UNIVERSITATEA”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE
DAMIAN(SZEKELY) CORNELIA, AN I, MASTER

ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE TULBUR ĂRILOR DE COMUNICARE

Un copil este ca o sămânţă de floare…

Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji
De ce pământ şi de câtă lumină are.

Limbajul constituie o punte de legătură şi de comunicare între oameni. Oamenii

vorbesc ca să se înţeleagă, şi, cu cât se exprimă mai clar, mai precis, cu atât se înţeleg mai
bine. O formulare defectuoasă plictiseşte, displace şi este neinteligibilă pentru cei din jur.
Persoanele care prezintă tulburări de limbaj pot înregistra complicaţii neuropsihice, tulburări
de conduită şi de personalitate, deoarece tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple,
influenţează negativ întregul comportament uman, datorită, pe de o parte, posibilităţilor
reduse de exprimare, iar pe de altă parte, existenţei unei anumite temeri şi reţineri a celor ce
prezintă tulburări de limbaj, care îi impiedică să se desfăşoare la nivelul posibilităţilor lor
reale. Identificarea şi evaluarea corectă a copiilor cu cerinţe educative speciale este piatra de
hotar, care poate determina evoluţia în timp a dezvoltării armonioase a personalităţii copiilor
şi ea trebuie făcută numai de serviciile specializate, pentru o o recomandare calificată asupra
intervenţiilor de care ar putea beneficia copilul, pentru realizarea dezideratului „egalizarea
şanselor tuturor copiilor”. Deoarece în grădiniţa noastră există profesor consilier/logoped,
colaborăm strâns şi ne completăm reciproc, implicând şi consiliind familia copiilor cu
probleme de comportament sau tulburări de limbaj, deoarece numai în echipă putem atinge
obiectivul „ educaţia pentru toţi, împreună”.
Din enumerările extrase din Registrul C.E.S. (accepţia UNESCO 1995), aducem în
atenţie în acest material tulburările de limbaj. În această categorie se cuprind toate
deficienţele de înţelegere si exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare. Orice
tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei
limbajului face parte din categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburare de limbaj înţelegem
toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim
acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la
dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau
scrisă.
Manualul Statistic de Diagnostic, ediţia a IV-a, în capitolul „Tulburări de
comunicare”, le clasifică astfel:
1.Tulburarea limbajului expresiv;
2.Tulburarea limbajului mixt expresiv şi receptiv;
3.Tulburarea fonologică;
4.Balbismul;
5.Tulburări de comunicare nespecificate;
Criteriile de diagnostic avute în vedere (după Asociaţia Psihiatrilor Americani, DSM
IV) sunt:
1
Pentru tulburarea de limbaj expresiv:
 Scorurile obţinute la testele standardizate de măsurare a limbajului expresiv sunt
substanţial scăzute faţă de normal. Tulburarea se manifestă prinr-o limitare a
vocabularului, greşeli gramaticale, deficit de formulare a propoziţiilor.
 Dificultăţile de exprimare interferează cu achiziţiile şcolare, ocupaţionale sau cu
cele de comunicare socială, producând dificultăţi copilului în cauză;
 Copilul nu prezintă simptome caracteristice tulburării mixte de limbaj receptiv şi
expresiv şi nici pentru tulburări pervazive de dezvoltare;
 Când copilul are şi întârziere mintală sau un deficit senzorial, sau motor şi trăieşte în
condiţii precare cu deprivare educaţională, atunci tulburarea se va exprima mai
accentuat.

Pentru tulburarea mixtă de limbaj expresiv şi receptiv:

 Scorul obţinut prin aplicarea unei baterii standardizate de teste de evaluare, atât a
limbajului expresiv cât şi receptiv, este scăzut sub capacitatea intelectuală non-
verbală a copilului examinat. Dificultăţile sunt atât în exprimarea, cât şi în
înţelegerea cuvintelor, propoziţiilor sau a termenilor specifici, precum cei de spaţiu şi
timp;
 Dificultăţile în exprimare şi în înţelegere a limbajului provoacă greutăţi copilului în
învăţarea deprinderilor şcolare sau ocupaţionale şi în comunicarea socială;
 Nu sunt îndeplinite condiţiile pentru diagnosticul de tulburare pervazivă de
dezvoltare;
 Când este prezentă întârzierea mintală sau deficite senzoriale sau motorii şi
deprivarea educaţională, atunci tulburarea de limbaj este mult accentuată.

Pentru tulburarea fonologică:

 Incapacitatea de a pronunţa sunetele şi cuvintele într-o manieră corespunzătoare
vârstei şi dialectului (ex: erori în producerea sunetelor care apar neclare, uşor de
confundat, cu înlocuiri de sunete sau omisiuni);
 Dificultăţile de pronunţie a cuvintelor provoacă neplăceri copilului la şcoală sau în
relaţia cu ceilalţi colegi;
 Prezenţa întârzierii mintale sau a deficitului neurologic motor sau senzorial sau a
deprivării educaţionale face ca manifestările să fie mai excesive.

I. TULBURAREA LIMBAJULUI EXPRESIV (TLE)

Alte denumiri:tulburarea de dezvoltare a limbajului expresiv, afazie mixtă predominant

motorie, disfazie motrie / afazie motorie.
Caracteristici clinice:
 Copiii cu această tulburare au dificultăţi în a-şi comunica nevoile, gândurile şi
intenţiile prin intermediul cuvintelor;
 Au o incapacitate de exprimare prin cuvinte, care variază în severitate - de la
imposibilitatea totală de pronunţie a unui cuvânt (afazie motorie) , până la
utilizări de cuvinte disparate, propoziţii scurte şi incomplete; relatează un
eveniment într-o forma simplă, dezorganizată sau confuză.
Această problemă de comunicare verbală este evidentă, chiar dacă copilul nu are un nivel
scăzut al inteligenţei, limbajul non-verbal este normal, iar înţelegerea şi recepţia nu sunt
2
afectate. Totuşi, de cele mai multe ori, această tulburare se asociază şi cu tulburarea limbajului
receptiv, iar copiii pot prezenta şi întârziere mintală.
Din punct de vedere etiologic, sunt clasificate în:
 a)tulburarea limbajului expresiv - forme de dezvoltare -în care se consideră că există o
problemă de dezvoltare care afectează şi limbajul expresiv;
 b)tulburarea limbajului expresiv - forma dobândită - care apare mai rar la copii şi se
datorează unor factori infecţiosi, toxici, crize epileptice ( Sindr. LANDAU -
KLEFFNER), care determină modificarea de limbaj în planul expresiei şi apare după o
perioadă de dezvoltare normală.

a)Tulburarea limbajului expresiv - forma de dezvoltare:

Se manifestă prin variate grade ale aspectului şi conţinutului verbal:
 vocabular limitat - uneori la câteva cuvinte;
 propoziţii scurte şi incomplete;
 exprimare gramaticală improprie (forme incorecte de plural, de pronume personal
sau utilizare incorectă a verbelor auxiliare);
 discursul este slab organizat, dificil de urmărit, slab în exprimare;
 frecvent, aceşti copii au şi tulburări de învăţare, de achiziţie a scrisului şi cititului şi
tulburări de dezvoltare a coordonării motorii;
 pot apărea tulburări psihice asociate: tulburarea hiperkinetică, tulburări de conduită
sau tulburări anxioase şi/sau depresive.
Mulţi autori nu exclud posibilitatea ca în forma de dezvoltare să existe o cauză centrală:
afectarea ariei motorii de limbaj, BROCA;

b) Tulburarea limbajului expresiv - forma dobândită:

Tulburarea survine la orice vârstă, ca rezultat al unor condiţii neurologice precum:
intoxicaţii, infecţii, traumatisme, sau crize epileptice - la copii care au achiziţionat limbajul.
 afectarea poate determina la început atât modificarea exprimării, cât şi a recepţiei;
 după o perioadă de revenire, uneori spontană, problemele de limbaj pot continua
totuşi la nivelul expresiei;
 aspectele gramaticale sunt parţial păstrate;
 modificările se situează la nivelul organizării discursului şi la abilitatea de a găsi
cuvintele potrivite.

Diagnosticul diferenţial analizează şi ia în considerare următoarele:

1. tulburările de auz, care pot determina nedezvoltarea limbajului expresiv, cu apariţia

surdo-mutităţii;
2. întârzierea mintală foarte severă sau profundă, în care limbajul este sever afectat, atât
cel expresiv, cât şi cel receptiv;
3. mutismul electiv, dar în care anamneza ne relevă existenţa unui conflict sau a unor
trăsături de personalitate care explică comportamentul;
4. tulburările pervazive de dezvoltare, în care limbajul este bizar, ecolalic, cu vorbire la
persoana a III-a;
5. cu deprivarea afectivă şi educaţională, care poate determina întârzierea în
achiziţionarea limbajului prin lipsa stimulării;
6. cu transferul copilului în alt mediu lingvistic şi cultural.

3
Diagnosticul diferenţial al formelor dobândite este obligatoriu însoţit de investigaţii
paraclinice - LCR, TC, EEG, arteriografie pentru a localiza afectarea cerebrală (o posibilă
malformaţie cerebrală, respectiv, hemoragie cerebrală etc.) Diagnosticul diferenţial cu
sindromul LANDAU-KLEFFNER este obligatoriu când afazia este dobândită, iar copilul are
şi crize epileptice. EEG-ul va tranşa diagnosticul.

Tratament: abordarea terapeutică este complexă şi implică participarea atât a copilului, cât şi
a părinţilor. Tratamentul logopedic va fi pe primul plan şi va viza:
 pronunţia cuvintelor;
 formularea de propoziţii simple, apoi fraze;
 exercitii de cadenţă narativă;
Se vor anticipa şi trata astfel dificultăţile de învăţare a scrisului şi cititului. Intervenţia va fi
directă sau mediată de către părinţi şi educatori, încorporând, astfel, exprimarea în activităţile
zilnice, găsind oportunităţi noi de formulare a propoziţiilor şi frazelor şi de exerciţiu zilnic a
celor deja învăţate. În formele severe de afazie motorie, cu afectare a zonei motorii de limbaj
sau în formele cu surdo-mutitate este necesară învăţarea tehnicilor complementare de
comunicare prin gesturi. Asocierea tratamentului antiepileptic şi neurotrofic sau chiar
chirurgical va fi decis de clinicieni în funcţie de etiologia formei dobândite şi de severitatea
acesteia.

Evoluţie : studii pe termen lung, efectuate pe copii "late talkers" au arătat că aceşti copii, care
prezentau strict întârziere în dezvoltarea limbajului expresiv, fără tulburari cognitive,
senzoriale sau neurologice, au avut o îmbunătăţire a limbajului într-un procent de 50-80%
până la intrarea la şcoală. Prognosticul devine mai puţin favorabil dacă, tulburarea persistă şi
după vârsta şcolară. La aceşti copii, apar frecvent tulburări asociate de citit, de calcul
matematic, de scris sau de tip deficit de atenţie cu hiperkinezie. În formele asociate cu
tulburare mixtă a limbajului receptiv şi expresiv, prognosticul este, rezervat.Se consideră că
2/3 din copiii cu TLE forma dobandită au o evoluţie favorabilă. Un număr mic continuă să
rămână cu deficit în exprimare la adolescenţă.Revenirea se poate face în zile, luni sau ani şi
depinde de localizare, extindere, vârsta la care s-a instalat defectul şi de existenţa unor leziuni
anterioare.

II. TULBURAREA LIMBAJULUI RECEPTIV (TLR )

Alte denumiri: afazie senzorială, afazie de dezvoltare a limbajului receptiv, disfazie

senzorială.

Caracteristici: Majoritatea autorilor consideră că forma pură, numai de afectare a limbajului

receptiv, există la un număr foarte mic de copii - existenţa unor factori comuni ai
neurodezvoltării fac ca intricarea senzitivă şi motorie să fie preponderentă. De aceea, se
înclină către „tulburare mixtă de limbaj receptiv şi expresiv” sau către vechea denumire,
„afazie mixtă predominant motorie sau senzorială”.
Acesti copii prezintă:
 un vocabular sărac;
 folosesc propoziţii simple;
 discursul narativ este slab organizat, trunchiat;
 au o importantă reducere a capacităţii de înţelegere a limbajului vorbit de către cei din
jur, deşi înţeleg limbajul nonverbal;
4
  au dificultăţi de însuşire a cuvintelor noi, mai ales pe acelea care necesită un grad de
abstractizare;
 greşeli de decodificare a sensului cuvintelor spuse de ceilalţi;
 nu înţeleg sensul explicaţiilor gramaticale;
 nu înţeleg sensul cuvintelor , daca le vorbeşti când sunt cu spatele la tine, te aud dar
nu înteleg ce le ceri, nu pot face decodificarea semantică a sunetelor auzite.
Frecvent, această incapacitate de înţelegere a cuvintelor este confundată cu lipsa de atenţie
sau cu deficitul cognitiv. Aceşti copii nu au afectată inteligenţa şi nici nivelul comunicarii
non-verbale (conform ICD şi DSM).

Există două forme de TLR: forma dobândită şi forma de dezvoltare.

Afectarea zonei de limbaj, aria senzoriala WERNIKE, a putut fi dovedită în forma dobandită.

Tratament: principiile sunt aproape aceleaşi ca şi în celelalte tulburări de limbaj. Literatura

de specialitate recomandă multe tehnici, stiluri şi programe de reeducare a limbajului. Scopul
este de a îmbunătăţi performanţele în exprimare sau înţelegere şi, de asemenea, de a
îmbunătăţi concomitent cât mai multe arii de funcţionare - cognitive, comportamentale,
motorii.

Evoluţie: tulburarea limbajului receptiv, spre deosebire de TLE, are o evoluţie mai lentă, iar
dacă copilul nu a reuşit până la 9-10 ani să obţină performanţele normalului, atunci şansele de
revenire sunt mult mai mici. Prognosticul mai bun îl au copiii la care tulburarea mixtă de
limbaj nu este dublată şi de nivelul scăzut al inteligenţei.

III. TULBURAREA SPECIFICĂ A VORBIRII ARTICULATE

Alte denumiri: tulburarea fonologică (DSM IV), dislalii polimorfe, dizartrii, defect fonologic
şi de articulare a cuvintelor, tulburări de pronunţie, tulburări foniartrice.
Caracteristici : copiii cu tulburarea fonologică au dificultăţi în producerea corectă a sunetelor
(în pronunţia cuvintelor) conform vârstei lor şi dialectului vorbit în familie. Se consideră că
problemele în articularea cuvintelor şi în emiterea sunetelor se datorează imaturităţii şi nu
unei tulburări neurologice şi senzoriale dovedite. Copiii, în procesul dezvoltării limbajului şi a
capacităţii de articulare a cuvintelor, parcurg mai multe etape, până dobândesc o pronunţie
clară şi adecvată:
 iniţial omit anumite sunete precum consoanele: s, r, t, pe care le pronunţă mai târziu
(eliziune) (metou în loc de metrou);
 substituie unele sunete cu celelalte (înlocuire); (metou a fost o etapă după care a
urmat metlou, înainte de a ajunge la metrou);
 plasarea inversată a silabelor sau sunetelor (metateză) (mi-ca-da-mente în loc de de
me-di-ca-mente);
 dificultăţi de pronunţie a grupelor ghe, che, ce, ci.
Copiii pot prezenta şi alte dificultăţi fonologice/foniartrice şi anume, sunetul, deşi pare corect
articulat, are o sonoritate modificată prin:
 poziţionarea incorectă a zonei velo-palatine;
 nazalizarea sunetului;
 contractura anormală, exagerată a laringelui.
Procesul dezvoltării foniartrice reprezintă dobândirea nu numai a abilităţii de a articula şi
pronunţa cuvintele, cât şi de a le da o sonoritate adecvată dialectului vorbit. Există copii care
5
pronunţă unele sunete incorect din punct de vedere al dialectului vorbit dar sunetul ar fi corect
dacă copilul ar aparţine altei grupări lingvistice. Se va pune diagnosticul de tulburare specifică
de dezvoltare a vorbirii articulate numai dacă, copilul a depăşit vârsta de şase ani ori continuă
să prezinte frecvente şi numeroase greşeli de pronunţie a cuvintelor.
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi
exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare, sau orice tulburare, indiferent de
forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului, face parte din
categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburările limbajului înţelegem toate abaterile de la
limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba
uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.
Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare şi înţelegere, adică de la această
interdependenţă dintre gândire şi limbaj, este firesc să nu le studiem una fără cealaltă,
limbajul fiind învelişul gândirii iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj. Tulburările
de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile, capabilă de abstractizări,
generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de dezvoltare al limbajului. Ele
influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea normală în colectiv, într-o
măsură direct proporţională cu gravitatea lor şi în funcţie de specificul fiecăreia. Astfel,
unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera intelectuală, altele în sfera personalităţii,
altele însă numai simulează tulburări patologice ale intelectului. Toate tulburările însă
produc într-o măsură mai mare sau mai mică, modificări psihice şi de comportament,
greutăţi în procesul de integrare şi adaptare, în orientarea spre anumite profesii.
eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme.
Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat,
de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului si până
la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. Guţu, 1975). Tulburările de limbaj
se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale; acestea din urmă reprezintă variaţii în
limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese
complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul naşterii sau după naştere.
Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele
intoxicaţii şi infecţii, sarcină toxică, cu vărsături şi leşinuri dese, bolile infecţioase ale gravidei
etc.), în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos
central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, hemoragiile
prelungite din timpul sarcinii etc.), cauze care acţionează după naştere (post-natale)
(organice, funcţionale, psiho-neurologice, psiho-sociale, alte cauze).
O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. Verza (1982), clasificare care
ţine seama de mai multe criterii în acelasi timp: anatomo–fiziologic, lingvistic, etiologic,
simptomatologic şi psihologic, potrivit căreia există:
 tulburări ale pronunţiei (dislalie, rinolalie, dizartrie);
 tulburări de ritm si fluenţă a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia,
aftongia, tulburări pe bază de coree);
 tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia),;
 tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări
parţiale – disgrafia şi dislexia);
 tulburări polimorfe de limbaj (afazia, alalia);
 tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în
dezvoltarea generală a vorbirii);

6
  tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii,
bradifazii).
Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare, se situează în domeniul
tulburărilor de pronunţie, dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi
reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. Rinolalia (în popor numită „fonfăială”,
adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei, de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”,
constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. Dizartria se manifestă printr-o vorbire
confuză, disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii
se îmbină cu pronunţarea neclară. C. Stănică şi E. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o
tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei, repetări
convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificulăţi în articularea
unor cuvinte”. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor
silabe la începutul şi mijlocul cuvântului, cu pauze între acestea sau apariţia spasmelor la
nivelul aparatului fonoarticulator, care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive.
Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune, pe lângă o repetare
a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii faţă de
vorbire, de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor, încordării, a unei preocupări
exagerate faţă de propria vorbire. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama
crescută de a vorbi, mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). Tahilalia este
caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu
instabilitate nervoasă, cu hiperexcitabilitate, în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire
rară, lentă, încetinită, cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. Aftongia ia
naştere atunci când, în muşchii limbii, se produce un spasm tonic, de lungă durată, iar
tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor
fonoarticulatori, mimicii, care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. Tulburările
vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea, înălţimea, timbrul şi
rezonanţa sunetelor. (C. Stănică, E. Vrăşmaş, 1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap,
vocea oscilantă, vocea gravă, vocea răgusită, afonia, fonastenia etc.
Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea,
substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor. Etimologic termenul de dislalie vine de la dis
– lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce. “Dislalia reprezintă abaterea de la
pronunţia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunţa corect un sunet, o silabă sau
un cuvânt”. Se poate vorbi de dislalie:
 când există tulburări de articulare, pronunţie, manifestate prin omiterea, deformarea,
substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor;
 când se manifestă incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent,
în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte,
silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;
 când există incapacitatea totală sau parţială de articulare sau pronunţie, care
afectează decodarea mesajelor verbale, îngreunează recepţia şi, prin aceasta,
decodarea informaţiei, deci, întregul lanţ al comunicării fono-auditive interpersonale.
(Monica Delicia Avramescu-Defectlogie şi logopedie”-pag.192)
Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea
copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor
necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă
corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă.
Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează
primele cuvinte, propoziţii şi fraze. În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile

7
de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele
din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi. La copii se
întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea,
omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se
numeşte dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau
monomorf ă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorf ă. Dacă
majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism. Precizarea modului
greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul
greşit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian ,
lateral, etc. Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme . La unii copii
apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi izolat le pot pronunţa, omiţând una
din ele. Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o
singură vocală. Sunetele cele mai puţin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea
copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s,
z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g. În general dacă dislalia nu este însoţită de alte
deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică probleme serioase la
corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă
dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii,
în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur. Frecvenţa dislaliei
este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii
economice, particularităţi de limbă, etc.

SIMPTOMATOLOGIE
Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii,
kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se desăvârşeşte cu
mare întârziere. Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii
prin care se organizează activitatea organelor fonoarticulatorii. În dislalia centrală vocalele
sunt rar afectate, iar vocala “a” nu e niciodată afectată, mai rar sunt afectate sunetele :
“m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt alterate sunetele posterioare :
“c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : “s”, “z”, “ţ” şi linguala
“r”. Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai
frecvent alterate, înlocuite, omise. Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :
- moghilalia – omisiunea de sunete;
- paralalia – înlocuirea de sunete;
- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;
- monomorfă - când alterarea afectează o singură grupă de articulare;
- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;
- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.
Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunţate corect izolat, dar sunt înlocuite,
omise în cadrul silabei.
Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele
sunt pronunţate corect izolat.
Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor şi inversărilor
foarte frecvente.
c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin :
- întârziere în achiziţia deprinderilor motorii;
- disabilităţi motorii (coordonare deficitară a mişcărilor, imprecizie a mişcărilor);
8
d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :
- întârziere în dezvoltarea intelectului;
- deficit de concentrare a atenţiei;
- lentoare şi fatigabilitate
e. Tulburări ale afectivităţii şi comportamentului :
- sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);
- sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);
- sindrom de excitaţie (agitaţie);
- sindrom de inhibiţie (timiditate, mutism electiv);
Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepţie şi
sinteză auditivă sau leziunilor corticale fine care afectează aceste zone şi care se manifestă
în insuficienta discriminare a sunetelor în cadul fluxului verbal ca şi în slaba capacitate de
memorare a structurilor verbale.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL
Diagnosticul se precizează prin examinarea :
- nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;
- stării auzului;
- nivelului dezvoltării psihice;
- stării vorbirii – pronunţia izolată a sunetelor;
- pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii;
- vocabular;
- structura gramaticală a limbii.

TERAPIA DISLALIEI
Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de
vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte.Dacă
dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate,
afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare. În
corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de
gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi
procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dislaliei.Pentru
corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :
A. Metode şi procedee de ordin general:
În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse :
1. gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei;
2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir;
3. educarea auzului fonematic;
4.educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări
comportamentale.
1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-
articulatorii se
pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea
limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a
uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la
activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator. Se disting două
categorii mari de exerci ţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi
musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii

9
sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se folosesc în special în timpul
pronunţării sunetelor surde. Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o
serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea mişcărilor expresivităţii faciale, linguale,
mandibulare, labiale etc.
2 . Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol
important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul
expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor.
Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet. Unii logopaţi
încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În
felul acesta pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau
înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei
vorbirii. Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii
mici ele se pot desfăşura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle;
la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea
expir-inspir pe baza apelării la înţelegere. Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie s ă fie
efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu ajutorul cântului şi al recitării
de poezii ritmice.
3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii
contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de
dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de
percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic
fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza
motrico-kinestezică a aparatului de emisie. În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea,
diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Considerăm că pentru
dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea
sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în
realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa
pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe baza
auzului, asupra emisiei vocale.
4. Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea
dislaliei indiferent de vârsta dislalicului. Educarea personalităţii trebuie să urmărească :
a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;
b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de eficacitatea
metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale
ale handicapaţilor de limbaj.
Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia.
Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii
echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care
au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele simptome creînd în felul
acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament
complex. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se
urmăreşte întărirea personalităţii , întărirea conştiinţei şi
îmbogăţirea afectivă. În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea
psihicului logopatului prin :
1) educarea personalităţii;
10
2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al
mediului social;
3) influenţarea micromediului social.
Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale
unităţii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor
psihice ce au determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii. Pentru a
realiza aceasta este necesar :
- să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru
ca, prin ridicarea acestora la nivelul conştiinţei, ele să dispară;
- rezolvarea relaţiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil –
profesor, copil– părinte etc.);
- acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului.
Familia logopatului, prin manifestările de neîncredere şi de reţinere, constituie un
obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinţilor tulburarea
de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanşării, comportarea faţă de copil, cum se
desfăşoară terapia complexă, care este rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul
de viaţă propriilor copii logopaţi. Modificarea concepţiei,a opticii şi a modalităţilor
comportamentale trebuie să ducă la înlăturarea tensiunii intrafamiliale. Acestea se
realizeaz ă prin :
- cunoaşterea personalităţii părinţilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu,
discuţii diferite în grupul de părinţi;
- restructurarea atitudinii părinţilor, atât în cursul şedinţelor individuale, cât şi în cadrul
şedinţelor colective. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre
părinţi şi copil, cât şi optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului.
Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative, descoperirea propriilor greşeli
şi eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal
psihoterapeutic şi logopedic, prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie,
organizarea activităţii logopedice şi urmărirea rezultatelor. Deci, psihoterapia cuprinde
ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin cuvintele şi prin acţiunile
sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferinţa unei persoane ale
cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă.
În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează, adeseori prin conjugare,
metodele psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie,
consilierea psihologică, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile
ocupaţionale, artterapia (care, în funcţie de criteriile de clasificare
se întrepătrund).
Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării
de limbaj, vârstei, sexului, particularităţilor psihologice ale copilului logopat. Se poate
evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul
terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac
parte ergoterapia, artterapia şi ludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza şi efectua şi în grupuri terapeutice fiind astfel
direct legată de socioterapie. Ea constă în desfăşurarea unor practici, până la activităţi de
tip creativ (cum sunt modelajul). Totodată, prin ergoterapie se avantajează detaşarea
subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea
lui de la preocuparea de experienţele negative parcurse şi împiedicarea actualizării acestora;
se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relaţii psihosociale şi adaptarea la
contextele social-umane. Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen,

11
pictură, sculptură) sunt, totodată, legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care
subiecţii acţionează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiţiei psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul
principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul
acţiunilor de socioterapie se extind interrelaţiile şi interacţiunile în grup, dându-le, totodată,
participanţilor sentimentul de independenţă, de echilibru şi libertate în acţiune, stimulându-
le şi capacitatea de iniţiativă. Caracteristicile, principiile şi scopurile socioterapiei se
regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând
parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât şi ca mijloc de
cunoaştere a subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările,
sentimentele, dispoziţiile etc. care-l ajută să-şi formeze o imagine despre structura
sufletească a subiectului şi particularităţile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând
rezultate foarte interesante la preadolescenţi. Modalităţile de organizare a psihodramei sunt
diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuţi. În general, se lucrează cu 4-5 copii de acelaşi
sex şi de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare şi neutru pentru manifestarea
copiilor şi fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă
permisivă (proprie tuturor logopaţilor), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar şi o
improvizaţie a copiilor participanţi. Rolurile le împarte terapeutul sau şi le împart copiii între
ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală,
participanţii putând introduce improvizaţiile de text, mimică, gestică, mişcare pe care le
doresc. În psihodramă copilul îşi revede conflictele în formă de joc, şi le poate exterioriza,
iar această exteriorizare fiind lucidă, conştientă îl ajută să se cunoască mai bine şi să se
transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianţă de joc,
desfăşurarea afectivă; permite relaţii intersubiective, interpersonale şi o comunicare
simbolică cu valoare de catharsis. În concluzie, psihoterapia urmăreşte să formeze o
atitudine pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor. Pentru a aborda
comunicarea fără teamă şi anxietate, pentru a experimenta cu succes situaţiile de vorbire
trebuie ca logopatul să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de el însuşi ca vorbitor.
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activităţi/tehnici :
 Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic; cântatul,
recitatul,desenatul etc. ce contribuie la desfăşurarea cu plăcere a
terapiei.
 Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece
copilul trebuie să simtă încredere în posibilităţile terapeutului de a-l
ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
 Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de
limbaj şi să reducă “conspiraţia tăcerii” care adesea învăluie
tulburarea de vorbire. Discuţia va crea o atmosferă de totală
acceptare ce va influenţa estimarea proprie a copilului.
 Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta
copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum”
vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus.
 Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este
foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul
spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului
influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament.
Astfel, schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o “conversaţie
12
 pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi
pentru copil.

B. Metode şi procedee specifice logopedice:

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a
articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate. La început se va
încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se
reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este
poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin
imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este
ajutat şi mecanic. După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea
sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore). Se vor introduce apoi sunetul în silabe
directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii (iniţial,
median, final). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi
automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma
frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a
consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece
acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi
formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de
a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele (fonetic, lexical,
gramatical), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e bine să se
folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va
închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin
ilustraţii. Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de
automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi îns ă
mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere
proprie. La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped
(scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri). Se recomandă ca primele lecturi
să fie făcute pe texte prelucrate. Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite,
în vorbirea curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se
poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat, putându-se
verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii
efectuate în etapele anterioare. Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară
omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere
din zona verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele
care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat
pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe,
prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.

13
BIBLIOGRAFIE
Agrigoroae, Dan- Cartea copiilor, Folclor literar pentru lecţii şi activităţi recreative, vol. I,
Editura Adan, Piatra Neamţ;
Andraud, A.-Cum să facem exerciţiile de vorbire în grădiniţa de copii, E.D.P., Bucureşti,
1980;
Avramescu,M.D.- Defectologie si logopedie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti,
2002;
Băjenaru, L., -Contribuţia exerciţiului-joc la dezvoltarea limbajului,în Revista Învăţământul
preşcolar,nr.1-2/2004;
Bekker,I.,Janssen,H.,-Educaţi aşa!,Bucureşti, 2001.
Cocan, C.,-Psihopedagogie specială-copiii cu probleme de învăţare, curs pentru învăţământ
la distanţă, Universitatea “Transilvania”, Braşov, 2005;
Băban, A.,(coordonator)-Consiliere educaţională,Editura Imprimeria Ardealului, Cluj-
Napoca, 2001;
Carol, Luiza, - Exerciţii – poezii pentru cei mai mici copii, E.D.P., Bucureşti, 1976;
Lovinescu, A.V.-Elemente distractive în activităţile obligatorii dingrădiniţă,E.D.P.,Bucureşti,
1976 ;
Vrăsmaş, Ecaterina,(coord.)- Să învăţăm cu... plăcere, Supliment al revistei Învăţământ
preşcolar, 2007
Vrăsmaş, E.,-Consilierea şi educaţia părinţilor,Editura Aramis, 2002;
Vrăsmaş, E.,-Educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale, Editura Credis, 2000;
Vrăsmaş, E., Stănică, C.- Terapia tulburărilor de limbaj-intervenţii logopedice, E.D.P.
,Bucureşti, 1997;
***Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, Bucureşti,2002;

14