CELULA ŞI ELEMENTELE CELULARE

Celula este unitatea elementară de organizare a materiei vii, având o structură atât de
complexă, încât poate constitui ea singură organismul unor plante şi animale
Organismele realizează manifestările vitale prin procesul de metabolism, iar prin procesul
de reproducere asigură continuitatea materiei vii.
În figura 1 este reprezentată schema generală a unei celule animale, cu elementele
structurale care o caracterizează.

Fig. 1. Structura celulei:

1 – mitocondriile; 2 – aparatul Golgi; 3 - lizozomi; 4 – membrana celulară 5 – vacuolă de
secreţie; 6 – por al membranei nucleare; 7 – cromatina nucleară; 8 – cariolimfa; 9 – nucleol; 10
– membrana nucleară; 11 – reticul endoplasmatic; 12 – ribozmi.

Membrana celulară. Reprezintă învelişul extern şi de protecţie al celulei, menţinându-i

unitatea structurală. Datorită sistemului de canalicule al acesteia, asigură permeabilitatea
selectivă a celulei. De asemenea, mai are şi proprietăţi antigenice, reacţiile imunologice având
loc la acest nivel.

1
 Citoplasma. Are o structură complexă, fiind alcătuită din plasmă şi organite
citoplasmatice. Cea mai mare parte din organitele citoplasmatice fac parte din sistemul ereditar
al celulei.
Dintre constituienţii citoplasmatici cu rol important în ereditate fac parte: mitocondriile,
reticulul endoplasmatic, ribozomii, centrozomul (fig. 2), iar la celulele vegetale şi la bacterii
mai există plasmidele şi cloroplastele.
La nivel citoplasmatic mai există şi alte organite cum ar fi: aparatul Golgi, lizozomii şi
microzomii, care nu sunt implicate în mod direct în sistemul ereditar al celulei, îndeplinind
funcţii de eleminare a unor produse de secreţie, de reglare a presiunii osmotice şi de digestie
celulară.

1 2

Fig. 2. Reprezentarea schematică a aspectului microelectronografic al unor organite

citoplasmatice: M – mitocondrii; RE – reticul endoplasmatic; R – ribozomi; B –structura
spaţială a ribozomului, cu subunitatea mică (1) şi mare (2).

Mitocondriile, sunt formaţiuni citoplasmatice sferice sau mai frecvent elipsoidale, cu

diametrul de 0,2-0,7 microni şi lungimea de 1-4 microni, fiind capabile de autoreplicare.
Morfologic, sunt formate dintr-o membrană externă, care delimitează o membrană internă având
numeroase invaginări numite criste mitocondriale, iar la interior o matrice mitocondrială, (fig. 3).
Sunt constituite din proteine, lipide, nucleotide, ADN şi ARN, precum şi o multitudine de
enzime.
Mitocondriile sunt organite indispensabile pentru viaţa celulei eucariote, la nivelul
acesteia desfăşurându-se procesele respiratorii de bază care conduc la producerea de energie
înmagazinată în substanţa macroergică - ATP.
Datorită aparatului genetic pe care îl deţin, mitocondriile se bucură de o relativă
autonomie genetică, intervenind în fenomenele ereditare extracromozomale, în special al celor
legate de influenţa maternă a unor însuşiri.
Reticulul endoplasmatic, face parte din sistemul membranal al celulei, fiind o
componentă celulară deosebit de importantă. Denumirea i-a fost dată în 1953 de K. Porter şi G.
2
Palade. La microscopul electronic se prezintă sub două înfăţişări: reticul endoplasmatic neted şi
reticul endoplasmatic rugos.
Reticulul endoplasmatic neted, este format dintr-un sistem de canale şi canalicule cu
diametru de circa 500 Å ce se deschid în cisterne mai mari cu diamtrul de 1500 Å. Realizează
legătura dintre membrana celulară şi membrana nucleară, cu rol în pătrunderea substanţelor din
exteriorul spre interiorul celulei. De asemenea, mai are rol în contracţia musculară şi sinteza
hormonilor steroizi.
Reticulul endoplasmatic rugos, este asemănător în totalitate cu cel neted, dar membrana
acestuia are afinităţi deosebite pentru ionii de Ca++ şi Mg++, ceea ce permite ataşarea spre
exterior, din loc în loc, a ribozomilor. Prezenţa ribozomilor la suprafaţa reticulului
endoplasmatic, conferă acestuia funcţii suplimentare, implicându-l în sinteza produselor de
secreţie celulară de natură proteică.
Ribozomii, sunt formaţiuni citoplasmatice cu dimensiuni moleculare de 150-300 Å, fiind
fie ataşaţi de reticulul endoplsmatic, fie liberi în citoplasmă. Au fost descoperiţi de G. Palade şi
K. Porter (1953 - 1954).
Ribozomii sunt prezenţi la toate organismele celulare de la procariote la eucariote, fiind
foarte numeroşi în celulele tinere şi în cele care realizează o sinteză intensă de proteine
(pancreas, ficat, neuroni, etc.).
Ribozomii în funcţie de coeficientul de sedimentare se clasifică în:
- ribozomii de tip 70 S, cu diametrul de 140-240 Å şi un conţinut de ARN de 65%,
specifici celulelor procariote;
- ribozomii de tip 80 S, cu diametrul de 200-300 Å şi un conţinut de ARN de 45%,
specifici eucariotelelor.
Fiecare ribozom este constituit din două subunităţi: una mai mare aproape rotundă, cu
diametrul de 140-160 Å denumită subunitatea 60 S şi o subunitate mai mică, de formă
elipsoidală cu diametrul de 70-100 Å, denumită 40 S.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, aceştia sunt bogaţi în ARN (80-90% din totalul
ARN-ului celular), apă, ioni de Mg şi Ca.
Sub acţiunea ionilor de Mg++, ribozomii au capacitatea de a forma structuri polimere, sau
de a se disocia în subunităţi simple.
Structurile polimerice ale ribozomilor, denumite poliribozomi (polizomi), reprezintă
unitatea funcţională în procesul de sinteză al proteinelor, ribozomul singular fiind considerat ca
formă inactivă. Poliribozomii sunt legaţi prin filamente subţiri de 1-2 nm, considerate a fi
molecule de ARN-m.

3
 De asemenea, ribozomii pot fi liberi în citoplasmă, fiind implicaţi în special în sinteza
proteinelor necesare procesului de diferenţiere celulară sau a proteinenzimelor, sau pot fi ataşaţi
reticulului endoplasmatic sub influenţa ionilor de Mg, fiind implicaţi în sinteza proteinelor
destinate secreţiei celulare.
Centrozomul, reprezintă o formaţiune cilindrică, identică la toate tipurile de celule, fiind
foarte bogată în ADN şi ARN.
Centrozomul formează centrul cinetic al celulei, deoarece la începutul diviziunii celulare
se divide în cei doi centrioli, formând locurile de inserţie al fibrelor fusului nuclear de diviziune.
Nucleul. Constituie formaţiunea prezentă în toate celulele eucariote, având în esenţă două
roluri principale:
- depozitar al informaţiei genetice în ADN-ul nuclear;
- reglarea şi controlul activităţii celulare.
Celulele enucleate (hematiile, trombocitele), sunt excepţii în corpul uman, fiind
incapabile de a sintetiza proteine.
Structura nucleului variază foarte mult în funcţie de perioada ciclului celular. În interfază
se descrie nucleul aşa numit metabolic, format din membrană nucleară, nucleoli, cromatină
şi carioplasmă. În timpul diviziunii celulare, în nucleul aşa numit genetic, dispare învelişul
nuclear şi nucleolii, iar cromatina se condensează devenind vizibili cromozomii.
În general dimensiunile nucleului sunt cuprinse între 5-12 μm, cu un minim de 4 μm la
spermatozoizi şi un maxim de 20-25 μm la ovocite. Cu cât celula este mai tânără, cu activitate
metabolică mai intensă, nucleul este mai mare iar citoplasma mai redusă. Celulele degenerate sau
îmbătrânite au nucleul mai mic, putându-se astfel stabili dacă o celulă este tânără sau adultă.
Acesta este un criteriu important în practica stabilirii diagnosticului celulelor maligne, care sunt
celule foarte tinere cu un nucleu deosebit de mare.
Membrana nucleară (sau învelişul nuclear), este o formaţiune fină, abia vizibilă la
microscopul optic. Studiată cu ajutorul microscopului electronic, s-a constatat că este o
membrană dublă groasă de 50-100 Å, separată printr-un spaţiu perinuclear. Membrana nucleară,
are din loc în loc pori, cu diametrul de 150-1000 Å, care asigură schimburile de substanţă dintre
nucleu şi citoplasmă. La unele celule, membrana nucleară se racordează cu sistemul reticulului
endoplasmatic, realizând astfel legătura directă cu exteriorul celulei.
Continuitatea cu reticulul endoplasmatic, explică modificările rapide ale învelişului
nuclear în cursul mitozei, dispariţia lui la începutul mitozei şi refacerea la sfârşitul acesteia.
Porii nucleari permit trecerea unor macromolecule sau chiar a unor complexe
macromoleculare, importante pentru desfăşurarea funcţiilor celulei. Astfel din citoplasmă sunt
“importate” în nucleu enzimele care asigură sinteza ADN-ului, precum şi proteinele ce intră în
4
constituţia cromatinei. Nucleul “exportă” în citoplasmă precursorii ribozomali, particule
ribonucleoproteice formate din ARN-mesager şi proteine speciale ş.a. Trecerea acestor
componente, cu dimensiuni mai mari decât diametrele porilor, este posibilă prin adaptarea unei
conformaţii speciale a acestor complexe macromoleculare.
Carioplasma (sucul nuclear, matricea nucleară), este constituită dintr-un lichid
transparent şi omogen, care conţine un amestec de substanţe proteice, la nivelul acesteia aflându-
se cromatina şi nucleolul. Această parte a nucleului are rol esenţial în sinteza ADN-ului şi ARN-
ului.
Cea mai mare parte a proteinelor din matricea nucleară, o reprezintă proteinele
nehistonice, o clasă foarte heterogenă, cu masă moleculară între 10.000-300.000 daltoni. Unele
din aceste proteine, au rol important în structura cromatinei, iar altele în reglarea expresiei
genelor. Din această clasă de proteine heterogene, fac parte şi enzime ca nucleazele, ADN- şi
ARN-polimerazele, proteinkinazele ş.a.
Conţinutul în apă al carioplasmei este de circa 80%, iar la acest nivel se mai găsesc ioni
de Ca , Mg2+, Na+ şi K+. Conţinutul în ATP al nucleului este mai mare decât al citoplasmei,
2+

ceea ce reflectă dinamismul acestei formaţiuni.

Nucleolul, se întâlneşte în toate celulele eucariote, cu excepţia celulelor embrionare,
unde lipseşte atâta vreme cât embrionul nu îşi sintetizează încă propriile proteine. Nucleolul se
observă în interfază, dispare la începutul mitozei şi reapare la sfârşitul acesteia.
Nucleolul joacă un rol esenţial în biogeneza ribozomilor. În nucleol se sintetizează ARN-
ul ribozomal de care se ataşează proteinele ribozomale venite din citoplasmă. În acest fel se
formează precursorii ribozomilor, care trec apoi prin porii nucleului în citoplasmă, unde se
maturează, formându-se ribozomii capabili de a sintetiza proteine. Sinteza ARN-ului ribozomul
se face în anumite zone din cromozomi, denumite organizatori nucleolari.
Nucleolul are dimensiuni de 1-2 μm, fiind de formă ovală sau rotundă, iar poziţia sa în
interiorul nucleului poate varia în funcţie de starea funcţională a celulei, de obicei având o
poziţie centrală sau paracentrală.
În privinţa compoziţiei chimice, nucleolul conţine trei componente principale şi anume
ADN în proporţie de circa 3%, ARN circa 7% şi proteine în proporţie de aproximativ 90%.
ADN-ul este reprezentat de cel existent în organizatorii nucleolari, ce pătrunde ca nişte bucle de
ADN în nucleoli. ARN-ul este reprezentat de ARN-ul ribozomal aflat în diferite faze de
maturare. Se presupune că nucleolul ar fi o staţie intermediară în tranzitul spre citoplasmă al
ARN-ului mesager şi al celui de transport. Proteinele nucleolare sunt “importate” din citoplasmă,
fiind reprezentate de proteinele ribozomale, de unele enzime necesare sintezei de ARN, precum

5
şi de alte tipuri de enzime. Datorită concentraţiei mari de substanţă uscată, nucleolul are structura
cea mai densă din celulă (densitatea 1,35).
Funcţia principală a nucleolului este de biogeneză a ribozomilor, prin sinteza ARN-ului
ribozomal şi stocarea precursorilor ribozomali, înainte de a fi trecuţi în citoplasmă. Se mai
atribuie nucleolului şi funcţiile de “staţie” de tranzit a ARN mesager şi a ARN de transport spre
citoplasmă, precum şi de pregătire a mitozei, după cum reiese din experienţele de distrugere a
nucleolului. fost descoperite forme mutante la broască (Xenopus laevis) fără nucleoli, care nu
sunt viabile, mormolocii murind la vârsta de o săptămână.
Cromatina nucleară, reprezintă forma interfazică de existenţă a materialului genetic
nuclear, nefiind altceva, decât forma relaxată, extinsă, a cromozomilor. În timpul diviziunii
celulare cromatina se reorganizează, formând structurile condensate caracteristice cromozomilor.
Deci cromozomii sunt prezenţi tot timpul în nucleu, dar nu sunt vizibili la microscopul optic sub
forme carcateristice, decât în timpul diviziunii celulare, când sunt complet condensaţi.
Din punct de vedere chimic, cromatina are aceiaşi structură ca şi a cromozomilor, fiind
compusă din ADN complexat cu proteine histonice, având şi mici cantităţi de ARN.
Cromatina se colorează intens cu coloranţi bazici (ex. hematoxilină), datorită conţinutului
mare în ARN. Se prezintă în interfază sub două forme tinctoriale: o reţea foarte fină de filamente
slab colorate, ce formează eucromatina, sau sub o formă mai condensată, colorată intens, care se
numeşte heterocromatină.
Eucromatina, este formată din mult ADN nerepetitiv, care se replică precoce în faza S,
fiind activă genetic prin transcriere în ARN-m şi formând astfel fondul de gene structurale al
unui organism.
Heterocromatina, este puternic condensată, prezentându-se sub forma unor corpusculi
denumiţi cromocentrii, se colorează intens, conţine foarte puţin ADN nerepetitiv, având o mare
cantitate de ADN repetitiv, se replică târziu în faza S şi este puţin activă genetic.
Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă. Heterocromatina
constitutivă, reprezintă o caracteristică structurală permanentă a tuturor celulelor, în orice
perioadă ontogenetică. Cantitatea şi localizarea ei variază de la un individ la altul, fără să
modifice fenotipul, deoarece este inactivă genetic. Heterocromatina facultativă, apare în diferite
stadii de dezvoltare, în diferite celule, la sexe diferite. Exemplul cel mai tipic îl constituie
cromatina sexuală, sau cromatina X.
Deşi heterocromatina este considerată a fi inactivă, ea pare să joace un rol important în
organism. Funcţiile sale nu sunt încă bine cunoscute, dar se pare că are rol în reglarea genetică,
în procesul de diferenţiere celulară şi în desfăşurarea diviziunii celulare.