CHILDHOOD TRAUMA CREATES ADDICTION

"Tristețea simțită de copil poate fi uneori atât de mare, încât îl înspăimântă și pe el să o trăiască de unul singur. La fel
și furia, frica sau durerea. O emoție puternică te poate înfricoșa chiar dacă ești adult, dacă nu stai cu cineva alături.
De aceea avem atacuri de panică. De aceea ne e teamă să ne adâncim uneori în lucrul nostru terapeutic – fiindcă ne
putem întâlni cu o trăire copleșitoare. Când ești copil, dacă ai un părinte conținător, înveți că nicio emoție, oricât de
puternică ar fi ea, nu te omoară și nu te doboară. Dacă primești conținerea unui adult, ai cel mai sănătos psihic cu
putință, fiindcă doar așa înveți să te conții și singur, fiind conținut mai întâi de altcineva."

Cum scapam de vinovatie?

Vinovatia este metoda preferata de educatie in multe culturi.
Daca esti „norocosul” unei asemenea cresteri, viata este o continua provocare, iar sansele pentru evolutie
personala sunt multiple. Suna telefonul… te simti vinovat daca nu raspunzi, ai primit un email… te simti vinovat
daca trece ceva timp si nu ai actionat, cineva iti cere ceva … te simti vinovat daca nu ii poti oferi ceea ce isi
doreste, ti-ai propus sa te ocupi de tine si nu ai facut nimic in acest sens… te simti vinovat fata de propria
persoana… Suna cunoscut scenariul? Multi traim fara sa ne dam seama in aceasta „supa” energetica. Este una
fara gust si fara savoare, dar este a noastra.
Cum a pornit totul? De la incercarea parintilor si a societatii de a face din noi oameni „disciplinati” si „bine
pregatiti” pentru viata si succes. Parintii ne cereau sa ii ascultam si ne pedepseau daca nu faceam asta sau, in
moduri mai subtile, jucau cartea „daca nu faci cum iti spun, nu te mai iubesc”. Si ne mai spuneau „sa ne fie
rusine” pentru vorbele, gandurile, faptele noastre. Stiati ca exista tari, cum este Japonia, in care nu exista cuvantul
„vina” in vocabular ? Si totusi reusesc sa isi creasca copiii fara sa-i faca sa se simta vinovati pentru cine sunt si ce
fac… Din acest joc mai faceau parte: sa ne fie rusine daca nu am pupat-o pe bunica (chiar daca noi poate chiar
nu doream acea apropiere), sa tacem din gura cand cei mari vorbeau (pornind de la premisa ca nu aveam cu ce sa
contribuim la conversatie), sa mancam totul din farfurie (ca e rusine si pacat sa aruncam mancarea, desi portiile
erau imense pentru capacitatea stomacelului nostru).
Consecintele subtile sunt ca oamenii au ajuns: sa isi nege dreptul la a fi apropiati fizic doar cu cine isi doresc si
accepta sa fie in relatii fizice in care nu se simt asa cum de fapt fiinta lor viseaza le este rusine sa vorbeasca si sa
isi exprime unicitatea sa aiba probleme de greutate si de sanatate cauzate de supraalimentare s. a.
Imbucurator este ca putem sa iesim din acest perpetuum. In primul rand, ne dam seama cat de mult timp
suntem sunt influenta acestei stari. De fiecare data cand „trebuie” ceva, este pentru ca in spatele acelui aspect se
ascunde un mare sentiment de vinovatie potentiala daca nu facem ceea ce… „trebuie”.
O tehnica simpla pentru a ne detasa de emotiile negative din acest „trebuie” este sa ne gandim la care ar fi cel
mai rau lucru care s-ar putea intampla daca nu facem acel lucru. Apoi sa continuam pe acel fir rosu, intrebandu-
ne ce este mai rau decat acel lucru, mai rau, mai rau… pana ajungem la lucruri profunde precum frica de moarte,
de singuratate, de disparitie sau altele care ne starnesc angoase intense.
Cand sentimentul devine profund, tare, intens, poate chiar cu un raspuns emotional de furie, scarba, panica sau
tristete acute, stim ca am ajuns la ceva important. Acestea sunt emotii care sunt blocate in subsolul mintii
noastre. Nu sunt noi, sunt poate vechi de cand sufletul nostru si s-au acumulat in timpul calatoriei prin viata.
Ce facem cu aceste emotii? Le observam, ne scufundam in ele si le lasam sa fie. Nu incercam sa scapam de
ele, nu incercam sa le schimbam. Doar le observam. Unde sunt localizate in corp, ce marime au, ce
intensitate – le observam si atat. Vei vedea ca incep sa scada in intensitate pe masura ce le lasam sa fie.
Pe masura ce repetam acest proces incepand cu fiecare „trebuie” si fiecare vina atasata daca nu facem ce
„trebuie”, mergand apoi tot mai profund sa vedem ce frici ascunde vina, emotiile acestea vor tot iesi la iveala.
Incet-incet se vor domoli, pana cand se vor dizolva cu totul.
Atunci de fapt incepem sa traim tot mai mult exprimandu-ne propria esenta, fara a mai fi o constanta reactie la
ce vine spre noi.

Pe aceasta tema iti recomand sa citesti cartea Letting Go – Renuntarea, scrisa de David R. Hawkins, care descrie in
detaliu multe alte emotii inradacinate si care ne limiteaza experienta iubirii si fericirii.
Vestea buna este ca noi nu suntem aceste emotii pe care le ascundem si pe care nu le lasam sa iasa la suprafata.
Ele sunt doar niste „memorii” ale cine am fost si ce am adunat de pe drum. Deci orice iese la suprafata evita sa
te identifici cu ele.
Tu nu esti emotiile tale, fricile si „Trebuie”. Tu esti cel ce este capabil sa observe, sa creeze si, la fel de bine, sa
dizolve aceste emotii. Tu esti dincolo de ele, substratul, contextul in care ele apar si se manifesta.
Le-ai pastrat pentru ca credeai ca sunt ale tale. Nu sunt :) Sunt ca si celulita. Ai mancat prea mult si prea prost, se
depune si de vede. La fel si tristetea. Te-ai hranit cu ea prea mult timp, s-a depus in inimioara ta si se vede in
ochii tai care au incetat sa mai straluceasca. Putin sport curata celulita. La fel, putin „sport mental” si lasarea
emotiei sa se dizolve prin observare te curata de toxine sufletesti astfel incat sa fii usor si radios.