Commented [1]: <!

--StartFragment-->
Figuri de stil
Figurile de stil– sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau
construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau expuneri. Sunt
„mutarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înțelesul său propriu într-un alt înțeles.‖
(Quintilian). „Expresii într-un fel neconform cu natura‖ (Teofrast).
Clasificare:
a. Figuri de stil la nivelul literelor
Aliterația constă în repetarea consoanelor sau silabelor inițiale: „Prin vulturi vântul viu vuia,/
Vrun prinț mai tânăr când trecea.‖ (George Coșbuc, Nunta Zamfirei)
Asonanța constă în repetarea unor vocale cu efect sonor. „Toate păsările dorm,/ Numai una n-are
somn.‖ (Folclor)
Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor imitative, prin care se imită sau
sugerează sunete naturale:„Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de ședințe.‖
Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte:„dom‘le,
mulț’im‖(în loc de mulțumim)
Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt:‘nalt,
‘ngrămădeală
Apocopa constă în căderea unui sunet sau grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt: copilu‘, săru‘
mâna
b. Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic (gramaticale)
Repetiția constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziții ale enunțului. La
rândul ei, poate apărea în forma de:
Anafora – care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziție și a unor
propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee: Era casa pe care și-o dorise din copilărie,
casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe care
nu și-o putea însă permite.
Epifora– care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a unei propoziții la
sfârșit de frază: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din Biserică se
fură.
Anadiploza– care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția următoare: Au
năpustit în biroul directorului angajații, angajați care nu și-au primit salariile de trei luni.
Antanaclaza – care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt, figură de
stil bazată pe polisemie și omonimie: În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu
moț.
Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relația ce se stabilește între
termenii enumerării este una de coordonare. Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:
 Polisindet – enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin conjuncții: Nici nu mai vrea
să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea să stea.
 Epimona– constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor coordonatoare: Fata asta este și
inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți dori.
Asindetul constă în suprimarea conjuncțiilor coordonatoare dintre cuvinte sau dintre
propoziții:Toți, politicieni, manifestanți, polițiști, au cântat împreună până au răgușit.
Elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este neesențială sau se poate deduce
din context: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din primul. (Se evită
repetarea cuvântului motiv).
Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunțului, parte omisă fiind considerată de prisos sau
subînțeleasă: Banca i-a anunțat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi…
 Brahilogia constă în evitarea reluării în enunț a unor termeni exprimați anterior: Unii studenți au
lipsit de la conferință, alții au fost prezenți și foarte activi.
Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa de logică
a unor enunțuri formulate de unele persoane: Norocul, lui nu-i trebuie ochi. „Pietrișul roșu, boabe,
al grădinii/ Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii.” (T. Arghezi)
Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru a pune în evidență un anumit
termen: Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferințe.
Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se dorește atragerea
atenției este plasat în final: Cine până la ora aceasta nu știe despre ce e vorba, va afla acum:
discutam despre rolul Bisericii în stat.
Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui interlocutor (prezent sau
absent) o întrebare, afirmație sau exclamație: Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred
oare domnii directori ai companiei că ne pot minți pe față?
Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și cuprins
sau sugerat în enunț: Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?
Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității, muzelor sau unor persoane reale pentru a
cere ajutor: „Cum nu vii tu,Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în
smintiți și în mișei” (M. Eminescu, Scrisoarea III)
Eufemismul– constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta: și-a
pierdut viața, în loc de a murit.
Gradația– constă în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta și prin care
se urmărește scoaterea în evidență a ideii sau nuanțarea exprimării: „Călăreții împlu câmpul și
roiesc după un semn/ Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;/ Pe copite iau în fuga fața
negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;”(M. Eminescu, Scrisoarea
III)
Imprecația– figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorința pedepsirii unei
persoane: „Te blestem sa te-mpuți pe picioare./ Să-ți crească măduva, bogată și largă,/ Umflată-n
sofale, mutată pe targă.” (T. Arghezi, Blesteme)
Invectiva– Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei persoane etc.: „Prea v- ați
bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!” (M.
Eminescu, Scrisoarea III)
c. Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt (de gândire)
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a doi sau mai
mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen, dar nu se poate scrie decât sub forma
epitetului personificator pentru a se alătura figurii de stil: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de
jăratic”― (M. Eminescu, Călin – file din poveste)
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin
intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în punerea
semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza
unei analogii: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.” (M. Eminescu, Scrisoarea I).
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt personificarea,
alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul. A fost o figură centrală a retoricii antice, considerată de
spaniolul Ortega y Gasset „ cea mai mare putere a omului, înrudită cu vrăjitoria‖.
Clasificarea metaforei
 Clasificarea, după Ortega y Gasset, – în metafora conștiinței-tablă (metaforă simplă cu o singură
semnificație; sens denotativ – propriu) și metafora conștiinței-vas (metaforă complexă cu mai
multe semnificații; sens conotativ)
 Clasificarea, după Tudor Vianu, – în metaforă explicită și metaforă implicită – in absentia
(alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe lângă o construcție verbală;
se aseamănă cu simbolul)
 Clasificarea, după Lucian Blaga, – în metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie.
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv,
adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se
reflectă în simțirea și fantezia scriitorului: „În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până
la tine/ […]/ Durerea noastră surdă și amară”― (T. Argezi, Testament)
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet mai ales în situații în care
determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau
afectivității scriitorului:„[…] și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși.”― (I. Creangă,
Amintiri din copilărie)
Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere a
cititorului.
Metonimia -figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea unui nume (ce
desemnează o realitate A) cu altul (ce desemnează o realitate B) cu care se găsește într-o relație
logică: „La noi sunt cântece și flori,/ Și lacrimi multe, multe…” (Goga). Există metonimie de
nume: Citiți-l pe Cicero!, metonimie de timp: Te voi plăti la seceriș.; de loc: Iisus galileanul, „Și
Cotnarul în pahare/ Ca să se toarne” (I. Pillat), bazată pe relația conținut- conținător: o sticlă de
vin.
Metonimia poate exprima: 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauză; 3) Denumirea recipientului
în locul conținutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.
Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin
folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a materiei din
care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. Astfel, în expresia „50 de capete de vite”―,
„capete”― este folosit pentru a desemna animalele cu totul. În propoziția „Această firmă deține
cele mai bune creiere din țară.”―, „creiere”― desemnează oamenii cu cele mai strălucite minți.
Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie
însușiri umane.
exemple: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste;
Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenționat, mărind sau micșorând,
trăsăturile unei ființe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.
Ex: „Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,” (G.Coșbuc „Pașa Hassan”)
Antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei,
situații. În creația lui M. Eminescu antiteza apare și în formularea unor titluri: Venere și Madonă,
Înger și demon, Împărat și proletar. Alte exemple: „Ea un înger ce se roagă – El un demon ce
visează;/ Ea o inima de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)
Alegoria presupune folosirea unei suite de comparații, metafore, personificări care împreună
exprimă într-o formă figurată idei, realități care de obicei nu sunt numite ci trebuie deduse. Un
exemplu de alegorie ar fi fabula, care prezentând lumea animalelor ne vorbește de lumea
oamenilor.
 Commented [2]: <!--EndFragment-->

Rolul semnelor de punctuație și

Commented [3]: <!--StartFragment-->

ortografie
Folosirea semnelor de punctuaţie şi ortografie
Semnele ortografice în sens strict sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul
cuvântului în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează
o unitate precum şi în unele abrevieri. Semne ortografice sunt apostroful şi cratima (dar şi bara
oblică, blancul,, linia de pauză, punctul, virgula.)
Punctuaţia – un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia,
întreruperea cursului vorbirii. Semnele de punctuaţie sunt: punctul, semnul întrebǎrii, semnul
exclamǎrii, virgula, punctul şi virgula, douǎ puncte, semnele citǎrii (ghilimelele), linia de dialog,
linia de pauzǎ, parantezele, punctele de suspensie, cratima sau liniuţa de unire.
Punctul:
 Marchează sfârşitul unei propoziţii sau fraze enunţiative. (Citeşte mult. Citeşte şi rezolvă
probleme.)
 Se pune după o prescurtare. M.S. ( Maiestatea sa ) Semnul întrebării
 Marchează sfârşitul unei propoziţii sau fraze interogative. (Cine vorbeşte? Îmi spuneţi cine
vorbeşte?)
 Se pune după un cuvânt interogativ. (Unde?) Semnul exclamării
 Marchează sfârşitul unei propoziţii / fraze exclamative. (Ce frumos e afară! Priveşte cât e de înalt
muntele!)
 Marchează sfârşitul unei propoziţii / fraze imperative. ( Fii atent! Fii atent şi nu te mai juca!)
 Desparte un vocativ sau o interjecţie de restul enunţului. ( Ionel! Astâmpără-te! Of! mă deranjezi!)
Punctele de suspensie
 Marchează o întrerupere în cursul vorbirii (al gândirii). (Te rog să… )
 Indică lipsa unui fragment din text. (;„În vremea veche, […] pe când )predispune la o stare
meditativă
Două puncte
 Se folosesc înaintea unei enumerări. (Căutăm în text: epitete, comparaţii, metafore.)
 Arată începutul vorbirii directe (vorbirea unui personaj ). (I-a spus:- Adu-mi, te rog, o cană cu
apă!)
 Se pun înaintea unei explicaţii sau a unei precizări. ( Timp estimat: 12 minute. )
Semnul întrebării
 Marchează sfârşitul unei propoziţii sau fraze interogative. (Cine vorbeşte? Îmi spuneţi cine
vorbeşte?)
 Se pune după un cuvânt interogativ. (Unde?)
Semnul exclamării
 Marchează sfârşitul unei propoziţii / fraze exclamative. (Ce frumos e afară! Priveşte cât e de înalt
muntele!)
 Marchează sfârşitul unei propoziţii / fraze imperative. ( Fii atent! Fii atent şi nu te mai juca!)
 Desparte un vocativ sau o interjecţie de restul enunţului. ( Ionel! Astâmpără-te! Of! mă deranjezi!)
Virgula
 în frază:
 Desparte propoziţii de acelaşi fel, coordonate prin juxtapunere. (Citesclecţia, desenez, rezolv
probleme. )
 Desparte o atributivă explicativă de regenta ei. (Ziua aceea, în care amaflat rezultatul, mi-a rămas
vie în amintire.)
 Desparte anumite subordonate de regenta lor. (Deşi plouă, ies la plimbare.)
 Desparte o incidentă de restul frazei. (Merg afară, zise ea, după ce terminlecţiile.)
 în propoziţie:
 Desparte elementele unei enumeraţii. ( A cumpărat: mere, pere, struguri.Este isteţ, harnic,
ascultător. )
 Desparte două părţi de propoziţie de acelaşi fel
 Desparte apoziţia simplă sau dezvoltată de restul propoziţiei. (Nepoatamea, Iulia, este drăgălaşă.)
 Desparte gerunziile şi participiile aflate la începutul comunicării de restulpropoziţiei. (Alergând, s-
a împiedicat. Ascultat, a fost notat cu zece.)
 Desparte complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat.(Mureşul, în câmpie, are
cursul lin.)
 Desparte adverbele de afirmaţie sau de negaţie (egale cu o propoziţie) derestul enunţului. (Da, ai
dreptate. Nu, n-ai dreptate.)
 Desparte substantivul în cazul vocativ de restul propoziţiei. (Ionel,astâmpără-te!)
 Desparte o interjecţie exclamativă de restul propoziţiei. (Of, cât măsuperi!)
 Marchează lipsa predicatului. (Eu am aflat din ziar, el, de la radio.)
Linia de dialog
 Indică începutul vorbirii directe (a fiecărui personaj). (- Vino aici, a spus el.)
Cratima
 Indică scrierea corectă a unui cuvânt compus. (gura-leului, galben-auriu)
 Indică rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte, cu fără dispariţia
unei silabe ( uneori şi dispariţia unui sunet / dispariţia hiatului ).
 Leagă desinenţa sau articolul hotărât de abrevieri sau de unele neologisme. (C.F.R.-ul, show-uri,
show-ul)
 Indică lipsa unui sunet. (Du-te-n casă!)
 Se pune între două numerale pentru a exprima aproximaţia. (E nevoie dedoi-trei oameni.)
Apostroful
 Indică lipsa accidentală a unui sunet sau a unui grup de sunete dintr-un cuvânt. (pân‘ diseară, al‘
dată)
 Indică lipsa unor cifre. ( în scrierea anilor ). ‘89 Caracteristicile limbajului poetic
 defineşte poezia cu tenta filosofică, în care sunt abordate marile teme ale liricii şi în care discursul
liric are un caracter meditativ.
 Valori expresive ale părților de
Commented [4]: <!--StartFragment-->

vorbire
Substantivul – parte de vorbire care, denumind obiecte, creează, în general, imagini.
 participă la constituirea:
 epitetelor (ex: pădurea de aramă)
 personificărilor (ex: voioşia pădurii)
 metaforelor (ex: soarele iubirii)
 hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte” -G. Coşbuc)
 comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac” – M. Eminescu)
 folosit în alcătuirea textelor de maximă concentrare (titluri, reclame etc.)
 regăsibil în texte memorialistice, reportaje de călătorie, în stilul jurnalistic, îndescrieri
 se utilizează în construirea câmpurilor semantice
 vocativele au valoare accentuat afectivă putând exprima: duioșie, mirare,
admirație, dezgust, exasperare, vehemență. Un sens exprimat este și cel peiorativ: „Măgarule!” sau
notă a limbajului de mahala: „Soro!”, „Țațo!”.
Adjectivul
 parte de vorbire, care denumind însuşiri ale obiectelor
 explicitează încărcătura afectivă: „câmpia tăcută”
 creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motorii etc.).
 intră în componența unor figuri de stil: epitet („culoare trandafirie”), antiteză („bun/ rău”) etc.
 este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv
 poate dezvolta serii sinonimice: „câmpie veștedă, brumărie, înfrigurată.”
 valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu mijloace afective:
Ex: Era frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor! Era frrumoasă / frumoaaasă! Ce frumoasă
erai! Era dată naibii de frumoasă / frumoasă foc. Era o preafrumoasă fată etc.
 valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum: din topor (necioplit), de nimic (netrebnic,
josnic), de căpetenie (fundamental, esenţial), într-o ureche (nebun), cu stea înfrunte (excepţional,
deosebit) etc.
 creează expresivitate și adjectivele cu valoare diminutivală: mititică, frumușel
 unele adjective creează subiectivitate: prostuț, tărișor
 substantivizarea adjectivelor (prezentă adesea în proverbe) le amplifică sensul: „Leneșul mai mult
aleargă, scumpul mai mult păgubește.”
 prin inversiune i se poate conferi valoarea de superlativ absolut: „Dragu-mi era satul nostru …” (I.
Creangă)- satul îmi era foarte drag.
Pronumele
 generează construcţii afective precum:
 dativul etic („Vor să mi te-omoare” -Mioriţa)
 dativul posesiv („Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă” – M. Eminescu)
 stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe („Dumnealui Ioniţă comisul avea o
pungă destul de grea în chimir.” – M. Sadoveanu)
 expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care, te miri cine etc.
 are de obicei și funcții individualizatoare („Ea trebui de el în somn/ aminte să-și aducă”- M.
Eminescu)
 poate fi utilizat cu rol diferențiator: „lumina mea”/ „lumina altora”
 construiesc subiectivism prin utilizarea persoanei I și a II-a
 „noi” poate exprima o amprentă colectivă în lirica declamatorie, retorică: „Iară noi, noi epigonii…
”- M. Eminescu
 reflexivul folosit la persoana I poate dramatiza sau hiperboliza: „mă-ntunec” (Eminescu)
 posesivele pot sugera solidarizarea: „Cântarea pătimirii noastre” (Goga)
 pot avea statut peiorativ prin articularea formelor populare: un ăla, pe aia etc. sau a celor negative:
un nimeni

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul
comunicării.
 Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea, dinamismul,
agitaţia, frământarea, iureşul etc.
 Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
 repetiţia – Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând…” (G. Bacovia)
 enumeraţia- Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară…” (L. Blaga) ◦
 Exprimă:
 indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe
 conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice
 condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective,
 imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare, sfat, încurajare,
ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în combinație cu vocativul și interjecțiile,
în vorbirea populară insinuează detașare: „Ei, apoi? Lasă-te în seama lor …‖ (Creangă), este
prezent și în proverbe și zicători: „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează acțiunea:
„Aide, ieși!” (Caragiale) –
 gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea unei acțiuni, este un mod
dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul: „Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând …”
(Miorița), folosite în succesiune pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune,
emoție intensă: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se ….” (N. Stănescu), la final de
vers au muzicalitate de bocet: „Aud materia plângând …” (Bacovia)-
 infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: „A fi om e lucru mare‖, enunțuri lapidare
adresate tuturor: „A nu se călca iarba”, impersonalitate: „Probabilitatea de a ilustra ….”,
condensează esența unor conținuturi: „A fi sau a nu fi…” (Shakespeare)
 participiul: poate oferi concretețe temporală: „Un chip de-a pururi adorat …” (Eminescu),
precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de permanență: „Ieși Zamfira-n mers
isteț…” (Coșbuc)
 Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.
 Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la evenimente ce se desfășoară
sub ochii lui; când adevărurile sunt general valabile apare prezentul etern: „Vreme trece, vreme
vine” (Eminescu) sau în componența zicătorilor: „Cine se trezește de dimineață …”, prezentul
descriptiv conferă valoare durativă peisajelor: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.”
(Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal, întrebuințat în stilul
științific: „Substantivul este partea de vorbire…”

 Timpuri:
 perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Imperfectul: acțiune durativă,
nedeterminată, repetată în trecut: „Dormeau adânc sicriele de plumb…” (Bacovia), în poezia
populară sugerează apropierea de mitic, legendar: „Vreme multă nu trecea/ Și pe Toma-l
ajungea…” (Toma Alimoș), în stilul colocvial indică ezitare, regret, imprecizie: „doream să-ți
comunic…”, uneori poate impune politețea: „Mă întrebam dacă puteți …”
 Perfectul simplu: dinamizează și precipită exprimând o acțiune încheiată înainte de momentul
vorbirii
 perfectul compus: acțiuni trecute și finalizate într-un timp nedeterminat care poate fi mai apropiat
sau mai îndepărtat de prezent, are funcție evocatoare
 mai mult ca perfectul: acțiune finalizată în trecut, înaintea alteia trecute, folosit cu precădere în
narațiunile istorice, poate ilustra cauzalitatea acțiunii care îi urmează
 viitorul: timp deschis oricărui moment după prezent, poate sugera proiecte, visuri, intenții, uneori
e un timp al indeciziei în cadrul interogațiilor retorice, formele populare conferă stilului o notă
intimă familială
 Imperfectul: e un timp narativ și indică o acțiune neterminată sau repetată în trecut, utilizat mult în
poezia populară indicând apropierea de timpul mitic, primordial, poate indica ezitarea, regretul,
indecizia, temerea
Articolul:
 uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate („Peste vârfuri rece
lună….”- M. Eminescu)
 articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
 articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
Adverbul:
 poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală: devreme, acolo, aprobare,
mirare, îndoială, surpriza, conferă substanțialitate verbelor pe care le determină
 superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc
 superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic de…,
nemaipomenit de …. prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie,
afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția:
 folosită cu sens conectiv intrapropozițional
 „de pe la”- imprecizia
 învăț în Goga, dă la crap, sub tratament- inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt prezente în
texte religioase sau arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția
 element relațional în frază și în propoziție
 elipsa unei conjuncții (asindet) conferă dinamism
 suplimentarea conjuncției (polisindetul) conferă individualitate fiecăruia dintre
termeni: „și tare-i târziu …./ și n-am mai murit.” (Bacovia)
 „și” narativ- face legătura dintre secvențe: „Și el e emirul…” (Macedonski)
 „ba”, frecventă în limbajul popular sugerează povara, repetabilitatea
 „nici” repetat are sens privativ
 „ci”- intensitate adversativă
Interjecția:
 are o încărcătură afectivă maximă
 caracterul ei este unul concret senzorial
 pot exprima: dezorientare, buimăceală, regret, nemulțumire, durere, dispreț, ironie, plictiseală,
surpriză, bucurie, încântare, entuziasm, speranță, orgoliu, admirație, mustrare
Numeralul:
 are valoare simbolică în basme și în literatura fantastică: 4 punctele cardinale și anotimpurile, 3-
Trinitate sau simbolul familiei, 7- simbolul perfecțiunii creației, 12- simbol al lunilor anului și al
apostolilor. Ele au un rol magic și ritualic.
 Pot fi expresive în cadrul unor unități frazeologice: cu ochii-n patru, scurt pe doi
 poate indica unicitatea: „Și era una la părinți …” (M. Eminescu)

Commented [5]: <!--EndFragment-->

Commented [6]: <!--EndFragment-->