Curs nr 1.

Diplomația României în perioada interbelică

Teorie și practică

Etimologic, provine din termenul ,,diplo” (acțiunea de a actele oficiale/

diplomele în două exemplare – unul pentru arhive, iar altul pentru trimișii
diplomatici). Cel care primea = diplomat;
Diplomatic vine din modul de conducere al relațiilor internaționale;
Diplom = știința relațiilor externe (a afacerilor străine al statelor/ știința
negocierii);
Harlod N. = conducătorul relațiilor internaționale pe calea negocierilor
pentru a reglementa aceste relații;
Adam Jatson: „Dialogul dintre statele independente . Diplomația = diferită
de politica externă.”
Petre Ten. : Știință, artă și activitate.”
1. Emite idei, concepții, principii, norme privind conducerea relațiilor
internaționale;
2. Se oferă modalități/ deprinderile de a înfăptui politica externă;
3. Acționează concret prin mijloace specifice pentru a pune în aplicare
politicile statului.

Relațiile intenraționale: reprezintă ansamblul raporturilor oficiale și neoficiale,

politica economică sau de altă natură pe care le întreține un stat cu alte state
(organisme sau organizații).
Relații externe: totalitatea obiectivelor și mijloacelor folosite și urmărite de un
stat în relațiile sale cu alte state.

1
 Diplomația – servește obiectivelor de politică externă și depune activitate în
acest sens. Funcțiile acesteia sunt următoarele:
-Reprezentare: constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă
autoritățile țării sale față de străini, fiind dotat cu putere de reprezentanță - o bază
indinspensabilă.
-Protejare
-Informare: are și activitate de informare continuă și bilaterală.
-Negociere: este însărcinat cu primirea și transmiterea comunicărilor dintre cele
două guverne, fiind astfel intermediarul raporturilor statale. Act final, de rezolvare
a relațiilor/probelmelor.

Altele:
 Să promoveze politica țării sale;
 Să informeze corect guvernul său despre evenimentele din statul unde
activează și să ofere explicații/soluții pentru îmbunătățirea relațiilor
internaționale;
 Ar trebui să folosească mijloace oneste, analiza, întrevederi cu membri
MAE. Alte căi sunt rețelele de informații.

Calitățile unui diplomat:

- Un supra-om;
- Spirtit de observație și greu de tentat;
- Mimica feței;
- Promt, să asculte, politicos și amabil.

Privilegiile sale sunt:

2
 - Inviolabilitatea (nu poate fi deținut);
- Libertatea de comunicare și mișcare;
- Facilități vamale/ fiscale;
- Arborarea steagului pe ambasadă;
- Facilități în acordarea vizei;
- Drept de capelă.

Curs. 2.
Rețeaua de misiuni diplomatice s-a extins odată cu apariția de noi state și
mai ales în contextul multiplicării situațiilor cu care se confrunta statul român pe
plan internațional. În momentul creării statului român modern, misiunile
diplomatice aveaus tatut de agenții diplomatice, refelectând statutul internațional.
După obținerea independenței, România avea dreptul să crească nivelul la gradul
de legații diplomatice – la începutul anilor 1890, România avea deschise 10 legații
(Paris, Londra, Berlin, Viena, Saint Petersburg, Constantinopol, Roma, Bruxelles,
Belgrad, Atena).
Spre deosebire de România, Serbia avea deschise în aceeași perioadă doar
șase legații (iar România ș-a păstrat astfel poziția până în 1898, când a fost
deschisă una la Haga). Alături de legațiile menționate, funcționa o agenție și la
Sofia, care după obținerea independenței Bulgariei, ce a fost ridicată la rang de
legație). În 1906, am deschis o agenție diplomatică la Cairo în Egipt.
În al doilea deceniu al secolului XX, rețeaua diplomatică s-a extins. La baza
acestei politici au stat ambițiile unor lideri politici români (precum Titu
Maiorescu), interese economice precum și unele geopolitice. În 1911, România
deschide o misiune diplomatică la Berna (Elveția), în contextul în care, în Elveția
funcționau câteva consulate onorifice încă din secolul XIX. În 1913, a deschis o
3
legație la Madrid, concretizând astfel o idee mai veche, ce data de trei decenii.
După recunoașterea independenței Albaniei, România a numit ministru pleni-
potențial la Dures, arătându-și interesul față de zona balcanică.
În primii doi ani de la declanșarea Marelui Război, nu au intervenit
modificări majore privitor la geografia misiunilor diplomatice române (doar cea
din Albania a luat o pauză) – în perioada neutralității România deținea 15 legații +
o agenție diplomatică (cea de la Cairo). După august 1916 (intrarea în Război)
intervin unele schimbări: au închis toate misiunile diplomatice din statele inamice
(s-a retras reprezentanța diplomatică). Însă, în noiembrie 1916, liderii români deci
să creeze o nouă legație la Stockholm.
În 1917 se decide deschiderea a două legații în afara Europei (în septembrie
la Tokio, octombrie la Washington). A fost trimisă și o misiune diplomatică
specială în Portugalia. Aceste măsuri au fost dictate de interese politice, economice
și militare, fiind strâns legate de evoluția Războiului. În Scandinavia au fost
acreditați diplomați cu experiență care fie au condus misiuni, fie au condus a.
consulare (exemplul lui Grigore Bărbulescu – însărcinat cu afaceri în Suedia, din
mai 1917 numit conducător al legației din Norvegia, iar apoi numit consul la
Budapesta). Alte exemple: Ghe. Derusi – legația de la Stockholm, Nicolae
Xenopol – în Japonia, Constantin Anghelescu – în SUA, Victor Ionescu – în
Portugalia.
În 1918, închiderea misiunii de la Sankt Petersburg, după ce bolșevicii
ajiung la putere și contestă prezența trupelor române...
La final de Război, România a căutat să își adapteze situația la noile realități
geopolitice – a inițiat negocieri/ a solicitat să se deschidă noi misiuni diplomatice
în capitalele noilor state apărute, sau unde nu au avut până atunci.
 Prima, cea din Polonia (1919), care avea să obțină recunoaștere
internațională, dar și interes din partea României, având în vedere că cele
4
 două state aveau graniță comună și interese apropiate (față de situația din
Est);
 1920 – s-a extins în mod vizibil rețeaua de misiuni diplomatice,
deschizând în iunie o legație pe lângă Sfântul Scaun. În septembrie a fost
deschisă o legație în Portugalia.
Se reluau relațiile cu foștii inamici și se deschidea o misiune la
Budapesta. Doar în Ungaria autoritățile române decid să trimită pe cineva
din afara cercului diplomatic, anume un militar. În august, se deschide o
misiune la Praga (în noul stat cehoslovac): Constantin Hiot, un apropiat
al lui Take Ionescu;
 În august 1921 – se deschide o misiune în Finlanda (cond. Dimitrie
Plesnilă);
 1922 – preluarea puterii de către Liberali, moment în care România avea
25 de misiuni diplomatice/legații și agenția de la Cairo. Însă, guvernul
liberal, confruntându-se cu probleme financiare, decide să suprime o serie
de misiuni diplomatice (6: Portulgalia, Olanda, Spania, Japonia,
Norvegia, Finlanda și Cairo).
 1922-1927 – doar o singură legație extra-europeană, cea de la
Washington;
 1927-1928 – Titulescu militează pentru o extindere a reprezentării
României și în acest context este redeschisă legația de la Tokyo, se
decide deschiderea unei misiuni diplomatice în America latină și una la
Geneva.
În primul deceniu interbelic, misiunile diplomatice nu aveau decât un singur
sediu cumpărat (cel de la Washington), restul funcționând în sedii închiriate. Din
perspectivă diplomatică, cele mai importante misiuni erau cele de la Paris și

5
Londra – fiind și cele de tradiție. Urmau cele de la Roma, Berlin, Washington (iar
asta din perspectivă politică, economică și simbolică).

Curs.5 România și marile puteri în anii 20 (14.11.2019)

*Ratificarea Tratatulului de la Paris privind Basarabia

Relațiile României cu marile puteri au reprezentat o componentă

esențială a agendei de politică externă a statului român. Aceste legături erau
importante dpdv economic, politc și cultural, dar aveau o componentă esențială în
anii 20, ce privea asigurarea securității României și recunoașterea frontierelor
României Mari.
În acest cadru, problema ratificării Tratatului de la Paris, privind Basarabia,
semnat la 28 octombrie 1920 de către România, Franța, Marea Britanie și Japonia a
reprezentat un obiectiv important pentru diplomația românească. În mai 1922,
Tratatul a fost ratificat de către Marea Britanie, într-un context în care britanicii
încă nu recunoscuseră Uniunea Sovietică și nu aveau relații diplomatice cu
Moscova. Românii au întâmpinat greutăți în recunoașterea tratatului de către Statul
francez, unde exista un curent de opinie care promova reluarea raporturilor
diplomatice cu sovieticii și o neimplicare în chestiuni teritoriale ale fostului
Imperiu Rus.
Cu toate acestea, în contextul în care francezii ... ei au oferit o compesație
românilor, prin ratificarea la 11 mai 1924 a Tratatului de la Paris. Pentru
diplomația românească, această ratificare a reprezentat o reușită, însă un câștig
oarecum disproporționat în raport cu recunoașterea existenței Uniunii Sovietice de
către Franța și de interesul pe care statul francez îl vădea față de Uniunea
6
Sovietică. După ratificarea de către Marea Britanie și Franța a Tratatului, mai era
nevoie de ratificarea Japoniei și Italiei. Mai mult decât în precedentele 2 cazuri
(britanic și francez), ratificarea tratatului de către Roma și Tokyo a fost influențată
de relațiile acestor state cu Uniunea Sovietică. Dacă în cazul Italiei insistențele
statului român au dat roade, iar tratatul a fost ratificat în 1927, în cazul Japoniei
situația a fost diferită. Având interese economice comune, URSS a convins Japonia
să accepte într-o anexă secretă a convenției sovieto-japoneză din 20 ianuarie 1925
– că statul japonez nu va ratifica tratatul de la Paris.
Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea în mod
expres că va intra în vigoare în momentul în care toți semnatarii ratificau
documentul, i-a determinat să fie lipsiți de eficiență dpdv juridic.

RELAȚIILE CU FRANȚA

Franța a reprezentat un punct de reper pentru politica externă a

României și a statului român, atât în anii primului WWI, cât și în perioada
postbelică. Statul francez a sprijinit crearea României Mari și în pofida unor
perioade mai tensionate, a susținut multe dintre inițiativele românești la tratativele
pentru pace.
După Război, România a încercat să determine o implicare mai mare a
Franței în Europa de S-E și mai cu seamă o implicare a Franței în susținerea
intereselor geo-politice și a securității statului român. La nivel politic, România a
avut 2 obiective în legătură cu Franța:

*să obțină ratificarea Franței;

*Românii doreau semnarea unui tratat politic româno-francez;

7
 În 1924, francezii au înaintat un proiect de tratat de prietenie și alianță
care conținea câteva princiii fundamentale:

-respectarea angajamentelor internaționale;

-necesitatea menținerii păcii și stabilității în Europa;
-garanții reciproce în caz de agresiune pentru apărarea intereselor comune a
celor state.

Diplomația rom și-ar fi dorit să obțină garanții că Franța s-ar implica

alături de Polonia, în caz că ae fi atacată de Uniunea Sovietică. Francezii au evitat
însă să își ia asemenea angajamente în cadrul negocierilor din 1924. Iar venirea la
putere în Franța a lui Eduard Heriot care dorea relații bune cu URSS și Germania,
au trecut în plan secund tratatul cu România. Cu toate acestea, în august 1925
tratatul era în linii mari definitivat, însă implicarea diplomației Franceze în
negocierile Acordului de la Locarno a dus la anularea semnării tratatului româno-
francez. În cele din urmă, tratatul de prietenie r-fr a fost semnat la 15 iulie 1926 de
către Ar. Briant și Constantin Diamandi – dar antedatat 10 iulie 1926.
Trataul era încheiat pe o perioadă de 10 ani și prevedea la art. 1 și art.
2 angajamentul celor două state de a nu comite nici agresiune și de a rezolva orice
litigiu pe cale pașnică. În cuprinsul tratatului se mai specifica și faptul că în cazul
în care un stat era atacat, semnatarii urmau să se pună de acord asupra acțiunilor ce
urmau a fi înteprinse în cadrul Societății Națiunilor. A fost semnat și un protocol
anexă ce făcea referire la ideea că România era interesată în menținerea status quo-
ului teritorial și că statul român nu era interesat să atace URSS. Asta arată ce
francezii au vrut să ofere mai multe asigurări URSS în relația cu România.

8
 Pentru Franța, tratatul cu România se înscria în cadrul documentelor
similare semnate cu Cehoslovacia, Iugoslavia și ... , având mai mult o valoare
simbolică decât o miză politică.
La București, Tratatul a fost văzut ca o reușită politică. Dar în
realitate, tratatul punea necesitățile...

RELAȚIILE CU ITALIA

În contextul unor negocieri de tratat cu Franța, diplomația românească

a inițiat inițiativa unui tratat și cu Italia – stat care semnase Tratatul de la Paris și
care avea interese în zona Balcanilor/Europei Centrale. Liderii români considerau
că tratativele pentru definitivarea unui tratat cu Italia ar putea juca un rol pozitiv în
ratificaeea de către Italia a Tratatului din 1920. De asemenea, românii considerau
că negocierile cu Italia i-ar putea impulsiona și pe francezi să finalizeze tratativele
cu România și să semneze tratatul mult-așteptat cu diplomația românească. A
contat că statul italian părea să joace un rol tot mai important în politica europeană
după semnarea acordului de la Locarno.
Tratativele au fost impulsionate de venerea lui Averescu A. la putere –
avea legături strânse în Italia. Era perceput la Roma ca un prieten al Italiei. Aceste
elemente au contat în evoluția negocierilor concretizate prin semnarea la 16
septembrie 1926, la Roma a tratatului de amiciție și de colaborare cordială dintre
România și Italia. În document se prevedea că părțile contractante se obligau să își
acorde sprijin și să colaboreze în scopul păstrării ordinii internaționale. Dacă
interveneau tensiuni la nivel internațional, reprezentanții celor 2 state urmau să se
consulte, iar în cazul în care una dintre cele 2 țări era amenințată, cealaltă țară se
obliga să îi acorde sprijin politic și diplomatic. Tratatul a fost încheiat pe o
perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînoirii/denunțării cu un an înainte de expirare.
9
Deși a fost prezentat la București ca o realizare marcantă a diplomației românești,
cea mai vizibilă consecință a fost ratificarea de către Italia a tratatului de la Paris
privind Basarabia, la 7 martie 1927.

NORMALIZAREA RELAȚIILOR CU GERMANIA

Chiar dacă relațiile România – Germania au fost reluate în 1920, raporturile

româno-germane au fost marcate de tensiuni și aveau în miezul lor diferende de
natură economică:
-problema reparațiilor germane;
-diferendul economic generat de așa-numitele creanțe speciale ale României
asupra Germaniei;

Stingerea acestor litigii economice a reprezentat un interes pentru ambele

state, doar că nu au reușit să ajungă la vreo înțelegere până în 1928. Pornind de la
aceste dispute economice, în primii ani interbelici se poate vorbi despre un război
economic București-Berlin. Un război ce anula complementaritatea dintre
economiile celor două state.
În 1926, România a susținut intrarea Germaniei în Liga Națiunilor și a dat
semnarea la nivel politic că era interessată de normalizarea relațiilor. Aceasta, în
contextul în care Germania, după Locarno și este recunoscută că mare putere
economică.
Semnarea unei convenții economice 10 nov 1928 din care reiese că
părțile contractactante conveneau la stingerea tuturor litigiilor existente între ele.
Această convenție a fost urmată de un protocol în dec 1928 și de semnarea unui
acord în martie 1929. – au pecetlui procesul de apropiere reciprocă. Aceste 3
documente au eliminat urmele lăsate de Marele Război în relațiile economice
10
româno-germane, deschizând calea Germaniei spre participarea la stabilizarea
leului și oferind o nouă bază pentru dezvoltarea relațiilor economice.

Curs.6 România și Liga Națiunilor (21.11.2019)

În anii WWI, în unele state europen, dar și peste ocean, au fost create
asociații care susțineau apariția unei Ligi a Națiunilor la finalul Războiului.
Această organizație era proiectată ca un mecanism de colaborare permanentă între
state și de rezolvare pașnică a disputelor. Spre finalul Războiului, pe agenda
politică a președintelui american, proiectul creării L. N. a devenit unul prioritar.
Drept urmare, la Conferința de Pace de la Paris, americanii și britanicii au propus
un proiect comun al Pactului Ligii Națiunilor, iar Willson, personal, a luat parte la
dezbaterile din cadrul comisiei Ligii Națiunilor, ce funcționau în cadrul
Conferinței.
Definitivarea Pactului la finalul Conferinței (1913, aprilie) a fost una dintre
reușitele acesteia. În cadrul ei s-a decis ca Pactul Ligii să fie inclus în preambulul
tratativelor de pace, astfel încât statele semnatare ale Păcii să confirme principiile
Ligii Națiunilor și să legitimeze existența acestei organizații.
Ca urmare a deciziilor luate la Conferința de Pace și a ratificării pactului de
către mai mult de jumătate a participanților, actul fondator al Ligii Națiunilor
devine operant din ian 1920. A reprezentat de atunci o realitate politică, fiind o
organizație ce aduna laolaltă state de pe majoritatea continentului.
Cu toate acestea, Liga Națiunilor avea o puternică amprentă europeană,
deoarece majoritatea membrilor erau state europene + cel mai puternic susținător
(SUA) erau membri ai Ligii Națiunilor. Românii aflați la Paris s-au implicat în
dezbaterile în crearea Ligii Națiunilor. În acest context, în 1919, la Paris a fost
creată asociația română pentru Societatea Națiunilor condusă de personalități
11
precum Elena Văcărescu, Constantin Disescu etc. Aceste inițiative de a se implica
în dezbaterile pentru Liga Națiunilor nu aveau legătură cu guvernul Marghiloman
care conduce timp de câteva luni (ce ținea mai mult de interesele PND).
Asociația României pentru Liga Națiunilor a elaborat un set de principii
inspirate din mediul politcii franceze referitoare la viitorul statut al Ligii
Națiunilor. În cadrul Conferinței de Pace, delegația română militează pentru
crearea Ligii Națiunilor, reușește să impună un membru în cadrul Ligii. Alături de
Grecia și Belgia, se va susține proiectul ca statele mici să aibă reprezentanți în
Consiliul Ligii.
România devine stat fondator al Ligii, iar clasa politică română a perceput în
general în termeni pozitivi crearea acesteia. La București se spunea că L. N. va
aduce un plus de securitate + prin ea, principiul de consolidare al Statului ar putea
fi consolidat. Liderii români mizau pe faptul că securitatea colectivă își va dovedi
viabilitatea.
Au existat și reticențe/nemulțumiri față de L.N. Cea mai evidentă temere a
fost legată de faptul că gira funcționarea sistemului de protecție a comunității (?).
Liderii români se temeau ca nu cumva, prin intermediul sistemului de protecție al
comunităților, marile puteri puteau să recurgă la presiuni.
Dacă în primii ani de funcționare al Ligii Națiunilor, România nu s-a
implicat foarte mult în dezbaterile de la Geneva, fiind mai degrabă o perioada de
acomodare; abia din 1922-23 putem constata o preoupare tot mai evidentă a
diplomației române față de temele abordate la Liga Națiunilor. Ceea ce schimbă
perspectiva românilor va fi aderarea Ungariei la Ligă și dorința acestui stat de
ajutor petru refacerea economiei de stat, determinând o sporire a activității la
Geneva.
În cadrul Ligii Națiunilor diplomația românească a susuținut principii ca
egalitatea, menținerea status-quo-ului și respectarea tratatelor de pace. Prin
12
reprezentanții săi la Geneva, România s-a implicat în dezbaterile ce vizau definirea
unor concepte cheie (precum: agresor, agresiune, frontieră, teritoriu etc.), dar și
în dezbateri ce vizau problema dezarmării + au fost implicați în dezbateri ce
priveau chestiuni sociale (refugiații, revizuirea legislației muncii, protejarea
femeilor/copiilor, chestiuni de educație etc.).
Statul român a fost până spre finalul anilor 30 un susținător al sistemului
securității colective (impunerea de sancțiuni Italiei – în contextul atacului asupra
Etiopiei). La finalul anilor 30, în contextul în care Liga Națiunilor pierde din
influență, fiind percepută de unele state ca instrument al vechii politici, România se
distanțează și părăsește organizația internațională în iulie 1940, după două decenii
de activitate în cadrul ei.

Curs 9. Relațiile internaționale în anii ’30 (12.12.2019)

Diplomația românească a fost preocupată atât de crizele internaționale ce au

avut loc în proximitatea României, cât și de disputele desfășurate pe alte
continente, dar care puteau afecta interesele/obiectivele externe ale statului Român.
O astfel de criză a reprezentat-o Războiul dintre Italia și Abisinia (Etiopia) – a fost
o rivalitate mai veche ( miza a fost una politică și de extindere teritorială din partea
Italiei), conflict ce ulterior va deveni unul european.
La 5 oct 1935 Italia atacă Abisinia, chiar dacă ambele state erau membre ale
Ligii Națiunilor. Împăratul abisinian a solicitat intervenția Ligii Națiunilor, iar
reacția statelor membre a fost în majoritate de partea Abisiniei. Tema a fost pusă în
dezbaterea Adunării Generale a Ligii, iar adunarea a decis că Italia a comis o
agresiune împotriva Etiopiei și, în consecință, a solicitat Italiei să își retragă
trupele. În contextul în care italienii nu au răspuns pozitiv la această solicitare,
13
Liga a decis impunerea unor sancțiuni economice statului italian. Miza sancțiunilor
economice era aceea de a forța Italia să renunțe la acțiunile agresive împotriva
Etiopiei. Această decizie activa art. 16 al Pactului Ligii Națiunilor, articol referitor
la faptul că statele membre puteau acționa în domeniul securității colective.
Decizia de a impune sancțiuni Italiei reprezenta o decizie unică până atunci în
istoria Ligii Națiunilor și era un act politic îndrăzneț (riscant oarecum), în contextul
în care statul vizat era o mare putere europeană.
Dacă Ungaria nu a susținut decizia de impune sancțiuni economice Italiei,
Statul român prin ministrul său de externe – Nicolae Titulescu, a condamnat atacul
Italiei împotriva Abisiniei și a susținut cu fermitate acțiunile Ligii. Printr-un decret
guvernamental s-a interzis acordarea, de către România, a oricărui tip de împrumut
către guvernul Italian. A fost interzis importul, reexportul sau tranzitul de
arme/muniții sau material de război. De asemenea, statul român a interzis
importul/exportul/tranzitul unor mărfuri/produse ce erau vitale Italiei în contextul
desfășurării operațiunilor militare.
Cucerirea Etiopiei de Italia în 1936 și suspendarea sancțiunilor Ligii
Națiunilor împotrivă au reprezentat un eșec major pentru Liga Națiunilor și o
lovitră greu de compensat pentru sistemul securității colective. În acest cadru,
diplomația românească a fost nevoită să regândescă treptat relația cu Italia, și a
privit printr-o altă lentilă Liga și securitatea colectivă. România, la fel ca alte state
(mici și mijlocii) din Europa au avut de pierdut în contextul eșuării Ligii Națiunilor
față de cazul Abisiniei. În cazul României, acest eșec a fost decontat la nivel
politic, dar și economic – în contextul în care Italia era un partener important pe
acest sector.
O altă criză din centrul Europei, care a afecta în mod direct interesele
politice și economice ale României a fost încorporarea Austriei de către Germania
în martie 1938. Problema Anchluss-ului a fost o temă încă din timpul Conferinței
14
de Pace, pentru diplomația românească, în contextul în care, la finalul WW1, în
anumite medii politice se discuta pe tema integrării austriece. Românii, la fel ca
reprezentanții altor state din regiune sau ale Marilor Puteri, nu erau de acord cu
realizarea Anchluss-ului. De aceea, integrarea Austriei în Germania din 11-13
martie 1938 a generat un val de îngrijorare. Liderii români considerau că deși
Anchluss-ul nu reprezenta același pericol ca restaurația habsburgilor, alipirea la
Germania punea în pericol întregul status-quo din regiunea dunăreană.
Prin realizarea Anchluss-ului, Germania își consolida prezența politică și
economică în Europa Centrală și de S-E și devenea o putere dunăreană.
Pătrunderea Germaniei înspre centrul Europei creștea nu numai vulnerabilitate
asupra reprezenta și o sporire a Germaniei asupra Micii Înțelegeri.
Prin alipirea Austriei, cel de-al treilea Reich avea graniță comună cu ..., iar
răspunsul neconvingător oferit de Franța și marea Mritanie față de încălcarea
tratatelor de la Versailles și Saint Germain creștea nivelul de anxietate a liderilor
de la București. Prin realizarea Anchluss-ului, românia era forțată să perceapă în
alți termeni relația cu Germania, iar diplomația românească a încercat în perioada
imediat următoare să atragă o prezență mai activă a Franței și Marii Britanii (în
Europa de S-E, dar și în relația cu România).
Dacă integrarea Austriei în Germania nu afecta în mode direct sistemul de
securitate al României, izbucnirea în primăvara lui 1938 a crizei sudete
cehoslovace – risca să afecteze grav interesele de securitate ale statului român și
chiar să îl atragă într-un conflict armat. În contextul în care Cehoslovacia
reprezenta poate cel mai apropiat stat aliat al României și un importsant partener
comercial, deteriorarea situației interne din Cehoslovacia și atragerea sa într-o criză
internațională au preocupat în mod deosebit diplomația românească.
Din aprilie-mai și până în spetembire 1938, situația din Cehoslovacia a
trecut de la etapa unei crize interne la cea a unei crize internaționale în care au fost
15
implicate mari puteri europene precum Germania, Franța, Marea Britanie și
Uniunea Societică. Ca aliat al Cehoslovaciei, România a încercat să sprijine statul
cehoslovac sau, cel puțin să nu le sporeasă vulnerabilitatea pe plan internațional.
Diplomația românească s-a pronunțat public pentru respectarea independenței și
integrității cehoslovace și a autorizat survolul spațiului aerian al României de către
avioane sovietice cumpărate de statul cehoslovac.
În septem 1938, atunci când criza cehoslovacă părea să se îndrepte spre un
conflict european, decidenții români au căutat/încercat să evite o implicare a
Ungariei într-un potențial conflict cehoslovaco-german, pentru a nu angaja
România într-un război împotriva Ungariei, dar mai ales împotriva Germaniei.
Finalul crizei sudete s-a consumat prin conferința de la Munchen, acolo unde s-a
decis ca Cehoslovacia să cedeze teritoriile locuite de germanii sudeți, cu tot cu
instalațiile de acolo. Cerere care a fost ... pentru Mica înțelegere și securitatea
României.

Curs 10. Diplomația României în 1939 (19.12.2019)

*Garanțiile anglo-franceze
*Pactul Ribbentrop-Molotov
*Asumarea neutralității.

În primele luni ale lui 39, peisaul geo-politic din Europa Centrală și de Vest
se modifică în favoarea Germaniei, care își consolidează poziția de lider regional.
Dispariția statului cehoslovac și crearea unei Slovacii apropiate de Germania
nazistă, prezența economică din ce-în-ce mai mare a Germaniei, precum și
presiunile economice și politice realizate de către germani în relația cu Polonia,
România, Bulgaria șamd, îi determină pe liderii britanici și francezi să își asume o
16
nouă strategie ce avea scopul de a limita influența germană în centrul și estul
Europei.
Britanicii și francezii căutau soluții pentru a-i ține sub presiune pe germani și
să le stăvilească expansiunea – decid să își asume o reacție publică: la finalul lunii
martie 1939, Marea Britanie și Franța își asumă garanții unilaterale ce priveau
menținerea independenței statului polon cu privire la prezervarea independenței și
integrității teritoriale. Aaceste garanții aveau menirea de a arăta Germaniei că
Polonia devenea un stat protejat al celor două mari puteri vest-europene și că orice
acțiune care ar fi dus la detașarea unor teritorii din cadrul Poloniei ori la dispariția
Poloniei – vor determina implicarea Franței și Marii Britanii. Cel puțin la nivel
teoretic, oferirea de garanții a fost percepută ca o revoluție în politica celor două
puteri (ele își luau angajamente față de Polonia, fapt ce nu l-au făcut în trecut).
Garanțiile erau unilaterale pentru a evita să transforme Polonia într-o țintă. –
Era un mesaj politic, nu economic sau militar.
România intră în sfera interesului diplomației franco-britanice în contextul în
care la București aveau loc negocieri economice româno-germane. Diplomații
britanici, cei francezi, dar și cei ameericani aveau informații cu privire la evoluția
negocierilor și la tensiunile existente între români și germani. De aceea, relațiile
româno-germane artrăgeau atenția în mod deosebit Franței și Marii Britanii. Cele
două puteri urmăreau acțiunile Germaniei după dispariția Cehoslovaciei și
constatau presiunile germanilor asupra Poloniei și asupra României. În acest cadru,
la 16 martie 1939, ministrul plenipotențial al României la Londra (Virgil Viorel
Tilea) în cadrul unei întrevederi cu Sir Ormesargent – subsecretar de stat la Foreign
Office – l-a informat pe diplomatul britanic că germanii fac presiuni teribile asupra
României, ce au căpătat forma unui veritabil ultimatuum: dacă România nu ar fi
cedat presiunilor economico-politice germane, Statul Român putea avea soarta

17
Cehoslovaciei. În urma acestei convorbiri, britanicii și francezii consideră că ar
trebui să adopte măsuri pentru a sprijini statul român în fața presiunilor germane.
Liderii politici de la București au negat public existența oricărior suspiciuni
de ultimatum german, încercând astfel să nu îndrepte și mai mult atenția asupra
relațiilor cu germanii aflate și așa maxim sub tensiune. Chiar dacă public regele și
membrii guvernului s-au desolidarizat de actul lui Tilea, există suspiciuni că acesta
ar fi fost încurajat de oameni din jurul primilor. Faptul că Tilea nu a fost schimbat
de la conducerea legației de la Londra după ce a provocat acest scandal diplomatic
demonstrează oarecum că acțiunile sale au o legătură cu factorii de decizie de la
București (altă ipoteză spune că urmările acțiunii sale au fost pozitive pentru
România, deci a fost păstrat, el fiind agreat de britanici).
Urmarea afacerii Tilea a fost aceea că la 13 aprilie 1939 Marea Britanie și
Franța au oferit garanții ce priveau independența României.
Acordarea acestor garanții a nemulțumit Germania, dar, pentru moment a
întărit poziția statului român, scoțând-o din izolarea diplomatică în care se afla.
Evenimentul care dpdv diplomatic a atras atenția a fost pactul R-M. La București
existau semne de întrebare privitoare la apropierea dintre societici și germani, însă
niciunul dintre liderii politici de atunci nu părea să... Încheierea pactului a generat
un șoc și la București, iar marea întrebare era: Ce ar fi urmat după și în ce măsura
va fi afectată România? De aceea, primele reacții: factorii de decizie de la
București au încercat să se asigure că sprijinul Marii britanii/Franței față de
România va fi menținut indiferent de contextul geo-politic din Europa Centrală/de
Est. La București era un lucru evident că acest pact întărea poziția statelor
revizioniste și slăbea influența britanicilor și francezilor în zonă.
După atacul Germaniei împotriva Poloniei și ma ales după pătrunderea
trupelor sovietice pe teritoriul ei și instaurarea administrației sovietice asupra unei
părți din teritoriul polonez, faxtorii de decizie de la București se întrebau dacă nu
18
cumva înțelegera sovieto-germană conține și elemente privitoare la împărțirea
sferelor de influență.
Acestă politică de neutralitate era una strategică și logică. Soluția adoptată în
urma unui consiliu de Coroană a fost adoptarea neutralității – una care dpdv
economic a convenit Germaniei. Asumarea de către România a neutralității față de
războiul din Europa (asumată la 6 sept 1939), nu contravenea vreunei obligații
internaționale a României și se înscria într-un curent mai larg, neutralist, la nivel
mondial. Gemanii la rândul lor au încurajat oarecum această politică română de
neutralitate (pentru păstrarea petrolului românesc, păstrarea industriei) – fiindu-i
favorabilă Germaniei, iar la nivel de opinie publică – Occidentului.
În această perioadă se intensifică prezența spionajului străin în România.

19