi oamenii se emoţionează la fel. Cei
caracterizaţi prin excitabilitate emotivă manifestă tendinţa de a se tulbura puternic,
de a se emoţiona uşor pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoţia este orientată
spre exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre
autoanaliză, generând o tensiune nervoasă permanentă care duce la uzură
nervoasă şi la pasivitate. Desigur, gradul emotivităţii persoanei este în funcţie şi de
experienţele conflictuale şi frustrante anterioare, care, au sensibilizat persoana în
cauză într-o manieră mai mult sau mai puţin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie,
răutate. În general, persoanele lipsite de forţa de a învinge, de a depăşi obstacolele
întâlnite şi care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor
lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o “mască” compensatoare, un fel de
schimbare la nivelul personalităţii, mai mult sau mai puţin superficială. Există
indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce
nu a putut realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn,
ci mai degrabă o formă de visare cu ochii deschişi, care implică o stare de
conştienţă. Desigur, se poate să fie vorba şi de un vis pe timpul nopţii, dictat de
subconştient şi se poate ca la nivel conştient, persoana în cauză să nu realizeze
aceste frustrări. Adler a pus în evidenţă, în mod convingător, modul de echilibrare
(prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendinţa de superioritate şi
dominaţie. Din păcate, compensările realizate prin această tendinţă nu sunt
întotdeauna pozitive. Acesta este şi cazul despre care aminteam la începutul
paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-un
sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul
nu se simte deloc fericit şi superior cum încearcă să pară jignind pe alţii mai fericiţi
dar şi mai vulnerabili. Uneori, se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când
individul chiar ajunge să aibă credinţa că e superior, poate fi vorba chiar de
atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen de
comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării
inferiorităţii ei fizice sau sociale prin „setea după superioritate” este şi cu instincte
agresive puternice, atunci tendinţa de superioritate este însoţită şi de voinţa de
putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut, putând fi
controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă
faptul că această pornire după superioritate este însoţită, de obicei, de un
sentiment al persecuţiei, care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu
recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau
dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau
dezolare, de orgoliu, vanitate, dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.

• Compensarea
Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea,
compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare
interioară. Conform concepţiei lui Adler, fenomenul compensaţiei reprezintă un
instrument special al tendinţei de afirmare proprie.
Compensaţia poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensaţia directă
Compensaţia directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcţia
inferiorităţii respective. Aceasta include efortul de a depăşi o inferioritate prin ea
însăşi, de exemplu, cel lipsit de simţ muzical perseverează, totuşi, în a face muzică
instrumentală sau vocală
b) Compensaţia indirectă
Ori de câte ori personalitatea depăşeşte un eşec printr-un succes obţinut în planul
altor activităţi decât cel în care s-a înregistrat eşecul, avem de-a face cu un
fenomen de compensaţie indirectă. Spre deosebire de compensaţia directă, cea
indirectă caută să depăşească inferioritatea prin activităţi de alt ordin, care să
umbrească defectele simţite.
„Măştile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendinţă
sau trebuinţă individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se
poate îndrepta asupra altui obiect, mai mult sau mai puţin înrudit cu primul, de
calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacţii: oamenii care au o
inferioritate vădita tind să şi-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalţi într-un
domeniu sau altul.
c) Compensaţia deviatoare
Compensaţia deviatoare este şi ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un
acut sentiment de inferioritate în raport cu ceilalţi. Nevoia de realizare este o
condiţie vitală pentru orice om, dar greu de satisfăcut pe căi normale de către
persoana complexată de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta îşi creează
mecanisme de compensaţie deviatoare prin care să îşi câştige stima şi preţuirea
celor din jur, adică, va recurge la mască pentru a-şi crea iluzia că este ceea ce ar
vrea să fie.
d) Compensaţia consolatoare
Ca şi compensaţia deviatoare, compensaţia consolatoare creează mai mult
satisfacţii fictive. André Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea
sigur pe sine însuşi. El simte nevoia să îşi menţină echilibrul interior printr-o
imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce reprezintă întrucâtva o
compensaţie a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de preţuire şi de apreciere din partea celorlalţi, îi
determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de
compensaţie pentru a-şi crea iluzia că, cel puţin in parte, dorinţa lor intimă a fost
atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în aceste false compensări,
produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în mod deliberat la ele, din
nevoia de a se fortifica şi echilibra sufleteşte. A trăi pentru alţii, prin alţii, prin
impresia şi atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te
simţi aşa, chiar dacă nu eşti.