.........................................................................................................................................................................

GENETICĂ-CURS
CAPITOLUL I
Genetica – ştiinţa eredităţii şi variabilităţii organismelor vii
1-DEFINIŢIE ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII
Genetica este ştiinţa biologică a cărei obiect de studiu îl constituie ereditatea şi
variabilitatea organismelor, stabilind mecanismele care asigură conservarea informaţiei
genetice precum şi cele ale modificării ereditare.
Anul apariţiei geneticii ca ştiinţă este 1865, când GREGOR MENDEL a emis
primele legi ale eredităţii, redescoperite în 1900 de HUGO de VRIES, CORRENS şi
TSCHERMACK (BOTEZ, 1991).
Denumirea de genetică a fost introdusă de BATESON la Congresul de genetică din
anul 1906.
Ereditatea, ca obiect de studiu a geneticii reprezintă însuşirea descendenţilor de a
moşteni de la părinţi caracteristici asemănătoare. Această însuşire asigură stabilitatea
caracterelor de-a lungul generaţiilor, continuitatea biologică a indivizilor în cadrul speciei
de la o generaţie la alta. Potenţialitatea realizării acestui caracter se face prin intermediul
genelor. Gena este definită ca particula materială a eredităţii localizată în cromozom şi
care condiţionează formarea uneia sau mai multor caractere sau însuşiri. Totalitatea
genelor unui organism viu (cele nucleare) reprezintă genotipul. Totalitatea genelor din
cadrul unui set haploid de cromozomi, transmise ca o unitate de la unul din părinţi
reprezintă genomul.
Felul de a fi a unui individ ca mod de manifestare a genotipului, în interacţiune cu
condiţiile de mediu reprezintă fenotipul. Noţiunile de genotip şi fenotip au fost introduse
de JOHANSEN în 1909 (PANFIL, 1980).
Variabilitatea ca cel de al doilea obiect de studiu a geneticii, reprezintă însuşirea
organismelor vii, cu diferite grade de înrudire, de a se deosebi între ele. În natură nu există
doi indivizi identici. Chiar şi gemenii uniovulari nu sunt identici din punct de vedere
genetic, ei manifestând profile imunologice diferite, constituite în primele şase luni de
viaţă (BOTEZ, 1991).
Variabilitatea poate fi ereditară şi neereditară.
a) Variabilitatea ereditară se transmite în descendenţă, de la părinţi la urmaşi şi
are ca sursă recombinarea genelor în procesul de formare a gameţilor şi
fecundare (variabilitate recombinativă), sau prin modificarea materialului genetic
sub acţiunea unor factori mutageni (variabilitate mutaţională).
b) Variabilitatea neereditară este determinată exclusiv de influenţa condiţiilor
de mediu şi cu toate că nu se transmite în descendenţi, face parte din aspectul
fenotipic al unui anumit individ. Variabilitatea fenotipică, sau diferenţele
constatate între indivizi are două surse primare şi inseparabile de variabilitate:
variabilitatea genotipică şi variabilitatea indusă de mediu sau ecologică. Această

1
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

relaţie poate fi exemplificată prin formula VP=VG+VE, în care VP reprezintă

variabilitatea fenotipică; VG reprezintă variabilitatea genetică şi VE variabilitatea
ecologică.

2 - SCOPUL ŞI IMPORTANŢA GENETICII

Variabilitatea genotipică sau ereditară are cel mai important rol în evoluţie precum
şi în munca de ameliorare. Diversitatea genetică a organismelor vii a permis ca prin
intermediul selecţiei naturale sau artificiale să fie promovate, în generaţiile succesive, doar
genotipurile cel mai bine adaptate condiţiilor de mediu, sau a celor ce răspund obiectivelor
ameliorării.
Datorită dezideratelor prezentate, genetica este considerată o adevărată placă
turnantă în cadrul ştiinţelor biologice, fiind esenţială pentru toţi cei care studiază viaţa
plantelor, a animalelor sau microorganismelor. Ea ocupă o poziţie centrală în diverse
sectoare ale activităţii umane (agricultură, alimentaţie, medicină, ecologie ş.a.) (Elena
TĂMAŞ, 2000).
Pentru creşterea producţiei agricole apare necesitatea ameliorării materialului
biologic existent. Orice program de ameliorare necesită un studiu a determinismului
genetic a materialului iniţial pentru stabilirea metodei de ameliorare. Genetica constituie
de fapt baza teoretică a ameliorării plantelor.
Descoperirile din domeniul geneticii moleculare şi a ingineriei genetice sunt în
prezent tot mai utile, fiind utilizate în elucidarea unor probleme de interes major.
Obiectivul principal al ingineriei genetice constă în modificarea genomului unor plante sau
animale prin introducerea unor gene sau a unor fragmente de ADN de la o celulă
donatoare la una receptoare, obţinându-se specii transgenice.
Pe această cale, la plante s-au obţinut genotipuri rezistente la boli şi dăunători, la
ierbicide, pesticide, stresuri climatice ş.a.
Prin intermediul ingineriei genetice au fost obţinute surse bacteriene capabile de a
produce proteine specifice mamiferelor, cum ar fi insulina, interferonul, hormonul de
creştere ş.a. De asemenea prin aplicarea metodelor genetice se pot contracara acumulărilor
tarelor genetice (caractere nefavorabile patogenetice ş.a.).
În ceea ce priveşte genetica forestieră, ea se individualizează în primul rând datorită
naturii aparte a plantelor lemnoase din păduri, cu deosebire, arborii. Ca plante sălbatice,
extrem de vechi, policarpice, foarte longevive, de dimensiuni mari, arborii deţin un grad
avansat de heterozigoţie şi mari rezerve de variabilitate genetică, se diferenţiază prin
ponderea mare a caracterelor cantitative supuse unui control poligenic aditiv, convieţuind
adeseori în întinse comunităţi (populaţii) naturale, politipice, polimorfe, în care panmixia
se manifestă cu deosebită intensitate, iar mecanismele generale de homeostazie genetică
sunt extrem de perfecţionate (STĂNESU, 1982).
3 - RAMURILE GENETICII ŞI METODELE DE CERCETARE UTILIZATE

2
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Genetica formală sau genetica clasică, studiază legile eredităţii descoperite de

GREGOR MENDEL (transmiterea în descendenţă a caracterelor determinate de gene
plasate pe cromozomi diferiţi) şi THOMAS HUNT MORGAN şi colaboratorii săi
(transmiterea în descendenţă a caracterelor determinate de gene plasate pe aceiaşi pereche
de cromozomi).
În studiul mecanismelor eredităţii genetica a utilizat metode de lucru şi baze de date
oferite de alte ştiinţe. Din îmbinarea acestora, au luat naştere numeroase ramuri ale
geneticii, dintre care menţionăm:
 Citogenetica, care studiază structurile celulare cu rol genetic.
 Radiogenetica, studiază efectele radiaţiilor asupra bazei materiale a eredităţii.
 Genetica moleculară, studiază ereditatea la nivel molecular, biochimic.
 Genetica populaţiilor, studiază structura genetică a organismelor vii, precum şi
factorii care modifică structura populaţiilor.
 Genetica ecologică, studiază procesele de adaptare a populaţiilor naturale la
mediul lor de viaţă.
 Genetica cantitativă, studiază legitatea variabilităţii caracterelor, prin aplicarea
metodelor matematice la studiul variabilităţii.
 Genetica umană, cu rol major în prevenirea, combaterea şi tratarea bolilor
ereditare la om.
Genetica fiind o disciplină experimentală, dezvoltarea ei a fost condiţionată de
metodele şi posibilităţile de cercetare proprii, dar şi de altele specifice altor discipline, de
care genetica se poate folosi pentru înţelegerea şi explicarea legităţilor şi fenomenelor sale.
Metoda genealogică, constă în înregistrarea şi analiza datelor privind relaţiile dintre
indivizi într-o succesiune de generaţii. Prin utilizarea acestei metode se poate stabili modul
de transmitere ereditară a caracterelor, precum şi modul de manifestare.
Metoda hibridologică, constă în încrucişarea unor organisme cu ereditate diferită şi
analiza statistică-matematică a moştenirii caracterelor la urmaşi. Prin intermediul ei se
poate urmări modul de transmitere ereditară a caracterelor, a acţiunii genelor şi a grupelor
de linkage ale acestora ş.a. Cu ajutorul acestei metode au fost descoperite primele legi ale
eredităţii de către G. MENDEL şi T.H. MORGAN.
Metoda biometrică, constă în studierea diferitelor caracteristici cantitative şi
stabilirea corelaţiilor dintre diferite caractere. Această metodă oferă informaţii asupra
variabilităţii diferitelor caractere şi corelaţiilor existente între ele, gradul de menţinere şi
îmbunătăţirea caracterelor şi a însuşirilor obţinute prin selecţie ş.a.
Metoda citogenetică, este utilizată pentru studiul structurilor celulare cu rol genetic,
cu ajutorul aparaturii de laborator specifice (microscoape, tehnici cromatografice, difracţie
cu raze X ş.a.).
Cu ajutorul ei s-au studiat caracteristicile cromozomilor şi a altor structuri cu rol
genetic.

3
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Metoda radiaţiilor, permite utilizarea diferitelor tipuri de radiaţii pentru modificarea

eredităţii organismelor.
Metode biochimice şi biofizice, contribuie la cunoaşterea structurii materialului
genetic la nivel molecular.
Materialul genetic utilizat, în general pentru studiile de genetică clasică trebuie să
prezinte următoarele particularităţi:
- să aibă caractere bine conturate, uşor de urmărit (markeri genetici);
- să aibă ciclul scurt de dezvoltare;
- să permită obţinerea unui număr mare de descendenţi;
- să posede un număr relativ mic de cromozomi;
- să fie acceptabil la acţiunea factorilor mutageni;
- să nu fie foarte scump şi să fie relativ uşor de întreţinut.
Ca teste genetice ce îndeplinesc condiţiile de mai sus, se poate utiliza: Drosophila,
Neurospora, Escherichia, diferite virusuri, mai ales fagi, porumbul, bobul ş.a.
4- SCURT ISTORIC A DEZVOLTĂRII GENETICII
În anul 1865, GREGOR MENDEL a comunicat rezultatul cercetărilor sale privind
hibridarea la plante, marcând începuturile geneticii, ştiinţa eredităţii. El a fost primul
naturalist care a aplicat cu succes teoria probabilităţilor, pentru a explica fenomenul de
dominanţă şi segregare a factorilor ereditari la hibrizi, fiind considerat unul dintre
fondatorii geneticii ca ştiinţă.
Cercetările lui MENDEL au rămas necunoscute până în 1900, când au fost
redescoperite de HUGO de VRIES, CORRENS şi TSCHERMACK, simultan şi
independent unul de celălalt, moment care marchează cu adevărat apariţia geneticii ca
ştiinţă.
Trebuie menţionat faptul, că problemele legate de genetică şi transmiterea ereditară
a caracterelor au preocupat din totdeauna omenirea.
Primele dovezi scrise privind cunoştinţele despre ereditate ale civilizaţiilor antice,
au fost întâlnite la popoarele asiro-caldeene din Orientul mijlociu. În Mesopotamia, la
Elam, a fost descoperită o tăbliţă de piatră cu o vechime de 6.000 de ani, cu pedigre-ul
capului şi copitei la cinci generaţii de cai.
În Grecia Antică filozofii greci încercau să găsească răspuns la înterbarea “de ce
copii seamănă cu părinţii”, sau care sunt cauzele bolilor moştenite. Ei au emis aşa numita
teorie preformistă prin care explicau că noul organism este preformat în gameţi,
spermatozoid (teoria spermatocistă), sau în ovul (teoria ovocistă). Un reprezentant de
seamă a teoriei spermatociste a fost filozoful ANAXAGORA.
În Evul Mediu, ideile gânditorilor greci au fost perpetuate, fără însă a se aduce noi
argumente sau supoziţii referitoare la problemele eredităţii.
Cercetările legate de genetică iau o amploare deosebită începând din secolul al 19-
lea, când diferiţi biologi au elaborat o serie de ipoteze teoretice, speculative despre
mecanismele eredităţii. În toate aceste teorii se susţine că moştenirea caracterelor se

4
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

realizează prin intermediul unor particule care migrează din toate organele corpului către
celulele sexuale, unde se activează şi se transmit, după fecundare, în descendenţi. Deşi au
un principiu comun privind transmiterea ereditară a caracterelor, poartă denumirea dată de
autorii lor:
- teoria panspermiei sau teoria pangenezei, elaborată de DARWIN
- teoria plastidulelor, elaborată de HAECKEL;
- teoria micelară, elaborată de NÄGELI;
- teoria pangenelor, elaborată de H. de VRIES.
În acelaşi secol, WOLFF şi BAER au formulat teoria epigenetică, după care noul
organism se formează în momentul fecundării, iar WEISMANN teoria plasmei
germinative care a stabilit experimental că încă de la primele diviziuni ale zigotului are loc
separarea liniei germinale (care va da naştere la glandele sexuale), de linia somatică (din
care se vor forma celelalte organe ale embrionului şi ale adultului).
Importanţa acestor teorii rezidă din faptul că deşi speculative, au căutat să găsească
un suport material fenomenului eredităţii. Toate se caracterizează prin aceea că admiteau
dualitatea germen – soma în sensul că organismul oricărui individ este alcătuit din două
părţi distincte, independente una de alta, germenul sau plasma germinativă, răspunzătoare
de păstrarea caracterelor ereditare şi transmiterea lor şi soma, restul corpului. După
fecundare, germenul se separă de somă şi nu poate fi influenţat de condiţiile de mediu,
urmând a fi integrat în gameţi (BOTEZ, 1991).
Teoria factorilor ereditari formulată de MENDEL (1865), constituie prima teorie
ştiinţifică a eredităţii, legile formulate de el fiind valabile şi astăzi.
Conform acestei teorii, caracterele unui organism sunt determinate de factori
ereditari grupaţi în perechi, care în momentul formării gameţilor se separă, fiecare gamet
cuprinzând un singur factor, factori ce se reunesc în moduri diferite în momentul
fecundării, conducând, ca urmare a relaţiilor de dominanţă şi recesivitate ce se stabilesc
între ei, la apariţia segregării (diferenţierea caracterelor parentale în anumite proporţii)
(BOTEZ, 1991).
În primii ani ai secolului 20, BATESON descoperă că legile mendeliene au
valabilitate şi în lumea animală, iar în 1908 tot el este acela care denumeşte noua ştiinţă
biologică ce se ocupă de studiul eredităţii, genetica (după RAICU, 1980). Ulterior,
JOHANSEN a emis noţiunea de genotip, prin care se înţelege baza ereditară a
organismelor care cuprinde totalitatea factorilor ereditari (gene) şi fenotip, prin care se
înţelege totalitatea caracterelor şi însuşirilor organismului. În 1906, a introdus în ştiinţă
noţiunea de genă.
Cu toate că în urma cercetărilor efectuate de HERTWIG în 1875 şi apoi de
FLEMMING (1882)şi alţii, au fost descoperiţi cromozomii, denumiţi astfel de
WALDEYER (1888), legătura dintre aceştia şi factorii mendelieni nu s-a făcut decât după
1900 în urma cercetărilor lui SUTTON şi BOVERII, care în 1902 au formulat ipoteza
conform căreia factorii ereditari se regăsesc în cromozomi, fiecare specie având un anumit

5
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

număr de cromozomi, cu o anumită formă şi mărime (după RAICU, 1980). Această idee a
fost preluată de T. MORGAN şi colaboratorii săi, care în primele decenii ale secolului 20,
au pus bazele geneticii clasice elaborând teoria cromozomală a eredităţii. În urma
cercetărilor făcute de BATESON şi PUNNET în 1906, aceştia au descoperit fenomenul de
linkage. MORGAN, făcând o sinteză a cunoştinţelor acumulate, consideră că genele sunt
plasate în lungul cromozomului, liniar, transmiţându-se împreună cu cromozomii în
procesul formării gameţilor, iar între cromozomii perechi, omologi, proveniţi de la cei doi
părinţi, pot avea loc schimburi reciproce de gene (fenomenul de crossing-over).
Mai târziu, AVERY, McLEOD şi McCARTY (1944) au demonstrat faptul că ADN-
ul (acidul dezoxiribonucleic), din care sunt constituiţi în mare parte cromozomii, este
purtătorul material al eredităţii.
După cel de al doilea Război Mondial, s-au dezvoltat considerabil cercetările privind
materialul genetic la nivel molecular. Printre cele mai importante realizări ale geneticii
moleculare pot fi citate, descoperirea fenomenului de transformare la bacterii cu ajutorul
ADN (AVERY şi colab., 1944), descoperirea structurii macromoleculei de AND,
deschizând calea cercetărilor privind acizii nucleici (WATSON, CRICK şi WILKINS,
1953), realizarea biosintezei artificiale a ARN (GRUNBERG-MANAGO şi OCHOA,
1955) şi ADN (KORNBERG, 1956), descoperirea faptului că la ribovirusuri ARN-ul
constituie materialul genetic în care se găseşte codificată informaţia genetică (FRAENKEL
şi colab., 1956), descifrarea codului genetic (OCHOA, NIRENBERG şi alţii, 1961-1967),
descoperirea reglajului genetic (JACOB şi MONOD, 1961), sinteza artificială a genei
(KHORANA, 1970) ş.a.
După 1970 s-au dezvoltat considerabil cercetările de inginerie genetică care îşi
propune: izolarea şi sinteza artificială a genelor, transferul intraspecific şi interspecific a
genelor, de la organisme procariote la cele eucariote şi invers, manipularea materialului
genetic la nivel celular prin realizarea de haploizi prin androgeneză experimentală la
plante, crearea de microorganisme capabile să sintetizeze aminoacizi, proteine, hormoni,
vitamine, antibiotice ş.a.
În 1981, BERG şi GILBERT, au reuşit să sintetizeze in vitro şi să construiască o
moleculă de ADN-recombinant, prin care s-au demarat spectaculos cercetările în domeniul
ingineriei genetice şi ale biotehnologiilor.
Dintre realizările spectaculoase, în acest domeniu, din ultima jumătate a secolului
20, merită menţionate:
1951 - primul transfer de embrioni la o vacă;
1952 - primul viţel născut prin însămânţare artificială;
1952 - prima clonare la amfibieni;
1952 - prima plantă regenerată in vitro;
1970 - prima plantă regenerată pornind de la protoplaşti;
1972 - primul hibrid interspecific obţinut prin fuziune de protoplaşti (la tutun);
1973 - identificarea plasmidului Ti (tumor inducting);

6
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

1978 – identificarea primei gene umane;

1983 - obţinerea primei plante transgenice;
1984 - prima naştere umană, pornind de la un embrion congelat;
1985 - prima plantă transgenică rezistentă la o insectă;
1986 - prima clonare la mamifere, utilizând celule embrionare;
1987 - prima plantă transgenică rezistentă la ierbicid;
1983 - prima cereală transgenică;
1991 - prima utilizare a unui segment de ADN ca medicament;
1995 - primul copil pornind de la fecundarea in vitro a unui ovocit;
1997 - prima clonare somatică in vitro la mamifere (oaia Dolly);
2001 - descifrarea genomului uman (după Mihaela CORNEANU,
2001).
La noi în ţară primele cercetări de genetică au fost efectuate încă înainte de 1900. C.
VASILESCU (1840-1902) a urmărit în experienţele hibridologice modul de transmitere a
unor caractere la suine, semnalând fenomenul de dominanţă şi recesivitate precum şi
segregare în generaţia F2 (după RAICU, 1980).
C. SANDU-ALDEA (1874-1927), a publicat în 1915 primul manual de ameliorarea
plantelor fundamentat pe principii genetice.
E. RACOVIŢĂ (1868-1947), a dezvoltat teoria legăturii dintre ereditate şi mediu.
Gh. IONESCU SISEŞTI (1885-1963) s-a afirmat prin realizări remarcabile de
crearea unor soiuri de grâu.
Traian SĂVULESCU (1889-1963), fondatorul şcolii moderne de fitopatologie la
baza căreia stă conceptul evoluţiei conjugate gazdă-parazit şi al modificărilor ereditare în
urma interacţiunilor bilaterale.
N. SĂULESCU (1898-1977), are contribuţii remarcabile în domeniul geneticii
cantitative.
În 1936, la iniţiativa savantului Gh. MARINESCU a luat fiinţă prima Societate de
Genetică din România (BOTEZ, 1991).
Ultimii 20 de ani constituie perioada celor mai remarcabile realizări materializate
prin lucrări de mare valoare teoretică şi practică.
Prin aplicarea principiilor de genetică, în ameliorarea plantelor s-au făcut progrese
remarcabile, creându-se hibrizi şi soiuri valoroase, la majoritatea speciilor cultivate.
Au fost obţinuţi hibrizi interspecifici şi intergenerici la grâu (PRIADCENCU, 1901-
1975) la Bucureşti, linii homozigote obţinute artificial la porumb (C. BOTEZ) şi
hibrizi obţinuţi din linii dihaploide, haploizi la cartof prin încrucişări interspecifice
(PANFIL şi MARIN), linii poliploide de trifoi roşu la Cluj-Napoca.
Realizări remarcabile s-au obţinut la Institutul Agronomic Bucureşti mai ales în
domeniul geneticii cantitative (T. CRĂCIUN). Realizări deosebite în domeniul ameliorării
plantelor au fost obţinute de N.N. SĂULESCU, la grâu, Al. VRÂNCEANU la floarea
soarelui, CĂBULEA şi O. COSMIN, la porumb, L. DRĂGHICI la orz ş.a.

7
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

În domeniul ingineriei genetice s-au obţinut rezultate notabile obţinute de colectivul

condus de P. RAICU de la Universitatea Bucureşti, precum şi în cadrul Institutului de
Biologie şi ICCPT Fundulea.

CAPITOLUL II
2. Legile mendeliene ale eredităţii

G. MENDEL a început cunoscutele sale experienţe de hibridare la plante în 1857 şi

opt ani mai târziu el sintetizează rezultatele obţinute în cele două legi ale segregării şi
anume:
- legea purităţii gameţilor sau segregării factorilor ereditari;
- legea liberei combinaţii a factorilor ereditari, sau a segregării independente a
perechilor de caractere.
G. MENDEL a început experienţele de hibridare la diferite specii de plante ca:
Pisum, Hieracium, Phaseolus, Cirsium, Linaria, Mirabilis, Zea etc., însă în mod deosebit a
făcut cercetări la mazăre (Pisum sativum), plantă autogamă care are caractere morfologice
ce se pot uşor recunoaşte. El a început să lucreze cu 34 de soiuri de mazăre, dar după doi
ani de experienţe s-a fixat asupra a 22 de soiuri ce se deosebesc prin caracterele distincte
(bob galben - bob verde, plante înalte - plante pitice, bob neted - bob zbârcit etc.) şi
constante, dând naştere unei descendenţe omogene.
5- MONOHIBRIDISMUL ŞI LEGEA PURITĂŢII GAMEŢILOR
Monohibridarea constă în încrucişarea a doi indivizi, care se deosebesc printr-o
singură pereche de caractere.
GREGOR MENDEL a încrucişat mazărea cu bobul neted (caracter datorat prezenţei
amidonului) cu mazărea cu bobul zbârcit (caracter datorat prezenţei dextrinei), obţinând în
prima generaţie numai plante cu bob neted. Acest caracter a fost denumit dominant, în
timp ce caracterul “bob zbârcit”, care nu a apărut în prima generaţie, a fost denumit
recesiv. Prin autopolenizarea plantelor din prima generaţie, a obţinut în generaţia a doua
atât plante cu bob neted, cât şi cu boabe zbârcite, proporţia dintre caracterul dominant şi
cel recesiv fiind de 3:1. G. MENDEL a cercetat modul de segregare şi la alte perechi de
caractere, rezultatele fiind prezentate în tabelul 2.1.
G. MENDEL explică segregarea celor două caractere studiate, bob neted şi bob
zbârcit, ca fiind datorate prezenţei în celulă a două tipuri de factori ereditari, notaţi cu A şi
a. Plantele din soiul cu boabe netede (AA) conţin excesiv factorul ereditar care determină
acest caracter, iar cele din soiul cu boabe zbârcite (aa) conţin exclusiv factorul ereditar al
caracterului respectiv. La hibrizii din prima generaţie, factorii ereditari ai mamei şi tatălui
se alătură (Aa), astfel că atunci când acestea formează gameţi, factorii ereditari se separă,
fiecare gamet neavând decât un singur tip de factor ereditar
În mod asemănător, poate să se desfăşoare şi o ipotetică monohibridare la salcâm .

8
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Gameţii sunt, în felul acesta, puri din punct de vedere genetic. Prin unirea acestor gameţi
pe bază de probabilitate în F2, în procesul fecundării, se obţin plantele generaţiei a doua,
care se comportă astfel:
- 25% din plante sunt pure cu bobul neted, având un singur tip de factori ereditari
(AA);
- 25% din plante sunt pure cu bobul zbârcit, având exclusiv celălalt tip de factori
ereditari (aa);
- 50% din plante cu bobul neted, poartă ambii factori ereditari alăturaţi (Aa).
MENDEL a denumit plantele, care conţin un singur tip de factor ereditar
homozigote, iar cele care conţin ambele tipuri, heterozigote. La indivizii heterozigoţi nu se
manifestă decât unul dintre factorii ereditari, cel dominant (bob neted), celălalt rămânând
în stare ascunsă (bob zbârcit). În acest fel, G. MENDEL a reuşit să descopere deosebirea
dintre structura genetică a organismelor şi înfăţişarea lor, noţiune care mai târziu a fost
denumită de JOHANSEN genotip şi respectiv fenotip. Genotipul reprezintă totalitatea
genelor conţinute de un organism. Fenotipul reprezintă suma însuşirilor morfologice,
fiziologice, biochimice şi de comportament a unui organism ca rezultantă a interacţiunii
dintre genotip şi mediu. Din exemplul anterior se remarcă faptul că plantele cu acelaşi
fenotip (75% bob neted), prezintă genotipuri diferite: 25% sunt homozigote şi 50% sunt
heterozigote.
Studiul comportării în descendenţă a hibrizilor obţinuţi l-a condus pe Mendel la
elaborarea primei legi a eredităţii, legea purităţii gameţilor. Gameţii sunt întotdeauna
puri din punct de vedere genetic, adică nu conţin decât unul dintre factorii ereditari.
Prin combinarea probabilistică a acestor gameţi rezultă în generaţia a doua, în urma
fenomenului de segregare, un raport de 3 dominant : 1 recesiv.
Prin autofecundarea generaţiei a doua se obţine generaţia a treia, la care se observă
următoarele:
- din plantele pure cu bobul neted se obţin exclusiv plante cu bobul neted;
- din plantele pure cu bobul zbârcit se obţin exclusiv plante de acest tip;
- plantele heterozigote cu bobul neted segregă în felul următor: 25% plante
homozigote cu bobul neted, 25% plante homozigote cu bobul zbârcit şi 50%
plante heterozigote cu bobul neted.
Deci, plantele heterozigote din generaţia a doua se comportă în generaţia a treia la
fel cum se comportă hibrizii din prima generaţie.
Dacă florile plantelor hibride din prima generaţie se polenizează cu polen de la
plantele genitorului cu bob neted (backcross), atunci se obţin în generaţia a doua numai
plante cu boabe netede, din care 50% sunt homozigote şi 50% heterozigote. În caz contrar,
dacă polenizarea se realizează cu polen de la plantele cu bobul zbârcit, se va forma în
generaţia a doua jumătate plante heterozigote cu bobul neted şi jumătate homozigote cu
bobul zbârcit.

9
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Obţinerea ultimei combinaţii nu ar fi posibilă dacă gameţii ar conţine ambii factori

ereditari, deci gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, adică conţin un singur factor
ereditar (o singură genă) din perechea considerată.
6- DIHIBRIDAREA ŞI LEGEA SEGREGĂRII INDEPENDENTE A
PERECHILOR DE CARACTERE
Încrucişarea între părinţi care se deosebesc prin două perechi de caractere poartă
numele de dihibridare.
G. MENDEL a studiat cazul când genitorii se deosebesc prin două perechi de
caractere. El a încrucişat mazărea cu bobul neted şi culoare galbenă cu mazărea cu bobul
zbârcit şi de culoare verde. În prima generaţie hibridă, toate plantele aveau boabe netede şi
de culoare galbenă (caractere dominante). Prin autopolenizarea plantelor din prima
generaţie s-a obţinut generaţia a doua (F2) în care aproximativ 9/16 din plante aveau boabe
netede şi galbene, 3/16 zbârcite şi galbene, 3/16 netede şi verzi şi 1/16 zbârcite şi verzi
(fig. 2.4.)
În mod ipotetic, încrucişarea unei forme de salcâm cu flori albe (AA) şi cu lujeri
spinoşi (SS) caractere dominante, cu o formă cu flori roze (aa) şi lujeri nespinoşi (ss) –
caractere recesice – în prima generaţie s-ar obţine numai exemplare cu flori albe şi lujeri
spinoşi.
În F2, la arborii obţinuţi prin autofecundarea hibrizilor F1 s-ar ajunge la următoarea
repartiţie a caracterelor: 9/16 plante cu flori albe şi lujeri spinoşi, 3/16 plante cu flori albe
şi lujeri nespinoşi, 3/16 plante cu flori roze şi lujeri spinoşi şi 1/16 plante cu flori roze şi
lujeri spinoşi (STĂNESCU, 1982).
Această segregare se explică prin aceea că hibrizii din prima generaţie proveniţi din
părinţi ce se deosebesc prin două perechi de caractere, formează patru categorii de gameţi
în care se află câte un singur factor ereditar din fiecare pereche. Prin combinarea celor
patru categorii de gameţi se formează 16 combinaţii care reprezintă segregarea în cazul
încrucişării părinţilor ce se deosebesc prin două perechi de caractere, care se realizează
astfel: 9:3:3:1.
În cazul unei trihibridări, când se încrucişează organisme care se deosebesc prin trei
perechi de caractere, se formează opt tipuri de gameţi masculi şi opt tipuri de gameţi
femeli, prin a căror unire pe bază de probabilitate se formează 64 de combinaţii şi 8 tipuri
de organisme:
- 27/64 cu trei caractere dominante (ABC);
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (ABc);
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (AbC);
În acest fel, MENDEL a ajuns la concluzia că la încrucişarea între organisme ce se
deosebesc prin două sau mai multe perechi de caractere are loc fenomenul segregării
independente a perechilor de caractere. El a considerat, de asemenea, că ereditatea unei
perechi de caractere este independentă de ereditatea celeilalte perechi de caractere, astfel
că şi segregarea are loc independent. Dacă în exemplul cu dihibridarea, se studiază

10
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

segregarea perechii de caractere bob neted şi bob zbârcit, fără să se ţină seama de culoarea
bobului (galbenă sau verde), atunci se obţine acelaşi raport de segregare de 3:1 între
boabele netede şi cele zbârcite. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul culorii boabelor.
Aceasta este segregarea de tip Pisum denumită astfel deoarece a fost descoperită la
mazăre. În conformitate cu acest tip de segregare, în F2 heterozigoţii de tip Aa sunt identici
fenotipic cu homozigoţii AA.
7- ALTE TIPURI DE SEGREGARE+SEMIDOMINANŢA
Abaterile de la legile mendeliene ale eredităţii apar în urma mecanismelor de
interacţiune a genelor, ce generează fenomene de dominanţă completă, incompletă,
letalitate ş.a. Raportul de segregare genotipic în F2 este acelaşi, dar în funcţie de relaţiile
existente între genele alele sau nealele, aceste constituţii genotipice determină fenotipuri
diferite.
2.3.1. Semidominanţa
În cazul dominanţei complete, organismele homozigote (AA) prezintă acelaşi
fenotip cu cele heterozigote (Aa). În unele cazuri însă, fenotipul organismelor ce conţin
genele alele în stare heterozigotă se deosebeşte de cel al organismelor ce conţin genele
respective în stare homozigotă (deci AA≠Aa). Fenomenul menţionat este cunoscut sub
denumirea de semidominanţă sau dominanţă incompletă.
Semidominanţa a fost descoperită de CORRENS în 1912 la specia Mirabilis jalapa.
Încrucişând o plantă cu flori roşii (RR), cu una cu flori albe (rr), a obţinut în generaţia F1
plante cu flori de o culoare intermediară, roz (Rr). Indivizii heterozigoţi (Rr) manifestă
caractere intermediare între fenotipurile genitorilor, datorită dominanţei incomplete sau
semidominanţei genei R – dominantă asupra genei r – recesivă. Prin autopolenizarea
plantelor hibride F1, în F2 s-au obţinut atât plante cu flori roşii şi albe, dar şi plante cu flori
roz. Raportul fenotipic este identic cu cel genotipic 1RR (flori roşii):2Rr (flori roz):1rr
(flori albe) (fig. 2.5.).
La Zea mays, din încrucişarea unei varietăţi cu boabe albastre cu una cu boabe
galbene au rezultat în F1 plante cu boabe violete, culoare intermediară între genitori. În F2
s-a produs segregarea astfel:1 albastru: 2 violet:1 galben. Acest tip de segregare
(1:2:1), în care organismele heterozigote prezintă fenomenul dominanţei incomplete, este
cunoscut sub denumirea de segregare de tip Zea, pentru a-l deosebi de segregarea de tip
Pisum de 3:1 observată de MENDEL.
La păsări fenomenul de dominanţă incompletă a fost observat la găinile de
Andaluzia, cu penaj de culoare albăstruie. Ele provin din încrucişarea unei rase de găini cu
penajul negru cu una cu penajul alb. În F1 toate păsările au penaj albastru. În F2 se produce
segregarea astfel: 25% penaj negru, 25% penaj alb şi 50% penaj albastru. Aceasta
înseamnă că găinile de Andaluzia cu penaj albastru sunt heterozigote, fapt pentru care ele
segregă mereu, neputându-se crea o rasă de găini de Andaluzia.
Dominanţa incompletă intervine şi în cazul raporturilor de segregare la arbori,
fenomenul acţionând probabil, în cazul unor caractere cum sunt forma acuminată a solzilor
11
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

conurilor de molid, în raport cu forma rotunjită sau culoarea roşcată a ritidomului, la pinul
silvestru, în raport cu culoarea cenuşie-închisă a ritidomului ş.a.

8- SUPRADOMINANŢA,CODOMINANŢA, PLEIOTROPIA
2.3.2. Supradominanţa
În acest caz, indivizii heterozigoţi depăşesc în productivitate, fertilitate, viabilitate
etc., genitorii homozigoţi, dominanţi sau recesivi, AA<Aa>aa.
Fenomenul se numeşte supradominanţă şi el poate fi observat atât la plante cât şi la
animale. În procesul de apariţie a supradominanţei sunt de obicei, implicate mai multe
gene cu caracter aditiv. Fenomenul mai poartă denumirea de heterozis monogenic.
La Drosophila melanogaster, heterozigoţii ww+, prezintă o cantitate mai mare de
pigmenţi în ochi (sepiaterina), faţă de genitorii homozigoţi w+w+ (ochi roşu-cărămiziu) şi
ww (ochi albi).
2.3.3. Codominanţa
Codominanţa determină apariţia la indivizii heterozigoţi pentru genele dominante a
unui fenotip nou, comparativ cu indivizii homozigoţi.
Se ştie că indivizii din populaţia umană pot să aibă patru grupe de sânge notate cu
A, B, AB şi 0. Aceste grupe de sânge sunt determinate genetic de trei grupe de gene
polialele notate LA, LB şi l. Genele LA şi LB sunt dominante asupra genei l, iar împreună sunt
codominante, adică determină un fenotip nou – grupa de sânge AB. Ca urmare, indivizii
pot fi fenotipic şi genotipic de mai multe tipuri (tabelul 2.2.)

Fenotip Genotip
0 ll
LALA
A
LA l
LBLB
B
LB l
AB LALB

Fig. 2.2. Schema grupelor de sânge din sistemul AB0

În cazul fenomenului de codominanţă, ambele gene sunt funcţionale, determinând

apariţia unui fenotip nou. Genotipul heterozigot LALB se manifestă prin grupa de sânge AB.

12
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Pentru realizarea unor transfuzii sangvine trebuie cunoscute grupele de sânge ale
donatorului şi receptorului. Cunoaşterea modului cum se moştenesc grupele sangvine are
importanţă şi în stabilirea paternităţii.

2.3.4. Pleiotropia
Prin fenomenul de pleiotropie se înţelege efectul fenotipic multiplu a unei singure
gene.
Genele care au capacitatea de a determina la acelaşi organism două sau mai multe
caractere se numesc pleiotropice.
Fenomenul a fost observat de MENDEL, care a demonstrat că mazărea cu flori albe
are boabe cu tegumentul alb, cea cu flori colorate are tegumentul cenuşiu sau brun.
NILLSON-EHLE a arătat că o anumită genă la ovăz modifică simultan forma
aristelor spicului, pilozitatea şi fragilitatea tulpinilor.
Un exemplu caracteristic de pleiotropie îl oferă hibridul Nicotiana
silvestris× Nicotiana tabacum, la care apar şase caractere distincte, deschiderea carpelelor,
transformarea ovulelor în carpele, alungirea axei florale deasupra carpelelor, placentaţia,
cantitatea de nectar şi încreţirea bazală a corolei, care sunt controlate de aceiaşi genă.
9-GENELE LETALE
2.3.5. Genele letale
Genele letale schimbă raportul mendelian de segregare, deoarece prezenţa lor în
stare homozigotă (dominantă sau recesivă) determină moartea indivizilor purtători, înainte
de maturitatea sexuală.
După gradul de manifestare, efectul genelor letale poate fi:
- gene letale, ce cauzează o mortalitate de 100% a indivizilor purtători;
- gene semiletale, în acest caz 50% dintre indivizii purtători mor;
- gene subvitale, care cauzează moartea unui număr mai mic decât 50% dintre
indivizii purtători.
Noţiunea de genă letală a fost introdusă în ştiinţă de către CUÉNOT (1911), în urma
cercetărilor intreprinse pe şoareci de culoare galbenă. Aceştia s-au dovedit a fi
întotdeauna heterozigoţi, deoarece prin încrucişarea a doi şoareci galbeni, nu se obţin
niciodată numai şoareci galbeni, ci un amestec cu indivizi de altă culoare. Raportul între
şoarecii galbeni şi cei de altă culoare este în general de 2:1.
Dacă se notează gene pentru culoarea normală a blănii cu a şi mutanta sa care
determină culoarea galbenă a blănii cu Ay (yellow = galben), prin încrucişarea între
organisme heterozigote ar trebui să se obţină raportul de 3:1 între indivizii galbeni şi de
altă culoare (fig. 2.6.)
Aya× Aya=AyAy+2Aya+aa

13
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Dacă se ţine seama de tipul AyAy, adică galben homozigot lipseşte, s-a dedus că
gena Ay este o alelă mutantă letală, care în stare homozigotă duce la moartea organismului.
S-a constatat că prin sacrificarea unei femele gestante, o parte a şoarecilor de culoare
galbenă mor în stadiu embrionar.
La plante au fost identificate numeroase gene letale care în stare homozigotă provoacă
moartea embrionilor, sau plantelor înainte de maturitate. La porumb se cunosc 15 gene
diferite care în stare homozigotă blochează fotosinteza şi formarea clorofilei (plante
albinotice), incapabile să supravieţuiască. Acelaşi fenomen a fost semnalat şi la
Antirrhium majus

10-COMPLEMENTARITATEA GENELOR
2.3.6. Complementaritatea genelor
Interacţiunea dintre două sau mai multe gene nealele, prezente împreună, determină
apariţia unui alt fenotip, decât fenotipul determinat de fiecare genă în parte.
A. Complementaritatea de dominanţă a fost evidenţiată de BATESON şi PUNNET
(1908) la specia Lathyrus odoratus. S-a remarcat că în urma încrucişării a două varietăţi de
L. odoratus, cu flori albe, în generaţia F1 s-au obţinut plante cu flori roşii, iar în generaţia
F2, raportul de segregare a fost 9/16 plante cu flori roşii, 7/16 plante cu flori albe. Pentru
formarea antocianului este necesară prezenţa concomitentă a două gene dominante (C şi
P). Fiecare genitor prezintă în stare homozigotă o genă dominantă şi una recesivă (CCpp,
respectiv ccPP). În stare dominantă ambele gene sunt întâlnite numai în F1 (CcPp) şi 9/16
din plantele obţinute în F2 (C-P-). Raportul fenotipic de segregare este de 9:7 (fig. 2.8.)
B. Complementaritatea de recesivitate, a fost evidenţiată de SHULL în 1914, la
specia Capsella bursa pastoris (traista ciobanului). S-a remarcat că forma capsulei plantei
este determinată de interacţiunea dintre două gene nealele. În starea de recesivitate a
ambelor gene, apare tipul cu capsulă ovoidă. Dacă una sau ambele gene se află în stare
dominantă, apare tipul cu capsulă triunghiulară. Raportul genotipic de segregare în F 2 este
de 9/16 A-B (capsulă triunghiulară):3/16 aaB (capsulă triunghiulară):3/16 A-bb (capsulă
triunghiulară):1/16 aabb (capsulă ovoidă), iar cel fenotipic de 15:1 (fig. 2.9).
Acţiunea complementară a genelor recesive se explică prin prezenţa unor gene
duplicate, adică a unor gene similare ca acţiune, care însă se transmit independent. Planta
Capsella bursa pastoris fiind un tetraploid, are două perechi din fiecare cromozom omolog
şi ca atare posedă gene duplicate, care determină acţiunea de complementaritate recesivă.
Interacţiunea dintre genele nealele poate determina apariţia unui fenotip nou.
Forma crestei la găini este determinată de interacţiunea a două gene nealele P şi R.
În funcţie de interacţiunea lor, forma crestei poate să fie:
- pprr – creastă simplă;
- P-rr – creastă măzărată;
- pp-R – creastă trandafir;
- P-R – creastă nucă.
14
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

În urma încrucişării între doi indivizi homozigoţi, pentru ambele gene, PPrr şi
ppRR, cu creastă măzărată, respectiv trandafir, în F1 se obţin numai indivizi cu creasta tip
nucă RrPp, iar în F2 se obţin cele patru tipuri de creastă în raport de 9 nucă:3: trandafir:3
mazăre:1 simplă (fig. 2.10.)
Interacţiunile dintre genele nealele intervin şi în formarea şi transmiterea
caracterelor la arbori, numai că, până în prezent, ele au fost puţin studiate din cauza
dificultăţilor metodologice de care s-a amintit.
11- EPISTAZIA
Epistazia constă în mascarea expresiei fenotipice a unei gene numită hipostatică, de
către o altă genă nealelă numită epistatică.
Epistazia poate fi de dominanţă sau de recesivitate, după cum gena epistatică este
dominantă sau recesivă.

A. Epistazia de dominanţă. Culoarea glumelor şi bobului la ovăz este determinată de două

gene: N, epistatică, pentru culoarea neagră şi C hipostatică, pentru culoarea cenuşie.
Prezenţa genei N, în stare dominantă împiedecă manifestarea genei C. Încrucişând ovăzul
sălbatic (Avena fatua), NNCC, cu boabe negre, cu ovăzul cultivat (A. sativa), nncc, cu
boabe galbene, s-au obţinut în F1 plante hibride, heterozigote pentru ambele gene NnCc, cu
boabe negre. Prin autopolenizarea generaţiei F1 s-a obţinut în F2 raportul de segregare
fenotipică: 12 boabe negre:3 boabe cenuşii: 1 boabe galbene (fig. 2.11.). Raportul de
segregare geonotipic a fost: 9/16 N-C: 3/16 N-Cc: 3/16 nnCC: 1/16 nncc.
B. Epistazia de dominanţă şi recesivitate a fost evidenţiată de BATESON şi
PUNNET, în experienţele lor privind transmiterea colorată a penajului la găini. Culoarea
penajului este determinată de două gene nealele. Una dintre gene I – epistatică, care
determină penajul alb (fie că este în stare homozigotă dominantă II, sau heterozigotă Ii)
maschează manifestarea celeilalte gene, hipostatică C, care determină penajul colorat.
În urma încrucişării a două rase de găini cu pene de culoare albă, Leghorn (IICC) şi
Wyandotte (iicc), în F1, s-au obţinut heterozigoţi IiCi, cu penaj de culoare albă. Prin
încrucişarea indivizilor F1 între ei, în F2 s-au obţinut indivizi cu penajul alb şi colorat în
raport de 13:3; cei 3/16 indivizi cu penaj colorat (negru) având combinaţia C-ii, în care
gena C nu mai este represată de gena I, aflată în stare recesivă (fig. 2.12.).
C. Epistazia de recesivitate. Acţiunea unei gene recesive în stare homozigotă, genă
epistatică, inhibă manifestarea altei gene nealele, în stare homozigotă sau heterozigotă,
gena hipostatică.
Culoarea blănii la câini este controlată de două gene: cc (gena epistatică), determină
culoarea albă; B – (gena hipostatică), care în absenţa cc, determină culoarea neagră; bb
(genă hipostatică), în absenţa cc, determină culoarea maron.
În urma încrucişării între două rase de câini, una homozigotă cu blana albă, BBcc, şi
alta homozigotă cu blana maron, bbCC, se obţin în F1 numai indivizi cu blană neagră,

15
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

BbCc. În F2 se obţine raportul de segregare fenotipică: 9 blană neagră: 4 blană albă: 3

blană maron (fig. 2.13.)
12-POLIGENIA SI TRANSGRESIUNEA
2.3.9.Poligenia (polimeria)
Mai multe gene nealele, care segregă independent, pot afecta acelaşi caracter,
expresia sa fenotipică depinzând de numărul de gene dominante prezente.
NILSSON-EHLE a constat că la grâu, în determinarea culorii bobului sunt implicate
2 (3) perechi de gene nealele, notate cu R1, R2, (R3). Culoarea bobului depinde de numărul
de gene dominante prezente şi numărul de gene nealele (2 sau 3), implicate. Din figura
2.14, rezultă că intensitatea culorii boabelor de grâu, la indivizi rezultaţi în F2, este
proporţională cu numărul de gene în stare dominantă prezente în genotipul lor. Indivizii cu
4 gene R (R1R1R2R2) în genotipul lor, vor avea bobul roşu închis, cei cu trei gene R, vor
avea bobul roşu, cei cu două gene R, vor avea bobul roşietic, cei cu o genă R, vor avea
bobul roşu pal, iar cei cu ambele gene în stare recesivă (r1r1r2r2), vor avea bobul alb.
Raportul de segregare în F1 este de 1:4:6:4:1, formându-se 5 grupe fenotipice.
2.3.10. Transgresiunea
Mai multe gene nealele, determină în generaţiile de segregare F2-F5, la o parte din
descendenţi, depăşirea expresiei maximale şi minimale a unui caracter, faţă de gradul de
manifestare a acestui caracter la genitori.
Prin încrucişarea unor iepuri, cu blană de culoare închisă (M1M1M2M2M3M3m4m4),
cu iepuri cu blană de culoare deschisă (m1m1m2m2m3m3M4M4), în prima generaţie s-au
obţinut indivizi heterozigoţi cu blană de culoare intermediară (M1m1M2m2M3m3M4m4). Din
descendenţa acestora, pe lângă indivizi cu diferite nuanţe ale blănii, apar şi iepuri cu blană
albă (m1m1m2m2m3m3m4m4), transgresiune negativă (înglobează toate genele recesive),
precum şi iepuri cu blană de culoare neagră (M1M1M2M2M3M3M4M4), transgresiune
pozitivă (înglobează toate genele dominante). Formele transgresive pozitive pot fi utilizate
ca genitori valoroşi, în procesul de ameliorare.
Excepţiile de la tipurile de segregare mendeliană prezentate, sunt în fond aparente,
deoarece mecanismul separării factorilor ereditari şi al formării combinaţiilor rămâne de
tip mendelian.
Există însă şi abateri reale de la proporţiile respective, având o altă sursă, cum ar fi
segregarea preferenţială a cromozomilor, nesepararea cromozomilor omologi în meioză,
formarea nerandomizată a zigoţilor la fecundare.
Astfel, repartiţia întâmplătoare în meioză a cromozomilor omologi la celulele fiice şi
formarea gameţilor cu cromozomi omologi şi gene alele în raport de 1:1 sunt uneori
deranjate, producându-se segregarea preferenţială a unor cromozomi.
În consecinţă, în macrosporogeneză, la plante, se întâmplă ca un cromozom să se
localizeze de preferinţă în oosferă, iar omologul lui în unul din ceilalţi nuclei ai sacului
embrionar, neparticipând astfel la formarea zigotului. Aberaţii similare pot să apară şi la

16
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

formarea spermaţiilor şi a polenului şi ele afectează proporţiile în care apar grupele de

fenotipuri în descendenţă.
Nondisjuncţia cromozomilor în meioză are ca efect la prima diviziune apariţia unei
celule haploide cu un cromozom suplimentar şi a celeilalte celule haploide cu un
cromozom în minus celulele sexuale care iau naştere vor produce astfel în procesul
fecundării zigoţi cu 2n+1 şi 2n-1 cromozomi, deci cu alte caractere şi cu altă repartiţie la
descendenţi decât în cazul normal.
Formarea nerandomizată a zigoţilor, adică unirea gameţilor în procesul fecundării
nu în mod întâmplător, după cum se realizează de obicei, ci după anumite preferinţe
condiţionate genetic, cum ar fi viabilitatea inegală a celulelor sexuale mascule sau
capacitatea de formare şi maturizarea inegală a stigmatului. Fecundarea nerandomizată
duce, de asemenea, la modificarea raporturilor de segregare mendelian.
13- EREDITATEA CARACTERELOR CALITATIVE SI CANTITATIVE
Însuşirile organismelor sunt de o mare diversitate. Ele se pot totuşi grupa în două
categorii importante: caractere calitative şi caractere cantitative.
Caracterele calitative sunt trăsături ale unui organism care-l fac să se deosebească
categoric de un alt organism. Diferenţele calitative împart indivizii în tipuri distincte, fără
legături prin intermediari. Cele mai tipice prezintă stări alternative ca : prezenţa aristelor la
grâu - lipsa lor, prezenţa-lipsa coarnelor la animale, prezenţa - lipsa pigmentului, pigment
de o culoare - pigment de altă culoare.
În această categorie se înscriu şi trăsăturile definitorii la arbori, forma, structura
anatomică, însuşirile metabolice caracteristice la frunze, flori, fructe, tulpină ş.a.
Caracterele calitative au un grad ridicat de stabilitate şi sunt prea puţin influenţate de
factorii de mediu, care nu pot determina decât mici variaţii de expresie, structură sau
comportament, niciodată fundamentale.
La om, un exemplu concludent îl oferă grupele sangvine, care depind în
exclusivitate de fondul genetic.
În analizele genetice, MENDEL, ca şi alţi cercetători, au exprimat în cercetările lor,
îndeosebi, caractere calitative. Ele sunt determinate adesea de una sau două perechi de
gene (gene majore), iar efectul fluctuaţiilor mediului înconjurător asupra lor, poate fi
imperceptibil după cum s-a mai amintit. Din aceste considerente, în urma încrucişărilor
apar fenotipuri distincte, bine conturate, cu dominanţă completă sau incompletă (gene
semidominante), ceea ce determină o variabilitate discontinuă.
Caracterele cantitative se caracterizează prin următoarele: se apreciază cantitativ
prin măsurare, cântărire, numărare, cronometrare etc., de aceea se mai numesc şi caractere
metrice; sunt determinate, adesea, de mai multe gene şi nu pot fi separate uşor şi categoric
pe clase de fenotipuri. Sunt puternic influenţate de condiţiile de mediu şi prezintă o
variabilitate continuă, adică fenotipuri cu valori cuprinse între cele mai mici şi cele mai
mari valori, ca un şir continuu de fenotipuri. Variabilitatea unor asemenea caractere se
studiază cu ajutorul biometriei.

17
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

14-CARACTERISTICILE EREDITATII CARACTERELOR CANTITATIVE

Un exemplu privind ereditatea mendeliană a caracterelor cantitave şi punerea în
evidenţă a principalelor sale caracteristici o reprezintă cercetările lui EAST (1916) la
Nicotiana longiflora. Încrucişând între ele două varietăţi de Nicotiana, una cu corola de 40
mm lungime (P1), iar cealaltă cu corola de 93 mm (P2), caractere foarte constante, EAST a
obţinut în F1 şi F2 plante cu lungime intermediară, cu deosebirea că variabilitatea hibrizilor
F2 a fost dublă faţă de cea a hibrizilor din F1 (fig. 2.15).
Autofecundând plante din F2, deosebite în ceea ce priveşte lungimea corolei, s-au
obţinut în F3 familii care în medie au avut aceeaşi lungime a corolei ca şi formele parentale
din F2.
Mai mult, prin selecţia divergentă a plantelor din F2 şi F3 s-au obţinut familii care au
avut valori foarte apropiate de valorile tipice părinţilor iniţiali (P1 şi P2). Aplicând selecţia
în F4 şi F5 s-a reuşit să se deplaseze media formelor extreme şi mai mult către cea a
varietăţilor parentale (P1 şi P2). Rezultatele obţinute l-au făcut pe EAST să emită
următoarele postulate:
- încrucişarea între varietăţi homozigote va da în F1 populaţii având aceiaşi
uniformitate ca cea a formelor parentale;
- variabilitatea populaţiilor din F2, va fi mai mare decât a populaţiilor din F1 ;
- în cazul când populaţiile din F2 sunt suficient de mari, pot fi întâlniţi indivizi cu
valori egale cu ale formelor parentale ;
- în unele cazuri unii indivizi din generaţia F2 pot chiar depăşi tipurile parentale,
apar deci transgresiuni ;
- indivizii situaţi în diferite puncte ale curbei de frecvenţă a populaţiilor F2, vor da
în F3 şi în generaţiile următoare familii care se vor deosebi marcant între ele.

Rezultatele obţinute de EAST în urma hibridării celor două varietăţi de Nicotiana şi

postulatele stabilite au dus la concluzia că genele joacă un rol foarte important în ereditatea
caracterelor cantitative.
NILSSON-EHLE (1909) cercetând ereditatea culorii la boabele de grâu a stabilit că
aceasta este determinată de trei perechi de gene şi anume: R1r1, R2r2, R3r3 din care genele
dominante R1, R2 şi R3 condiţionează culoarea roşie, iar genele recesive r1, r2 şi r3 culoarea
albă. Fiecare din cele 3 perechi de gene segregă independent conform legii segregării
independente a perechilor de caractere a lui MENDEL. Astfel, în urma autofecundării
indivizilor R1r1 se obţin plante cu boabe roşii şi cu boabe albe în raport de 3 roşii (R1-) : 1
alb (r1r1). În cazul segregării a două perechi de gene (R1r1, R2r2) raportul dintre cele două
categorii de plante este de 15 roşii : 1 alb, iar în cazul segregării a trei perechi de gene
(R1r1, R2r2, R3r3) raportul de segregare este de 63 roşii : 1 alb.
Interpretând rezultatele, NILSSON-EHLE a elaborat teoria genelor polimere
potrivit căreia există factori ereditari cu acţiune foarte asemănătoare, care îşi însumează

18
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

efectele, determinând formarea aceluiaşi caracter cantitativ. Cu cât numărul factorilor

creşte, cu atât caracterul controlat devine mai expresiv.
Astfel de gene cu acţiune individuală redusă care participă la formarea aceluiaşi
caracter au fost numite gene polimere (gene multiple, factori multipli). Fiecare genă în
parte urmează ereditatea de tip mendelian întocmai ca genele cu efect calitativ. Când
genele respective se asociază produc, în urma adiţiei efectelor, o variaţie cantitativă
continuă.
La arbori, un exemplu ipotetic de determinism polimeric poate fi dat la molid, în
ceea ce priveşte forma solzilor conurilor.
Molidul carpatic (Picea abiens var. montana) prezintă conuri cu solzi acuminaţi
(ascuţiţi), în timp ce molidul de origine austriacă (P. abiens var. europaea) are conuri cu
solzi rotunjiţi la vârf. Este posibil ca formarea solzilor să fie codificată de două perechi de
gene alele A1a1 şi A2a2 care, prin încrucişări, în F2 să dea combinaţii genotipice de 9 şi
clase fenotipice în număr de 5 (fig. 2.16 ).
Reiese din analiza datelor din tabel că în funcţie de cota de participare a alelelor A1a1 şi
A2a2, vârfurile solzilor variază de la puternic acuminaţi în genotipul A1A1A2A2, la evident
rotunjit în genotipul a1a1a2a2. În acest caz, însă, nu numai genele A1 şi A2 ar fi active ci şi
alelele a1 şi a2 care codifică forma rotunjită a conurilor, fără însă ca între aceste gene să
apară relaţii de dominanţă şi recesivitate.
Teoria genelor polimere a lui NILSSON-EHLE a fost confirmată prin cercetările lui
EMERSON şi EAST (1913) la porumb, DEVENPORT la om, SHULL (1914) la traista
ciobanului şi EAST (1916) la tutun.
Ereditatea caracterelor cantitative a fost fundamentată sub aspect ştiinţific de către
MATHER (1949, 1953). Potrivit concepţiei sale transmiterea caracterelor se efectuează
prin două categorii de gene : poligenele minore şi obligogenele sau genele majore.
Primele controlează caracterele cantitative iar ultimele caracterele calitative. Poligenele
sunt gene cu efect slab, de unde şi numele de gene minore. Pe măsură ce se acumulează ele
exercită o acţiune puternică în procesul de formare a caracterelor, fiind echivalentă cu
genele polimere.

CAPITOLUL III
Bazele citologice ale eredităţii
3. Organizarea celulară a matariei vii

Celula, ca formă superioară de organizare a materiei vii, este unitatea morfologică şi

funcţională de constituire a tuturor organismelor vii, cu excepţia virusurilor. Celula posedă
metabolism individual, ciclu de viaţă şi energie proprie, fiind capabilă de creştere şi
autoreproducere independentă.

19
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

În raport cu complexitatea structurală a celulei şi mai ales a nucleului, organismele

vii aparţin la două tipuri de organizări: tipul procariot şi tipul eucariot.
15- ORGANIZAREA CELULARA LA EUCARIOTE
Organizarea eucariotă, mai complexă, este caracteristică algelor verzi, brune şi roşii,
ciuperci, muşchi, ferigi, gimnosperme şi angiosperme, şi organismelor animale.
În linii mari, o celulă eucariotă este alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu
(fig. 3.1.)
Membrana celulară (plasmalema) la plante este protejată, de regulă, de un perete
celular de natură pectică-celulozică, având rol de schelet. La animale, plasmalema
reprezintă un strat superficial de condensare plasmatică, peretele celular lipsind.

Citoplasma, înalt diferenţiată structural şi funcţional, este alcătuită din :

a) citosolul (hialoplasma), reprezintă mediul în care sunt incluse celelalte
componente putând să existe în stare de gel, sau de sol.
b) sistemul de membrane sau reticolul endoplasmetic, poate fi neted (alfa), sau
rugos (beta). Cel neted este reprezentat printr-o reţea de tubuşoare şi vezicole la
nivelul cărora se sintetizează în principal hormoni. Sistemul endoplasmatic rugos
are pe suprafaţa sa formaţiuni granulare ribozomale, constituind ergastoplasma,
activă în sinteza proteinelor de secreţie.
Organitele celulare sunt formaţiuni intracelulare, unele prezente în toate celulele
(mitocondriile, aparatul Golgi, lizozomii, ribozomii), altele prezente numai în celulele
vegetale (plastidele), cu rol în procesele metabolice specifice.
a) Ribozomii sau granulele lui Palade sunt constituite din ARN-ribozomal şi
proteine, cu rol important în sinteza proteică. Au o structură constantă, sub formă
sferică sau elipsoidală. Ribozomii pot exista în citoplasmă, sau ataşaţi de
reticolul endoplasmatic. Ei se pot cupla cu ARN-m în procesul de biosinteză
formând polizomii.
b) Mitocondriile sunt structuri mici, independente, considerate centrele energetice
ale celulei. La nivelul lor a fost pus în evidenţă ADN, cu rol în ereditatea
extracelulară. ADN-ul mitocondrial este dublu eliciodal circular şi reprezintă mai
puţin de 1% din ADN-ul celular.
Mitocondriile sunt capabile de autoreplicare, de creştere, de stocare şi
transmitere a informaţiei genetice specifice, comportându-se ca nişte organite
semiautonome, cu continuitate citologică şi genetică.
c) Plastidele sunt organite citoplasmatice proprii celulei vegetale, cu rol esenţial în
procesul de sinteză şi stocare a substanţelor organice. Conţin toate elementele
unui sistem genetic (ADN şi ARN), având astfel rol ereditar.
d) Aparatul Golgi este o reţea perinucleară, alcătuit din formaţiuni numite
dictiozomi, cu rol în procesul de maturare proteică, în transportul şi depozitarea
substanţelor elaborate.

20
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

e) Centrozomul, depistat în celula animală şi vegetală, este format din doi centrioli
şi centrosferi şi are rol în formarea fusului de diviziune. Fiind purtător de ADN,
are rol ereditar.
f) Lizozomii sunt corpusculi de formă ovoidă, ce conţin enzime digestive fiind
responsabili de digestia intracelulară. Beneficiază de enzime hidrolitice
(proteoză, ribonucleoză, fosfatază ş.a.) şi sunt specifice celulei animale.
Formaţiuni cu funcţii asemănătoare au fost semnalate şi la plante (peroxizomi,
sferozomi şi glioxizomi).
Nucleul sau carionul este partea cea mai reprezentativă a celulei sub aspect genetic,
reprezentând 1/4-1/3 din volumul total al celulei. Nucleul ca entitate morfologică, este
alcătuit din membrană nucleară, cariolimfă, nucleol, cromocentrul şi cromatină
(cromozomi).
a) Membrana nucleară se evidenţiază în interfază. Este formată din două
membrane lipoproteice, prevăzute cu pori prin care se realizează schimburile
dintre cariolimfă şi citoplasmă. Membrana exterioară se racordează cu reticolul
endoplasmatic, prin care realizează legătura între membrana nucleară şi cea
celulară. Are rol important în organizarea şi funcţionarea cromozomilor, precum
şi în procesul de replicare şi transcriere de ADN.
b) Cariolimfa, nucleoplasma sau matrixul nuclear, este mediul în care sunt incluse
formaţiunile nucleare, putând exista în stare de gel sau sol.
c) Nucleolul, este prezent în nucleu ca un corp sferic, vizibil în interfază şi profază
ataşat la unii cromozomi în zona strangulaţiei secundare. Numărul nucleolilor
este caracteristic fiecărei specii.
d) Cromatina reprezintă starea în care se găseşte materialul cromozomal în
interfază sub forma fibrei elementare de cromatină. Prin condensarea fibrei
elementare de cromatină, în cursul diviziunii celulare se pot evidenţia
cromozomii.
16- CROMOZOMII LA ORGANISMELE EUCARIOTE-
MORFOLOGIE,COMP. CHIMICA
Principalii purtători ai informaţiei genetice la eucariote sunt cromozomii prezenţi în
nucleul celular. Aceştia sunt constituiţi din cromatină, ce conţin aproximativ 60% proteine,
35% acid dezoxiribonucleic (ADN) şi 5% acid ribonucleic (ARN).
După funcţiile lor, cromozomii sunt de două tipuri: autozomi, ce se regăsesc în
celulele somatice şi variază ca număr de la o specie la alta şi heterozomi, sau cromozomi
ai sexului. Celulele somatice conţin două seturi de autozomi şi doi heterozomi XX sau XY,
iar celulele sexuale conţin un set de autozomi şi un heterozom.
3.1.1.1. Morfologia cromozomului la eucariote
Sub aspect morfologic, cromozomul eucariot prezintă următoarele formaţiuni:
cromatidele surori, centromerul, constricţia secundară, telomerii, satelitul şi knobul.
21
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Cromatidele surori sunt două unităţi structurale identice genetic, unite la nivelul
centromerului.
Centromerul (strangulaţia sau constricţia primară) este zona cu care cromozomul se
fixează de fibrele fusului de diviziune celular. El împarte cromozomul în două braţe scurt,
sau proximal (p) şi braţul lung, sau distal (q) (fig. 3.2).
În raport cu poziţia centromerului, distingem următoarele tipuri morfologice de
cromozomi:
- telocentrici, cu poziţia centromerului terminală;
- acrocentrici, poziţia centromerului fiind subterminală ;
- submetacentrici, cu poziţia centromerului submediană ;
- metacentrici, poziţia centromerului fiind mediană.
Strangulaţia sau constricţia secundară este asemănătoare centrome-rului, însă la
nivelul ei cromatidele nu se unesc. Zona se mai numeşte şi organizator nucleolar, la acest
nivel fiind ataşat de obicei nucleolul.
Telomerii sunt formaţiuni terminale ale cromozomilor ce le conferă stabilitate. În
lipsa acestora apar restructurări cromozomale şi modificarea morfologică.
Satelitul sau trabantul este o formaţiune facultativă, separată de restul
cromozomului prin strangulaţia secundară. De regulă este dispus pe braţul proximal (scurt)
al cromozomului.
Knobul este o formaţiune terminală sau subterminală heterocromatică, dispus pe
anumiţi cromozomi, cu valoare de marker citologic (fig. 3.3.).
3.1.1.2. Structura cromozomului eucariot
Elementul structural de bază al cromozomului este nucleosomul. La microscopul
electronic, nucleosomii apar ca un şirag de perle, fiecare fiind alcătuit dintr-un miez
histonic pe care se înfăşoară două spire de ADN. Între doi nucleosomi există elemente de
legătură constituite din segmente scurte de ADN asociate cu o componentă histonică H1
(fig. 3.4). Succesiunea mai multor nucleosomi determină formarea fibrei simple de
cromatină, care la rândul ei se spiralează sub formă de selenoid şi formează fibra
elementară de cromatină, care constituie elementul de bază a cromozomului. În interfază
cromozomii se găsesc sub această formă elementară de cromatină.
3.1.1.2. Compoziţia chimică a cromozomului eucariot
Cromozomii sunt alcătuiţi din cromatină, substanţă fundamentală ce conţine acizi
nucleici şi proteine, lipide şi poliglucide, ioni de calciu şi magneziu.
ADN-ul nuclear reprezintă aproximativ 95% din totalitatea ADN-ului celular, şi
răspunde de stocarea informaţiei genetice şi continuitatea ei de la o generaţie la alta.
Cantitatea constantă de ADN din fiecare cromozom este supusă unei variaţiuni ciclice,
determinată de separarea cromatidelor în cadrul ciclului celular. ADN-ul din care este
constituită cromatina poate fi de două feluri : ADN cu corespondenţă de codare şi fără
corespondentă de codare.

22
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

- ADN-ul cu corespondenţă de codare este activ în procesul de transcripţie, putând

fi de două feluri :
a) ADN nerepetitiv (unic) care conţine gene active în procesul de sinteză a
proteinelor celulare, ce poartă mesajul genetic necesar transcrierii ARN-m ;
b) ADN repetitiv, corespunde genelor ce poartă mesajul genetic transcrierii ARN-r,
ARN-t şi ARN-m necesar biosintezei histomelor.
- AND-ul fără corespondenţă de codare, inactiv în procesul de transcripţie este
înalt repetitiv, fiind sub două forme:
a) ADN spaţiator, dispus între secvenţele unice;
b) AND satelit cu localizare telomerică, sau în vecinătatea centromerului şi a
satelitului.
ARN-ul cromozomal se găseşte în cantitate diferită în celulele diferitelor organe,
reprezentând cca. 10% comparativ cu ADN.
Proteinele se prezintă sub forma de nucleoproteine şi sunt: histon şi nonhiston.
Histonele sau proteinele bazice sunt omogene, cu rol de reglare nespecific al
activităţii genelor şi rol structural. Nonhistonele sunt foarte heterogene, cu rol enzimatic,
structural şi reglator specific a activităţii genelor.
17- CARACTERISTICILE CARIOTIPULUI LA EUCARIOTE
Alături de elementele morfologice, caracteristicile cromozomilor sunt exprimate
prin numărul, forma şi mărimea acestora.
Numărul, forma şi mărimea cromozomilor dintr-o celulă somatică constituie
cariotipul unui individ sau a unei specii. Acesta reprezintă un criteriu de identificare a
speciilor.
Numărul cromozomilor oscilează de la o specie la alta şi este relativ stabil pentru
indivizii aparţinând unei entităţi taxonomice. În celulele somatice cromozomii sunt dispuşi
în perechi, unul de origine maternă şi unul de origine paternă (cromozomi omologi), având
aceiaşi formă, aceiaşi mărime şi aceiaşi valoare genetică, alcătuind garnitura diploidă,
notată cu 2n. În celulele sexuale, sau gameţi, există un singur set de cromozomi, adică câte
un cromozom din fiecare pereche, numărul lor fiind redus la jumătate. Aceasta este starea
haploidă şi se notează cu n.
La monocotiledonate numărul de cromozomi este cuprins între 2n=4 şi 2n=300, iar
la dicotiledonate între 2n=6 şi 2n=226 (DARLINGTON şi WHYLIE, 1995).
La arbori în celulele somatice numărul cromozomilor (2n) este cuprins între 12 şi 14
(la genurile Cercis, alnus, Laurus ş.a. şi 62-82 la genurile Ailanthus, Tilia etc. majoritatea
speciilor forestiere de interes, de la noi – molidul, bradul, laricele, pinul, fagul, stejarul,
castanul ş.a. au 24 de cromozomi.
Forma cromozomilor se stabileşte în metafaza diviziunii mitotice, când cromozomii
ating maximum de contracţie, în funcţie de poziţia centromerului. În anafază, ca urmare a
îndoirii braţelor cromozomale la nivelul centromerului, pot să apară configuraţii în forma
literei V, L sau I.
23
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Mărimea cromozomilor diferă de la o specie la alta. Lungimea lor variază între 2 şi

220 microni, iar grosimea între 0,2 şi 2 microni.
Datorită caracteristicilor morfologice, fiecare cromozom poate fi identificat în
celulele indivizilor. Cu toate modificările care apar pe parcursul diviziunilor celulare,
cromozomii apar în acelaşi număr, cu aceiaşi formă şi mărime, ceea ce permite
individualizarea şi recunoaşterea lor în cadrul complexului cromozomal.
18-REPRODUCEREA CELULARA, CICLUL CELULAR MITOTIC SI
SEMNIFICATIA SA GENETICA
Substratul material al eredităţii se caracterizează prin continuitate. Această
proprietate se realizează la nivel celular şi se asigură prin reproducerea sa cu fidelitate,
transmiţându-se odată cu diviziunea, de la o celulă la alta şi în procesul reproducerii, de la
o generaţie la alta.
Ciclul celular mitotic se desfăşoară în celulele somatice şi poate fi definit ca fiind
diviziunea celulară în urma căreia plecând de la o celulă mamă cu un anumit număr de
cromozomi, rezultă două celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă,
identice genetic între ele, identice şi cu celula mamă de la care provine.
În cadrul ciclului mitotic se disting două etape : diviziunea nucleului sau cariochineza şi
diviziunea citoplasmei sau citochineza
Chariochineza. Procesele prin care trece materialul genetic din nucleu în
cariochineză se regăseşte în interfază şi mitoza propriu-zisă.
Interfaza sau interchineza, este faza dintre două mitoze succesive. La microscop se
observă nucleul conturat de membrana nucleară, cromozomii fiind prezenţi sub forma
fibrei elementare de cromatină şi nu pot fi individualizaţi. În cadrul nucleului pot fi văzuţi
unul sau mai mulţi nucleoli.
În funcţie de momentul sintezei ADN-ului, interfaza se împarte în trei etape : G1, S
şi G2.
Faza G1 sau prereplicativă se caracterizează prin sinteza proteinelor şi a ARN-ului.
Cromozomii sunt monocromatidici.
Faza S (de sinteză sau replicativă) este caracterizată de sinteza ADN-ului,
concomitent cu a proteinelor histonice, astfel că fiecare cromozom devine bicromatidic,
cele două cromatide surori fiind identice.
Faza G2 (postreplicativă) este perioada de postsinteză în care are loc maturarea
nucleului şi pregătirea sa pentru diviziunea propriu-zisă.
Mitoza sau mitoza propriu-zisă, cuprinde patru faze : profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza.
• Profaza este marcată de apariţia în cadrul nucleului a cromozomilor sub forma
unor fibre subţiri şi lungi. În profază dispar nucleoli, se dezorganizează membrana
nucleară şi se constituie fusul de diviziune.

24
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Metafaza. Cromozomii ajunşi la condensarea maximă se ataşează cu ajutorul

•
centromerului de fibrele fusului de diviziune şi se aliniază la centrul celular formând
placa metafazică sau ecuatorială. În metafază se pot determina numărul, forma şi
mărimea cromozomilor, elemente ce definesc cariotipul unei specii.
• Anafaza se caracterizează prin clivarea longitudinală a cromozomilor, după ce în
prealabil s-a produs clivarea centromerilor. Cromozomii monocromatici se
deplasează cu centromerul înainte, spre polii celulei.
În anafază se asigură repartizarea aceleaşi informaţii genetice la celulele fiice,
având în vedere că cele două cromatide surori sunt identice.
• Telofaza este un proces invers profazei. În cursul telofazei fibrele fusului de
diviziune dispar, iar cromozomii monocromatici ajunşi la cei doi poli se
despiralează, se subţiază şi iau aspectul unui ghem (spirem). Are loc procesul de
reconstituire a membranei nucleare şi a nucleotidelor.
Citochineza. În ţesuturile somatice, în condiţii normale, cariochineza este urmată de
diviziunea citoplasmei.
În celula vegetală, cu perete celular rigid, diviziunea citoplasmatică are loc la
apariţia la centrul celulei a unui corpuscul plasmatic denumit fragmoplast, de forma unui
inel care treptat îşi umple lumenul cu substanţe celulozo-pectice, care se transformă în
perete celular.
La animale citochineza constă în apariţia unei strangulaţii în zona ecuatorială a
celulei, care asigură separarea celulelor fiice.
Distribuţia tuturor componentelor protoplasmatice este foarte precisă şi exactă,
realizată sub control genetic, fapt ce determină formarea a două celule fiice cu aceiaşi
alcătuire structurală şi constituţie genetică.
Semnificaţia esenţială a diviziunii celulare mitotice constă în aceea că ea asigură
continuitatea genetică de-a lungul generaţiilor celulare succesive.
Ciclul celular, prin sporirea numărului de celule şi procesele de biosinteză ce le
implică, asigură creşterea organismului, asigurându-se continuitatea genetică în
ontogeneză, de la o celulă la alta, prin copierea mesajului genetic în interfază şi
repartizarea acestui mesaj în condiţii riguros exacte celulelor fiice prin mecanismul
mitozei, în anafază. În consecinţă, în privinţa informaţiei genetice nucleare, toate celulele
sunt identice. Prin desfăşurarea mitozei se asigură constanţa numerică morfologică şi
structurală a cromozomilor.
19- CICLUL CELULAR MEIOTIC ŞI SEMNIFICAŢIA SA GENETICĂ
Ciclul celular meiotic, sau diviziunea meiotică este un tip particular de diviziune
celulară, caracteristic organismelor ce se înmulţesc pe cale sexuată şi în urma căruia dintr-
o celulă somatică cu 2n cromozomi se formează 4 celule fiice cu n cromozomi, diferite
genetic între ele, diferite şi de celula mamă de la care provin.
Diviziunea meiotică se desfăşoară în celule germinale, localizate în organele de
reproducere şi implică două diviziuni succesive, meioza I şi meioza II, interfaza fiind
25
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

prezentă o singură dată, la începutul ciclului celular, având ca finalitate formarea gameţilor
(fig. 3.6.)
Meioza I (primară sau reducţională). În această fază are loc reducerea la jumătate a
numărului de cromozomi şi fenomenul de recombinare genetică.
Diviziunea meiotică are aceleaşi faze ca şi cea mitotică, atât pentru metafaza I şi II,
însă profaza este mai complexă.
• Profaza I-a. În această fază cromozomii parcurg o serie de procese ce se
realizează în următoarele subfaze: leptonem, zigonem, pachinem, diplonem şi
diachineză.
În leptonem – nucleul se măreşte în volum, cromozomii apar sub forma unor
filamente subţiri, în lungul cărora încep să se contureze cromozomii.
În zigonem cromozomii omologi, unul de provenienţă maternă şi altul de provenienţă
paternă, se alătură şi se unesc doi câte doi, formând cromozomi bivalenţi. Fenomenul
de conjugare a cromozomilor se numeşte sinapsă. Împerecherea cromozomilor
omologi este controlată genetic, realiazându-se strict genă alelă la genă alelă şi se
caracterizează prin formarea complexului sinaptomenal, care permite realizarea
recombinării genetice prin crossing-over.
Pachinemul, se caracterizează prin condensarea cromozomilor, legatura dintre ei
devine din ce în ce mai intimă, devenind posibile fenomenele de recombinare prin
crossing-over.
Diplomenul se caracterizează prin faptul că la fiecare bivalent se pot observa 4
cromatide, datorită tendinţei omologilor de a se separa, rămânând uniţi însă la nivelul
chiasmelor. Această configuraţie poartă denumirea de tetradă cromatidică.
Diachineza este reprezentată de condensarea şi scurtarea puternică a cromozomilor.
Spaţiile dintre chiasme se măresc, chiasmele fiind deplasate spre extremităţile
cromozomilor, fenomen denumit terminalizare.
La sfârşitul profazei I nucleolul şi membrana nucleară dispar, formându-se fusul
nuclear, pe care se ataşează configuraţiile cromozomale bivalente.
Metafaza I. Cromozomii bivalenţi se aşează pe fibrele fusului de diviziune, orientaţi
cu centromerii spre polii opuşi, formând placa ecuatorială. În metafază sunt vizibile incă
chiasmele care leagă cromozomii fiecărei perechi.
Anafaza I. Legătura dintre cromozomii omologi se diminuează, bivalenţii se separă
în cromozomi bicromatici, ce migrează spre polii celulei. În anafaza I are loc reducerea
numărului de cromozomi şi recombinarea genetică intracromozomială, datorită segregării
libere a perechilor de cromozomi.
Telofaza I. Cromozomii, în număr haploid, se grupează în cei doi nuclei, se formează
membrana nucleară, se reorganizează nucleolii şi apar două celule haploide (o diadă).
Cu aceasta se încheie prima diviziune meiotică. Nucleii nou formaţi intră într-un
stadiu numit interchineză. În urma meiozei I, uneori citoplasma se divide, alteori nu. În
acest ultim caz rezultă celule binucleate, numite diade.

26
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Meioza II (mitoză haploidă) este asemănătoare unei mitoze. Ea se petrece în celule

cu număr haploid de cromozomi.
Profaza II. În nucleul normal constituit, cromozomii se condensează şi se
individualizează. La sfârşitul profazei II are loc dezintegrarea membranei nucleare şi
formarea fusului de diviziune.
Metafaza II. Cromozomii se deplasează spre centrul celulei, unde se fixează cu
centromerul de fusul de diviziune, formând placa metafazică (ecuatorială). Aspectul
cromozomilor este de forma literei “X”, configuraţie determinată de prezenţa unui singur
centromer pentru cele două cromatide, iar braţele lor se resping.
Centromerul fiecărui cromozom, care a ţinut unite cromatidele surori, se dublează
structural şi funcţional.
Anafaza II. Are loc separarea centromerilor şi a cromozomilor în cromatide, care
devin cromozomi independenţi ce migrează spre poli.
Telofaza II. Se formează patru nuclei cu număr haploid de cromozomi
monocromatidici. Membrana nucleară se reface în jurul fiecărui grup de cromozomi
haploizi şi are loc apoi citokineza.

Formaţiunea formată din patru celule haploide ce ia naştere la sfârşitul meiozei II se

numeşte tetradă celulară.
Astfel, dintr-o celulă diploidă cu 2n cromozomi, în urma celor două diviziuni ale
meiozei, rezultă patru celule fiice haploide, cu n cromozomi. Fiecare din cele patru celule
formate, conţin combinaţii diferite de gene, asigurându-se astfel variabilitatea genetică.
Ciclul celular mitotic este, de fapt, un ciclu închis în sensul că celulele rezultate în
urma meiozei nu mai reiau ciclul întrucât, la animale, acestea nu se mai divid urmând a
funcţiona ca şi gameţi în procesul de fecundare, iar la plante suferă un număr limitat de
diviziuni mitotice haploide în procesul de formarea gameţilor.
Ciclul celular mitotic contribuie la realizarea a două funcţii biologice majore:
diversitatea lumii vii prin asigurarea variabilităţii genetice a gameţilor şi continuitatea
genetică de la o generaţie la alta în procesul de fecundare, asigurând constanţa numărului
de cromozomi a descendenţelor.
Variabilitatea genetică a gameţilor se asigură în cadrul proceselor de recombinare
intracromozomală prin crossing-over în profaza meiozei I şi intercromozomală la nivelul
setului haploid de cromozomi prin segregarea independentă a perechilor de cromozomi
omologi în anafaza meiozei I .
20-CICLUL DE VIAŢĂ ŞI RECOMBINAREA GENETICĂ LA PLANTELE
SUPERIOARE; SEMNIFICAŢIA BIOLOGICĂ ŞI GENETICĂ
Prin ciclul de viaţă se asigură continuitatea genetică de la o generaţie la alta în
filogeneză şi cuprinde alternarea unor generaţii celulare haploide, în procesul de formare a
gameţilor (gametogeneza), cu a unor generaţii celulare diploide, datorită fecundării.

27
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Gradul de reprezentare a celor două generaţii celulare, haploidă şi diploidă, diferă la plante
şi animale.
La plante, gradul de reprezentare a nivelului haploid şi diploid diferă în raport de
poziţia ocupată pe scara evolutivă.
În urma meiozei rezultă celule haploide, care nu reprezintă gameţi ca şi în cazul
animalelor ci spori din care în urma mitozei haploide succesive va rezulta gametofitul
(generaţia haploidă), formaţiune ce va da naştere gameţilor. Gameţii în urma procesului de
fecundare vor da naştere zigotului diploid şi apoi prin diviziuni mitotice succesive se va
forma sporofitul (generaţia diploidă), care în urma meiozei va produce din nou celule
haploide (spori), încheindu-se astfel ciclul de viaţă.
Diviziunea reducţională (meioza), se produce atât la animale, în spermatogeneză şi
ovogeneză, cât şi la plante, în microsporogeneză şi macrosporogeneză.
În spermatogeneză (meioza, la animale mascule), toate cele patru celule rezultate
sunt de regulă, funcţionale, reprezentând spermatozoizii.
În ovogeneză (meioza, la animale femele), doar una dintre cele patru celule este
funcţională – ovulul – gametul femel.
Gametogeneza la plantele superioare cuprinde microgametogeneza, sau procesul de
formare a gameţilor masculi şi mega sau macrosporogeneza, adică procesul de formare a
gameţilor femeli .
În microsporogeneză (meioza la plante, în cazul grăunciorilor de polen) din fiecare celulă
haploidă a tetradei se formează câte un grăuncior de polen (fig. 3.8.). Acesta, în timpul
germinării, suferă două diviziuni mitotice succesive, în urma cărora rezultă un nucleu
generativ şi unul vegetativ. Nucleul vegetativ se resoarbe, iar nucleul generativ haploid
trece printr-o nouă diviziune mitotică, dând naştere la doi nuclei spermatici, care reprezintă
gameţii masculi.
În macrosporogeneză (meioză, în cazul gameţilor femeli), numai una dintre cele
patru celule ale tetradei este funcţională, devenind sacul embrionar. Nucleul haploid al
sacului embrionar parcurge trei diviziuni mitotoce succesive în urma cărora rezultă opt
nuclei. Unul dintre aceşti nuclei haploizi ai sacului embrionar devine nucleul oosferei
(gametul femel la plante), doi se contopesc dând nucleul secundar diploid al sacului
embrionar, trei formează nucleii antipodelor şi doi devin nucleii sinergidelor.
În urma procesului de fecundare se realizează fuziunea celor două celule sexuale,
masculă şi femelă.
Sub aspect genetic, semnificaţia fecundării este primordială, deoarece prilejuieşte
întâlnirea şi regruparea cromozomilor omologi din gameţi, unul de provenienţă maternă,
celălalt de provenienţă paternă. Celula, dispune astfel de 2n cromozomi fiind diploidă, faţă
de gameţii care sunt haploizi cu n cromozomi.
Unirea gameţilor la fecundare se produce în mod întâmplător, nedirijat, ceea ce
constituie o sursă primordială de variabilitate genetică. Astfel, în cazul combinării a n

28
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

gene, fiecare fiind reprezentată prin câte a alele, numărul de genotipuri (g) ce vor rezulta,
sunt:
n
 a (a + 1) 
g = 
 2 
Din exemplul dat, dacă se iau în calcul numai 10 gene, fiecare cu câte 2, 3 sau 4
alele, numărul de combinaţii este de 310, respectiv 610 şi 1010 etc.
În cazul plantelor superioare, Angiosperme, se produce dubla fecundare, din
contopirea oosferei cu gametul mascul, rezultând oul sau zigotul, iar din unirea nucleului
secundar cu al doilea gamet se formează zigotul accesoriu (fig. 3.9.).
Dacă zigotul este diploid, zigotul accesoriu are trei seturi de cromozomi, fiind
tetraploid, deoarece rezultă din fuziunea nucleului secundar diploid cu gametul mascul
haploid. Faptul că în setul triploid (3n) cromozomi, un număr de 2n cromozomi provin de
la părintele matern şi numai n cromozomi de la cel patern are consecinţe în producerea
unor fenomene genetice, de tipul eredităţii citoplasmatice.
Din zigot, prin diviziuni celulare succesive mitotice, ia naştere embrionul, iar din
zigotul accesoriu, se formează endospermul secundar şi albumenul.
În cazul Gymnospermelor fecundarea este simplă, un singur gamet contopindu-se cu
oosfera .
Endospermul primar al gimnospermelor, deşi îndeplineşte aceleaşi funcţiuni ca şi la
angiosperme, are origine diferită, luând naştere dintr-o celulă a nucelei aflată în apropierea
micropilului şi fiind haploid (n cromozomi).
În esenţă, diferenţierea timpurie a ţesuturilor embrionului, ca şi diferenţierea
postembrionară care urmează, atât la angiosperme cât şi la gimnosperme, are ca sursă
primordială informaţia genetică din structurile ADN ale celulei-ou în care sunt memorizate
de la început toate caracterele organismului.

CAPITOLUL IV
Teoria cromozomală a eredităţii
21-NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA CROMOZOMIALĂ A
EREDITĂŢII
Pentru genetică, studiul celulei şi a diviziunii celulare prezintă o mare importanţă
deoarece face posibilă identificarea materialului genetic, a mecanismului prin care genele
se transmit de la celula mamă la celulele fiice, de la ascendenţi la descendenţi, a modului
cum se realizează recombinarea genetică şi cum se produc mutaţiile la nivel genetic,
precum şi restructurările la nivelul cromozomilor.

29
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Teoria celulară elaborată de SCHLEIDEN şi SCHWANN (1838) şi completată de

WIRCHOW (1855), au demonstrat că organismele au o alcătuire celulară sau pluricelulară
şi că celulele provin exclusiv din alte celule.
După elaborarea teroriei celulare, studiul celulei a luat un avânt deosebit spre
sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, permiţându-i lui MORGAN să
sintetizeze cunoştinţele acumulate într-o teorie cromozomială a eredităţii, completată şi cu
rezultatele experimentale proprii.
Legile eredităţii elaborate de MORGAN, explică transmiterea ereditară a
caracterelor determinate de gene plasate pe perechi diferite de cromozomi.
Teoria cromozomială a eredităţii are patru principii de bază:
• plasarea liniară a genelor pe cromozomi;
• fenomenul de linkage, sau transmiterea genelor plasate pe aceeaşi pereche de
cromozomi;
• fenomenul de crossing-over sau schimbul reciproc de gene între cromozomii
pereche;
• numărul limitat a grupelor de înlănţuire a genelor.
Cercetările lui MORGAN şi colaboratorii săi, au fost efectuate în special asupra
musculiţei de oţet (Drosophila melanogaster). Aceasta se înmulţeşte foarte repede, o
generaţie putând fi obţinută, la o temperatură de 20ºC în numai 12 zile. Acest lucru, a
permis ca pe parcursul unui an să se poată studia un număr mare de generaţii succesive.
Fiecare femelă produce câteva sute de descendenţi. Numărul de cromozomi somatici la D.
melano-gaster este mic (2n=8), putând fi uşor identificaţi la microscop, datorită
deosebirilor lor morfologice.
Studiind câteva sute de mii de indivizi timp de mai mulţi ani, T.H. MORGAN şi
colab. au reuşit să identifice peste 500 de mutaţii care afectau toate organele insectei.
Aceste mutaţii au servit ca material de studiu transmiterii ereditare a caracterelor la
descendenţi şi respectiv a mecanismului cromozomial al eredităţii. Prin încrucişarea
mutantelor între ele sau cu tipul normal, denumit şi “sălbatic” s-a studiat modul de
transmitere ereditară a diferitelor gene în cursul generaţiilor succesive. Aceste rezultate
corelate cu cercetările citologice ale materialului respectiv, au dus la elaborarea
principiilor menţionate la începutul capitolului.
22- PLASAREA LINIARĂ A GENELOR PE CROMOZOMI
Prima teză a teoriei cromozomiale a eredităţii consideră că factorii ereditari (genele)
sunt plasaţi pe cromozom în anumite poziţii precise, denumite loci (locus). De obicei,
genele se prezintă sub formă de perechi alele ce determină dezvoltarea unor caractere
contrastante, din care una este dominantă şi cealaltă recesivă.
T.H. MORGAN a constat că genele pot suferi mutaţii transformându-se în gene
alele. Prin mutaţie, gena dominantă A ce determină tipul normal (sălbatic) se poate
transforma în gena alelă recesivă a. Ca urmare, genele se găsesc de regulă sub formă de
pereche (alele). Genele se notează cu primele 1-4 litere ce desemnează prescurtat
30
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

caracterul afectat de gena respectivă (în limba engleză sau latină). De exemplu, gena
mutantă recesivă ce determină ochi de culoare albă la musculiţa de oţet se notează cu w
(de la engl. white = alb), iar gena alelă ce determină tipul normal cu ochi roşii, cu aceeaşi
literă având indicele + (w+). Gena ce determină corpul de culoare galbenă se notează cu y
(de la engl. yellow = galben), iar alela sa ce determină corpul normal gri, cu y+. Din cele de
mai sus se confirmă ideea că genele alele sunt situate în aceiaşi pereche de cromozomi, în
loci omologi, şi influenţează aceiaşi însuşire a organismului, determinând apariţia unor
caractere contrastante (tabelul 4.1).
Caracterul Genele alele
+
w ochi de culoare roşie
1 Culorae ochilor
w ochi de culoare albă
y+ corp de culoare gri
Culoarea
2 y corp de culoare
corpului
galbenă
vg+ aripi normale
3 Forma aripilor
vg aripi vertigiale

Încrucişând indivizi normali cu diverse mutante sau diferite mutante între ele,
MORGAN constată că transmiterea multor caractere se abate de la cea de-a a doua lege a
lui MENDEL. Admiţând că diferitele caractere ale organismului sunt determinate de
genele plasate pe cromozomi, MORGAN îşi dă seama că numărul genelor este mult mai
mare decât numărul cromozomilor unui organism. De aici concluzia că mai multe gene
sunt plasate în acelaşi cromozom, într-o succesiune liniară, în anumiţi loci.
MORGAN, analizând un mare număr de indivizi de D. melanogaster, femeli şi
masculi, insectă ce are un număr de 8 cromozomi, constată că femelele au o pereche de
cromozomi omologi (XX), iar masculii un cromozom X de formă lineară şi un cromozom
neomolog, Y de forma unui bastonaş frânt.
Aşadar, prezenţa cromozomilor XY determină sexul mascul, iar prezenţa perechii
XX determină sexul femel. Aceşti cromozomi au fost denumiţi cromozomi ai sexului,
heterozomi sau gonozomi, spre deosebire de restul cromozomilor somatici, denumiţi
autozomi. Această descoperire constituie un argument în favoarea ideii plasării genelor pe
cromozomi, întrucât s-a pus în evidenţă că o anumită structură cromozomică este corelată
cu un caracter important, şi anume sexul.
23-FENOMENUL DE ÎNLĂNŢUIRE A GENELOR (LINKAGE)
Studiul celor peste 500 de mutante de D. melanogaster au dus la constatarea nu
numai că genele trebuie să fie plasate în cromozomi, dar ţinând seama de numărul mare al
genelor şi numărul redus al cromozomilor, mai multe gene trebuie să fie plasate în acelaşi
cromozom. S-a ajuns la concluzia că pe fiecare cromozom există un număr mare de gene şi
că ele se transmit împreună, înlănţuite la descendenţi, manifestând fenomenul de linkage.

31
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

La Drosophila melanogaster experienţele făcute de MORGAN au arătat că

transmiterea caracterelor nu se face conform tipurilor de segregare cunoscute, fapt
consemnat încă din 1905 de BATESON şi PUNETT. Cei doi, au constatat că prin
încrucişarea a două varietăţi de Latyrus odoratus, unul cu flori purpurii şi grăunciori de
polen alungiţi, celălalt cu flori roşii şi grăunciori de polen rotunzi, dacă în prima generaţie
s-au obţinut hibrizi cu flori purpurii şi polen alungit, conform tezei dominanţei al lui
MENDEL, în generaţia a doua (F2) s-au realizat raporturi de segregare diferite de cele
mendeliene.
Excedentul de flori purpurii şi polen alungit, ca şi de flori roşii şi polen rotund, care
s-au înregistrat faţă de raportul de segregare 9:3:3:1 a fost pus pe seama tendinţei
caracterelor respective de a se transmite împreună, fenomen denumit de BATESON şi
PUNETT, cuplajul gameţilor.
La Drosophila, încrucişându-se un individ mutant pentru două caractere (corp negru
şi aripi vertigiale) cu un individ normal – sălbatic – (corp cenuşiu şi aripi normale =
caractere dominante), în F1 s-au obţinut numai musculiţe cu fenotip sălbatic – corp gri şi
aripi normale, din heterozigoţi normali.
Aceştia, masculii (♂) se încrucişează cu indivizi dublu mutanţi homozigoţi (femele
♀) realizându-se aşa numita retroîncrucişare sau backcross. În F3 reapar tipurile genitoare
în raport de 1:1 datorită faptului că genele respective fiind plasate pe acelaşi cromozom, se
transmit înlănţuite (linkage).
Constatând că fenomenul se repetă şi în cazul altor mutante, MORGAN consideră
că faptul se datorează plasării celor două gene (corp gri şi aripi normale) pe acelaşi
cromozom şi transmiterea lor se face înlănţuit, fenomen pe care l-a numit linkage.
Conform celei de a doua legi mendeliene, în F2 trebuia să se realizeze o segregare
independentă a caracterelor şi să apară următoarele tipuri de indivizi: (1) aripi normale şi
corp gri, (2) aripi normale şi corp negru, (3) aripi vertigiale şi corp gri şi (4) aripi vertigiale
şi corp negru. În realitate, în urma încrucişării respective, s-au obţinut numai două tipuri de
indivizi - cu aripi normale, corp gri şi cu aripi vertigiale şi corp negru -, identici cu formele
parentale.
Întrucât numărul genelor este mult mai mare decât numărul cromozomilor şi
implicit unele dintre gene fiind localizate pe acelaşi cromozom, este normal ca acestea să
nu se supună legii liberei combinări a genelor, ci să aibă tendinţa de a se transmite la
descendenţi împreună, odată cu cromozomul respectiv.
Genele ale căror locuşi sunt situaţi în cromozomi omologi şi care au tendinţa de a se
transmite împreună, în bloc, la descendenţi, aparţin aceluiaşi grup de linkage. Numărul
grupurilor de linkage este egal cu numărul haploid de cromozomi (n) din celulă. Astfel, la
Drosophila (2n=8) sunt patru grupe de linkage (n=4); la mazăre (2n=14) – 7 grupe de
linkage; la porumb (2n=20) – 10 grupe.
Extrapolând, la principalele specii forestiere numărul grupelor de linkage ar fi: 12 la
molid, pin, brad, larice, tisa, fag, stejar, castan (fiecare specie având 2n=24 şi n=12); 11 la

32
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

ienupăr, tuia, chiparos de California (2n=22 şi n=11); 13 la duglas (2n=26, n=13); 14 la

mesteceni, ulmi şi duzi (2n=28, n=14); la salcâm 10 (2n=20, n=10).
De remarcat că problema numărului grupelor de înlănţuire nu este foarte simplă.
Sunt specii la care numărul grupelor de înlănţuire este inferior numărului perechilor de
cromozomi. La tomate (Solanum lycopersicum) se cunosc numai 10 grupe de linkage, faţă
de cele 12 posibile (2n=24), iar la iepure numai 11 grupe de linkage, în raport cu cele 22
posibile (2n=44).
Fenomenul de linkage se manifestă numai în cazul genelor plasate pe acelaşi
cromozom, în timp ce pentru genele plasate pe cromozomi diferiţi transmiterea ereditară a
perechilor de gene se face independent, aşa cum a descoperit MENDEL.
Intensitatea linkage-ului, capacitatea de transmitere înlănţuită a genelor în
descendenţă, depinde de distanţa dintre ele pe cromozom, genele apropiate transmiţându-
se linkat cu o frecvenţă mai mare decât cele situate la distanţe mai mari. Această constatare
a permis lui MORGAN să pună bazele teoretice privind dispunerea liniară a genelor pe
cromozomi şi să obţină date pentru întocmirea hărţilor cromozomale.
La speciile forestiere, fenomenul transmiterii înlănţuite a genelor de pe acelaşi
cromozom acţionează ca şi în cazul altor specii de plante, dar depistarea caracterelor
linkate rămâne incertă din cauza greutăţilor metodologice ale cercetării, a structurii
genetice practic necunoscute la cromozomii respectivi.
În multe încrucişări între forme şi varietăţi ale speciilor forestiere se remarcă faptul
că numeroase caractere nu sunt independente, foarte posibil ca efect al fenomenului de
linkage.
La foiase, WRIGHT semnalează, că în general, tipul nervaţiunilor la frunze
corespunde cu grosimea frunzei şi conţinutul acestora în ulei. La frunza de fag multe
caractere se asociază foarte strâns în timp ce marginea frunzei vădeşte o anumită
independenţă, ceea ce duce la supoziţia că gena respectivă are raporturi slabe de asociere
cu alte gene implicate în specificitea frunzei.
24-RECOMBINAREA GENELOR ÎNTRE CROMOZOMII PERECHE
(CROSSING-OVER) – SCHIMBUL RECIPROC DE GENE
Studiul mecanismului de transmitere ereditară a arătat că nu întotdeauna genele care
fac parte din aceiaşi grupă de linkage, adică sunt plasate în acelaşi cromozom, se transmit
înlănţuit şi că de la acest fenomen există o serie de excepţii. Pentru a explica aceste
excepţii s-a ajuns la concluzia că între cromozomii pereche are loc un schimb reciproc de
gene, fenomen denumit crossing-over.
La Drosophila, în experienţele clasice ale lui MORGAN, s-au studiat transmiterea
ereditară a caracterelor de la mutante, una cu aripi vestigiale (vgvg) şi corp normal (b+b+)
şi alta cu aripi normale (vg+vg+) şi corp mutant negru (bb). Genele respective sunt plasate
în perechea a doua de cromozomi. În F1 au rezultat indivizi heterozogoţi care aveau
caracterele normale (corp gri şi aripi normale). Ulterior, o femelă obţinută în prima

33
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

generaţie după încrucişare a fost retroîncrucişată cu un mascul care prezenta ambele

mutante, aripi vestigiale şi corp negru (vgvg-bb).
În F2 s-au obţinut patru tipuri de musculiţe, adică cele două tipuri intrate în
combinaţie (vestigiale-gri şi normale-negru) şi două recombinate genetic (fig. 4.2.).
Ultimele două categorii de organisme se datoreşte segregării genelor care de obicei se
transmit înlănţuit. Cauza constă în schimbul reciproc de gene plasate pe cromozomii
pereche în timpul diviziunii meiotice.
Analiza hibridologică arată că hibridul femel F1 produce patru tipuri de gameţi şi
anume: b+vg şi bvg+ şi doi gameţi noi cu genele bvg şi b+vg+. Cei doi gameţi noi apar prin
schimbul segmentelor între cromozomii omologi (crossing-over).
Crossing-overul este o altă teză a teoriei cromozomale a eredităţii, supranumită şi
teza schimbului echilibrat de gene între cromozomii pereche.
În loc să apară jumătate din descendenţi cu aripi vestigiale şi corp normal şi
jumătate cu aripi normale şi corp negru, se obţin 41,5% indivizi cu aripi vestigiale şi corp
gri, 41,5% cu aripi normale şi corp negru, 8,5% cu aripi şi corp normale şi 8,5% cu aripi
vestigiale şi corp negru.
Explicaţia pe care o dă MORGAN este următoarea: în timpul diviziunii mitotice,
cromozomii omologi se apropie foarte mult şi se ating unul de altul, în unul sau mai multe
puncte de contact.. În aceste puncte de contact cromatidele se pot rupe, astfel că între
cromozomii pereche poate avea loc un schimb reciproc de segmente cromatidice. Dacă pe
aceste segmente se află localizate gene diferite, dar alele, schimbarea unor segmente
cromatidice duce la schimbul de gene, în urma cărora apar cromozomi şi gameţi
recombinaţi.
Fenomenul de crossing-over, aşa cum s-a văzut, se produce în stadiul de zigonem-
pachinem al profazei primei diviziuni meiotice, când cromozomii omologi bivalenţi
(fiecare cu câte două cromatide) se apropie foarte mult unul de altul şi vin în contact direct
cu unul sau mai multe puncte – chiasme, în care, din cauza tensiunilor dintre cromatidele
externe şi interne se pot produce rupturi şi implicit, transfer reciproc de segmente (stadiul
de diplomen).
În funcţie de numărul de rupturi în punctele de contact, se ajunge la crossing-over
simplu, dublu, multiplu.
În timp ce MORGAN şi colab. săi limitau crossing-over-ul la nivel intergenic, gena
fiind ultima unitate de recombinare, cercetările ulterioare (după 1950), au demonstrat şi
existenţa crossing-over-ului intragenic.
În afara recombinării genetice reciproce s-a mai relevat şi existenţa recombinării
nereciproce, unidirecţională, numită conversie.
25- FACTORII CARE MODIFICĂ FRECVENŢA CROSSING-OVERULUI
În condiţii normale şi uniforme de viaţă, de la o generaţie la alta, valoarea crossing-
over între două puncte rămâne constantă. Regularitatea manifestării crossing-over-ului,

34
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

precum şi lipsa acestui fenomen la o serie de organisme (moluşte, viermi), fac să se admită
că atât crossing-over-ul cât şi linkage-ul se găsesc sub un anumit control genetic.
Frecvenţa fenomenului de crossing-over este determinată de o serie de factori, dintre
care menţionăm:
Genotipul. La unele organisme fenomenul de crossing-over este frecvent, în timp ce
la altele este practic absent.
Constituţia genetică influenţează frecvenţa fenomenului de crossing-over. S-a
constatat la toate organismele că, în segmentele adiacente centromerului, frecvenţa
chiasmei este mai redusă. Cauza principală se datoreşte faptului că în aceste segmente, în
general, genele sunt foarte dense şi tot aici se află principalele zone heterocromatice.
Aberaţiile cromozomale – structurale şi numerice afectează frecvenţa crossing-over-
ului. Inversia într-o cromatidă suprimă omologia şi deci conjugarea regiunii afectate şi ca
urmare nu pot apărea chiasma şi implicit, nici crossing-over-ul. modificarea numărului de
cromozomi (autopoliploidia, alopoliploidia, monosomia) afectează în diferite moduri
producerea chiasmei şi ca urmare apariţia crossing-over-ului. procentul de crossing-over
creşte odată cu creşterea distanţei dintre gene.
Sexul. La diptere şi lepidoptere la sexul heterogametic (mascul XY, respectiv
femela ZW) nu apare în meioză fenomenul de crossing-over. Faptul este explicat prin lipsa
de omologie între cromozomii X şi Y, respectiv Z şi W, care nu conjugă în meioză.
Vârsta. Frecvenţa crossing-over-ului este maximă la maturitatea sexuală şi scade
odată cu înaintarea în vârstă. La om, frecvenţa procesului de crossing-over este mai mare
la femeile de peste 36 de ani.
Factorii de mediu. Temperatura, lumina, nutriţia pot produce perturbări în apariţia
fenomenului de crossing-over. la Drosophila melanogaster s-a remarcat faptul că
temperatura scăzută măreşte frecvenţa crossing-over-ului în unele segmente şi o
micşorează în alta.
26- HĂRŢILE CROMOZOMALE
Determinarea frecvenţei crossing-over-ului şi a linkage-ului şi, implicit a distanţelor
dintre diferitele gene din acelaşi grup de linkage, a permis să se elaboreze hărţile
cromozomale (hărţi genetice), adică reprezentările grafice ale cromozomilor cu indicarea
poziţiei relative a genelor linkage (a markerilor genetici), constituente. Pentru aceasta s-a
încercat să se stabilească distanţa existentă între diferite gene, utilizându-se ca unitate de
măsură frecvenţa cu care se manifestă fenomenul de crossing-over, deci frecvenţa cu care
apar organismele recombinate.
Procentul de crossing-over în cadrul unei perechi de cromozomi depinde de distanţa
dintre gene. Aceasta porneşte de la raţionamentul logic că dacă genele de pe acelaşi
cromozom sunt plasate mai departe una de alta, posibilitatea manifestării crossing-over-
ului este mult mai mare decât dacă sunt alăturate (fig. 4.3.).
Pentru întocmirea hărţilor cromozomale se foloseşte deci analiza genetică, care
constă în efectuarea de hibridări între indivizi diferiţi din punct de vedere genetic şi

35
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

studierea descendenţei la mai multe generaţii. În acest fel se determină atât grupele de
linkage, cât şi frecvenţa crossing-over-elor, adică distanţa dintre gene.
Hărţile cromozomiale constituie reprezentarea grafică a cromozomi-lor şi a genelor
care alcătuiesc diferite grupe de linkage, gene plasate în cromozomi la distanţe relative,
exprimate în procente de recombinare.
O altă metodă pentru întocmirea hărţilor cromozomiale la unele diptere (D.
melanogaster) este metoda studiului citologic al cromozomilor uriaşi (politeni)
Cromozomii uriaşi sunt de 150 de ori mai lungi decât cromozomii metafazici. ei
sunt formaţi dintr-un mare număr de cromatide paralele, datorită unei replicări succesive
ale cromozomilor fără ca aceasta să fie urmată de separarea cromatidelor. Fenomenul
poartă denumirea de politenie. Deci, celulele glandelor salivare care conţin cromozomii
politeni rămân în profază şi ca urmare nu se mai divid.
Prin colorare, de-a lungul cromozomilor politenici se disting benzi (întunecate) şi
interbenzi (luminoase).
Cromozomii uriaşi de la D. melanogaster prezintă circa 5.000 de astfel de benzi, cu
o morfologie caracteristică şi o poziţie constantă.
Studiul comparativ a numărului, morfologiei şi poziţiei benzilor din cromozomii
uriaşi de la musculiţe de oţet normale şi diferitele mutante au arătat că între poziţia genelor
pe cromozomi şi distribuţia benzilor există o corelaţie directă. Cercetările mai recente au
arătat că numărul de gene de la D. melanogaster este de circa 5.000, ceea ce corespunde cu
numărul de benzi din cromozomii politenici. Aceste observaţii au contribuit la alcătuirea
hărţii citologice la D. melanogaster. Aceasta a permis găsirea unui suport celular
localizării genelor în cromozomi (fig. 4.4.).
Primele hărţi cromozomale au fost realizate de MORGAN şi colab. încă din anul
1920, la Drosophila şi la Zea mays, specii cu însuşiri genetice foarte adecvate acestui scop.
Rezultatele notabile în stabilirea grupelor de linkage şi constituirea hărţilor cromozomale
sunt cunoscute la tomate, grâu, orz, gura leului şi în ultimul timp şi la om.
La arbori, întocmirea hărţilor cromozomale rămâne o problemă deschisă, deoarece
identificarea genelor marker şi verificarea segregării mutantelor în descendenţi prin
metoda hibridărilor sunt greu de analizat. În plus, în cazul arborilor intervin complicaţii
din cauza frecvenţei mari a sistemelor poligenice. Problema nu este totuşi de nerezolvat
dacă, de exemplu, se vor putea găsi markeri fenotipici şi se vor desfăşura studii la specii cu
forme şi varietăţi distincte sau interhibride, cum ar fi molidul, pinul silvestru, stejarul sau,
într-o măsură mai mică, bradul, fagul ş.a.
Teoria cromozomială a eredităţii a avut şi are importante aplicaţii practice. Aceste
cunoştinţe sunt importante în alcătuirea programelor de ameliorare a soiurilor de plante şi
a raselor de animale. Astfel, printr-o alegere judicioasă a genitorilor se obţin hibrizi la
36
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

care, în urma fenomenului de recombinare genetică apar noi combinaţii de gene, creându-
se posibilitatea selecţionării unor forme utile pentru practică.
Prin cunoaşterea hărţilor cromozomiale, a devenit posibil transferul anumitor
cromozomi sau segmente cromozomiale de la un soi la altul, sau chiar de la o specie la
alta. În acest fel s-au transferat gene utile pentru procesul de ameliorare a plantelor şi
animalelor (ex. tranferul rezistenţei la rugini de la speciile sălbatice la grâu).
Elaborarea hărţilor cromozomiale la om prezintă importanţă pentru studiul
maladiilor ereditare.

CAPITOLUL V
27- CONSIDERAŢII PRIVIND GENERALE EREDITATEA
CARACTERELOR SEXUALE
Caracterele sexuale de ordin morfologic, anatomic, fiziologic, comportamental sunt
foarte bine evidenţiate la animale, respectiv la om.
La plantele superioare ele sunt mai puţin distincte, deoarece atât la speciile dioice,
cât şi la cele unisexuate – monoice, diferenţele dintre exemplarele mascule sau femele se
limitează adeseori la structura aparatelor florale.
Faptul se corelează, de altfel, cu existenţa şi evoluţia paralelă a capacităţii de
regenerare, atât pe cale sexuată, cât şi pe cale vegetativă mai ales la Angiosperme, ca şi cu
capacitatea remarcabilă a celulelor de a-şi păstra timp îndelungat multipotenţa
informaţională.
La animale, caracterele sexuale determinate genetic rămân numai acelea care
asigură formarea unui anumit gen de celule sexuale şi care condiţionează deosebiri în
structura organelor interne şi externe de reproducere, implicate în procesul fecundării.
Aceste deosebiri intră în sfera caracterelor sexuale primare, în timp ce caracterele
sexuale secundare, au un anumit rol în reproducerea sexuată, dar nu participă în procesele
de gametogeneză şi fecundare şi nu sunt supuse unui control genetic direct, formându-se
sub influenţa sistemului hormonal (ex. penajul la păsări, talia, pilozitatea, vocea la om ş.a).
Apariţia şi determinarea sexelor au început să fie explicate încă din antichitate
printr-o serie de ipoteze naive, cum ar fi aceea a lui Hipocrate privind “puterea sexuală” a
“seminţei” la părinţi sau în legătură cu funcţiile specifice ale testiculelor, cu direcţia din
care bate vântul ş.a.
Primele cercetări privind mecanismul determinării sexelor se datoresc citologului
HENKING. În anul 1906 WILSON, pe baza cercetărilor citologice la diferite insecte din
genul Protenor, clarifică rolul şi semnificaţia cromozomului X în sexualizare şi introduce
termenul de cromozomi ai sexului, numiţi ulterior heterocromozomi, gonozomi ş.a. Se
poate vorbi de un determinism cromozomal al sexelor. Asociat cu determinismul
cromozomal există şi un determinism genic al sexelor, descoperit la Drosophila de către
BRIDGES.

37
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Determinismul cromozomal, ca şi cel genic, al sexelor trebuie să fie prezent şi la

plantele lemnoase dioice, Ginko biloba, Taxus bacata, Juniperus communis, dintre
răşinoase, Populus alba, P. nigra, P. trenula, Salix alba, Acer negrendo, dintre foioase.
Existenţa unui asemenea determinism genetic rezultă cu certitudine din faptul că la
înmulţirea vegetativă, în cazul plopilor negri hibrizi, sexul arborelui mamă se păstrează cu
stricteţe la descendenţi.
28-TIPURI DE DETERMINISM CROMOZOMAL AL SEXELOR
La plante şi la animale s-au pus în evidenţă mai multe tipuri de determinism
cromozomal al sexelor, tipul Drosophila, cu subtipul Lygaeus şi Protenor, tipul Abraxas
cu subtipurile fluture şi pasăre şi tipul cu haploidie masculă.
• Tipul Drosophila, se caracterizează prin masculi heterogametici şi femele
homogametice şi au fost identificate la insecte, mamifere, inclusiv la om, precum şi la
plante.
Sexul femel, prezintă o pereche de cromozomi ai sexului (heterozomi) identici (XX),
astfel că toţi gameţii femeli produşi de astfel de organisme vor poseda câte un cromozom
X, fiind deci un sex homogametic. Sexul mascul posedă doi cromozomi sexuali diferiţi
(XY), astfel că jumătate din gameţi vor poseda cromozomul X şi jumătate cromozomul Y.
Este deci un sex heterogametic. Din unirea în procesul fecundării a unui gamet femel ce
posedă cromozomul X, cu unul mascul ce posedă cromozomul X, va rezulta o femelă (XX).
Din contră, prin unirea unui gamet femel cu cromozomul X, cu unul mascul ce posedă
cromozomul Y, va rezulta un mascul (YX) (fig. 5.1.).
De obicei, cromozomul Y este mai mic ca dimensiune decât cel X şi posedă mai
puţine gene. În unele cazuri cromozomul Y a dispărut complet. Este vorba de subtipul
Protenor de determinare a sexelor la care femela este XX iar masculul X0, având deci un
cromozom mai puţin (se întâlneşte la lăcuste şi la nevertebrate).
În general, la tipul Drosophila, cu subtipurile Lygaeus şi Protenor, raportul
numărului de masculi şi femele numit sex-ratio este egal (1:1) şi a fost verificat la
numeroase specii de plante şi animale (Melandrium, Brygonia, Canabis ş.a).
Sex-ratio deşi, în general constant, poate suferi modificări condiţionate de factorii de
mediu, cum ar fi termo- şi fotoperioada.
În cazul tipului de determinism sexual de tip Drosophila, ca de altfel şi a altor tipuri,
sexul se hotăreşte în momentul fecundării – tipul singamic – în funcţie de natura
cromozomilor sexului din gameţi. De asemenea, din cele de mai sus rezultă că genele care
determină sexul se transmit de la o generaţie la alta prin acelaşi mecanism ca şi genele ce
specifică alte caractere – raportul genotipic şi fenotipic sex-ratio 1:1 fiind de factură
mendeliană.
Sexul mascul (XY) se comportă ca heterozigot dominant, iar sexul femel (XX) ca
homozigot recesiv.
În ceea ce priveşte determinismul sexual genetic, la Drosophila doar cromozomul X
conţine gene ale sexului, respectiv ale feminităţii, în timp ce cromozomul Y, este

38
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

heterogametic şi practic lipsit de gene ale formării sexului mascul. Încrucişările dintre
musculiţe cu număr variabil de cromozomi X (diploizi şi poliploizi) şi seturi de autozomi
au dovedit că genele determinării sexului se găsesc atât în heterozomi, cât şi în autozomi,
iar sexualizarea depinde de balanţa dintre genele feminităţii din cromozomul X şi genele
masculinităţii din autozomi. Această teorie a echilibrului genelor în determinarea
sexului, este valabilă în cazul Drosophilei, la o serie de animale şi probabil, la arborii
dioici.
• Tipul Abraxas. În comparaţie cu tipul Drosophila, tipul Abraxas de determinism
cromozomal al sexelor se caracterizează prin sex femel heterogametic şi sex mascul
homogametic. Astfel, femelele posedă doi cromozomi ai sexului diferiţi (ZW sau XY) fiind
deci heterogametici. Masculii sunt homogametici având doi cromozomi ai sexului identici
(ZZ sau XX). Prin fecundarea gameţilor femeli cu cromozomul Z sau Y, cu gameţii masculi
Z sau X, vor rezulta descendenţi masculi (ZZ sau XX). Dacă însă fecundarea se realizează
între femele ce posedă cromozomul W sau Y,cu gameţi masculi cu cromozomul Z sau X,
vor rezulta în descendenţă femele (fig. 5.2.). Acest tip de determinare a sexelor este întâlnit
la păsări, la unele specii de amfibieni şi reptile, precum şi la unele nevertebrate.
Adesea cromozomul W sau Y este mai mic ca dimensiuni decât perechea lui (Z sau
X), iar în unele cazuri el a dispărut complet. Este vorba de subtipul fluture, la care femela
este Z0 sau X0, iar masculii ZZ sau XX.
Cele două tipuri de determinism cromozomal al sexelor asigură totodată un raport
constant şi egal între sexe (sex-ratio) de 1:1.
• Tipul de determinism al sexelor cu haploidie masculină (femel 2n şi mascul n). Se
întâlneşte la diferite specii de himenoptere, ca de exemplu albina (Apis mellifera).
Femelele provin din ovule fecundate şi sunt diploide (2n=32), iar masculii din ovule
nefecundate pe cale partenogenetică şi sunt haploizi. Masculul generează însă
spermatozoizi normali cu 16 cromozomi, datorită formării nucleilor de restituţie, prin
care toţi cromozomii dintr-o celulă se dirijează către un singur pol. În determinismul
genetic al sexelor la albine intervin mai multe gene alele, iar femelele diploide sunt
heterozigote pentru aceste alele, în timp ce masculii, haploizi, sunt hemizigoţi, incluzând o
altă alelă decât femela. Încrucişarea dintre o femelă diploidă cu un mascul haploid
heteroalelic, duce la apariţia de femele diplogenotipice, moştenind atât caracterul mamei
cât şi al tatălui, în timp ce trântorii sunt haplogenotipici, moştenind numai caracterul
mamei.
29- FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ DETERMINISMUL GENETIC AL
SEXELOR
Determinismul genetic al sexelor şi funcţionarea sau nefuncţuinarea genelor pentru
masculinitate sau feminitate sunt influenţate de o seamă de factori dintre care menţionăm:
cantitatea de citoplasmă, modul de viaţă, condiţiile de mediu (temperatura, lumina,
umiditatea), hormonii sexuali etc.

39
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Cantitatea de citoplasmă. La viermele marin Dinophilus, femele depun două tipuri

de ouă: cu multă citoplasmă, din care apar femelele şi altele mai mici, cu citoplasmă mai
puţină, din care apar masculii.
La omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), GOLDSCHMIDT a semnalat
existenţa unor factori genetici nucleari şi citoplasmatici ai sexualizării. Insecta manifestă
un puternic dimorfism sexual, masculii fiind homogametici (ZZ), iar femelele
heterogametice (ZW) (determinism sexual tip Abraxas).
Prin încrucişarea unor indivizi masculi şi femeli din rasa europeană, cu femele şi
masculi din rasa japoneză, GOLDSCHMIDT, a obţinut în afară de descendenţi de un
anumit sex şi descendenţi intersexuaţi. Pentru a explica fenomenul el presupune că sexul
este determinat de interacţiunea dintre factorii masculinizaţi (M), localizaţi în cromozomul
Z şi factorii feminizaţi (F), localizaţi în citoplasmă.
Modul de viaţă. Deosebit de interesantă este determinarea sexelor la viermele
nematod Mermis subnigrescens. Acesta îşi depune ouăle pe frunze care fiind mâncate de
lăcuste ajung în intestinul acestora unde are loc ecloziunea. Larvele pătrund apoi în corpul
lăcustei unde îşi completează dezvoltarea, ducând o viaţă parazitară, viermii părăsind la
maturitate gazda pentru a trăi liber pe sol.
Sexul viermilor depinde de numărul paraziţilor care infectează o aceiaşi lăcustă:
dacă numărul este de 1-3 indivizi ei devin femele care se reproduc prin partenogeneză,
dacă numărul paraziţilor este de 4-23 ei se transformă o parte în masculi, o parte în femele
şi o parte sunt intersexuaţi. În fine, când numărul paraziţilor depăşeşte 24 ei devin toţi
masculi. Exemplul de mai sus evidenţiază importanţa modului de viaţă a unor organisme,
în procesul de sexualizare.
Condiţiile de mediu
La plante s-a remarcat faptul că sub influenţa condiţiilor modificate de mediu
(lungimea zilei, temperatura, umiditatea etc.), au loc schimbări importante privind raportul
dintre sexe şi modificări profunde ale inflorescenţelor. Astfel, la cânepă (Cannabis sativa),
plantă dioică, prin cultivarea sa iarna în seră, sub influenţa zilelor scurte se măreşte
proporţia de plante femele de la 50%, la 80-90%.
Mutaţiile suferite de genele care controlează organele sexuale, sau anumite condiţii
de mediu, pot să conducă la apariţia de rudimente ale florii femele în floarea masculă sau
invers, ajungându-se uneori să se formeze gameţi masculi în inflorescenţa femelă sau
ovule şi stigmate în inflorescenţa masculă (ex. porumb).
Un arbore monoic cum este molidul dezvoltă flori femele numai în vârful ramurilor,
în timp ce florile mascule sunt plasate lateral pe lugeri. Aceasţă diferenţiere strictă a unor
celule identice ca potenţial sexual genetic se găsesc sub control fiziologic programat,
condiţionat de nivelul sintezei auxinelor. S-a constatat că auxinele în concentraţie de 0,1%
administrate pe cale artificială alterează expresia sexului, în sensul feminizării, în timp ce
giberelinele induc o puternică tendinţă de masculinizare. Detaşarea frunzelor tinere dinspre

40
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

partea superioară a ramurilor, cauzând reducerea cantităţii de auxine în zonele apicale,

conduce la o masculinizare evidentă a florilor.
Influenţa condiţiilor de mediu asupra formării mugurilor florali nu poate fi
contestată la arborii monoici, care ajung să înflorească şi să fructifice la vârste înaintate (în
masivele păduri, la fag, stejari, brad, molid, chiar la 60-70 de ani) şi la care înflorirea este
periodică.
Hormonii sexuali. Determinismul genetic al sexelor la animalele vertebrate are un
caracter complex, în sensul că diferenţierea cromozomală a sexelor este completată cu un
mecanism care desăvârşeşte sexualizarea în cursul dezvoltării ontogenetice. La mamifere,
de pildă, zigotul are o structură cromozomială bine determinată, fiind genetic mascul sau
femel. Aceasta este etapa genetică a procesului de sexualizare. La om, această etapă ţine
de la fecundare şi formarea zigotului, până ce embrionul atinge vârsta de 35 de zile. Cu
toate acestea embrionul îşi începe dezvoltarea ca organism hermafrodit şi numai ulterior
din progonada hermafrodită, în funcţie de informaţia genetică a autozomilor şi
heterozomilor, se dezvoltă gonadele unisexuate (ovarele şi testicolele). Se poate deci
conchide că informaţia genetică mai ales a heterozomilor determină formarea de gonade
unisexuate. Aceasta este etapa gonadică a procesului de sexualizare care la om ţine până
în a 60-a zi de dezvoltare embrionară. Procesul de sexualizare masculină este continuat
apoi cu ajutorul hormonilor androgeni elaboraţi de testicolul embrionar, în timp ce
procesul de sexualizare feminină se continuă “pasiv” fără a necesita astfel de hormoni. Un
argument în acest sens, îl constituie castrarea embrionilor în perioada în care organele
genitale sunt nediferenţiate sexual şi care – indiferent de sexul genetic – duce la
sexualizarea sa feminină.
Apariţia organelor genitale mascule şi femele constituie astfel o nouă etapă în
procesul de sexualizare a organismelor, etapa hormonală. În etapa pubertăţii are loc
desăvârşirea diferenţierii sexuale a organismelor sub influenţa hormonilor secretaţi de ovar
(foliculina şi progesteronul) şi de testicole (testosteronul) (RAICU, 1980).
Punerea în evidenţă a rolului hormonilor sexuali la vertebrate s-a realizat cu ajutorul
unor experienţe de castrare, transplantare a gonadelor, parabioză, tratamente cu hormoni
etc.
5.3. Fenomenul de sex-linkage
Cromozomii X şi Y conţin şi alte gene în afara celor sexuale. Aceste gene au tendinţa
să se transmită la descendenţi împreună, legate de sex. Astfel, D. melanogaster conţine pe
cromozomul X peste 140 de gene care se transmit înlănţuit, manifestând sex-linkage.
Se diferenţiază gene complet sex-linkage cu cromozomul X, gene complet sex-
linkage cu cromozomul Y, gene incomplet sex-linkage cu cromozomul X şi gene incomplet
sex-linkage cu cromozomul Y.
• Genele complet sex-linkage se transmit după mecanisme particulare, în funcţie de tipul
de determinism sexual Drosophila sau Abraxas.

41
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

La D. melanogaster, pe cromozomul Y se găsesc foarte puţine gene – gene ale

fertilităţii masculilor şi gene pentru ţepi – aşa că genele de pe cromozomul X nu au alele
corespondente, fiind homozigote. De aceea, în cazul musculiţei de oţet, fenomenul
complet de sex-linkage nu se manifestă numai la cromozomul X.
Ca exemplu, în acest sens, se poate da caracterul culoarea ochilor, care, în
experienţele făcute de MORGAN, a permis găsirea unor prime concluzii privind sex-
linkage. Astfel, la încrucişarea unei femele cu ochi roşii, normali, cu un mascul cu ochi
albi (white eyes – w), mutant, în prima generaţie s-au obţinut numai indivizi cu ochi roşii.
Prin încrucişarea descendenţilor în F2 s-a ajuns, conform raporturilor mendeliene la 75%
indivizi normali (ochi roşii) şi 25% indivizi cu ochi albi (raport 3:1), ceea ce dovedeşte că
însuşirea ochi roşii este dominantă, iar cea de ochi albi, recesivă şi că genele respective
segregă independent. Important de reţinut este faptul că toţi indivizii cu ochi albi erau
masculi, în timp ce indivizii cu ochi roşii se structurau 2/3 femele şi 1/3 masculi (fig. 5.3.).
Încrucişând femele cu ochi roşii, heterozigote, din F1, cu masculi cu ochi albi, au
apărut în F2 50% descendenţi cu ochi roşii, dintre care 1/2 femele şi 1/2 masculi şi 50%
indivizi cu ochi albi, de asemenea 1/2 femele şi 1/2 masculi.
S-a putut deduce astfel că genele care determină culoarea roşie sunt plasate pe
cromozomul X, întrucât transmiterea lor din generaţie în generaţie urmează calea
transmiterii cromozomului X.
• Ereditatea complet legată de cromozomul Y la D. melanogaster, se datoreşte genelor
situate pe segmentul specific, neomolog, a heterozomului Y. Genele Y complet sex-
linkage sunt numite gene holandrice, iar modul de transmitere ereditate holandrică. Ele
se moştenesc exclusiv de descendenţii masculi – cazul genelor care afectează forma
urechilor sau formarea membranelor dintre degetele de la picioare etc.
Genele incomplet sex-linkage formează perechi de alele în heterozomii X şi Y, în
segmentele lor omoloage. Aşa sunt genele mutante care controlează daltonismul, retinita
pigmentară, un tip de nefrită ş.a.
Transmiterea ereditară a caracterelor prin sex-linkage pe cromozomul X a fost
relevată şi la plantele dioice din genurile Melandrium, Rumex ş.a. şi nu există motive să se
conteste că s-ar putea manifesta şi la speciile din genurile Populus sau Salix.

CAPITOLUL VI
Noţiuni de genetică moleculară
6. Genetica moleculară este acea ramură a biologiei care studiază ereditatea
organismelor la nivel molecular biochimic. La toate organismele materialul genetic este
reprezentat de acizii nucleici (ADN şi ARN). Aceştia au capacitatea de a înregistra sub o
formă codificată biochimic informaţia genetică, care determină toate caracterele şi
însuşirile organismelor vii.
30- ACIZII NUCLEICI ŞI ROLUL LOR GENETIC, STR CHIMICĂ

42
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Primele experienţe care urmăreau să descopere determinismul genetic al unor

caractere la bacterii au fost efectuate de GRIFFITH (1928). Acesta a injectat la şoareci
pneumococi vii nevirulenţi, împreună cu pneumococi virulenţi, dar care în prealabil au fost
omorâţi prin căldură. S-a constatat că şoarecii din experienţă au murit de pneumonie. Din
animalele moarte au fost izolaţi pneumococi virulenţi vii. De aici s-a desprins concluzia că
pneumococii nevirulenţi în contact cu “resturile” pneumococilor virulenţi, devin şi ei
virulenţi. Deci, are loc un proces de transformare a pneumococilor nevirulenţi în
pneumococi virulenţi (fig. 6.1.). Procesul de transformare în acest caz, a fost descifrat, în
1944, de către AVERY şi colab. care au descoperit experimental că acidul
dezoxiribonucleic (ADN) este capabil să transforme caracterele ereditare de la un tip de
pneumococi la altul. Unii pneumococi, notaţi cu litera “S”, formează colonii netede, au o
capsulă şi sunt virulenţi; alţii notaţi cu litera “R” alcătuiesc colonii rugoase, nu au capsulă
şi sunt nevirulenţi. Din cauză că la tipul “S” capsula poate fi formată din diferite
polizaharide, există mai multe tipuri de pneumococi SI, SII,SIII etc.
1 - pneumococi nevirulenţi; 2 - pneumococi virulenţi; 3 - pneumococi virulenţi
omorâţi prin căldură; 4 - pneumococi virulenţi omorâţi prin căldură împreună cu cei
nevirulenţi.
În mod spontan, prin mutaţie, aceşti pneumococi îşi pot pierde capsula şi devin
nevirulenţi de tipul RI, RII, RIII etc. AVERY şi colab. au extras ADN din celulele
pneumococilor de tipul SIII, pe care l-au introdus în mediul de cultură al pneumococilor
nevirulenţi de tipul RII (fig. 6.2.). După 24 h s-a constatat că printre pneumococi de tip RII
apare şi un anumit număr de pneumococi SIII. S-a dovedit că pneumococi RII s-au
transformat în pneumococi SIII sub influenţa ADN de tipul donor. Pneumococii
transformaţi transmit caracterele respective în descendenţi.
La eucariote, primele tentative de transformare genetică s-au făcut la raţe de către
BENOIT şi colab., în 1959. Raţele de rasă Peking injectate cu ADN extras din testicolele
şi eritrocitele sângelui rasei Khaki Campell au suferit modificări importante în ce priveşte
culoarea ciocului, a penajului, talia, forma şi poziţia capului, comportamentul ş.a.
creâindu-se o nouă rasă de raţe, Blanche neige. Fenomenul de transformare a fost pus,
ulterior, în evidenţă la numeroase specii de plante şi animale fapt ce a demonstrat că ADN
reprezintă substratul biochimic al eredităţii, de la virusuri până la sistemele biologice
celulare. ADN-ul constituie, în mod indiscutabil materialul genetic celular, având
capacitate transformatoare atât la microorganisme, cât şi la organismele superioare.
Cantitatea de ADN în celule este constantă, spre deosebire de cantitatea de acid
ribonucleic (ARN) sau proteine, care suferă variaţii substanţiale. De asemenea, ADN are o
mare stabilitate, ceea ce atestă, odată în plus, semnificaţia sa majoră de substrat genetic,
transmis ca atare de la o generaţie la alta. ADN reprezintă substratul ereditar universal al
eredităţii. Structurile ADN joacă rol de stocare sau memorizare a informaţiei genetice,
secvenţele succesive de baze azotate constituindu-se în ceea ce se cunoaşte sub numele de
gene.

43
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Unele virusuri nu posedă ADN, ci ARN, fiind denumite ribovirusuri.

Evidenţierea rolului genetic al ARN viral s-a realizat la virusul mozaicului tutunului
(VMT). Rolul genetic al ARN la VMT s-a pus în evidenţă prin separarea pe cale chimică a
ARN de proteina virală, după care s-au făcut infecţii artificiale cu ambele componente ale
virusului. S-a constatat că numai ARN viral are capacitate infecţioasă. La plantele infectate
cu ARN a avut loc sinteza de ARN viral, dar şi a proteinei virale. Aceasta dovedeşte că
materialul genetic în cazul ribovirusurilor este acidul ribonucleic (ARN). La ribovirusuri,
genele sunt constituite din ARN. La viroizi, organisme mai simple ca virusurile, capabile
de a provoca boli la plante, materialul genetic este reprezentat de o moleculă de ARN.
În concluzie, la unele virusuri şi la viroizi, ARN-ul este materialul genetic cu rol în
transmiterea ereditară a caracterelor.
Structura chimică a acizilor nucleici
Acizii nucleici sunt substanţe chimice macromoleculare alcătuite din unităţi mai
simple denumite nucleotide. O nucleotidă este alcătuită dintr-o bază azotată, un zahar şi un
radical fosforic. Bazele azotate din molecula acizilor nucleici sunt de două tipuri: purinice
şi pirimidinice, ele rezultând dintr-un nucleu denumit purină şi respectiv pirimidină.
Structura moleculară a ADN-ului a fost descoperit în 1953 de către WATSON şi colab.
Purina este un tip de bază de azotaţi, alcătuită dintr-un heterociclu format din 5
atomi de carbon şi 4 de azot, în timp ce pirimidina are o alcătuire ceva mai simplă, fiind o
bază azotată formată dintr-un heterociclu de 6 atomi din care 4 de carbon şi 2 de azot. Cele
mai importante baze purinice sunt adenina (A) şi gaunina (G). Acestea sunt prezente atât
în molecula de ADN cât şi în cea de ARN.
Cele mai importante pirimidine sunt: citozina (C), şi timina (T) în ADN. La ARN,
în locul timinei se află uracilul (U).
Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi
dezoxiriboza la ADN. Aceste zaharuri sunt pentoze, având câte 5 atomi de carbon (fig.
6.3., 6.4., 6.5.).
Prin unirea unei baze azotate cu un zahar, riboza sau dezoxiriboza, se obţin aşa
numitele nucleozide. Prin fosfatizarea nucleozidelor se obţin nucleotidele care sunt
unităţile de bază ale acizilor nucleici. Prin înlănţuirea nucleotidelor se obţin polinucleotide
sau acizi nucleici, în care intră mai mult de 10 nucleotide.
31. ACIDUL DEZOXIRIBONUCLEIC (ADN)-DENATURAREA ŞI
RENATURARE
Macromolecula de ADN este bicatenară fiind formată din două lanţuri
polinucleotidice, înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun, formând un dublu helix. Cele
două catene ale helixului de ADN sunt antiparalele.
Cele două lanţuri polinucleotidice sunt complementare, în sensul că întotdeauna o
nucleotidă care conţine o bază azotată purinică se leagă cu una ce conţine o bază azotată

44
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

pirimidinică şi invers. Ca urmare în macromolecula de ADN nu există decât 4 tipuri de

legături: A-T, T-A, G-C, C-G.
Structura bicatenară a ADN se realizează cu ajutorul unor punţi de hidrogen - duble
între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină. Aceste legături sunt de natură
electrostatică.
Denaturarea şi renaturarea ADN. Un fenomen legat de structura bicatenară a ADN
este denaturarea. Prin încălzirea unei soluţii în care se găseşte ADN, cele două catene se
despart şi ADN-ul devine monocatenar. Dacă se realizează o răcire bruscă a soluţiei,
macromoleculele rămân sub forma monocatenară şi poartă denumirea de ADN denaturat.
Dacă răcirea se realizează treptat, se refac punţile de hidrogen dintre cele două tipuri de
catene complementare şi macromoleculele devin bicatenare, rezultând ADN renaturat.
Pe această bază se pot realiza hibrizi moleculari dintr-un amestec de catene de
ADN, provenind de la diferite specii.
Prin realizarea de hibrizi moleculari de tip ADN-ADN de origini diferite se poate
determina gradul de complementaritate a nucleotidelor şi respectiv înrudirea filogenetică a
organismelor de la care s-a preluat ADN-ul.
32-REPLICATIA MACROMOLECULEI DE ADN
În celulele fiecărei specii se găseşte o anumită cantitate de ADN, în care se află sub
formă codificată informaţia genetică. Pentru realizarea diviziunii celulare este necesară,
printre altele, dublarea prealabilă a cantităţii de material genetic. În acest fel, celulele fiice
vor avea aceeaşi cantitate de ADN cu celula mamă.
Sinteza ADN poartă denumirea de replicaţie deoarece se realizează după modelul
semiconservativ (fig. 6.7.). Prin ruperea punţilor de hidrogen, moleculele de ADN se
separă în cele două catene complementare, iar nucleotidele libere din citoplasmă se
ataşează pe bază de complementaritate de catenele vechi. Vor rezulta două molecule de
ADN bicatenar, fiecare având o catenă veche (care are rol de matriţă) şi catenă nouă
sintetizată.
În acest fel se asigură sinteza noilor molecule de ADN cu mare fidelitate,
moleculele-fiice fiind identice cu moleculele-mamă.
Ipoteze privind sinteza ADN consideră că aceasta s-ar realiza după tipul conservativ
(sinteza “de novo”) sau după tipul dispesriv (dispersarea ADN în părţi componente).
Studiul sintezei ADN in vivo şi in vitro a demonstrat că ea se realizează după tipul
semiconservativ propus de WATSON şi CRICK deoarece acest mecanism asigură o înaltă
fidelitate în sinteza noilor macromolecule de ADN, identice cu cele vechi. Ţinând seama
că sinteza ADN se realizează după sistemul semiconservativ, că în acest proces cele două
catene servesc drept matriţe pentru catenele nou sintetizate şi că prin acest proces
informaţia ereditară este transmisă fidel noilor macromolecule, procesul de sinteză a ADN
a primit denumirea de replicaţie.
ADN a fost replicat in vitro, ce către KORNBERG în 1954, cu ajutorul enzimelor
celulare.

45
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

33- ACIZII RIBONUCLEICI (ARN)

Acizii ribonucleici (ARN) au, în general, o structură monocatenară, fiind alcătuiţi
dintr-un singur lanţ polinucleotidic.
Există mai multe tipuri de ARN, având funcţii diferite:
1) ARN viral constituie materialul genetic al unor ribovirusuri cum sunt: virusul
mozaicului tutunului (VMT), virusul poliomelitei, virusul gripal ş.a.
2) ARN mesager (ARN-m) are rol de a copia informaţia genetică a unei catene din
macromolecula de ADN şi, în felul acesta, realizează ceea ce se cheamă
fenomenul transcripţie, o etapă în procesul de decodificare a informaţiei
genetice şi de sinteză proteică. La ARN-m succesiunea nucleotidelor este
complementară cu aceea a catenei de ADN de la care a copiat informaţia.
Greutatea moleculară a ARN-m este variabilă, deoarece şi mărimea informaţiei
copiate este variabilă.
3) ARN de transfer (ARN-t) are rolul de a transfera aminoacizii la locul sintezei
proteice. Are o greutate moleculară mică şi relativ constantă, alcătuit dintr-o
succesiune de 70-90 de nucleotide. Este monocatenar, cu porţiuni bicatenare,
care formează o tijă şi trei bucle mari, fapt care îi conferă forma de trifoi.
4) ARN ribozomal (ARN-r) intră în alcătuirea ribozomilor şi are rol în sinteza
celulară a proteinelor. În molecula sa sunt numeroase plieri neuniforme datorită
legăturilor dintre nucleotidele complementare U-A sau G-C.
5) ARN nuclear mic (ARN-sn) se găseşte în nucleul eucariotelor, legat în mod
stabil de proteinele nucleare. Acest tip de ARN este alcătuit dintr-o secvenţă de
circa 100 de nucleotide, având un rol important în funcţionarea nucleului.
34- CODUL GENETIC SI SINTEZA PROTEICA
În anul 1953, după descoperirea structurii macromoleculei de ADN, s-a lansat
supoziţia existenţei unui cod genetic şi că secvenţa nucleotidelor de-a lungul
macromoleculei de ADN trebuie să conţină sub formă codificată informaţia genetică a
organismelor. Evident că s-a pus problema legăturii dintre secvenţa celor 4 tipuri de
nucleotide, ce conţin diferite baze azotate purinice şi pirimidinice (adenina, guanina,
citozina şi timina) cu secvenţa aminoacizilor din catenele polipeptidice.
SAMOV (1954) a emis ipoteza că în macromolecula acizilor nucleici se găseşte
codificată informaţia genetică necesară sintezei moleculelor de proteine.
Macromoleculele de acizi nucleici conţin un număr mare de nucleotide, astfel că
prin modificarea secvenţei nucleotidelor se poate înregistra o enormă cantitate de
informaţie genetică. Dacă se consideră că o genă este formată în medie dintr-o secvenţă de
1000 de nucleotide, numărul posibil de schimbări în secvenţa nucleotidelor este imens,
fiind egal cu 41000 sau 10602. Prin înlocuirea unei singure nucleotide din cele 1000 ale unei
gene, se pot produce 3000 de tipuri de gene alele. Evident că în felul acesta
macromoleculele de acizi nucleici au o capacitate practic infinită de variaţie şi respectiv de
înregistrare a informaţiei genetice.

46
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Macromoleculele de ADN conţin programul sintezei proteinelor, informaţia

genetică ce determină ordinea de succesiune a aminoacizilor. Legăturile dintre secvenţa
nucleotidelor în ADN şi succesiunea aminoacizilor în molecula proteică se realizează cu
ajutorul codului genetic. Unităţile de codificare a informaţiei genetice sunt reprezentate de
codoni.
Codonul este alcătuit dintr-o secvenţă de trei nucleotide din macromolecula de
ADN, având capacitatea de a determina includerea unui anumit aminoacid în molecula
proteică.
Prin codificarea celor 20 de aminoacizi care intră în alcătuirea proteinelor, există 64
de codoni, fiecare fiind format dintr-o secvenţă de trei nucleotide. Informaţia genetică din
moleculele de ADN este mai întâi transferată într-o macromoleculă de ARN mesager
(ARN-m), prin fenomenul de transcripţie, după care este decodificată şi transformată într-
o secvenţă de aminoacizi prin translaţie (fig. 6.8.)
Între secvenţa nucleotidelor din ADN şi secvenţa aminoacizilor din molecula
proteică există o strânsă corelaţie, fenomen denumit colinearitate.
Prin combinarea variată a celor 20 de aminoacizi, prin modificarea secvenţei lor în
catenele polipeptidice, se poate realiza un număr imens de proteine.
Macromoleculele de ADN sunt alcătuite dintr-un număr mare de nucleotide, care
sunt însă de numai 4 tipuri. Prin modificarea secvenţei celor 4 tipuri de nucleotide, se
poate înregistra, cu ajutorul codului genetic, o cantitate imensă de informaţie genetică.
ADN-ul este deci alcătuit dintr-o secvenţă de codoni, ce determină succesiunea
aminoacizilor în moleculele proteinelor.

Codul genetic şi caracteristicile sale

Codul genetic este alcătuit din 64 de codoni, cifra reprezentând totalitatea
combinaţiilor posibile a celor 4 tipuri de nucleotide luate câte 3, adică 43 S-a reuşit
descifrarea completă a codului genetic, în sensul că sunt cunoscute toate tripletele de
nucleotide (codoni) din ARN-m ce codifică diferiţii aminoacizi. Aceşti codoni sunt formaţi
din 4 tipuri de nucleotide conţinând bazele azotate adenină, uracil, guanină şi citozină.
Adevăratul cod genetic conţinut în macromolecula de ADN poate fi foarte uşor
cunoscut prin înlocuirea nucleotidelor din ARN-m (fig. 6.9.) cu componentele lor: citozina
(C) prin guanină (G), guanina (G) prin citozină (C), adenina (A) prin timină (T) şi uracilul
(U) prin adenină (A).
Ţinând seama că există mai mulţi codoni decât aminoacizi (20), s-a dovedit
experimental că mai mulţi codoni pot codifica un acelaşi aminoacid. Deci codul genetic
este degenerat. Datorită fenomenului de degenerare a codului genetic, un anumit
aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni diferiţi. Astfel, leucina este codificată de
codonii UUA, UUG, CUU, CUC şi CUG.

47
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Codul genetic este nesuprapus, adică doi codoni succesivi nu au nici o nucleotidă
comună şi este fără virgulă (citirea informaţiei genetice se face continuu: între doi codoni
succesivi nu există semne de punctuaţie). Din totalul de 64 de codoni ai codului genetic,
un număr de 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar 3 codoni (UAA, UAG şi UGA) nu
codifică aminoacizii, ci numai marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP).
Codul genetic este universal. Acest fapt a fost dovedit prin studiul proteinelor
biosintetizate în sisteme celulare libere, provenite de la bacterii şi de la mamifere, sub
influenţa unor ARN sintetizaţi artificial. S-a constatat că indiferent de originea sistemului
celular liber se obţin aceleaşi proteine, fapt ce constituie argumentul că aminoacizii ce
intră în alcătuirea proteinelor respective sunt codificate de aceeaşi codoni. Ţinându-se
seama de universalitatea codului genetic, s-a dedus că are o origine foarte veche, luând
naştere în însăşi procesul de apariţie a vieţii pe pământ.
Recent, s-a demonstrat existenţa unor excepţii de la “universalitatea” codului
genetic. Astfel, în genomul mitocondriilor (organite celulare de la eucariote) codul genetic
prezintă mici deosebiri faţă de cel “universal”. De pildă, codonul UGA, care în nucleu are
semnificaţia de STOP, în genomul mitocondrial (ADN-mt) codifică aminoacidul triptofan.
Existenţa unor deosebiri minore în ADN-mt nu afectează în ansamblu, universalitatea
codului genetic, acelaşi la procariotele acelulare şi celulare, precum şi la eucariote.
O altă caracteristică a codului genetic este modalitatea în care se realizează
descifrarea mesajului genetic conţinut într-o succesiune de nucleotide. S-a demonstrat că
citirea mesajului genetic se face într-un singur sens, astfel că, absenţa unei singure
nucleotide (deleţia) sau adăugarea unei nucleotide (adiţia) face ca mesajul să fie citit
eronat, în continuare.
35-FUNCTIILE MATERIALULUI GENETIC (TRANSCRIPTIA SI
TRANSLATIA INFORMATIEI GENETICE)
Rezultatele cercetărilor privind funcţiile materialului genetic pot fi sintetizate în
relaţia ADN → ARN → proteine (fig. 6.10).
Conform acesteia informaţia genetică se reproduce prin replicaţie şi este
decodificată (transformată într-o proteină sau enzimă specifică) prin transcripţie şi
translaţie.
Transcripţia constituie fenomenul prin care informaţia unei catene de ADN este
transmisă la ARN-mesager (ARN-m), precum şi altor tipuri de ARN. Translaţia înseamnă
transformarea unei secvenţe de nucleotide şi respectiv de codoni din ARN-m într-o
secvenţă de aminoacizi în catena polipeptidică.
După cum se ştie, proteinele, care au un rol extrem de important structural şi
funcţional, sunt foarte variate în natură. Ele reprezintă, de regulă, circa 50% din substanţa
uscată a celulelor. Unele proteine, cum este colagenul, au rol în realizarea structurilor
organismului, iar altele, cum sunt enzimele, au rol de a cataliza reacţiile metabolice.
Sinteza proteinelor in vivo se realizează pe baza informaţiei genetice din acizii
nucleici.

48
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Până în prezent au fost identificate peste 100.000 proteine diferite, vegetale şi

animale. În linii mari, toate aceste proteine sunt alcătuite din variaţia secvenţei a 20 de
aminoacizi.
În procesul de sinteză proteică la nivel celular, intervin trei tipuri de acizi
ribonucleici: ARN-mesager (ARN-m), ARN-ribozomal (ARN-r) şi ARN-solubil (ARN-s),
fiecare având un rol bine determinat. Rolul ARN în decodificarea informaţiei genetice a
fost pus în evidenţă de BRACHET şi colab. (1950-1955), care au demonstrat că în celulă
sinteza proteică este însoţită de o mărire considerabilă a cantităţii de ARN.
Recent s-a descoperit că unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o
moleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unui ADN cu
ajutorul căruia se replică. Este pentru prima oară când se demonstrează experimental că
ARN-viral (ARN-v) poate servi ca matriţă pentru sinteza ADN-ului. Fenomenul poartă
denumirea de reverstranscripţie sau inverstranscripţie.
36-ETAPELE SINTEZEI PROTEICE
Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu a fost pusă în
evidenţă la alga monocelulară Acetabularia mediteraneea. Dacă se îndepărtează nucleul
celular, biosinteza proteinelor continuă câtva timp în celula anucleată a algei, însă cu
viteză redusă. După aproximativ 20 de zile, activitatea biosintetică încetează complet şi
alga anucleată moare. Dacă însă în acest timp se introduce un nucleu în citoplasma
respectivă, în câteva minute alga îşi reia pe deplin activitatea.
Prima etapă în procesul de sinteză proteică o constituie transcripţia informaţiei din
ADN în ARN-m.
Fenomenul de transcripţie a informaţiei genetice de la ADN la ARN se realizează cu
ajutorul enzimei ARN polimeraza. ARN-m copiază informaţia genetică numai a unei
catene din macromolecula de ADN.
În celulele procariotelor, ARN-m copiază informaţia genetică a mai multor gene
adiacente care alcătuiesc un operon. Ca urmare, se sintetizează mai multe proteine, de care
celula are nevoie la un moment dat. Pe măsură ce se sintetizează moleculele de ARN-m,
începe sinteza catenelor polipeptidice.
La eucariote, ARN-m copiază de regulă informaţia genetică a unei singure gene.
Acest ARN-m, după ce suferă unele modificări prin eliminarea secvenţelor non-
informaţionale, migrează în citoplasmă, unde are loc sinteza proteică.
Prin transcripţia informaţiei genetice se înţelege nu numai sinteza ARN-m ci şi a
celorlalte două tipuri de acizi ribonucleici (ARN-r şi ARN-t), care sunt necesari pentru
realizarea sintezei proteice.
A doua etapă a sintezei proteice este reprezentată de translaţie, în urma căreia o
secvenţă de nucleotide din ARN-m este transformată într-o secvenţă de aminoacizi în
molecula proteică. ARN-m se cuplează cu ribozomii din citoplasmă formând poliribozomi.
Concomitent are loc activarea aminoacizilor (AA) din citoplasmă prin legarea lor de ATP
(adenozintrifosfat), substanţă chimică ce serveşte ca donator de energie.

49
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Cele trei faze ale biosintezei proteice pot fi redate sintetic astfel:
1. AA + ATP a → AA~AMP+P~P
min oacil sin tetaza

In această fază un aminoacid oarecare AA este activat în urma reacţiei cu molecula

de ATP donatoare de energie sub influenţa enzimelor denumite aminoacilsintetaze.
Ca urmare, aminoacidul se leagă de AMP (adezinmonofosfat), iar două grupuri
fosfat sunt puse în libertate.
2. AA~AMP+ARN-t a → AA~ARN-t+AMP
min oacil sin tetaze

În această fază are loc transferul aminoacizilor activi la ARN-t, sub influenţa
aceloraşi enzime din etapa precedentă. Cu ajutorul moleculelor de ARN-t
aminoacizii sunt transferaţi la locul sintezei proteice în ribozomi.
3. AA1~ARN-t1+AA2~ARN-t2 peptidpo lim → AA1~AA2+ARNt1+ARN-t2
eraze

În aceasţă fază, aminoacizii, de exemplu, AA1 şi AA2 se unesc între ei prin legături
peptidice cu ajutorul enzimelor peptidpolimeraze. Se formează în acest fel catene
polipeptidice, iar moleculele de ARN-t sunt puse în libertate şi sunt reciclate, adică
refolosite în procesul sintezei proteice. De asemenea şi ribozomii sunt reciclaţi în
cursul sintezei proteice.
37GENA. STRUCTURA SI FUNCTII, TIPURI
În concepţia clasică, gena era definită de către JOHANNSEN (1909), ca unitate a
materialului genetic, localizată în cromozomi. În organismele haploide genele se prezintă
sub formă simplă, iar în cele diploide sub formă de alele. Tipul primar al genei (tipul
sălbatic) se modifică prin mutaţii formând una sau mai multe alele ce afectează acelaşi
caracter. În cazul organismelor diploide descendenţii primesc numai câte un membru al
perechii respective de alele, de la fiecare genitor.
În concepţia clasică, gena are trei trăsături de bază:
- uniformitatea funcţională, în sensul că determină producerea unui efect
fenotipic ;
- unitate mutaţională, prin care gena normală ce determină tipul sălbatic se
transformă prin mutaţii în alela, sau alelele sale, astfel că este afectat caracterul
respectiv ;
- unitate de recombinare genetică, prin care genele se pot transfera de pe un
cromozom pe perechea sa, prin fenomenul de crossing-over.
Genele, pe baza localizării lor pot să fie autozomale şi heterozomale. Determinarea
poziţiei unei gene într-un anumit cromozom a făcut posibilă alcătuirea hărţilor genetice.
Sub aspectul manifestării lor genele pot să fie recesive, dominante, codominante,
epistatice, hipostatice, complementare sau indiferente.
În timp ce genele nucleare se transmit la descendenţi şi segregă după tipul
mendelian, genele extranucleare prezintă un tip de moştenire nemendelian. Între cele
două tipuri de gene de la organismele eucariote poate exista un fenomen de interacţiune, în
sensul că cele nucleare pot determina funcţionarea sau nefuncţionarea celor extranucleare,
împreună putând produce un anumit fenotip.
50
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Apogeul în concepţia clasică despre genă a fost reprezentată de ipoteza o genă - o

enzimă, elaborată de BEADLE şi TATUM (1941). Această ipoteză poate fi sintetizată
astfel:
• Toate procesele biochimice din organisme sunt controlate genetic, fiecare
reacţie dintr-un lanţ metabolic fiind determinată primar de o genă. Între gene şi
enzimele respective există raportul de 1:1. Prin mutaţia unei singure gene are loc
blocarea sintezei enzimei corespunzătoare şi a reacţiei biochimice catalizată de ea.
Ca urmare are loc blocarea întregului lanţ metabolic. Ipoteza consideră că fiecare
genă controlează sinteza, funcţionarea şi specificitatea unei anumite enzime.
Noţiunea de genă a evoluat foarte mult odată cu apariţia geneticii moleculare şi a
perfecţionării metodelor de investigaţie la nivel molecular.
Gena în concepţia actuală poate fi definită drept un segment al macromoleculei de
ADN (sau ARN în cazul unor virusuri), format dintr-o anumită secvenţă de nucleotide,
care acţionează ca o unitate funcţională şi care conţine secvenţa nucleotidelor într-o
moleculă de ARN-m (transcripţia genetică) şi respectiv a aminoacizilor într-o catenă
polipeptidică (translaţia genetică)
Gena este alcătuită dintr-un mare număr de subloci potenţial mutabili, dispuşi linear
într-o anumită ordine şi între care poate avea loc fenomenul recombinării genetice.
Dimensiunea genelor este variabilă, în funcţie de cantitatea de informaţie genetică
pe care o posedă. La bacterii s-a calculat că în medie o genă este formată dintr-o secvenţă
de 900-1.500 nucleotide, fiecare aminoacid fiind controlat genetic de o tripletă de
nucleotide denumită codon.
Dacă o proteină este alcătuită dintr-o singură catenă polipeptidică sau din mai multe
dar identice, ea este codificată de o singură genă. În cazul când molecula proteică este
formată din mai multe catene polipeptidice nonidentice, ea este codificată de mai multe
gene. De exemplu, hemoglobina A este alcătuită din 4 catene polipeptidice, identice două
câte două (α şi β), ea fiind codificată de două gene diferite.
Sub aspect funcţional, genele pot fi clasificate în 4 categorii :
1) Gene structurale care determină secvenţa aminoacizilor într-o catenă
polipeptidică, astfel că între secvenţa nucleotidelor în acidul nucleic şi cea a aminoacizilor
din proteina corespunzătoare se observă fenomenul colinearităţii.
2) Gene reglatoare, au rolul de a controla sinteza proteică la nivelul celulei, în
funcţie de condiţiile de mediu extracelular sau de necesităţile funcţionale ale celulei.
3) Gene arhitecturale care asigură integrarea proteinelor sintetizate în structurile
celulare.
4) Gene temporare care activează cele 3 gene anterioare, pe baza unui program în
timp şi spaţiu, astfel că în organism se realizează fenomenul citodiferenţierii.
WADDINGTON (1965), a denumit întreaga serie de procese biochimice care duc de
la genă la caracterul fenotipic respectiv sistem de acţiune a genelor.

51
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

În timp ce la procariote genele sunt formate dintr-o secvenţă de nucleotide continuă,

ce codifică o secvenţă de aminoacizi, la eucariote genele sunt alcătuite din segmente
informaţionale, separate de segmente non-informaţionale. De exemplu, gena ce determină
sinteza ovalbuminei la găină este constituită din “bucăţi” prezentând întreruperi de
secvenţe de nucleotide care este transcrisă în ARN-m. Aceasta înseamnă că în şapte
regiuni ale genei există inserţii de secvenţe de nucleotide care nu sunt transcrise în ARN-
m. Ca urmare gena este alcătuită din segmente informaţionale, separate prin segmente de
ADN non-informaţional, sau silenţios. Secvenţele de nucleotide non-informaţionale
incluse în gena respectivă se numesc introni. Au o mărime variabilă între 300 şi 1.400
perechi de nucleotide. Regiunile intercalare se numesc extroni şi ele constituie cu adevărat
gena.
În genomul eucariotelor există un număr relativ mic de gene, comparativ cu
cantitatea totală de ADN. De exemplu, la om, s-a calculat că numărul posibil de gene ar fi
egal cu 3× 106. În realitate, numărul de gene este mult mai mic, fiind egal cu 5× 104.
Aceasta înseamnă că numai o mică parte din genomul uman este constituit din gene
funcţionale, în timp ce cea mai mare parte din genom este constituit din ADN non-
informaţional, cu alte roluri.
6.4.1. Funcţiile genelor şi dogma centrală a geneticii
Genele au două funcţii: autocatalitică şi heterocatalitică. Dogma centrală a geneticii
constă în faptul că informaţia genetică se găseşte în ADN, ea putând să fie replicată
(funcţie autocatalitică) şi decodificată prin transcripţie şi translaţie (funcţie
heterocatalitică). Ca urmare, fluxul de informaţii este unidirecţional : ADN → ARN –
proteine.
Funcţia autocatalitică a genelor. Constă în capacitatea lor de a se autoreplica cu
mare fidelitate, astfel că în procesul diviziunii celulele fiice moştenesc, de regulă, aceleaşi
gene existente şi în celula mamă. La organismele pluricelulare, fiecare celulă a
organismului posedă totalitatea genelor caracteristice speciei respective, numai că în celule
specializate funcţionează anumite gene, restul găsindu-se în stare represată.
La plante s-a demonstrat că atât celulele diploide ale organismului, cât şi cele
haploide, sunt capabile să regenereze în culturi celulare întreg organismul.
Deoarece la majoritatea organismelor materialul genetic este reprezentat de ADN şi
numai în cazul unor virusuri este reprezentat de ARN, funcţia autocatalitică a genelor este
reprezentată de procesul de replicaţie a acizilor nucleici. Acest proces se realizează după
tipul semiconservativ, prin care moleculele de ADN nou sintetizate sunt de fapt numai pe
jumătate, deoarece ele sunt formate dintr-o catenă polinucleotidică veche şi una nou
sintetizată. Existenţa complementarităţii nucleotidelor de-a lungul macromo-leculei de
acizi nucleici, permite sinteza materialului genetic, cu o mare fidelitate. Numai aşa se
poate explica stabilitatea relativă a organismelor vii, transmiterea informaţiei genetice în
cursul generaţiilor succesive.

52
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Funcţia heterocatalitică a genelor. Constă în capacitatea lor de a determina sinteze

specifice de proteine, enzime şi alte biomolecule. Aceasta înseamnă că informaţia genetică
pe care o conţine fiecare genă este la un moment dat decodificată şi transformată într-o
secvenţă de aminoacizi, adică în catene polipeptidice.
În fiecare celulă de tip procariot sau eucariot, genele se găsesc, de regulă, într-un
singur exemplar sau formă de alele, în timp ce numărul moleculelor proteice este foarte
mare, de zeci sau sute de mii. Aceasta înseamnă că decodificarea informaţiei genetice
conţinută în moleculele de ADN se realizează cu o viteză foarte mare, încât celulele pot
sintetiza rapid cantităţi mari de molecule proteice. Pentru aceasta există un sistem de
amplificare, prin care genele sunt copiate în numeroase exemplare de ARN-m prin
fenomenul de transcripţie şi apoi prin translaţie sunt transformate în secvenţe de
aminoacizi, adică în catene polipeptidice.
Recent s-a descoperit că la eucariote genele cuprind secvenţe de nucleotide
informaţionale denumite exoni şi secvenţe non-informaţionale denumite introni. Astfel,
gena este alcătuită din mai multe bucăţi, din care numai exonii sunt transcrişi în ARN-m şi
informaţia lor genetică este decodificată şi transformată în segmente de aminoacizi. În
procesul de transcripţie intronii sunt eliminaţi.
De exemplu, gena ovalbuminei, a proteinei din albuşul ouălor de găină, este format
dintr-o secvenţă de 8 exoni şi 7 introni, care alternează. Ca urmare, genele de la eucariote
sunt mult mai mari decât cele de la procariote, deoarece au segmente de ADN non-
informaţional. Acest ultim tip de ADN are rol în procesul de evoluţie prin duplicarea
genelor.
Genele de la eucariote au o structură discontinuă sau în mozaic.
6.4.2. Gene suprapuse. La bacteriofagul phix 174, care are un genom circular, s-au
descoperit gene suprapuse. Gena A a acestui virus bacterian este mai mare, iar gena B de
dimensiuni mai reduse, fiind inclus în gene A. De asemenea genele D şi E sunt suprapuse
(fig. 6.11.). Aceasta înseamnă că sinteza ARN-m poate începe din două puncte diferite ale
aceleaşi gene, astfel
că se pot sintetiza două catene polipeptidice de mărimi diferite.
6.4.3. Pseudogene. În genomul unor eucariote au fost evidenţiate pseudogene, adică
nişte gene relicte, care şi-au pierdut funcţiile şi care au numai rol în menţinerea arhitecturii
moleculare a cromozomilor. Astfel de gene se regăsesc în familia genelor hemoglobinelor,
a imunoglobinelor etc. cu care se înrudesc structural. Fiind nefuncţionale, pseudogenele
acumulează mutaţii cu o frecvenţă mărită.
6.4.4. Elemente genetice transpozabile
Elementele genetice transpozabile sau transpozonii sunt segmente de ADN de 750-
40.000 perechi de baze, capabile să circule în cadrul genomului atât la procariote, cât şi la
eucariote şi să se insere în diverse locusuri. Ele pot determina mutaţii genice, restructurări
cromozomale, activarea unor gene silenţioase, inactivarea unor gene etc. Traspozonii sunt
de două tipuri :

53
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

- traspozoni simpli, mai mici ca dimensiuni şi care conţin numai gena traspozazei,
enzimă cu ajutorul căreia se realizează transpoziţia ;
- transpozoni complecşi, de dimensiuni mai mari, care pe lângă gena traspozazei
conţin una sau mai multe gene care sunt transpozate dintr-un locus în altul al
genomului.
Inducerea transpoziţiei se realizează în condiţii de stress provocat de agenţii fizici
(radiaţii, şocuri de temperatură) şi chimici (substanţe mutagene, poluante etc.) sau prin
cultura de celule şi ţesuturi pe medii artificiale. În aceste condiţii se produce o
destabilizare a genomului, fapt ce determină o mare variabilitate genetică. Aceasta permite
o capacitate mărită de adaptare a organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu şi
bineînţeles supraviaţuirea. Elementele genetice transpozabile au un rol important în
evoluţia rapidă a organismelor vii în condiţii de stress.

CAPITOLUL VII
7. Ereditatea extranucleră
38- GENE EXTRANUCLEARE
În celulele eucariotelor marea majoritate a genelor, respectiv a materialului genetic
sunt localizate în nucleu. Ca urmare, genele nucleare se manifestă în conformitate cu legile
mendeliene şi cu teoria cromozomială a eredităţii.
O mică parte din materialul genetic celular se găseşte însă plasat în citoplasmă,
alcătuind ereditatea extracromozomială sau citoplasmatică. Fenomenul eredităţii
extranucleare este determinat de prezenţa în citoplasma celulelor a unor gene denumite
gene extranucleare sau plasmagene, spre deosebire de genele nucleare sau cromogene.
În timp ce o mică parte din fenomenele de ereditate extranucleară sunt controlate
exclusiv de genele citoplasmatice, în cazul majorităţii fenomenelor de acest tip, au un
control dublu rezultat din interacţiunea cromogenelor şi plasmagenelor.
Determinanţii genetici necromiozomiali pot fi clasificaţi, după natura lor, în trei
grupe :
1) Gene necromozomiale localizate în diferite organite de tipul cloroplastelor şi
mitocomdriilor ;
2) Gene necromozomiale localizate în particole infecţioase stabilizate în celulă
(particole kappa şi lambda la parameci, particole sigma şi cele ce modifică sex-
ratio la Drosophila etc.) ;
3) Gene necromozomiale plasate în constituienţi citoplasmatici foarte mici,
nedetectabili citologic (gene care determină androsterilitateea citoplasmatică).
7.1.1. Genele mitocondriale şi cloroplastice
Mitocondriile şi cloroplastele sunt organite celulare care conţin ADN sub forma
unui singur cromozom, de formă circulară şi care se replică independent de materialul
genetic din nucleu. Acest ADN extranuclear se deosebeşte de cel nuclear prin greutatea
moleculară şi prin raportul bazelor A+T/G+C.
54
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

În cloroplaste şi în mitocondrii se găsesc ribozomi asemănători celor bacterieni şi se

realizează sinteza unor proteine, pe baza informaţiei genetice din ADN propriu.
Genele mitocondriale. Fiecare celulă vegetală sau animală conţine circa 100 de
mitocondrii, însă în unele cazuri numărul lor este mult mai mare. De exemplu, în celulele
hepatice de la mamifere există circa 800 de mitocondrii.
În mitocondrii se găseşte un tip special de ADN mitocondrial (ADNmt), în care se
găsesc în special genele ce codifică enzimele necesare respiraţiei celulare. În genomul
mitocondrial de la om se găsesc un număr de 37 de gene.
Genele cloroplastice. Cloroplastele sunt organite celulare în care se găseşte
clorofila, pigmentul verde cu rol esenţial în fotosinteză. Numărul de cloroplaste per celulă
vegetală variază de la 1 la alga Spyrogira, la 30-50 în frunzele plantelor superioare.
În cloroplaste se găseşte un tip special de ADN cloroplastic (ADNcp). Cantitatea de
ADNcp este de regulă mai mare decât cea din mitocondrii, astfel că pot fi codificate 100-
150 de polipeptide diferite. ADNcp alcătuieşte un singur cromozom şi deci, un singur grup
de linkage.
Mitocondriile şi cloroplastele sunt transmise ereditar exclusiv pe linie maternă.
39 EREDITATEA DE TIP MATERN
CORRENS (1902) a studiat la planta Mirabilis jalopa (barba împăra-tului) un
fenomen de apariţie a unor ramuri pe care frunzele erau de culoare albă sau erau de tip
amestecat, regiuni albe alternând cu cele verzi (mozaicate) Acest ultim tip de frunze l-a
denumit albomaculatus, şi se transmite în descendenţă pe linie maternă, fenomen care a
fost pus în evidenţă prin efectuarea de încrucişări între tipul normal de plante, albinotice şi
cele albomaculatus
Se observă, că descendenţii seamănă cu forma maternă şi că numai în cazul florilor
materne de tip albomaculatus se produce o segregare. Această segregare se datoreşte
faptului că pe ramurile de tip albomaculatus există atât celule cu cloroplaste, cât şi
celule lipite de cloroplaste. Plantele albinotice neavând posibilitatea de a realiza
fotosinteza, piereau de timpuriu.
Transmiterea ereditară pe linie maternă a caracterelor se datoreşte faptului că cloroplastele
se găsesc exclusiv în citoplasmă, se reproduc independent de nucleu şi zigotul moşteneşte
tipul de plastide ale mamei. Cauza o constituie faptul că în sacul embrionar se află
primordiile cloroplastelor în citoplasma oosferei, în timp ce nucleii spermatici care
realizează fecundarea sunt lipsiţi de astfel de primordii.
Deosebiri importante între hibrizii reciproci, datorită influenţei materne au fost
semnalate şi la animale.
De exemplu, din încrucişarea unui iepe (Equus caballus, 2n=64), cu un asin (E.
asinus, 2n=62) se obţine catârul (2n=63); din încrucişarea inversă dintre o măgăriţă şi un
armăsar rezultă bardoul (2n=63). Între catâr şi bardou există deosebiri însemnate în ceea ce
priveşte talia, culoarea, puterea de muncă etc. deşi ambii hibrizi au 2n=63 de cromozomi.

55
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Non-identitatea hibrizilor reciproci interspecifici ne se poate explica decât datorită

existenţei unor gene extranucleare, care se transmit pe linie maternă.
7.3. Merogonia
Un exemplu interesant de ereditate extranucleară îl constituie fenomenul de
merogonie, prin care se înţelege obţinerea unor hibrizi prin fecundarea unei ovule
enucleate cu un spermatozoid normal, hibrizi care manifestă multe caractere materne.
BOVERI (1899) a demonstrat acest lucru prin introducerea într-o ovulă enucleată de
arici de mare a unor spermatozoizi de la crinul de mare, obţinând larve haploide care nu
aveau decât o garnitură de cromozomi provenită de nucleul patern. Larvele haploide nu
erau exclusive de tip patern, deşi cromozomii proveneau exclusiv de la forma tată, ci
prezentau şi caractere materne transmise din citoplasmă (RAICU, 1980).
Fenomenul de transmitere a unor caractere prin intermediul citoplasmei materne se
numeşte matroclinie.
Faptul este explicabil având în vedere că celulele sexuale femele conţin o cantitate
sporită de citoplasmă, în comparaţie cu cele mascule, ceea ce asigură transmiterea
ereditară a unor anumite însuşiri. La mamifere organismul poate influenţa dezvoltarea
hibridului în cursul vieţii intrauterine. De asemenea, la plantele superioare, zigotul începe
să se dividă imediat după fecundare, formând embrionul încă din perioada când acesta se
află în organismul matern. Pe de altă parte, la Angiosperme endospermul este format din
celule triploide (3n), cu două garnituri de cromozomi (2n) de origine maternă şi numai o
garnitură (n) de origine paternă, ceea ce face ca influenţa endospermului să fie mai
pronunţată pe linie maternă. Esenţial însă în ereditatea extranucleară este faptul că în
citoplasmă se localizează genomuri specifice (cloroplaste, mitocondrial) sau factori
genetici necromozomali, cu aparat genetic propriu, care au rol direct în ereditate.
7.4. Gene extranucleare localizate în particole infecţioase
În diferite organisme au fost evidenţiate gene necromozomiale localizate în particole
de tip infecţios care sunt particolele kappa (K), lambda (λ) şi miu (μ) la parameci, particole
care afectează sex-ratio şi cele de tip sigma la Drosophila melanogaster etc.
La parameci s-au pus în evidenţă mai multe particole infecţioase. SONNEBORG
(1945) a studiat la Paramecium aurela modul cum se produce segregarea la încrucişarea
între două tipuri de indivizi : tipul “rezistent” care segregă în mediul înconjurător o
substanţă toxică denumită paramecină, care nu aparţine tipului “sensibil ”. Capacitatea de a
segrega paramecina se datoreşte unor particole kappa aflate în citoplasmă şi care se
transmit pe linie maternă, lipsind complet la cele sensibile.
40-GENE EXTRANUCLEARE NELOCALIZATE
Pe lângă determinanţi genetici extranucleari localizaţi în diferite organite celulare
există, de asemenea, o seamă de fenomene de ereditate extranucleară cărora nu li s-a
descoperit suportul celular corespunzător. pentru aceste fenomene poate fi citată şi
androsteriltatea citoplasmatică la porumb, sorg, ceapă, petunii etc.

56
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Androsterilitatea sau sterilitatea masculă face ca polenizarea străină să devină

obligatorie, deoarece gametul mascul (polenul) este nefuncţional. Androsterilitatea duce la
modificări profunde ale florii şi în special a organelor sexuale mascule (stamine,
grăunciori de polen), favorizând apariţia polenului steril, incapabil de fecundare.
Fenomenul androsterilităţii citoplasmatice a fost descoperit în 1904 de CORRENS
la planta Satureja hortensis. Ulterior fenomenul androsterilităţii a fost remarcat la mai
multe specii de plante : ceapă, porumb, in, sorg, sfecla de zahăr, grâu ş.a. studiul acestor
plante au evidenţiat trei tipuri de androsteri ereditari (fig. 7.1.) şi anume : citoplasmatică,
nucleo-citoplasmatică şi nucleară.

Androsteriltatea nucleară (tipul I) este determinată de gene recesive localizate în

nucleu (msms). Aceste plante nu se pot reproduce singure neavând polen şi de aceea
pentru a le păstra ele se încrucişează cu plante androfertile heterozigote (Msms),
obţinându-se în descendenţa F1, 50% plante homozigote androsterile (msms) şi 50% plante
heterozigote (Msms) androfertile.
Androsterilitatea citoplasmatică (tipul II) este determinată de gene localizate în
citoplasmă. prin încrucişarea acestor plante androsterile (S), transmisă prin citoplasmă, cu
plante normale fertile (F), în descendenţă domină androsteriltatea (S) transmisă prin
citoplasmă. Ca urmare, plantele ce posedă acest tip de androsteriltate se reproduc numai pe
cale vegetativă sau prin încrucişări cu alte plante androfertile.
Sterilitatea masculă citoplasmatică poate fi transmisă de la un soi la altul prin
încrucişări repetate, în care genitorul patern se foloseşte mereu soiul ce trebuie
transformat.
De exemplu, soiul de ceapă Crystal Wax poate fi transformat în soi androsteril prin
încrucişarea cu soiul Roşu italian (cu androsterilitate citoplasmatică) (fig. 7.2.)
Folosind ca genitor matern soiul Roşu italian şi ca genitor patern Crystal Wax se
obţine în prima generaţie androsterilă, care este în ceea ce priveşte nucleul, 50% de tip
Crystal Wax. retoîncrucişând această generaţie (F1) cu Crystal Wax, descendenţa va fi
androsterilă dar cu nucleul în proporţie de 75% de tipul Crystal wax. repetând
retroîncrucişarea mai multe generaţii se obţine o plantă care va fi androsterilă, dar cu
genomul de la Crystal Wax. Experienţa prezentată constituie o certitudine în ceea ce
priveşte responsabilitatea plasmagenelor în expresia caracterului de androsterilitate.
Androsterilitatea citoplasmatică poate fi utilizată cu succes în producerea de seminţe
hibride la speciile la care plantele F1 se cultivă pentru diverse organe vegetative, cum sunt
rădăcinile, tulpinile, frunzele sau florile. Plantele hibride F1 sunt viguroase, prezentând
organe vegetative bine dezvoltate.
Androsterilitatea nucleo-citoplasmatică (tipul III) este determinată de interacţiunea
unor factori ereditari, situaţi atât în nucleu, cât şi în citoplasmă. Acest tip de
androsterilitate diferă în manifestare faţă de cea citoplasmatică prin aceea că descendentele
plantelor androsterile nu sunt în mod obligatoriu androsterile.

57
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Prin încrucişarea plantelor androsterile ca genitori materni cu plante fertile (F)

heterozigote (Rfrf) se obţine o descendenţă care în F1 este 50% androfertilă (F, Rfrf) şi
50% sterilă homozogotă (S, rfrf). În acest fel tipul de androsterilitate poate fi păstrat la
descendenţi.
În sfârşit, dacă se încrucişează plante androsterile (S, rfrf) cu plante androfertile dar
care nu au capacitatea de restaurare a polenului (F, rfrf) se obţine în F1 o descendenţă
androsterilă şi homozigotă (S, rfrf), deoarece, după cum s-a văzut, androsterilitatea
determinată de factori din nucleu se transmite ca un caracter minor. Acest tip aparţine de
fapt androsterilităţii citoplasmatice.
Androsterilitatea de tipul III (nucleo-citoplasmatic) este utilizat în producerea de
hibrizi la porumb, sorg şi alte plante, având importanţă economică.
7.6. Caracteristicile eredităţii citoplasmatice
În general, fenomenul eredităţii citoplasmatice se caracterizează prin :
transmitarea caracterelor în alte proporţii decât cele mendeliene, şi anume în mod
uniparental, adică de la părintele care participă cu cea mai mare cantitate de citoplasmă
- manifestarea în F1 a caracterelor genitorului matern, indiferent de constituţia
genetică a organismelor respective ;
- fenomenul de linkage este absent vis-à-vis de grupele reprezentate de
cromozomii nucleari, fapt ce face să nu se poată întocmi hărţi genetice pentru
genele necromozomiale ;
- manifestarea unor caractere fenotipice depinzând de constituţia genotipică a
organismului matern, independent de genotipul propriu ;
- posibilitatea apariţiei mutaţiilor spontane sau induse artificial la genele
extranucleare.

O seamă de cercetări relativ recente au demonstrat existenţa în citoplasmă a unui

aparat genetic propriu, realtiv independent de cel nuclear.
Deosebirile dintre ADN nuclear şi ADN din organitele celulare se manifestă în
imposibilitatea obţinerii de hibrizi moleculari între ADN nuclear şi ADN din organite.

CAPITOLUL VIII
8. Reproducerea plantelor de cultură
8.1. Sistemele de reproducere şi implicaţiile lor genetice
O variabilitate genetică corespunzătoare nu poate fi creată fără existenţa reproducerii
sexuate.
Majoritatea plantelor de cultură se reproduc pe cale sexuată, prin fuziunea a doi gameţi
identici sau diferiţi din punct de vedere genetic, pentru a da naştere unui zigot. În
general, suprafaţa receptoare a stigmatului în acel moment este aptă de a primi polen de
la planta care-l poartă (autopolen), sau polenul plantelor vecine (alopolen). În această
situaţie, în mod normal, sunt realizate autofecundări şi fecundări încrucişate. În cele
58
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

mai multe cazuri reglările biologice impun o predominanţă a unuia sau a celuilalt
sistem de polenizare, iar în funcţie de natura genetică a gameţilor vor rezulta indivizi
homozigoţi sau heterozigoţi (SAVATTI, 1983).
După modul în care are loc polenizarea şi fecundarea, speciile se împart în două grupe:
autogame şi alogame. Trebuie menţionat faptul că autogamia şi alogamia nu este
perfectă, în natură existând specii ce manifestă şi un anumit grad de auto- sau
alogamie.În unele cazuri, speciile au scăpat sexualităţii prin adaptarea unor regimuri de
reproducere asexuată, sau chiar pe calea multiplicării vegetative

41-BAZELE GENETICE ALE PLANTELOR AUTOGAME. TEORIA

LINIILOR PURE
Speciile autogame au în general flori hermafrodite, organele sexuale ajungând în
acelaşi timp la maturitate (homogamie). Ele se reproduc prin autogamie naturală, adică
prin unirea a doi gameţi sexuali diferiti, dar identici genetic, formaţi pe acelaşi individ, cel
mai adesea în aceeaşi floare. Un mare număr de specii se reproduc prin autopolenizare.
Sunt considerate autogame speciile la care fecundarea străină nu depăşeşte în mod obişnuit
4%, cum sunt: grâul, orzul, ovărul, orezul, inul, mazărea, soia, fasolea, tutunul, tomatele
ş.a. Incidenţa alogamiei la speciile autogame depinde de genotip, factorii de mediu şi
interacţiunea dintre aceştia. Procentul tinde să crească în condiţiile care favorizează, mai
ales, perioada prelungită de înflorire şi de deschidere a florilor.
Mecanismele care asigură autogamia pot fi riguros fixate la speciile cleistogame, la
care florile nu se deschid înaintea polenizării. Anterele, situate la nivelul stigmatului,
asigură polenizarea în interiorul corolei. În această categorie de specii, menţionăm
violetele şi numeroasele specii floricole spontane de primăvară, care emit şi flori de vară,
cleistogame, mai mici, destinate să producă seminţe.
În numeroase cazuri, florile fără a fi cleistogame, nu se deschid decât după ce
fecundaţia a fost realizată; este cazul grâului unde inflorescenţele sunt închise în glume, iar
florile în glumele, a căror deschidere se realizează tardiv. La fel, în cazul inului, fecundaţia
are loc înaintea deschiderii florilor. Un alt dispozitiv floral, îl prezintă leguminoasele
autogame, la care, în carenă este închis pistilul, înconjurat de cele zece stamine. La
Solanaceae, la tomate, florile sunt aparent casmogame, adică floarea lor posedă o corolă
deschisă în momentul fecundării, însă pistilul, în cursul creşterii sale, trece prin tubul
format din anterele sale (DEMARLY, 1977).
După cum am mai menţionat, descendenţii proveniţi de la plantele autogame
homozigote, sunt identici din punct de vedere genetic, toate variaţiile sunt datorate
modificaţiilor. În natură se pot întâlni rar linii pure; cultivarele autogame sunt în
majoritatea cazurilor constituite dintr-un amestec de linii pure. Datorită autogamiei, ele
prezintă o omogenitate şi o stabilitate mai pronunţată decât cultivarele alogame.
8.2.1. Teoria liniilor pure (Structura genetică a descendenţei la plantele
autogame)
59
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Teoria a fost elaborată de botanistul danez JOHANNSEN în 1903, plecându-se de la

supoziţia că există o variabilitate şi la plantele autogame, aparţinând aceleaşi varietaţi.
Pentru a stabili acest fapt, el a aplicat metoda selecţiei individuale la cultivarul de fasole
Princess. Descendenţii plantelor alese au fost diferiţi în ceea ce priveşte înălţimea,
perioada de vegetaţie, mărimea seminţelor şi alte caractere. JOHANNSEN a diferenţiat 19
tipuri de plante, foarte diferite între ele, numindu-le linii. Desecendenţii acestor linii au
fost foarte uniformi din punct de vedere genetic, capabili să transmită această uniformitate
şi descendentele lor, fapt ce a făcut să fie denumite linii pure.
JOHANNSEN a fost interesat să estimeze efectele selecţiei în cadrul unei linii pure.
El a împărţit seminţele unei linii pure în trei grupe, mari, mijlocii şi mici. Cele care au
provenit din seminţe mari produc şi seminţe mijlocii şi mici. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi
în cazul descendenţelor provenite din celelalte categorii de sămânţă. Privitor la producţia
de seminţe pe unitatea de suprafaţă, cele trei grupe de descendenţi au produs aproximativ
aceeaşi cantitate de sămânţă. Rezultatele obţinute pe parcursul a şase ani de selecţie
individuală, în cadrul unei linii pure, au arătat că nu apar diferenţe semnificative în
greutatea medie a seminţelor care provin din seminţe mari sau mici. JOHANNSEN a
concluzionat că orice încercare de selecţie în cadrul unei linii pure este ineficientă.
Rezultatele sale sunt în concordanţă cu constituţia genetică a liniilor pure. O linie
pură este constituită din descendenţii unei singure plante homozigote şi toţi indivizii sunt
homozigoţi, având acelaşi genotip. Homozigoţia lor este rezultatul autopolenizării, a unirii
gameţilor de sex opus cu alele identice din punct de vedere genetic (tabelul 8.1.).
Din moment ce toţi indivizii dintr-o linie pură sunt homozigoţi, neexistând o
variabilitate genetică în cadrul lor, selecţia într-o linie pură va trebui să fie inevitabil
ineficientă. Variabilitatea care se observă la o linie pură se datorează efectului factorilor de
mediu, selecţia putând avea efect numai dacă materialul ales posedă o variabilitate
heritabilă (MAYO, 1980; ARDELEAN, 1986).
În mod normal, o linie pură nu este absolut uniformă şi permanent homozigotă
pentru toate caracterele. În silvicultură obţinerea de linii pure la speciile hermafrodite - tei,
salcâm, ulmi, cireşi ş.a. se dovedeşte dificilă, deoarece, în natură autogamia acestora nu
este perfectă, iar vârsta înaintată a maternităţii lor limitează mult posibilităţile de selecţie.
Schimbările heritabile într-o linie pură au loc datorită mutaţiilor şi polenizării libere.
Mutaţiile spontane au loc în mod regulat cu o anumită frecvenţă/genă/generaţie, iar un
anumit procent de polenizare liberă este inevitabilă, fenomene ce pot constitui surse de
variabilitate genetică în linia respectivă. O altă sursă de variabilitate într-o linie pură poate
fi dată de heterozigotia reziduală, rămasă în urma hibridării formelor parentale. În cazul în
care selecţia naturală va favoriza heterozigoţii, ei vor manifesta o productivitate mai mare,
dând mai mulţi descendenţi, fenomen ce va fi reflectat în menţinerea mai îndelungată a
heterozigotiei decât se aşteaptă în mod teoretic. Menţinerea variaţiei genetice în cadrul
unei linii autogame, va depinde pe lângă avantajul dat de nivelul heterozigotiei şi de
avantajul competitiv (MAYO, 1980).

60
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Se poate afirma că toate sursele de variabilitate genetică dintr-o linie pură, pot să se
manifeste cu o frecvenţă foarte scăzută, aşa că o asemenea linie va prezenta un înalt grad
de uniformitate în ansamblul ei.
Se poate concluziona că selecţia aplicată într-o singură varietate a unei specii
autogame (grâu, orz, soia etc.) va fi eficientă numai în cazul în care varietatea nu este
constituită dintr-o linie pură, ci din câteva linii diferite în unele caractere.
Odată ce se obţine o linie pură, selecţia în cadrul ei va fi ineficientă, fiind mai
profitabil să se încerce o recombinare genetică prin hibridare, sau prin alte metode
convenţionale sau neconvenţionale, decât să se conteze pe schimbări genetice ce pot avea
loc într-o perioadă îndelungată de timp.
Trebuie menţionat faptul că, timp de mulţi ani, s-a pus accentul pe crearea
cultivarelor tip linie pură, considerate extrem de uniforme şi performante. În ultimele
decenii, s-a ajuns la concluzia că o uniformitate excesivă nu este necesară, din contra,
uneori este de nedorit. Cultivarele tip linie pură, extinse pe areale geografice întinse, au
manifestat o vulnerabilitate genetică evidentă. Această schimbare de concepţie se bazează
pe observaţia că un soi ce se caracterizează printr-o variabilitate genetică mai pronunţată
are o mai mare adaptabilitate ecologică, realizând producţii mai stabile în condiţii
climatice schimbate (POEHLMAN, 1989).
42- SEMNIFICAŢIA GENETICĂ A HIBRIDĂRII LA PLANTELE
AUTOGAME
Încrucişarea sau hibridarea, este rezultanta fuziunii gameţilor genetic diferiţi,
rezultând organisme hibride, heterozigote pentru una sau mai multe gene alele.
În cazul unui organism autogam, după hibridare, în urma autopolenizării,
homozigotia se instalează relativ rapid (fig. 8.1.).
Se constată că în F1 toţi indivizii sunt heterozigoţi având constituţia genetică Aa.
Plantele vor avea două tipuri de gameţi, A şi a. Autofecundarea în F1 oferă şanse egale
fiecărui gamet de a se uni cu fiecare tip de gamet. Rezultanta acestui eveniment este
generaţia F2, constituită din genotipurile: 25% AA:50% Aa:25% aa. Proporţia
genotipurilor homozigote (AA şi aa) faţă de cele heterozigote (Aa) este 50%:50%. În
generaţiile următoare de autopolenizare indivizii heterozigoţi vor produce descendenţi
homo şi heterozigoţi (AA şi aa, respectiv Aa), numărul homozigoţilor crescând în fiecare
generaţie de autofecundare cu 1/2 din diferenţa dintre cele două generaţii precedente, în
timp ce procentul heterozigoţilor scade cu 1/2.
După cinci generaţii de autofecundare vor rezulta 96,9% indivizi homozigoţi, iar
după zece generaţii 99,9%
Efectul autofecundării asupra unei populaţii hibride, constituită din genotipuri
heterozigote de tipul Aa (după BOROJEVIĆ, 1990)
Dacă formele parentale diferă printr-un număr mare de gene alele, homozigoţia va fi
realizabilă relativ mai tardiv. În cazul diferenţelor de 100 de perechi de gene, populaţia va
61
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

avea 50% de indivizi homozigoţi, pentru toate genele, după şapte generaţii de
autopolenizare .
Procentul indivizilor homozigoţi (ho)/generaţie, după hibridare, poate fi calculată cu
formula: ho = (1-he)n, unde (he) este procentul indivizilor heterozigoţi şi (n) este numărul
de loci prin care diferă genitorii. Având în vedere că numărul heterozigoţilor scade cu
jumătate în fiecare generaţie de autofecundare, rezultă că he = (1/2)g, unde (g) reprezintă
numărul generaţiilor de autofecundare.
Pentru exemplificare, să considerăm că părinţii diferă în doi loci (n), procentul
indivizilor homozigoţi după trei generaţii de autofecundare (g) va fi:
ho = (1 – (1/2)3)2 = 0,767 = 76,7%
Chiar dacă există diferenţe de 40 de loci, peste 50 % din linii vor fi homozigote în F3
pentru toţi locii; în generaţia F10 diferenţele în ceea ce priveşte numărul de loci nu mai sunt
relevante (vezi fig. 8.2.).
Formula menţionată, este aplicabilă numai în cazul în care toate genotipurile au
aceeaşi rată de supravieţuire şi dacă genele nu sunt linkate.
8.2.3. Moştenirea caracterelor calitative
Caracterele calitative sau alternative sunt acelea a căror apariţie este condiţionată de
acţiunea genelor cu un efect puternic, aşa numitele gene majore. Culoarea şi forma
florilor, fructelor, frunzelor şi altor părţi din plantă şi, uneori, chiar şi rezistenţa la patogeni
pot fi încadrate în caracterele calitative.
Din moment ce nu există cultivare ideale care să posede combinaţii de gene şi
caracteristici satisfăcătoare pentru o lungă perioadă de timp, apare necesitatea creării în
mod continu, de noi recombinări genetice şi pe baza lor, obţinerea de cultivare cu
caracteristici noi, mai valoroase.
Pentru exemplificare, să considerăm ca obiectiv de realizat obţinerea unui cultivar
de orz cu două rânduri, care să posede rezistentă la rugină. Pentru aceasta se presupune că
ne stau la dispoziţie un soi de orz de două rânduri, sensibil la rugini şi o varietate de orz
(de şase rânduri) rezistentă la rugini. Se ştie că locusul genelor pentru structura spicului
este localizat într-un singur cromozom şi că gena care determină apariţia spicului cu două
rânduri de boabe, este dominanta (D), faţă de gena care determină apariţia a şase rânduri
de boabe (d). Locusul genelor pentru rezistenţă este dominantă (R), faţă de gena ce
marchează susceptibilitatea la rugini (r).
Dacă varietatea de orz susceptibilă la rugini este utilizată ca formă maternă, pentru a
preveni autofecundarea, se efectuează castrarea manuală sau aplicarea unui gametocid.
Planul de hibridare va fi următorul:
P1 DDrr × ddRR P2
62
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

gameţi Dr × dR
F1 DdRr

Se constată că în generaţia F1 au apărut plante rezistente la rugini. Având în vedere

că părinţii diferă în două perechi de gene alele, generaţia F1 este heterozigotă, segregând
în F2, după următorul model mendelian:
Din cele 16 combinaţii posibile, 9/16 din plante vor poseda combinaţia de gene
dorite, rezistenţa la rugini şi două rânduri de seminţe. Fenotipul celor 9/16 combinaţii nu
vor avea acelaşi genotip. Numai 1/16 va fi homozigot pentru ambele perechi de gene
dominante (RRDD). Având în vedere că genele ce determină apariţia plantelor cu două
rânduri şi gene pentru rezistentă sunt dominante, faţă de alelele lor recesive, starea
homozigotă nu va putea fi separată din punct de vedere fenotipic de cea heterozigotă. De
aceea, în generaţia F2 apare necesitatea efectuării alegerii tuturor plantelor rezistente şi cu
două rânduri (D-R-) şi numai în generaţia F3 va fi posibilă selecţia genotipurilor pentru
ambele caractere dorite, care nu vor segrega în această descendenţă în ceea ce priveşte
caracterele (DDRR). Dacă generaţia F4 nu segregă, se poate considera că s-a obţinut o linie
de orz de două rânduri şi rezistenţa la rugini. Această linie multiplicată în următoarele
generaţii, dacă va manifesta o calitate şi producţie satisfăcătoare, se poate considera că s-a
obţinut un cultivar nou.
Deoarece s-a urmărit îmbinarea într-un singur genotip a două gene majore, frecvenţa
unor astfel de fenotipuri în F2 a fost mult mai mare decât al altor fenotipuri, 9/16 din 16/16.
Datorită acestui fapt, nu apare necesitatea cultivării unei populaţii numeroase de plante F2,
pentru a găsi recombinarea favorabilă a genelor. De exemplu, o populaţie de 300 de plante
va conţine 9/16× 300 = 168 plante rezistente şi cu două rânduri, din care 18 vor fi DDRR
(1/16× 300). Cazul prezentat poate fi considerat cel mai simplu exemplu.
În practică, de obicei, se urmăreşte obţinerea recombinărilor utilizând trei sau mai
multe caractere. Spre exemplificare, să considerăm că se urmăreşte obţinerea unui cultivar
de orz cu două rânduri (DD), rezistent la rugini (RR) şi cu spicul erect (nn). În acest caz,
planul de hibridare va fi:
P1 DDrrnn × ddRRNN P2
gameţi Drn× dRN
F1 DrRrNn
În generaţia F1 plantele vor prezenta câte două rânduri de boabe, rezistenţă şi spic
erect. Pentru a se realiza recombinările dorite, generaţia F1 trebuie cultivată fără nici o
intervenţie. Plantele F1, cu constituţia genetică DdRrNn, vor produce opt tipuri de gameţi:
DRN,DRn, DrN, Drn, dRN, dRn, drN, drn. Aceşti gameţi pe baza recombinărilor
63
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

întâmplătoare vor produce 64 combinaţii în F2. Dintre acestea, 9/64 vor prezenta
recombinarea D – R –nn. În continuare plantele de orz rezistente şi cu spicul erect vor
trebui reţinute şi supuse în continuare unei selecţii până se va ajunge la starea completă de
homozigoţie, pentru toate caracterele. Din punct de vedere teoretic, în cazul în care avem
de a face cu trei caractere şi cu o recombinare a genelor cu o frecvenţă de 9/64, este
necesar să avem un număr suficient de plante pentru a se asigura combinarea de gene
dorită. În cazul unei populaţii de 300 de plante, în F2 frecvenţa recombinării aşteptate va fi
de 9/64× 300 = 42 plante. Acest număr poate fi considerat prea mic deoarece pierderea
incidentală a câtorva tipuri dorite, vor scădea şansele de succes. Datorită acestui fapt este
necesară cultivarea unei populaţii de circa 1000 plante în F2, pentru a avea certitudinea că
se va asigura un număr aproximativ de 100 plante cu recombinarea dorită (9/64× 1.000).
8.2.5. Moştenirea caracterelor cantitative
Moştenirea caracterelor dorite, cum sunt talia plantelor, numărul de seminţe,
conţinutul în proteine, procentul de ulei, producţia de SU, producţia de seminţe etc. aparţin
grupului de caractere cantitative, sau metrice. Aceste caractere sunt controlate de câteva
gene, fiecare contribuind la formarea şi expresia caracterului în cauză, acţionând în mod
obişnuit aditiv. Asemenea gene, datorită efectelor individuale mai puţin pronunţate se
numesc gene minore. Din moment ce ele acţionează împreună, se numesc şi poligene.
Formarea şi expresia unui caracter cantitativ depinde şi de factorii de mediu. Aceşti
factori sunt capabili să modifice efectele poligenelor. Datorită acestui fapt, pot exista
diferenţe privind înălţimea la o linie consangvinizată, numărul de seminţe, conţinutul în
proteină şi, în special producţia totală. Din momentul în care o linie consangvinizată este
practic homozigotă lipsindu-i variabilitatea genetică, orice variaţie ce se manifestă se
datoreşte factorilor de mediu şi se exprimă sub forma unei distribuţii cu frecvenţă normală.
O asemenea manifestare a caracterelor cantiative complică lucrările de selecţie după
hibridare, deoarece variabilitatea datorată şi factorilor de meniu este menţinută în
descendenţă, pe când succesul în ameliorare depinde de efectul genetic şi heritabilitatea
caracterului selecţionat.
Un exemplu de moştenire a unui caracter cantitativ îl constituie transmiterea
caracterului de talie, la grâu, ilustrându-se efectul genelor minore şi apariţia variabilităţii.
Descendenţii F1 ai varietăţii de grâu M-910, cu o înălţime medie a paiului de 131 cm şi a
varietăţii Acciaio, cu 57 cm, au o înălţime medie de 102,7 cm, ceea ce evidenţiază
dominanţa parţială a părintelui mai înalt.
Trebuie menţionat că nu toate plantele F1 au o talie de 103 cm, dar prezintă o
variabilitate mai pronunţată decât cele două forme parentale.
În generaţia F2 valoarea medie a înălţimii tulpinilor a fost de 84 cm, intermediară
între cei doi genitori. Variabilitatea în generaţia F2 a fost continuă şi mai mare decât la

64
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

formele genitoare şi generaţia F1. Variabilitatea în F2 se datoreşte, în principal, efectului

segregării genelor.
După cum s-a menţionat, acţiunea genelor pentru determinarea unui caracter
cantitativ sunt, de obicei, aditive, iar când efectele ambelor gene sunt aditive se formează
un fenotip care reprezintă suma efectelor pozitive şi negative ale genelor individuale.
Anumite gene pentru caracterele cantitative pot exercita un efect dominant. În acest
caz, valoarea medie a generaţiei F1 este apropiată de valoarea medie a oricărui părinte şi
distribuţia frecvenţelor în generaţia F2 nu va manifesta o variaţie simetrică continuă, ci una
asimetrică, conducând la părintele care posedă genele dominante. În cazul dominanţei
complete, valoarea fenotipică a generaţiei F1, egalează valoarea unuia dintre părinţi
(BOROJEVIĆ, 1990).
Cheia succesului în procesul de selecţie este dată de variabilitatea genetică ce se
manifestă în generaţia F2. În exemplul dat, privind înălţimea tulpinii, variabilitatea
generaţiei F1 a fost mare. Distribuţia frecvenţelor a oferit posibilitatea selecţionării
genotipurilor cu o înălţime a tulpinilor diferită de cea a genotipului B, până la înălţimea
tulpinii între 70 şi 90 cm, suficient de rezistente la cădere.
Cercetările din ultimele decenii sub aspect citogenetic şi a geneticii moleculare, au
evidenţiat faptul că nu toate caracterele cantitative sunt controlate exclusiv de gene
minore; unele dintre ele pot fi controlate şi de gene majore.
Au fost evidenţiate un număr de zece gene majore care sunt implicate în controlul
înălţimii tulpinii la grâu, caracter tipic cantitativ. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă
genele Rht, găsite la soiul japonez Norin 10 şi care transmite fenomenul de reducere a
taliei (ALLAN, 1970).
Studiile lui Gale şi Youssefian (1985) efectuate pe plante monosomice, au evidenţiat
că genele Rht1 şi Rht3 sunt localizate pe cromozomul 4A, Rht2 şi Rht10 pe 4D şi Rht8, pe
2D.
Gene majore au fost identificate ca influenţând vernalizarea (Vrn), stadiul
fotoperiodic (Ppd) şi rezistenţa la iernare (PUGSLEY, 1983; MAYSTRENKO, 1978).
Poziţia frunzelor este controlată de cel puţin două gene majore, poziţia orizontală fiind
dominantă faţă de cea erectă (BOJOVIĆ, 1990).
Din cele menţionate reiese faptul că succesul în ameliorarea unor caractere
cantitative depinde nu numai de relaţia genetică şi cea indusă de mediu, dar şi de
componentele variabilităţii genotipice.
43 BAZELE GENETICE ALE PLANTELOR ALOGAME.
INCOMPATIBILITATEA
Mecanismele fecundării încrucişate duc la menţinerea stadiului de heterozigoţie,
deci a unei mai bune vigori hibride. În măsura în care, pentru o specie, această vigoare
reprezintă un avantaj selectiv, toate mutaţiile care favorizează alogamia vor avea o
puternică valoare selectivă.

65
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

La speciile alogame, polenul poate fi răspândit de către insecte (plante entomofile),

vânt (plante anemofile), sau în unele cazuri de apă.
La numeroase plante monoice sau hermafrodite, regimul de alogamie este asigurat
de un decalaj existent între organele sexuale mascule şi femele. Această dichogamie ia
două forme:
• protogenie, când organul femel este receptiv înainte de dehiscenţa anterelor
aceleaşi flori, ca în cazul unor graminee;
• protandria, când organele mascule sunt apte pentru reproducţie înainte ca
stigmatul să fie receptiv.
În cazul în care nu există un decalaj între maturarea celor două sexe, apare un alt tip
de mecanism genetic, incompatibilitatea, care frânează mai mult sau mai puţin, creşterea
tubului polinic în cazul autopolenului, în raport cu alopolenul.
În natură se găsesc diferite dispozitive biologice a căror existenţă se opune
autofecundării, datorită unor relative avantaje pe care le prezintă alogamia, faţă de
autogamie. Principalul avantaj este menţinerea în cadrul populaţiilor alogame a unei mai
mari rezerve de variabilitate, datorită în principal prezenţei genelor recesive, mai puţin
favorabile în condiţii obişnuite, dar care pot deveni favorabile în condiţii schimbate. Acest
fapt determină „supleţea evolutivă” a populaţiilor alogame (NAGHIU, 1978).
Incompatibilitatea
Pe lângă mecanismele morfologice şi mecanice care asigură polenizarea liberă, mai
există şi un mecanism fiziologic, condiţionat genetic, care generează efectul de
incompatibilitate. Acest fenomen poate fi definit ca o reacţie intim legată de polen şi
ţesuturile femele, înaintea fecundaţiei. Incompatibilitatea sexuală poate fi definită că
incapacitatea organismelor hermafrodite de a produce zigoţi, cu toate că gameţii masculi
şi femelei sunt normali fertili, putând în anumite condiţii să fuzioneze.
Această inhibiţie, sau împiedecarea fecundării în cadrul sistemului de încrucişare
sexuală se bazează pe mecanisme fiziologice dirijate de genele sau alelele
incompatibilităţii şi nu exclude influenţa condiţiilor de mediu asupra procesului de reacţie
care vizează exprimarea genelor implicate.
Incompatibilitatea se împarte în două categorii:
- incompatibiltatea intraspecifică;
- incompatibiltatea interspecifică.
• Incompatibilitatea intraspecifică sau autoincompatibilitatea este un sistem
homogenic, determinat de alelele multiple ale unui locus. În procesul fecundării, dacă
ambii parteneri au alele identice de incompatibilitate, rezultă o reacţie de
incompatibilitate.
• Incompatibilitatea interspecifică este un sistem heterogenic, bazându-se pe cel
puţin două gene situate în locusuri diferite. Acest sistem constituie o barieră în apariţia
de rase şi specii noi.

66
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Uneori, sistemele genetice care impun polenizarea încrucişată pot fi asociate cu

caracteristici morfologice care facilitează acest tip de polenizare.
După locul, respectiv perioada de timp a reacţiei de incompatibilitate, SEARS (după
LISKENS şi KROH, 1976), o clasifică astfel:
• inhibarea se produce înainte sau la germinarea polenului, la suprafaţa
stigmatului;
• tubul polinic este stopat în procesul de creştere, când se găseşte în ţesutul stilar;
• reacţia de incompatibilitate se produce în momentul intrării tubului polinic în
ovar;
• ca urmare a reacţiei de incompatibilitate, după cariogamie, intervine avortarea
ovulei fecundate, sau a embrionului.

Mecanismul autoincompatibilităţii a fost confirmat în cazul a peste 3.000 de specii,

aparţinând la circa 68 de familii, mai ales la cele cultivate din familia Cruciferae,
Saxifragaceae, Rosaceae, Solanacea, Compositae şi Liliaceae (BREWBAKER, 1959;
FRANKEL şi GALUN, 1977).
LEWIS (1954) a clasificat incompatibilitatea plantelor în două grupe mari:
heteromorfică şi homomorfică.
8.3.1.1. Incompatibilitatea heteromorfică
Existenţa variaţiei structurii florale din cadrul aceleaşi specii, a fost aprofundată
după publicarea studiilor lui HILDEBRAND în 1869 şi a observaţiilor lui DARWIN, în
1877, constatându-se existenţa unor relaţii între variaţiile florale şi obstrucţionarea
autopolenizării. Cu toate că heteromorfismul poate induce un număr mare de caractere
(lungimea anterelor, mărimea grăunciorilor de polen, lungimea stilului, suprafaţa
stigmatică), incompatibilitatea heteromorfică se bazează pe diferenţa de lungime a stilului
şi stigmatului, fenomen denumit heterostilie.
LEWIS (1954) a denumit tipul de floare cu stilul lung şi antere scurte, pin, iar
celălalt tip de floare cu antere lungi şi stil scurt, thrum.
Constituţia genetică a tipului pin este ss, iar cea a tipului thrum Ss, S fiind dominant
faţă de s .
Polenizările sunt posibile numai între următoarele genotipuri:

(1) pin (ss) x thrum (Ss)

1 pin (ss) : 1 thrum (Ss)
(2) thrum (Ss) x pin (ss)
1 pin (ss) : 1 thrum (Ss)

Combinaţiile pin x pin sau thrum x thrum sunt incompatibile, ceea ce înseamnă că
genotipul SS nu apare. Importanţa acestui tip de incompati-bilitate este minoră pentru
procesul de ameliorare.
67
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

8.3.1.2. Incompatibilitatea homomorfică

La angiosperme, înainte ca gametofitul mascul (polenul), să întâlnească gametofitul
femel, acesta trebuie să pătrundă prin ţesutul sporofit (pistilul), pentru a ajunge la acesta
din urmă. Pistilul constituie secţiunea unde, cu mici excepţii, apare fenomenul de
incompatibilitate. Mai mult, din moment ce pistilul este un ţesut diploid sporifitic, reacţia
de incompatibilitate este controlată genetic de genom, sau sporofitic.
Pe de altă parte, gametofitul mascul (polenul) poartă cel puţin câteva componente
din sporofitul pe care care s-a dezvoltat. El poartă totodată şi citoplasma părintelui
sporofit. Astfel, reactivitatea incompatibilităţii polenului poate fi controlată genetic sau de
genomul gametofitului patern.
Modificarea genetică, în declanşarea reacţiilor de incompatibilitate sunt legate de
procesele reglării morfogenezei grăunciorilor de polen. Se distinge o condiţie numită
gametofitică, în care specificitatea fiecărui grăuncior de polen este determinată de alela Sx,
pe care o conţine. Din contra, se consideră condiţia sporofitică, cazul în care toţi
grăunciorii de polen ale aceleaşi plante, au aceeaşi specificitate, determinată de genotipul
SxSy ale acesteia.

44- INCOMPATIBILITATEA GAMETOFITICĂ

Acest tip de incompatibilitate a fost menţionată pentru prima dată la Nicotiana
sanderae, de către EAST şi MANGELSDORF (după BRIGGS şi KNOWLES, 1967)
pentru ca ulterior să fie semnalată şi la trifoiul roşu, trifoiul alb, sfecla de zahăr, tutun,
cartof, ierburi perene etc.
Posibilitatea polenului de a fecunda ovula depinde de o serie de alele la un singur
locus, denumite S1,S2,S3…..Sn. Ţesutul stilar diploid va avea oricare dintre aceste două
alele din serie, dar niciodată aceeaşi alelă. Grăunciorul de polen va avea numai o alelă,
deoarece este haploid. Dacă ţesutul stilar conţine o alelă identică cu cel al grăunciorului de
polen, atunci tubul polinic nu poate penetra în stigmat şi polenizarea nu poate avea loc,
deoarece creşterea acestuia este inhibată. Polenizarea poate avea loc dacă alela din
grăunciorul de polen diferă de cel al stigmatului şi al ovarului. Capacitatea de fecundare a
polenului depinde de propriul lui genotip. De aceea, încrucişarea plantelor cu o constituţie
genetică diferită poate fi: (1) complet incompatibilă; (2) jumătate incompatibilă; (3)
complet compatibilă (tabelul 8.3.). Această formă de incompatibilitate este ilustrată şi în
figura 8.5.
Dacă o plantă cu genotipul S1S2 se autopolenizează, sau se polenizează cu polen de
la o altă plantă, nucleii grăunciorilor de polen pot să conţină fie alela S 1 , fie alela S2.
Întrucât ambele alele sunt prezentate în ţesutul stilului, tubii polinici nu străbat sau străbat

68
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

în cazuri rare stilul, într-un timp destul de lung pentru a nu ajunge la timp la ovule, pentru
a avea loc fecundaţia .
Trei nivele de încrucişare compatibilă pentru sistemul de autoincompatibilitate
gametofitică şi sporofitică (după BRIGGS şi KNOWLES, 1967)
Dacă planta cu genotipul S1S2 este polenizată cu polenul de la o plantă cu genotipul
S3S4, atât tubul polinic cu alela S3, cât şi cel cu alela S4, vor străbate stilul, fecundaţia
realizându-se normal (fig. 8.5. C).
După cum s-a mai menţionat, incompatibilitatea poate fi definită ca o reacţie intim
legată de polen şi de ţesuturile femele înainte de fecundaţie. Aceasta este un linkat
conţinând cel puţin trei gene care determină această reacţie (LEWIS, 1949;
BREWBAKER, 1954; PANDEY, 1967; De NETTANCOURT; TAYLOR, 1985).
Una dintre gene, de specificitate, codifică un polipeptid specific pentru fiecare alelă
S; acelaşi polipetid se regăseşte în stil şi în polen. O altă genă, adiacentă, va antrena pentru
polen, activitatea factorului de specificitate. O a treia genă va fi activatoare pentru stil.
Reacţia de incompatibilitate se derulează după cum urmează:
Contactul tub polinic – ţesut femel va provoca declanşarea celor două gene
activatoare încât locusul de specificitate a polenului şi a stilului vor codifica polipetida lor
specifică (fig. 8.6.)
În cazul în care o proteină specifică se localizează în extremitatea de creştere a
tubului polinic şi se transformă într-un dimer sau un tetramer inhibitor, pe care dacă îl
găseşte şi în ţesutul femel va provoca fenomenul de incompatibilitate (LISKENS, 1964;
FRANKEL şi GALUN, 1977; DEMARLY, 1977).
Particularităţile incompatibiltăţii gametofitice se pot rezuma la următoarele:
• se manifestă în general, la speciile la care grăunciorul de polen este binucleat
(Nicotiana, Trifolium, Petunia, Prunus ş.a.).
• ereditatea fenomenului este condiţionată în cele mai multe cazuri, monofactorial.
• în locusul S pot exista un număr foarte ridicat de alele, de la 700 la 800 la
Trifolium pratense, 64 la Trifolium repens. Această caracteristică îşi găseşte
explicaţia considerând locusul S ca fiind un linkat.
În unele cazuri, la ierburi, genetica incompatibilităţii gametofitice diferă de sistemul
unui singur locus descris mai sus, acesta fiind bifactorial. Locii implicaţi în acest caz, au
fost notaţi cu S şi Z. Dacă alelele din locusul S şi cei din locusul Z ale grăunciorilor de
polen sunt identice cu alelele S şi Z din stil, se manifestă fenomenul de incompatibilitate.
Dacă alelele din locusul S sau cele din locusul Z vor fi diferite de cele din stil, sistemul va
fi compatibil. În cadrul sistemului cu doi loci, împerechierile compatibile se realizează cu
o frecvenţă de 5-10% mai mare decât în cazul sistemului cu un locus, evidenţiat la trifoi şi
la tutun.
Sistemul cu doi loci, a fost descris la secară şi la câteva graminee perene,
considerându-se că este preponderent în cadrul familiei graminee.

69
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

La sfecla de zahăr a fost pus în evidenţă un sistem de incompatibilitate cu patru loci,

având la bază acelaşi principiu de funcţionare ca al sistemului cu doi loci.
Efectele alelelor incompatibilităţii nu sunt întotdeauna atât de puternice încât să
împiedice în întregime fecundaţia. La numeroase specii se poate forma, ocazial, o sămânţă
în urma străbaterii de către tubul polinic a stilului care poartă aceleaşi alele ca şi ţesutul
stigmatului. În acest caz, avem de-a face cu fenomenul de pseudo-autoincompatibilitate.
Acest fenomen poate fi provocat de factori de mediu, cum ar fi: temperatura, mutaţiile, sau
eventuale gene modificatoare. Pe lângă aceasta, pot să apară şi alele ale autofertilităţii (Sf),
capabile să inactiveze alelele incompatibilităţii. Alela Sf este o alelă din seria S, ce poate
da naştere unei anumite mutaţii.
În unele cazuri, înfrângerea barierei de autoincompatibilitate a fost obţinută prin
procedee diferite, dintre care menţionăm: polenizarea în stadiul de buton, polenizarea
întârziată, acţiunea temperaturilor înalte, a substanţelor chimice şi hormonale,
tetraploidizarea artificială, amestecul de polen, selecţia genelor de pseudofertilitate ş.a.
(FRANKEL şi GALUN, 1977; TAYLOR, 1985; SAVATTI şi colab., 1986, 1992).
45- INCOMPATIBILITATEA SPOROFITICĂ
Controlul sporofitic a incompatibilităţii polenului a fost sugerat de CORRENS, în
1912, la planta Cardaminae praetensis (Cruciferae), dar o explicaţie ştiinţifică a
fenomenului a întârziat 38 de ani. Atunci, s-a explicat controlul genetic a sistemului de
incompatibilitate la Crepis foetida (Compositae) (GERSTEL, 1950). Ulterior, acest sistem
de incompatibilitate a fost evidenţiat la numeroase specii cu importanţă economică din
familiile Cruciferae, Compositae şi Convolvulaceae.
Acest tip de incompatibilitate este şi ea condiţionată de o serie de gene alele, la un
singur locus şi în contrast cu tipul gametofitic, funcţionalitatea polenului este determinată
de constituţia genetică a plantei care îl produce.
Particularităţile sistemului sporofitic pot fi rezumate la următoarele:
• se întâlneşte la speciile la care grăunciorii de polen sunt, în general, trinucleate
(Gramineae, Compositae, Cruciferae);
• sistemul poate avea o condiţionare genetică mono- sau pluri-factorială;
• în general, se reunesc în linkajul de incompatibilitate caracteristici morfologice
care întăresc incompatibilitate (exemplu, heteromorfia);
• la polen, specificitatea înaintea individualizării fiecărui microspor se determină
în ţesuturile diploide, în funcţie de relaţiile de aditivitate sau de dominanţa, mai mult
sau mai puţin completă, între alelele omoloage;
• dominanţa nu este aceeaşi pentru stamine şi pentru stil;
• reacţia de incompatibilitate se declanşează din momentul în care polenul s-a
depus pe stigmat;
• se pot obţine plante homozigote pentru o alelă S1, fie prin frângerea barierei de
autoincompatibilitate fie prin pseudoautoincom-patibilitate.

70
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Mecanismul acestui tip de incompatibilitate se explică prin aceea că dacă o plantă

posedă genotipul S1S2 şi S1 este dominantă faţă de S2, întreaga cantitate de polen va
funcţiona ca şi când ar fi S1; atât grăunciorii de polen cu alelele S1, cât şi cu cele S2, vor fi
imcompatibile pe un stigmat S1 şi compatibil pe un stigmat S2. Combinaţiile genetice din
cadrul unui sistem sporofitic sunt multiple şi complexe ( vezi tabelul 8.5.).
Sistemul sporofitic a fost pus în evidenţă la floarea soarelui, varză şi alte specii
dicotiledonate.
La diferite specii de Brassica s-au utilizat numeroase metode de îngrângere a
barierelor incompatibilităţii, de la suprafaţa stigmatului. Aceste metode include
polenizarea timpurie, îndepărtarea suprafeţei stigmatului, şocuri electrice, creşterea
concentraţiei de CO2, altoirea ş.a. În cazul polenizării bobocilor florali, impedimentul
autoincompatibilităţii este depăşit prin aceea că se depune polen pe stigmate imature, care
nu au avut timpul să-şi dezvolte barierele de incompatibilitate.
8.3.2. Semnificaţia biologică a heterozigoţiei
8.3.2.1. Consangvinizarea. Noţiuni introductive
Prin consangvinizare se înţelege reproducerea prin autofecundare forţaţă a plantelor
alogame hermafrodite, sau monoice, sau încrucişarea între indivizii înrudiţi în cazul
plantelor dioice.
În mod normal, speciile alogame care nu sunt autoincompatibile pot fi
consangvinizate prin autopolenizare controlată. Unde sexele sunt separate pe plante
diferite, sau sunt controlate de sisteme ale incompatibilităţii, se utilizează
încrucişarea frate-soră (SIB). Eficienţa comparativă a celor două sisteme de împerechere
este ilustrată în.
Din figură se desprinde faptul că trei generaţii de autopolenizare aproape că
egalează efectele a zece generaţii de împerechere SIB în ceea ce priveşte homozigotizarea
(BRIGGS şi KNOWLES, 1967).
Structura mai mult sau mai puţin heterozigotă a unui individ, determină un efect
global, extrem de important, în urma consangvinizării. La cea mai mare parte a
organismelor sexuate fecundarea consangvină antrenează o creştere a nivelului mediu de
homozigoţie, însoţită de diminuarea generală a vigorii, fenomen semnalat ca efect al
consangvinizării.
Într-o situaţie inversă, creşterea heterozigoţiei este legată de fenomenul de vigoare
hibridă, sau heterozis.
Aceste particularităţi au fost evidenţiate încă din 1760, de către KÖELREUTER, iar
noţiunea de heterozis a fost propusă de SHULL în 1914, după studiile privind vigoarea
hibridă a liniilor de porumb, începute în 1909.
Heterozisul este considerat ca o stare de heterozigoţie maximă, care este mai uşor de
realizat prin hibridarea liniilor genetic diferite, consangvi-nizate.
Vigoarea hibridă, sau heterozisul, se manifestă în toată plenitudinea în F1.

71
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Prin heterozis se înţelege fenomenul de superioritate a organismelor hibride faţă de

formele parentale, sub aspectul vigorii generale, a adaptabili-tăţii, capacităţii de producţie,
a calităţii etc.
46- SEMINIFICATIA GENETICA A CONSANGVINIZARII
Principala seminificaţie genetică a consangvinizării este creşterea homozogoţiei. În
acest sens, o importanţă deosebită o are faptul că alelele recesive apar cu frecvenţă mai
mare în stare homozigotă în populaţii consangvinizate, decât în populaţiile cu încrucişare
liberă. O populaţie supusă în mod normal unui sistem de consangvinizare (autofecundare
repetată, încrucişări între rude), se desface într-o serie de linii reproductiv independente
(subpopulaţii). La orice linie, creştrea homozigoţiei este însoţită de modificări ale
frecvenţei genice şi tendinţa fixării unei sau altei alele în fiecare locus ; la liniile derivate
din aceeaşi populaţie de bază, frecvenţele genice tind să devină divergente.
Efectul caracteristic al consangvinizării la plantele cu fecundare încrucişată este
reducerea mai mult sau mai puţin pronunţată a vigorii, adică apariţia fenomenului de
depresie de consangvinizare (reducerea valorii medii a caracterelor cantitative legate de
creştere, dezvoltare şi reproducere, ca urmare a creşterii gradului de homozigoţie).
Mecanismul genetic care produce depresia de consangvinizare nu este pe deplin
elucidat, dar presupune că un rol determinant îl joacă segregarea şi recombinarea genelor.
Ca efect a acestora, menţionăm :
- separarea în homozigoţi a factorilor favorabili, care au fost reuniţi în
heterozigoţi ;
- existenţa unor linkage strânse între unii factori favorabili şi alţii nefavorabili,
poate face imposibilă obţinerea unui homozigot care să întrunească toate genele
posibile ;
- dispariţia interacţiunilor de epistazie.
Oricare ar fi mecanismul genetic al depresiei de consangvinizare, s-a constatat că
aceasta se accentuează pe măsura creşterii homozogoţiei materialului biologic, până când
se ajunge la un minim de consangvinizare (cea mai scăzută valoare medioe a unei
populaţii, valoare la care se ajunge după un număr de 7-10 generaţii de consangvinizare şi
care rămâne relativ stabil în cazul continuării consangvinizării). Reducerea vigorii prin
consangvinizare este diferită de la o specie la alta şi chiar de la un genotip la altul, în
cadrul speciei. De exemplu, efectele consangvinizării sunt minime la dovleac, dar evidente
la porumb, floarea soarelui, lucernă, trifoi etc.
În urma consangvinizării, valoarea medie a multor caractere cantitative şi calitative
la arbori (capacitatea de creştere în dimensiune şi volum, capacitatea de regenerare ş.a.)
scade considerabil, putându-se ajunge în condiţii extreme, chiar la stress genetic –
diminuarea puternică a capacităţii de adaptare – datorită segregării heterozigoţilor.
Cele mai sensibile sunt populaţiile închise şi mici, la care depresiunea de
consangvinizare se manifestă puternic. În populaţiile mari, la care apariţia homozogoţilor
recesivi este condiţionată de legea hazardului, consangvinizarea are efecte mai slabe.
72
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Aceasta este, de fapt, situaţia principalelor specii forestiere de la noi, pentru care, în
natură, problema pericolului consangvinizării nu se pune deocamdată. De altfel, chiar în
cazul unor populaţii mici sau izolate – populaţiile de fag din Dobrogea sau de pin negru de
Banat – s-au creat prin selecţie naturală, mecanisme speciale de echilibru genetic, care
împiedică manifestarea depresiei de consangvinizare (STĂNESCU, 1982).
Depresia de consangvinizare face ca la plantele alogame autopolenizarea să nu
faciliteze obţinerea de genotipuri utilizate direct în producţie, ca în cazul plantelor
autogame. Cu toate acestea, consangvinizarea oferă avantajul de a facilita izolarea de
genotipuri homozigote, deci stabile, care pot fi utilizate în producerea de hibrizi.
Întradevăr, homozigotizarea ce apare în urma consangvinizării duce la pariţia, datorită
segregării şi recombinării, a unor noi genotipuri. Între aceştia, alături de numeroase tipuri
aberante ca efect a trecerii în stare homozigotă a unei gene recesive dăunătoare, se
întâlnesc şi genotipuri care concentrează un număr mare de gene favorabile. Încrucişarea
unor asemenea linii a căror zestre genetică valoroasă se completează reciproc, într-
un model echilibrat, vor da naştere la hibrizi valoroşi, decât populaţia iniţială din care au
fost extrase liniile. ca un efect pozitiv, menţionăm şi uniformizarea liniilor ca urmare a
autofecundării repetate, mai multe generaţii succesive. Homozigoţie completă apare după
un mare număr de consangvinizări repetate, în funcţie de gradul de heterozigoţie a
materialului iniţial, şi are ca urmare eliminarea genelor letale sau subletale (SAVATTI,
1983). genotipurile care apar pot să fie homozigot recesive, sau homozigot dominante.
Majoritatea genotipurilor homozigot recesive prezintă fenomenul de nanism, defecte
clorofiliene, malformaţii, sterilitate parţială sau totală, dar şi unele însuşiri valoroase, cum
sunt : tulpini scurte şi rezistente la cădere (porumb şi sorg), tulpini erecte şi bogate în
frunze (trifoiul roşu), conţinut scăzut de alcaloizi la lupin şi rapiţă, rezistenţă la stresurile
climatice, boli şi dăunători ş.a. Formele homozigote receseve pot fi uşor recunoscute,
eliminate sau reţinute, din prima sau a doua generaţie consangvinizată (PAMFIL şi colab.,
1978, 1981).
Deosebit de valoroase sunt genotipurile homozigote dominante, deoarece prin
încrucişarea lor, însuşirile şi caracterele valoroase ale acestora se transmit dominant.
47- BAZELE GENETICE SI TIPURILE DE HETEROZIS
Fenomenul de heterozis reprezintă vitalitatea maximă a hibrizilor din prima
generaţie hibridă, F1. Se exteriorizează prin vigoare mărită, reflectată prin cantitatea mare
de rpoducţie. Afectează toate caracterele şi însuşirile biologice şi economice ale plantelor,
îndeosebi producţia de seminţe sau fructe. Hibrizii heterotici (F1) prezintă cel mai înalt
nivel de heterozigoţie, fiind reversul consangvinizării.
Cercetările genetice privind heterozisul, efectuate de LERNER în 1954 şi MATHER
în 1955 (după MUREŞAN şi CRĂCIUN, 1972), explică acest fenomen genetic pe baza
faptului că hibridul F1 prezintă în acelaşi locus două alele diferite care determină vigoarea
hibridului respectiv. Această vigoare hibridâă este mai accentuată la hibrizii plantelor

73
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

alogame, obţinuţi pe baza încrucişării liniilor consangvinizate şi mai puţin accentuată la

hibrizii plantelor autogame.
Se presupune de asemenea, că hibrizii F1 manifestă o modificare pozitivă a
metabolismului, datorită genelor nealel (POTLOG şi colab., 1989).
Majoritatea cercetărilor au concluzionat că în toate cazurile formele hibride F1
manifestă o vigoare sporită, o vigoare hibridă specifică mai mare decât a generaţiilor
hibride mai avansate. Acest mod de manifestare a hibrizilor, în prima generaţie (F1), poartă
denumirea de heterozis, fiind un fenomen pur genetic cu consecinţe biologice specifice.
Fenomenul de heterozis are un spectru larg, dar intensitatea lui diferă de la un hibrid la
altul, de la o specie la alta.
Caracteristice de bază a fenomenului de heterozis este vigoarea maximă în F1 şi
scăderea acesteia în generaţiile hibride ulterioare (F2). Prelungirea fenomenului în
generaţiile hibride avansate este posibilă numai în anumite cazuri şi mai ales la plantele cu
reproducere somatică sau vegetativă a căror hibrizi nu prezintă fenomenul segregării, atât
de specific hibrizilor sexuaţi.
Manifestarea fenomenului de heterozis diferă de la hibrizii intraspecifici unde este
ami accentuat, la hibrizii interspecifici la care vigoarea hibridă este de obicei mai mică.
În cadrul aceleaşi specii nu toţi hibrizii F1, între soiuri sau linii consangvinizate
manifestă aceeaşi intensitate a fenomenului de heterozis.
Pentru determinarea manifestării maxime a fenomenului de heterozis se determină
în prealabil capacitatea combinativă generală şi specifică a genitorilor (soiuri sau linii
consangvinizate).
Heterozisul la plante, ca mijloc de sporire a producţiei, reprezintă una dintre
problemele genetice contemporane, cu cele mai largi implicaţii teoretice şi practice pentru
ameliorarea plantelor.
Heterozisul, îndeosebi la o serie de specii de plante cultivate ca, porumbul, floarea
soarelui, sfecla, tomatele ş.a. tinde a deveni singura şi cea mai eficientă metodă de
exploatare a homozigoţiei în ameliorarea plantelor.
La speciile forestiere sunt cunoscuţi numeroşi hibrizi naturali cu manifestări
evidente a fenomenului de heterozis, în ceea ce priveşte capacitatea de creştere, vitalitatea
ş.a. Pe primul plan se situează plopii negri hibrizi – plopi de Canada – hibrizi între plopul
negru european (Populus nigra) şi plopii negri americani (P. deltoides şi P. angulata),
utilizaţi pe scară largă în culturi şi în ţara noastră.
În cadrul genului Quercus s-au semnalat o serie întreagă de hibrizi naturali cum
sunt : Q. rosacea, (Q. robur× Q. petraea), Q. dacica (Q. polycarpa× Q. pubescens), Q.
hainaldiana (Q. frainelto× Q. robur) ş.a. care însă, în general, nu par superiori speciilor
parentale.
La genul Fagus, hibridul Fagus taurica (F. sylavtica× F. orientalis) întâlnit la noi în
Banat, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, se dovedeşte deosebit de productiv (mai ales în

74
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Banat) şi viguros, precum şi o mare capacitate de adaptare la un climat relativ secetos (mai
ales în Dobrogea).
La genul Platanus, hibridul P. hybrida (P. acerifolia) rezultat din încrucişarea P.
orientalis× P. occidentalis, manifestă fenomenul de heterozis şi este complet fertil .
La genul Abies, hibrizii naturali A. bormülleria (A. nordmanniana× A.
cephalonica) din Anatolia (Turcia), A. borisii-regis (A. alba× A.cephalonica) din Grecia şi
Albania, A. rubrodensis (A. alba× A. cephalo-nica) din Sicilia (Italia) sunt deosebit de
rezistenţi la secetă.
În cadrul genului Larix, hibridul L. eurolepis (L.decidua× L.leptolepis) este mai
repede crescător şi mai rezistent la cancer comparativ cu părinţii.
Hibridările controlate la specii din genurile Populus, Quercus, Fraxinus, Pinus,
Picea, abies, Larix ş.a. au dus la obţinerea de rezultate contradictorii, iar în unele cazuri
efectul heterozis a fost obţinut numai în prima generaţie (F1) (STĂNESCU, 1982).
Hibridarea crează totuşi combinaţii de gene, unele superioare părinţilor şi în cazul
speciilor lemnoase. Dacă aceste combinaţii sunt urmărite şi utilizate corespunzător în
scopuri practice, hibridarea îşi păstrează, prin efectele pe care le dă, întreaga seminificaţie
genetică.
Multiplicarea pe cale vegetativă, reprezintă unul din mijloacele de menţinere a
combinaţiilor posibile de gene şi de aici a menţinerii vigorii hibride, mai ales la speciile
care se înmulţesc uşor prin butaşi, cum ar fi plopii, sălciile etc. (STĂNESCU, 1982).
Dintre ipotezele şi teoriile privind baza genetică a heterozisului amintim :
- teoria heterozigoţiei, elaborată de EAST şi SHULL, consideră drept cauză a
fenomenului starea de heterozigoţie a hibridului în F1 ;
- teoria dominanţei, elaborată de BRUCE, explică fenomenul de heterozis prin
acumularea şi combinarea în F1 a genelor sau alelelor dominante provenite de la
genitori ;
- teoria înlănţuirii, emisă de JONES, menţionează că fenomenul are la bază
înlănţuirea genelor dominante, situate în cromozomii omologi ;
- teoria stimulării, după care, fenomenul se datorează unui sistem genetic
stimulator ;
- teoria alelomorfismului multiplu, pune la baza fenomenului ideea eredităţii
cumulative alelomorfe ;
- teoria supradominanţei, emisă de HULL, explică fenomenul pe baza prezenţei
heterozigoţiei monofactoriale ;
- teoria epistaziei, formulată de TURBIN, consideră drept cauză genetică
intervenţia heterozigoţiei structurale sau a heterozigoţiei inversiunilor.
Oricare ar fi teoria privind heterozisul, apare ca certitudine că fenomenul există şi se
manifestă având un rol deosebit în ameliorarea plantelor. Cauzele adevărate ale

75
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

heterozisului trebuie căutate în rolul şi acţiunea factorilor genetici care intervin în

dezvoltarea ontogenetică a plantei.
Cele mai importante tipuri de heterozis utilizate îîn ameliorarea plantelor sunt :
• heterozis reproductiv, determină sporirea producţiei de sămânţă şi fructe şi în
general organe reproductive, obţinute în urma polenizării şi fecundaţiei ;
• heterozis somatic sau vegetativ, determină formarea şi sporirea masei
vegetative ;
• heterozis adaptativ, accentuează însuşirile legate de capacitatea de adaptare a
plantelor la condiţii ecologice diferite ;
• heterozis adevărat, determină dezvoltarea luxuriantă a plantelor hibride F1,
comparativ cu plantele nehibride.
După modul de manifestare, faţă de populaţia iniţială, deosebim două tipuri de
heterozis :
• cisheterozis, prin care se înţelege tipul de heterozis în care hibridul depăşeşte
nivelul productiv al formelor parentale consangvinizate, dar nu şi nivelul populaţiei
cu polenizare străină din care acestea au fost extrase ;
• transheterozis, este tipul de heterozis în care hibridul heterotic depăşeşte nu
numai formele parentale consangvinizate ci şi nivelul populaţiei cu polenizare liberă
din care au fost extrase.
Intensitatea heterozisului este condiţionată genetic de factori genetici şi de mediu.
Dintre factorii genetici care influenţează intensitatea de manifestare a heterozisului
se pot menţionă :
- modul de reproducere a plantelor, plantele alogame reacţionează, în general, mai
puternic decât cele autogame ;
- heterozisul, după cum s-a amintit, este în general mai accentuat în cazul
hibridării intraspecifice decât în cazul celor interspecifice şi intergenerice ; apar
şi excepţii cum este cazul la hibrizii Raphanus× Brassica, sau diferite tipuri de
Nicotiana ;
- hibrizii dintre varietăţi prezintă un heterozis mai pronunţat decât cei dintre
biotipurile aceleaşi variatăţi ;
- formele geografic îndepărtate manifestă o intensitate mai pronunţată a
heterozisului, decât cele apropiate ;
- hibrizii dintre formele homozigote (linii) prezintă un heterozis mai pronunţat
decât cei rezultaţi din părinţi heterozigoţi ;
- cu cât prezintă o diferenţiere genetică mai pronunţată (până la o anumită limită),
cu atât hibrizii manifestă un heterozis mai pronunţat şi invers ;
- ordinea încrucişării genitorilor influenţează intensitatea hetero-zisului ; uneori
genitorul matern are o influenţă mai mare asupra hibridului decât cel patern, datorită
patrimoniului citoplasmatic.
76
........................................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................................

Heterozisul depinde de asemenea, de interacţiunea dintre genotip şi factorii de

mediu. cercetările au evidenţiat că acelaşi hibrid este capabil de producţii diferite, în
funcţie de condiţiile climatice ale diferiţilor ani din zona în care se cultivă, de agrotehnica
aplicată. Comportarea diferită a aceluiaşi hibrid în zone ecologice diferite este determinată
de reacţia termoperiodică şi mai ales fotoperiodică a acestuia

CAPITOLUL IX
9. Mutaţiile şi mecanismul lor molecular
48- DEFINITIA MUTATIEI SI TIPURI DE MUTATII
Noţiunea de mutaţie a fost elaborată în anul 1901 de H. de VRIES, cel ce a elaborat
teoria mutaţionistă.
Mutaţia poate fi definită ca fenomenul prin care se produc modificări ereditare în
materialul genetic, modificări ce nu sunt provocate de recombinări genetice sau de
segregare. Ele pot să apară în mod spontan şi atunci sunt denumite mutaţii naturale, sau
pot fi induse experimental, denumite mutaţii artificiale. Între cele două tipuri de mutaţii
sunt deosebiri de ordin calitativ. Mutaţiile naturale sunt produse de numeroşi agenţi
mutageni din natură (radiaţii, schimbări de temperatură etc.).
Mutaţia poate fi definită şi ca “modificări discontinue cu efect genetic” (MAYR,
1963). Ele pot afecta diferite unităţi ale materialului genetic. Sub acest aspect mutaţiile pot
fi clasificate în :
- mutaţii genice, când afectează genele ;
- mutaţii cromozomiale, când afectează cromozomii ;
- mutaţii genomice, în cazul când întregul genom este afectat.
După modul de exprimare fenotipică ele pot fi clasificate în mutaţii dominante sau
masive.
În funcţie de locul unde sunt plasate genele, mutaţiile pot fi autozomale, plasate pe
autozomi şi heterozomale, plasate pe heterozomi. Acest tip de mutaţii manifestă sex-
linkage. De asemenea, există şi mutaţii extranucleare ale genelor din citoplasmă.
O altă categorie o constituie mutaţiile letale şi semiletale, care afectează gene de
importanţă majoră în organism, prin a căror blocare se realizează moartea individului
înainte de maturitatea sexuală.
Mutaţiile pot afecta genele de diferite tipuri (structurale, operatoare, reglatoare),
care iau parte la realizarea reglajului genetic. De asemenea ele pot afecta regiuni mai mici
sau mai mari de-a lungul genei, determinând mutaţii punctiforme – fiind mutaţii
intragenice. Referitor la frecvenţa mutaţiilor, pot fi evidenţiat