UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Geografie
Departamentul de Geomorfologie-Pedologie-Geomatică

Determinarea Dinamicii Versanţilor prin Analiza

Morfometrică şi Morfografică a Reliefului utilizând Tehnici
GIS

Masterand Mariana Denisa Dan

Geomorfologie şi Cartografie cu Elemente de Cadastru

Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Robert Dobre

Bucureşti
2015
Cuprins

1. Introducere
1.1. Prezentare generală
1.2. Motivaţia alegerii temei
1.3. Obiectivele studiului
1.4. Localizarea arealului de studiu
2. Metodologie
2.1. Baze de date
2.2. Metode
3. Rezultate
3.1. Etapa I
3.2. Etapa a II-a
3.3. Etapa a III-a
3.4. Etapa a IV-a
4. Discuţii
5. Concluzii
Bibliografie

2
 1. Introducere
1.1. Prezentare generală
Lanţul carpatic s-a născut din acelaşi aliniament de rift ca şi Munţii Stara Planina (Balcani),
un rift secundar faţă de Tethys, despicat din falia labilă a Plăcii Est-Europene, continuată în
sud cu placa Moesică. După o perioadă de expansiune, a avut loc închiderea riftului şi
restrângerea lungimii sale prin curburi. Astfel, aliniamentul riftogen s-a împărţit în sectoare cu
condiţii regionale diverse, în funcţie de locul şi modul de coeziune a microplăcilor din faţa
plăcii Est-Europene (Posea Gr., 2006).
În România, Munţii Carpaţi au prezentat interes pentru oameni de ştiinţă din multiple
domenii. Geografii s-au aplecat asupra lor încă din secolul al XVIII-lea, odată cu apariţia
volumului Descriptio Moldavie a lui Dimitrie Cantemir şi a hărţilor stolnicului Constantin
Cantacuzino, însă primele cercetări cu adevărat importante ale geografilor români au apărut în
secolul XX (Ielenicz M., Oprea R., 2011).. Studiile despre Munţii Bucegi au fost
revoluţionate în principal de Valeria Velcea (1961), George Vâlsan, Nicolae Popescu, Mihai
Ielenicz.
Literatura de specialitate descrie litologia zonei de studiu ca fiind susceptibilă la alunecări de
teren. Astfel, Posea Gr. (2006) reliefează prezenţa a numeroase alunecări de mari dimensiuni
în zonele de fliş paleogen (fâşie desfăşurată de la graniţa de Nord până la valea Dâmboviţei),
în special pe văile despădurite antropic. Predominarea stratelor de gresii în alternanţă cu argile
şi marne (Strate de Sinaia) din arealul de studiu confirmă această idee. Pe valea Prahovei au
fost identificate atât alunecări liniare, cât şi în trepte şi sub formă de limbă (Posea Gr., 2005).
Acelaşi autor completează spectrul proceselor geomorfologice actuale din etajul montan de
pădure (700-1600 m) cu torenţialitatea şi chiar dezagregări şi prăbuşiri în timpul sezonului
rece.
1.2. Motivaţia alegerii temei
Prin poziţie, desfăşurare, procese morfogenetice şi evolutiv, lanţul carpatic reprezintă osatura
întregului relief al României (Ielenicz M., Oprea R., 2011). Aceasta dă naştere unor reacţii în
lanţ, care fac ca procesele din unităţile carpatice să fie resimţite şi în cele peri-carpatice, în
continua tendinţă a reliefului de a-şi atinge starea de echilibru. Aşadar, eventualele procese de
versant care se produc în spaţiile montane pot fi resimţite chiar şi în areale de câmpie, dens
populate, generând impacturi mai mult sau mai puţin importante asupra socieţătii, în funcţie
de intensitatea manifestării lor.
Motivaţia alegerii acestei teme de studiu nu provine doar din dorinţa şi cerinţa de a analiza, a
prevedea şi a gestiona procesele geomorfologice care pot influenţa de la o mare distanţă
activităţile socio-economice ale omului, ci şi din necesitatea societăţii de a se echipa
corespunzător pentru a răspunde la nevoia de creştere a nivelului de trai, de confort şi
expansiune teritorială, care se soldează cu penetrarea graduală a activităţilor antropice către
spaţiile montane, micşorând asftel distanţa dintre sursele de risc şi obiectivele ce trebuie
protejate, precum cele de infratructură de transport ori turistice.
Această lucrare este cu atât mai actuală în prezentul context al pregătirii construcţiei
autostrăzii în sectorul Comarnic-Braşov, construcţie ce se va grefa pe Valea Prahovei şi va
traversa arealul de studiu. Importanţa autostrăzii nu derivă doar din necesitatea asigurării
tranzitului între cele două areale foarte populate, Câmpia Române la Sud şi Depresiunea

3
Braşov, la Nord, ci şi din potenţialul de dezvoltare al locuinţelor de week-end şi al unităţilor
hoteliere pe care îl prezintă. În aceşti termeni, studiul dinamicii versanţilor care mărginesc
spaţiul îngust al Văii Prahovei unde se vor realiza toate aceste investiţii prezintă importanţă
majoră.
1.3. Obiectivele studiului
Aşa cum este anunţat încă din titlu, scopul lucrării este determinarea dinamicii versanţilor din
arealul defileului de la Posada prin analiza morfometrică şi morfografică a reliefului, utilizând
tehnici GIS. Acest scop a fost enunţat pornind de la ipoteza că în arealul de studiu există
condiţii pentru producerea unor procese geomorfologice care pot afecta omul şi activităţile
sale. Pentru îndeplinirea scopului acestui studiu, au fost setate obiective specifice. Atingerea
fiecărui obiectiv reprezintă îndeplinirea unei etape de lucru şi permite accederea la
următoarea. Acestea se referă la:
O1. Pregătirea surselor de informaţie, inclusiv a bazelor de date raster şi vector (scanare,
georeferenţiere, vectorizare).
O2. Obţinerea informaţiilor cantitative prin realizarea Modelului Digital al Elevaţiei (DEM) şi
extragerea parametrilor morfometrici şi morfografici din acesta (hipsometria, geodeclivitatea,
orientarea versanţilor, energia de relief, densitatea fragmentării reliefului), rezultând un număr
de hărţi în format raster.
O3. Obţinerea informaţiilor calitative prin înmulţirea hărţilor raster obţinute anterior între ele
sau cu alte hărţi raster care introduc astfel de elemente (harta geologică, harta solurilor, harta
utilizării terenurilor). Rezultatul acestor înmulţiri repetate va fi o singură hartă, reprezentând
arealele în care s-au produs sau care sunt susceptibile la producerea unor procese
geomorfologice cu impact negativ asupra activităţilor antropice.
1.4. Localizarea arealului de studiu
Geologic, arealul de studiu aparţine Carpaţilor Orientali (Ielenicz M. şi Oprea R., 2011), mai
precis Grupării Bucegi care reprezintă cel mai nou sector al Carpaţilor Curburii. Cu toate
acestea, poziţia şi structura geomorfologică au condus la încadrarea sectorului Bucegi, care
cuprinde şi arealul studiului de faţă, la Carpaţii Meridionali, o soluţie care „separă forma de
geneza sa”, aşa cum explică Posea Gr. (2006). Alcătuirea predominant din formaţiuni
sedimentare de tip fliş include arealul de studiu în Pânza de Ceahlău a unităţii
morfostructurale a Dacidelor externe. Astfel, se explică prezenţa marnelor, marno-calcarelor,
şi gresiilor calcaroase cu intercalaţii de conglomerate şi calcarenite din areal, cunoscute
generic sub denumirea Strate de Sinaia şi care se regăsesc pe 91,7% din suprafaţa studiată.
Stratele de Comarnic şi Teleajen (şisturi argilo-marnoase, calcarenite, gresii şi marno-gresii,
şisturi şi gresii curbicorticale) împreună cu pietrişurile şi nisipurile holocene din lunca
Prahovei completează tabloul litologic al arealului de studiu.

4
Fig. 1. Localizarea arealului de studiu în cadrul României

5
Analizând fig. 1, observăm că în arealul de studiu Prahova separă Munţii Baiului (subunitate a
Munţilor Teleajenului, la Est) de Masivul Bucegi şi Muntele Gurguiatu (subunităţi ale
Munţilor Bucegi-Piatra Craiului la Vest). În Nordul arealului se desfăşoară cartierul Platoul
Izvor al oraşului Sinaia, iar în extremitatea Sudică localitatea Posada. Aşadar, acest sector de
vale se suprapune Defileului Prahovei de la Posada, cu o lungime de 9 km. Izohipsele indică
un ecart hipsometric al arealului cu maximul în Vârful Mierlei (1660m) şi minimul pe valea
Prahovei (628m), iar aspectul lor semnalează versanţi abrupţi, mai ales pe malul stâng al
râului mai sus menţionat. Structural, arealul de studiu cuprinde o culme de anticlinal (Munţii
Baiului) şi un sinclinal marginal cu relief structural pe conglomerate, precum şi cueste cu
frontul spre râul Prahova (Munţii Bucegi) (Posea Gr., 2005).

2. Metodologie
2.1. Baze de date
Bazele de date alcătuite pentru realizarea analizei propuse sunt reprezentate de date spaţiale în
format vector, organizate in straturi tematice cu scopul de a reda, pe rând, o caracteristică a
terenului in arealul de studiu. Acestea sunt folosite fie individual, fie suprapuse cu scopul de a
ajuta înţelegerea condiţiilor complexe care duc la producerea proceselor care modeleaza
suprafaţa terestră.
Datele spaţiale vectoriale au fost obţinute în urma prelucrării hărţilor topografică şi geologică,
însă numai după ce astea au fost scanate şi georeferenţiate în proiecţie Stereo70, utilizându-se
datum-ul Dealul Piscului 1970.
Tabelul nr. 1. Baze de date spaţiale primare folosite în analiză
Date Tip Sursa
Izohipse Vector; linie Vectorizare harta topografică 1:25000
Reţea hidrografică Vector; linie Vectorizare harta topografică 1:25000
Localităţi Vector; punct Vectorizare harta topografică 1:25000
Litologia Vector; poligon Vectorizare harta geologică 1:50000
Utilizarea terenului Vector; poligon Vectorizare Corine Land Cover 2000
Soluri Vector; poligon Vectorizare harta solurilor 1:200000
Aplicarea diverselor operaţii pe datele vectoriale brute poate genera date în format raster, mult
mai utile pentru analize şi previziuni asupra proceselor geomorfologice actuale, existând
posibilitatea înmulţirii lor pentru a simula condiţiile din teren şi a cuantifica influenţele
acestora în declanşarea şi evoluţia proceselor geomorfologice, în special ale acelora invizibile
ochiului uman sau nereprezentate pe harta topografică, cum ar fi litologia. În aceste condiţii,
datele vectoriale enumerate în tabelul nr. 1 pot fi considerate date primare. Cuantificarea
influenţelor se face prin reclasificarea hărţilor raster, care se produce prin gruparea
categoriilor de atribute care produc aceleaşi efecte, astfel încât fiecare pixel să primească o
valoare, o „greutate” în declanşarea proceselor geomorfologice actuale. Analiza se continuă
cu înmulţirea valorilor aceluiaşi pixel de pe hărţi diferite, iar dacă toate condiţiile pe care le

6
menţionează literatura de specialitate sunt întrunite, se consideră că pixelul respectiv
reprezintă un areal susceptibil a fi modelat de procese actuale.
Dacă bazele de date care trebuie înmulţite nu sunt în format raster, acestea vor fi converite cu
ajutorul uneltelor din categoria Conversion Tools a ArcToolbox.

2.2. Metode
Metodologia realizării studiului de faţă a fost executată în 3 etape principale, care au grupat
utilizarea a diverse metode şi tehnici de cercetare: etapa cercetării bibliografice, etapa de teren
şi etapa de laborator.
În prima etapă, au fost consultate materiale bibliografice care să ofere un cadru general pentru
cercetare. S-a constatat că literatura de specialitate care a avut ca obiect de studiu procesele
geomorfologice din bazinul Prahovei este bogată şi uşor disponibilă. Au fost consultate atât
materiale scrise, cât şi materiale cartografice. Pentru că dinamica râului Prahova în sectorul
montan este deosebit de activă, s-a considerat că unele studii nu mai pot fi de actualitate, aşa
că accentul a fost pus pe trasarea caracteristicilor generale ale arealului de studiu. Metoda
bibliografică a culminat cu realizarea bazei de date disponibile pentru analiza propusă. Tot în
această etapă a fost întocmit planul studiului de faţă.
Etapa de teren a fost satisfăcuta pe parcursul unei deplasări în teren în data 13.12.2014.
Arealul de studiu a fost analizat, observându-se cu precădere contactul albiei majore a râului
Prahova cu versanţii la care este racordată, cursul râului şi contactul cu afluenţii, precum şi
procesele geomorfologice desfăşurate în aceste areale. S-au observat alunecări de teren,
prăbuşiri, dar şi lucrări de stabilizare a albiei în arealul de studiu. Acestea sunt mult mai uşor
observabile utilizând imaginile satelitare facilitate prin motorul Google Maps.

Fig. 2. Porces gravitaţional complex (rezultant al torenţialităţii şi prăbuşirilor prin rostogolire)

şi praguri de fund pentru reducerea eroziunii în arealul de studiu

7
 Etapa de laborator este cea mai complexă din toate cele trei, desfăşurându-se şi pe perioada
cea mai îndelungată. Ea constat exclusiv în utilizarea tehnicilor GIS pentru realizarea analizei
morfometrice şi morfografice, folosindu-se pachetul software ArcGIS (ArcMap 10 şi
ArcScene 10) pentru realizarea materialelor cartografice.
Tabelul nr. 2. Realizarea hărţilor folosite în studiul de faţă
Resurse
Etapa Harta realizată Funcţiile ArcMap 10 folosite
utilizate
Harta hipsometrică Izohipse 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Interpolation –
(MNAT) – fig. 4, 5 Topo to Raster

Harta MNAT
geodeclivităţii – 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Surface - Slope
fig. 6
Harta expoziţiei MNAT
1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Surface - Aspect
versanţilor – fig. 7
MNAT 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Neighborhood –
Block Statistics (Neighborhood:Rectangle; Units: map;
Height:1000; Width:1000; Neighborhood statistics:Range)

2. ArcToolbox – Conversion Tools – from Raster – Raster to

Harta energiei de ASCII
relief – fig. 8
3. ArcToolbox – Conversion Tools – to Raster – ASCII to
Raster

4. ArcToolbox – Conversion Tools – from Raster – Raster to

Polygon
1
MNAT 1. Layer râuri – Open Attributes Table – Add field (
Name:Valoare; Type:Double; Precision:10; Scale:2)
Reţeaua
hidrografică 2. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to
Raster (Input Feature: râuri; Field: Valoare)

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Neighbouhood –

Block Statistics (Input Raster: râuri; Neighborhood:
Rectangle; Units: Map; Height: 1000; Width: 1000;
Statistics type: Sum)
Harta densităţii 4. ArcToolbox – Conversion Tools – from Raster – Raster to
fragmentării ASCII
reliefului – fig. 9
5. ArcToolbox – Conversion Tools – to Raster – ASCII to
Raster

6. ArcToolbox – Conversion Tools – from Raster – Raster to

Polygon

7. Layer dfrag_poligon – Open Attribute Table – Add field

(Name:Densitate; Type:Double; Precision:10; Scale:2) –
Field calculator - [GRIDCODE] *5 /1000

8
 Harta geologică V1. Vectorizare (poligon) de pe harta geologică scanată şi
Harta geologică – 1:50000 georeferenţiată
fig. 10
V2. ArcToolbox – Analysis Tools – Extract - Clip

Harta solurilor V1. Vectorizare (poligon) de pe harta solurilor scanată şi

Harta solurilor – 1:200000 georeferenţiată
fig. 11
V2. ArcToolbox – Analysis Tools – Extract - Clip

Harta utilizării Corine Land V1. Vectorizare (poligon) de pe Corine Land Cover
Cover 2000
terenurilor – fig. 12 V2. ArcToolbox – Analysis Tools – Extract - Clip

Harta 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Harta înmulţirii
geodeclivităţii; Reclassify – Input raster: slope; Reclass field: Value;
dintre expoziţia Classify – Break values: 10; 45
versanţilor şi Harta expoziţiei
versanţilor; 2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –
geodeclivitate – fig.
Raster Calculator:
13 slope_reclass * expo_final

Harta energiei 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

de relief; Reclassify – Input raster: energie_final Reclass field:
Value; Classify – Break values: 15; 30

Old Value: 0-15 > New Value: 1

Harta densităţii
fragmentării; Old Value: 15-30 > New Value: 5

2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: dfrag_final; Reclass field: Value;
Classify – Break values: 350; 700; 1050
Harta înmulţirii Old Value: 0-350 > New Value: Mica
dintre energia de
Old Value: 300 - 700 > New Value: Medie
relief şi densitatea
2
fragmentării – fig. Old Value: 700 - 1050 > New Value: Mare
15 3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –
Raster Calculator:

energie_recl * dfrag_recl [fig. 14]

4. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: inmultire

Old Value: 5; 6; 7; 10 > New Value: 1

Old Value: 12; 14 > New Value: 1

Old Value: 18; 21 > New Value: 1

Harta 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

geodeclivităţii; Reclassify – Input raster: petrografie; Reclass field: COD;

Harta sectoarelor Harta geologică Old Value: Br+ap/ne > New Value: 11;
de versant – fig. 16 Old Value: qh2 > New Value: 0

2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: slope; Reclass field: Value;

9
 Old Value: 0,1-8 > New Value: 1;

Old Value: 8-35 > New Value: 2;

Old Value: 35-46 > New Value: 3

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator:
slop_recl2 * petrograf_recl

Harta 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

geodeclivităţii; Reclassify – Input raster: slope; Reclass field: Value;
Classify – Break values: 15; 30
Harta utilizării
terenurilor; Old Value: 0-15 > New Value: 1

Old Value: 15-30 > New Value: 5

Harta geologică;
Old Value: 30-45 > New Value: 5

2. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to

Raster (Input Feature: petrografie; Field: Cod)

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: petrografie; Reclass field: Cod;
Harta
Old Value: Br+ap/ne > New Value: 1;
susceptibilităţii la
alunecări de teren – Old Value: qh2 > New Value: 5
fig. 19 4. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to
Raster (Input Feature: landcover; Field: LABEL3_RO)

5. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: landcover; Reclass field:
LABEL3_RO

Old Value: Pajişti naturale/păşuni secundare > New

Value: 5

Old Value: Păduri mixte; > New Value: 1

ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator:
slope_rec3 * petrografie_recl2 * l_cov_recl

Harta 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

geodeclivităţii; Reclassify – Input raster: slope; Reclass field: Value;
Classify – Break values: 15; 30
Harta utilizării
terenurilor; Old Value: 0-15 > New Value: 1

Old Value: 15-30 > New Value: 5

Harta
Harta geologică;
susceptibilităţii la Old Value: 30-45 > New Value: 5
prăbuşiri – fig. 21 2. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to
Raster (Input Feature: petrografie; Field: Cod)

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: petrografie; Reclass field: Cod;

Old Value: qh2 > New Value: 1

10
 Old Value: Br+ap/ne > New Value: 5;

4. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to

Raster (Input Feature: landcover; Field: LABEL3_RO)

5. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Reclassify – Input raster: landcover; Reclass field:
LABEL3_RO

Old Value: Păduri mixte; Păduri de foioase; Păduri de

conifere; Spatiu urban discontinuu si spatiu rural; Zone in
constructie; Terenuri predominant agricole > New Value:
1

Old Value: Pajişti naturale/păşuni secundare/Cursuri de

apa > New Value: 5

6. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator:
slope4 * petrografie_recl3 * l_cov_recl2

Harta utilizării 1. ArcToolbox – Conversion Tools – To Raster – Feature to

terenurilor; Raster (Input Feature: landcover; Field: LABEL3_RO)

2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

Harta solurilor; Reclassify – Input raster: landcover; Reclass field:
LABEL3_RO

Old Value: Corpuri de apă > New Value: 0

Old Value: Păduri mixte; Păduri de foioase; Păduri de

conifere; > New Value: 1

Old Value: Pajişti naturale; păşuni secundare; Terenuri

predominant agricole >New Value: 2

Harta înmulţirii Old Value: Spaţiu urban discontinuu şi spaţiu rural; Zone
în construcţie; Zone de tranziţie cu arbuşti (în general
dintre soluri şi
defrişate) > New Value: 3
utilizarea
terenurilor – fig. 24 3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –
Reclassify – Input raster: soluri; Reclass field: DESCR
TIP

Old Value: Districambosoluri/ Preluvosoluri/

Phaeoziomuri/ Eutricambosoluri/Rendzine > New Value:
5

Old Value: Litosoluri/ Nigrosoluri/ Antrosoluri erodice

>New Value: 6

4. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator:
ladcov_recl3 * soluri_recl

11
 Harta înmulţirii
dintre
Harta repartiţiei adâncimea şi
1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –
adâncimii şi densitatea
Raster Calculator:
sectoare * inter_energ_dens [fig. 25]
densităţii fragmentării
fragmentării reliefului; 2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –
reliefului pe Reclassify – Input raster: din_versanti; Reclass field:
Value
sectoare de versant
Harta
– fig. 26
sectoarelor de
versant

Harta 1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –

susceptibilităţii Reclassify – Input raster: suscept_alunec; Reclass field:
3 la alunecări de Value
teren;
Old Value: nulă/ mică/ medie > New Value: 1

Old Value: mare > New Value: 5

Harta Harta
susceptibilităţii la susceptibilităţii 2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Reclass –
procese la prăbuşiri; Reclassify – Input raster: suscept_prab; Reclass field:
Value
gravitaţionale – fig.
27 Old Value: nulă/ mică/ medie > New Value: 1

Old Value: mare > New Value: 5

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator

susc_alunec * susc_prab

1. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

Raster Calculator:

din_versanti * sol_landcov

Harta unităţilor 2. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra –

4. funcţionale de Raster Calculator:
versanţi – fig. 29 dinam_sol_land * expo_pante [fig. 28]

3. ArcToolbox – Spatial Analyst Tools – Map Algebra -

Raster Calculator

susc_procese * dinam_versanti

12
Fig. 3. Schema metodologică a studiului de faţă

13
3. Rezultate

3.1. Etapa I
Primul şi unul din cele mai importante materiale cartografice rezultate în urma aplicării
metologiei de la punctul 2 este harta hipsometrică (harta altitudinilor).
HIPSOMETRÍE s.f. 1. Altimetrie. 2. Totalitatea elementelor care redau pe o hartă altitudinea
reliefului; orometrie. [Gen. -iei. / < fr. hypsométrie].
(Marcu F., Maneca F., 1986)

Fig. 4. Harta hipsometrică a arealului de studiu

14
Deşi este un produs derivat al hărţii topografice 1:25.000, harta hipsometrică este mult mai
expresivă, fiind utilizate tentele de culoare pentru a reda înălţimile. Este important de subliniat
că raportarea culorilor folosite a fost făcută relativ, ţinându-se cont doar de altitudinile
minime şi maxime din arealul de studiu, şi nu absolut, la nivelul 0 al mării. Pentru o şi mai
bună reprezentare, s-a suprapus modelul numeric al terenului (MNAT) rezultat şi harta
obţinută prin metoda umbrelor, redată la o transparenţă de 70%.
Cea mai sugestivă redare a modelului numeric al terenului este cea care combină cele două
metode enumerate mai sus cu reprezentarea 3D a imaginilor care conţin informaţie despre
elevaţia terenului. Aceasta poate fi realizată cu software-ul ArcScene 10.

Fig. 5. Harta hipsometrică a arealului de studiu (vizualizare tridimensională)

15
Fig. 6. Harta geodeclivităţii arealului de studiu

DECLIVITÁTE, declivități, s. f. 1. Unghi format de o dreaptă înclinată cu planul

orizontal. 2. Înclinare a unui teren, a unei șosele sau a unei căi ferate față de planul orizontal. –
Din fr. déclivité, lat. declivitas, -atis.

(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2009)

16
Harta geodeclivităţii redă înclinarea suprafeţei terestre din arealul de studiu faţă de orizontală,
unghiul fiind exprimat în grade sexagesimale. Alternativ, panta se poate exprima şi în
procente (%) sau promile (‰), prin înmulţirea gradientului cu 100 respectiv 1000. Calculul
pantei se face în triunghiul dreptunghic determinat de planul suprafeţei terestre (ipotenuza),
planul verticalei şi planul orizontalei (catete), folosind funcţia trigonometrică tangentă:

, unde tgα reprezintă unghiul înclinării suprafeţei terestre

Δh reprezintă diferenţa de nivel cu semn algebric între două puncte
d reprezintă distanţa orizontală în teren între cele două puncte

Panta este unul dintre cei mai folosiți parametri geomorfometrici, existând corelaţii între
acesta şi intensitatea unor procese geomorfologice (eroziune în suprafață, alunecări de teren,
prăbuşiri). Pentru studiul de faţă, pantele medii (15-30°) şi mari (peste 30°) au prezentat
importanţă mai ales pentru identificarea suprafeţelor cu vulnerabilitate la alunecări de teren şi
prăbuşiri.
În practică, harta pantelor are numeroase întrebuinţări, în afara delimitării zonelor cu potenţial
de eroziune, alunecări de teren sau prăbuşiri. Spre exemplu, poate fi folosită pentru
planificarea corectă a utilizării terenurilor, în zonele montane având o intensă aplicabilitate
pentru identificarea arealelor cu potenţial pentru dezvoltarea sporturilor de iarnă.

17
Fig. 7. Harta expoziţiei versanţilor în arealul de studiu
Harta expoziţiei versanţilor are în vedere reliefarea orientării versanților în raport cu punctele
cardinale pentru a scoate în evidență gradul de însorire sau de umbrire. Expoziția este un
parametru relaționat la rândul lui de procese geomorfologice, prin controlul acestuia asupra
radiației solare, a temperaturii și precipitațiilor. În acest sens, se admite că în emisfera
nordică, versanţii cu orientare nordică sunt mai umbriţi, însă şi mai protejaţi de vegetaţie, deci
mai puţin vulnerabili la eroziune, opus celor cu orientare sudică care sunt mai însoriţi şi
cărora li se poate atribui o susceptibilitate mai mare la eroziune, agregatele fiind mai uscate,
coeziunea lor mai slabă şi, deci, dislocarea lor mai facilă. Chiar şi în procesele de îngheţ-
dezgheţ sunt mai frecvente pe versanţii sudici. De asemenea, se admite că versanţii vestici
sunt mai ploioşi, fapt pentru care sunt mai predispuşi proceselor de eroziune, în timp ce pe cei
cu orientare estică este mai probabil să se înregistreze secetă (Grecu F., Palmentola G., 2003).
În jurul unui cerc pe care unghiul de 0° se suprapune Nordului absolut, iar cel de 180°
punctului Sud, se cunoaşte că versaţii cu orientare Nordică corespund atât ecartului 0°-45°,
cât şi celui 315°-360°, cele două sectoare de câte 45° fiecare alcătuind o direcţie unitară.
Analog, expoziţia Estică corespunde segmentului 45°-135°, cea Sudică cuprinde ecartul 135°-
225°, iar cea Vestică completează cercul cu ecartul 225°-315°. Astfel, toate orientările au
ponderi egale, de câte 90°.

18
Fig. 8. Harta energiei de relief (adâncimii fragmentării) în arealul de studiu
Harta energiei de relief sau a adâncimii fragmentării reliefului este un instrument pentru
aflarea şi reprezentarea altitudinilor relative dintr-un teritoriu, prin evidenţierea diferenţei
dintre altitudinea maximă şi cea minimă. În geomorfologia dinamică, adâncimea fragmentării
poate fi corelată cu intensitatea proceselor geomorfologice actuale.
ENERGÍE, energii, s. f. 1. Capacitate a unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic la trecerea
dintr-o stare dată în altă stare. 2. Forță, putere, tărie, vigoare, capacitate de a acționa. ♦
Fermitate, hotărâre în atitudini, în acțiuni. – Din fr. énergie, lat. energia.

(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2009)

Luând în considerare definiţia de mai sus, precum şi realitatea că geosistemele tind să-şi
atingă profilul de echilibru prin acţiunea erozivă a apei, se poate afirma că o energie mare de
relief este dovada prezenţei unei reţele hidrografice complexe adâncită în roci tari, creând
astfel pante mari de tip chei, defileu sau canion şi care care constituie una dintre condiţiile
care definesc sectoarele de versant de eroziune.

19
Fig. 9. Harta densităţii fragmentării în arealul de studiu
Densitatea fragmentării (orizontale) a reliefului este un parametru morfometric prin care se
evidenţiază lungimea întregii reţele hidrografice (permanente şi temporare) dintr-un teritoriu.
Din acest motiv, acest parametru este cunoscut şi sub numele de densitate de drenaj. Pentru
convenienţă, se exprimă raportat la unitatea de suprafaţă (km2), utilizându-se formula:

, unde d reprezintă desnitatea fragmentării reliefului

L reprezintă lungimea reţelei hidrografice
S reprezintă unitatea de suprafaţă
Densitatea fragmentării reliefului este reprezentată, ca şi adâncimea fragmentării, prin metoda
cartogramelor cu caroiaj. Alternativ, acest parametru se poate reprezenta şi prin metoda
izoliniilor.

20
Importanţa cunoaşterii densităţii fragmentării reliefului pentru identificarea unităţilor
funcţionale de versant şi analiza dinamicii versanţilor rezidă din corelaţia între valoarea
acestui indicator şi caracteristicile reliefului, astfel încât valorile mari sunt specifice văilor,
rocilor friabile sau cu duritate mai mică, în timp ce valorile mici sunt legate de aspectul
interfluviilor, roci dure, greu de erodat, pante care favorizeaza scurgerea laminară, nu
infiltrarea şi torenţialitatea. Interpretarea densității fragmentării trebuie realizată în strînsă
corelație cu alți parametri morfometrici (geodeclivitatea, harta adâncimii fragmentării
reliefului, etc.). Variabilitatea densităţii fragmentării reliefului în teritoriu se datorează în
primul rând diferențelor de litologie.

Fig. 10. Harta geologică a arealului de studiu

Aşa cum am arătat mai sus, litologia poate influenţa o serie de indicatori morfometrici şi
morfografici, printre care geodeclivitatea, adâncimea şi densitatea fragmentării reliefului,
condiţionând în acelaşi timp şi alte învelişuri, cum este cel pedologic sau cel antropic. În acest
sens, o alcătuire litologică predominant din roci dure va favoriza o densitate a fragmentării
reliefului mică şi va defavoriza procesele de pedogeneză, dezvoltarea unei pânze freatice care
să îndeplinească necesităţile umane, construcţiile antropice, utilizarea agricolă, etc.

21
Fig. 11. Harta solurilor arealului de studiu
Pentru determinarea unităţilor funcţionale de versant, analiza hărţii solurilor prezintă
importanţă din privinţa stadiului de evoluţie a procesului de pedogeneză. În acest sens, există
o dublă legătură între evoluţia solului şi dinamica versantului. Pe de o parte, un sol se poate
dezvolta doar pe un versant stabil, iar pe de altă parte un sol evoluat va proteja versantul de
eroziune. Solurile sunt direct corelate şi cu litologia, rocile dure şi acide fiind mai greu de
solificat, în timp ce pe rocile friabile grosimea stratului de sol creşte mult mai rapid.

22
Fig. 12. Harta utilizării terenurilor arealului de studiu
Utilizarea terenurilor capătă importanţă într-o analiză a dinamicii versanţilor în condiţiile în
care ea se regăseşte printre factorii care vulnerabilizează respectivul areal la producerea
anumitor procese geomorfologice actuale, precum alunecările de teren. În acest context,
zonele construite (mai ales ţesutul urban) se suprapun deseori pe cele mai stabile terenuri, deşi
practica de pe teren a arătat numeroase exemple în care dezvoltarea necontrolată a zonelor
urbane a supus construcţiile unor riscuri grave. De asemenea, pentru protecţia împotriva
proceselor actuale se consideră preferabilă tipul de acoperire cu vegetaţie forestieră, întrucât
sistemul radicular al acesteia fixează solul, înmagazinează apa meteorică şi împiedică
eroziunea, în timp ce pajiştile, păşunile şi vegetaţia ierboasă sunt puţin eficiente în această
privinţă, fiind asociate pantelor şi altitudinilor mari, precum şi unei dinamici ridicate.

23
3.2. Etapa a II-a

Fig. 13. Harta înmulţirii dintre expoziţia versanţilor şi geodeclivitate în arealul de studiu

Prin înmulţirea hărţii expoziţiei versanţilor cu harta geodeclivităţii, se doreşte scoaterea în

evidenţă a suprafeţelor cvasi-orizontale. Acestea corespund luncilor şi interfluviilor dintre
două bazine hidrografice, reprezentând, de fapt, limitele inferioare şi superioare ale
versanţilor. Aşadar, pentru analiza dinamicii versanţilor sau a unităţilor funcţionale de
versanţi, identificarea acestor areale este esenţială. Deşi în modelele digitale putem lucra cu
pante de 0°, existenţa unei pante perfect orizontale în natură este considerată improbabilă,
determinând gruparea pantelor 0°-2° sau chiar 0°-4° într-o singură clasă ce este considerată a
fi cvasi-orizontală.

24
Fig. 14. Harta înmulţirii adâncimii fragmentării reliefului cu densitatea fragmentării reliefului
în arealul de studiu

Harta înmulţirii densităţii fragmentării reliefului cu adâncimea fragmentării reliefului este

necesară pentru a sintetiza reprezentarea energiei de relief din arealul de studiu. Luate
individual, cele două hărţi care au fost înmulţite pot reda doar câte un aspect al potenţialului
de eroziune pe care îl exercită procesele actuale, însă este nevoie să cunoaştem atât potenţialul
de adâcire a reţelei hidrografice, cât şi repartiţia ei spaţială pentru a putea realiza o previziune
a dinamicii reliefului într-un anumit sector de o acurateţe cât mai mare.

25
Fig. 15. Harta înmulţirii adâncimii fragmentării reliefului cu densitatea fragmentării reliefului
în arealul de studiu (reclasificare)

Scopul reclasificării hărţii înmulţirii adâncimii fragmentării reliefului cu densitatea

framentării reliefului este de a simplifica procesul de citire a hărţii, precum şi de a minimiza
numărul de variabile ce vor fi integrate în procesul obţinerii hărţii finale a unităţilor
funcţionale de versant. Pentru această operaţiune este nevoie de un factor uman de decizie,
întrucât opţiunile oferite de software-ul GIS (clasificare în clase cu ecart egal sau pe baza
deviaţiei standard) nu ţin întotdeauna cont de realitatea de pe teren. Pentru înlesnirea şi
perfecţionarea proceselor de clasificare, se poate recurge la validarea rezultatelor hărţii pe
teren sau la suprapunerea caroiajului obţinut peste imaginea 3D a terenului în programe
software specializate (ex: Global Mapper, Google Earth).

26
Fig. 16. Harta sectoarelor de versant din arealul de studiu (înmulţire între harta hipsometrică,
geodeclivitate şi petrografie)

Harta sectoarelor de versanţi rezultă din înmulţirea hărţii hipsometrice, hărţii geodeclivităţii şi
a hărţii geologice. Deşi este oarecum simplistă şi reuşeşte să redea doar elemente de
morfometrie prin corelarea valorilor mari ale înălţimilor cu valorile mari ale pantelor, această
hartă prezintă avantajul de a permite individualizarea luncilor (corelaţia dintre rocile friabile
şi valorile cele mai mici ale altitudinilor şi pantelor arealului de studiu), pentru ca acestea să
poată fi scoase în afara înmulţirilor realizate în etapele următoare în vederea obţinerii hărţii
unităţilor funcţionale ale versanţilor.

27
Fenomenele geografice de risc sunt înţelese ca evenimentele naturale extreme (induse sau nu
antropic) care depăşesc capacitatea imediată de contracarare şi adaptare a societăţii umane.
Prin definiţie, riscul natural nu poate fi înţeles în afara relaţionării omului cu anumite
evenimente pe care nu le poate controla, implicând, totodată, iniţiativa şi libertatea de decizie
a fiinţei umane (White, 1974 citat de Armaş I., 2006).
Hazardul geomorfologic este definit de Gares (Gares et al., 1994 citat de Armaş I., 2006) ca
fiind o ameninţare sau o succesiune de ameninţări pentru comunitatea umană, rezultate din
trăsăturile de instabilitate ale suprafeţei terestre, chiar şi în condiţiile în care cauzele acestei
instabilitaţi sunt de altă natură (endogenă: cutremure; exogenă: marină, climatică, antropică
etc.).
Vulnerabilitatea provine etimologic din verbul latin vulnerare, “a răni” sau a fi susceptibil în
cazul unui atac, şi reprezintă măsura în care un sistem (natural sau antropic), expus unui
anumit tip de hazard, poate fi afectat (Corell, Cramer, Schellnhuber, Workshop: Potsdam
Sustaiunability Days, 30.09.2001 citat de Armaş I., 2006). Vulnerabilitatea presupune
disfuncţionalităţi potenţiale interne, ca urmare a efortului de adaptare al sistemului la
transformări de mediu. Orice sistem, indiferent de mărime sau natură, conţine o anumită
vulnerabilitate potenţială. Vulnerabilitatea este în funcţie de capacitatea sistemului de a
reacţiona la modificarea condiţiilor de mediu extern şi intern, fiind condiţionată de relaţia
dintre senzitivitate şi adaptare, în condiţii de expunere. În lipsa capacităţii de adaptare,
vulnerabilitatea unui sistem natural depinde în totalitate de senzitivitatea sa la schimbări de
mediu.
Susceptibilitatea se referă la o predispoziţie pentru anumite mecanisme specifice de
reorganizare internă, în funcţie de condiţiile iniţiale ale sistemului. Ea reprezintă un nivel de
stabilitate sau instabilitate a mediului şi se evaluează printr-o prognoză asupra spaţiului
(Armaş I., 2006)
Luând în considerare toate definiţiile de mai sus, precum şi natura analizei noastre, care se
bazează pe identificarea arealelor unde se suprapun toţi factorii potenţiali ce dau naştere
anumitor procese specifice unei unităţi funcţionale de versant (unităţi de eroziune în care sunt
specifice procesele de percolaţie, eluviere, prăbuşire, alunecare, meteorizare; unităţi de
transport în care sunt specifice procesele de transport prin deplasări în masă, precum curgeri,
alunecări, prăbuşiri, creep; sau unităţi de acumulare în care sunt specifice procese de depunere
a materialelor şi acumulări aluviale), putem considera că echiparea şi pregătirea comunităţilor
umane pentru a-şi creşte capacitatea de a gestiona riscul unui hazard geomorfologic sau de a
minimiza pagubele materiale şi umane apărute în urma declanşarii unui astfel de hazard nu
fac obiectul studiului de faţă. Aşadar, putem considera că în etapa a II-a a studiului propus, se
pretează realizarea unor hărţi de susceptibilitate internă a arealului de studiu la cele mai
comune procese geomorfologice, în cazul de faţă la alunecări de teren şi prăbuşiri.

28
Fig. 17. Hărţile reclasificate înmulţite din care a rezultat harta susceptibilităţii arealului de
studiu la alunecările de teren

29
Fig. 18. Harta susceptibilităţii arealului de studiu la alunecări de teren

30
Fig. 19. Harta susceptibilităţii arealului de studiu la alunecări de teren (reclasificare)

Harta susceptibilităţii arealului de studiu la alunecări de teren urmăreşte identificarea arealelor

în care se îndeplinesc simultan condiţiile litologiei (prezenţa depozitelor argiloase sau
marnoase), declivităţii (pante între 15° - 30°) şi utilizării terenurilor (pajişti, păşuni, vegetaţie
non-arborescentă, cu sistem radicular superficial, ce nu poate fixa solul şi absorbi apa
meteorică), doar acestea fiind considerate a avea susceptibilitate mare la producerea
alunecărilor. Cu toate acestea, fără condiţionarea climatică (precipitaţii abundente), geofizică
(cutremure) şi/sau antropică (activităţi de transport care să genereze trepidaţii, defrişări,
lucrări care secţionează versantul), harta nu ilustrează riscul alunecărilor de teren. Chiar şi în
aceste condiţii, arealele identificate ca având o susceptibilitate mare la alunecările de teren
prezintă importanţă pentru studiul de faţă, întrucât semnalizează o probabilitate mai mare de
producere a proceselor gravitaţionale decât în restul spaţiului analizat.

31
Fig. 20. Hărţile reclasificate înmulţite din care a rezultat harta susceptibilităţii arealului de
studiu la prăbuşiri

32
Fig. 21. Harta susceptibilităţii arealului de studiu la prăbuşiri

Ca şi în cazul hărţii susceptibilităţii la alunecări de teren, harta susceptibilităţii la prăbuşiri

relevă anumite condiţionalităţi legate de rocă (prezenţa pachetelor de roci dure), declivitate
(au fost luate în considerare toate pantele cu valori mai mari de 30° în vederea includerii
tuturor proceselor de tip prăbuşire, inclusiv prăbuşirile-alunecări, prăbuşirile prin rostogolire,
surpările) şi utilizarea terenurilor (pajişti, păşuni, vegetaţie non-arborescentă, cu sistem
radicular superficial).
Prăbuşirile au loc, de obicei, în roci puternic coezive, roci dure, care au fost fisurate şi
dezagregate. Aşadar, pentru o mai mare acurateţe a hărţii, este utilă şi integrarea unei a patra
condiţionări, aceea a unei hărţi a temperaturilor care fac posibilă dezagregarea. Cu toate
acestea, harta prezintă importanţă în vederea identificării arealelor cu posibilitatea cea mai
mare de producere a proceselor gravitaţionale.

33
Fig. 22. Harta corelaţiei dintre soluri şi utilizarea terenurilor în arealul de studiu

Harta corelaţiei dintre tipurile de sol şi tipurile de utilizare a terenurilor în arealul de studiu
are rolul de a pune în evidenţă arealele unde eroziunea poate căpăta valenţe foarte mari din
cauza lipsei unuia dintre cei doi factori ce pot restricţiona desfăşurarea proceselor
geomorfologice actuale: soluri bine dezvoltate care să nu permită antrenarea substratului
litologic în procese dinamice sau o vegetaţie arborescentă bine dezvoltată, cu grad de
acoperire al terenului mare care să diminueze potenţialul cinetic al precipitaţiilor şi să fixeze
stratul pedologic. În determinarea arealelor puternic predispuse la eroziune, tipul de vegetaţie
care acoperă teritoriul a primit o greutate mai mare decât gradul de evoluţie al solului întrucât
o vegetaţie cu sistem radicular superficial (pajişti, păşuni) permite chiar şi solurilor evoluate
să fie afectate de procese graviaţionale şi torenţiale. Pentru o şi mai bună corelaţie, este
necesară şi introducerea informaţiei litologice, care a fost realizată în etapa a III-a (fiind
cuprinsă în harta sectoarelor de versant), însă în arealul de studiu nu există diversitate
litologică suficient de mare pentru ca lipsa acesteia să constituie un impediment.

34
3.3. Etapa a III-a

Fig. 23. Harta repartiţiei densităţii şi adâncimii fragmentării reliefului pe sectoare de versant
în arealul de studiu (înmulţire harta hipsometrică-geodeclivitate-petrografie cu densitatea
adâncimii fragmentării reliefului-adâncimea fragmentării reliefului)

În etapa a III-a, pentru obţinerea hărţii repartiţiei densităţii şi adâncimii fragmentării reliefului
pe sectoare de versant, s-a recurs la înmulţirea a două hărţi obţinute în etapa a II-a: harta
sectoarelor de versant (fig. 16) şi harta înmulţirii dintre adânciea şi densitatea fragmentării
reliefului (fig. 14 şi 15). Această hartă are scopul de a pune în evidenţă arealele cele mai
susceptibile la eroziune.

35
Fig. 24. Harta repartiţiei densităţii şi adâncimii fragmentării reliefului pe sectoare de versant
în arealul de studiu (înmulţire harta hipsometrică-geodeclivitate-petrografie cu densitatea
adâncimii fragmentării reliefului-adâncimea fragmentării reliefului) – reclasificare

Reclasificarea hărţii repartiţiei densităţii şi adâncimii framentării reliefului (fig. 23) a fost
realizată urmărind principiul susceptibilităţii la eroziune, indiferent de agentul procesului
(procese gravitaţionale, torenţialitate).

36
Fig. 25. Harta susceptibilităţii arealului de studiu la procese gravitaţionale

Harta susceptibilităţii la procese gravitaţionale a realizat din înmulţirea celor două hărţi de
susceptibilitate rezultate în etapa a II-a: harta susceptibilităţii la alunecări de teren (fig. 19) şi
harta susceptibilităţii la prăbuşiri (fig. 21). Arealele identificate a fi caracterizate de o
susceptibilitate mare la procese gravitaţionale reunesc cele mai instabile condiţii litologice,
ale declivităţii şi utilizării terenurilor.

37
3.4. Etapa a IV-a

Fig. 26. Harta înmulţirii dinamicii sectoarelor de versant cu expoziţia versanţilor din arealul
de studiu (înmulţire harta hipsometrică-geodeclivitate-petrografie cu densitatea adâncimii
fragmentării reliefului-adâncimea fragmentării reliefului, cu soluri-utilizarea terenurilor şi cu
expoziţia versanţilor)

Direcţia către care este orientat un versant, aşa cum a fost arătat şi la harta expoziţiei
versanţilor (fig. 7) poate amplifica, dar şi diminua posibilitatea şi amplitudinea de producere a
proceselor geomorfologice. În acest sens, suprapunerea arealelor cu dinamică mare cu
orientarea Sudică şi Vestică prezintă importanţă deosebită în identificarea unităţilor
funcţionale de versant din arealul de studiu.

38
Fig. 27. Harta unităţilor funcţionale de versant din arealul de studiu (înmulţire harta hipsometrică-geodeclivitate-petrografie cu densitatea adâncimii fragmentării reliefului-
adâncimea fragmentării reliefului, cu soluri-utilizarea terenurilor şi cu expoziţia versanţilor - reclasificată)
Unităţile funcţionale de versant reprezintă cele mai mici sectoare din profilul longitudinal al
versantului cu aceleaşi caractere geomorfometrice (înclinare, lungime), structurale, ale păturii de
materiale, ale morfodinamicii, etc. În altitudine, se pot separa fâşiile:
 superioară (unde procesele predominante sunt cele de ablaţie sau eroziune, fiind prezente
depozile eluviale şi eluvio-deluviale)
 medie (cu debriuri, unde procesele predominante sunt cele de transport, fiind prezente
depozitele deluviale)
 inferioară sau de contact (cu curgere în pantă şi liniară, unde procesele predominante sunt
cele de acumulare, fiind prezente depozite coluviale sau coluvio-proluviale) (Grecu F.,
Palmentola G., 2003).
După King (1966), fâşiile pot fi patru sau cinci:
1) Convexitatea superioară
2) Fâşia nudă afectată de dezagregări
3) Fâşia de grohotiş
4) Concavitatea inferioară sau fâşia coluvială
5) Fâşia cu deluvi
Se pot găsi similarităţi şi corelaţii între cele două taxonomii ale unităţilor funcţionale de versant.
Pentru că fiecărei unităţi de versant îi sunt specifice anumite mecanisme, procese şi fenomene,
astfel încât cunoaşterea lor are o mare aplicabilitate în practică. Analiza individuală a
caracteristicilor cantitative şi calitative ale versanţilor poate prezenta dezavantajul pierderii din
vedere a îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor complementare ce declanşează procesele de
modelare, însă o analiză simultană şi o regionare în unităţi de versant facilitează înţelegerea
realităţii complexe de pe teren şi oferă posibilitatea prevederii evoluţiei şi a vitezei evoluţiei
acesteia în viitor, pentru un management cât mai eficient al versanţilor.
4. Discuţii
Din analiza modelului hipsometric (numeric) al terenului (fig. 4 şi 5), observăm că valorile
hipsometrice ale arealului de studiu sunt cuprinse în ecartul 640-1650 m. Valorile minime se
regăsesc, aşa cum este şi firesc, în lunca râului Prahova, care a erodat atât lateral, cât şi în
adâncime pentru a-şi crea talvegul, albia minoră şi albia majoră. Opus, valorile maxime ale
altitudinii se înregistrează pe versantul stâng al Prahovei, care este foarte puţin fragmentat, spre
deosebire de versantul drept unde altitudinile depăşesc cu puţin 1300m şi unde există şi două văi
bine individualizate şi alte patru mai puţin dezvoltate care sunt afluente râului colector. Văile
afluente au, în general, lungime mică şi pantă de curgere accentuată. Interfluviul principal de pe
versantul stâng are chiar aspect de nod orohidrografic, din el pornind radiar văi cu curgere
permanentă sau temporară. Aşadar, cei doi versanţi nu sunt simetrici, iar calculând la nivelul
întregului areal de studiu şi nu la nivelul unui pătrat de carioaj cu latura de 1 km, putem afirma că
diferenţa de nivel (adâncimea fragmentării reliefului) în arealul defileului pe care îl crează râul
Prahova la Posada este de 1000m. Chiar şi în lipsa altor date, obţinute din hărţile realizate ulterior,
putem aprecia că diferenţa de nivel de 1000m indică un potenţial foarte mare de eroziune prin
procese gravitaţionale prin care geosistemul încearcă să-şi atingă echilibrul dinamic.
Analizând fig. 6, constatăm o repartiţie a valorilor geodeclivităţii neconformă cu modelul teoretic
care corelează pantele cu valori mari cu altitudinile ridicate. Astfel, valorile maxime ale
declivităţii din arealul de studiu (30-50°) se înregistrează chiar în sectoarele de racord ale văii
Prahovei şi a unor văi afluente cu sectoarele inferioare ale versanţilor corespondenţi, subliniind
natura şi aspectul de defileu al zonei de la sud de Sinaia. Cele mai mici valori ale declivităţii (0-
10°) se înregistrează în lungul luncilor Prahovei şi afluenţilor săi, dar şi pe interfluvii, conform cu
modelul teoretic care descrie aceste microunităţi ca având aspect plat sau cvasiorizontal. Cele mai
des întâlnite valori ale pantelor în arealul de studiu sunt cele intermediare, 20° şi 30°, cu o pondere
mai mare pe versantul stâng decât pe cel drept, acesta fiind şi cel în care altitudinile sunt cele mai
ridicate. Valorile de 10°-20° apar mai ales în partea vestică şi sud-estică a arealului, dincolo de
liniile de interfluviu ale văii Prahovei.
Harta expoziţiei versanţilor are un aspect mozaicat, însă se poate observa o corelaţie între direcţia
de curgere a văilor secundare şi direcţia în care sunt orientaţi cei doi versanţi corespondenţi.
Astfel, versantul nordic al văilor cu direcţie generală de curgere spre Vest va avea orientare
Sudică, iar cel sudic va avea orientare Vestică. Analog, versantul nordic al văilor cu direcţie
generală de curgere spre Est va fi expus spre Sud sau Est, iar cel sudic spre Nord sau Est.
Versanţii văii Prahovei, fiind compuşi dintr-o secvenţă de versanţi creaţi de văile afluente, au
expoziţie diferită, Sudică şi Vestică pe versantul stâng şi Nordică şi Estică pe versantul drept.
Aşadar, versantul stâng, unde se întâlnesc şi cele mai mari altitudini din areal, este mai predispus
la procese de eroziune decât cel drept şi din prisma faptului că, fiind mai uscat, dislocarea
agregatelor structurale este mai facilă.
Harta energiei de relief (fig. 8) confirmă şi completează observaţiile realizate pe baza modelului
numeric al terenului (fig. 4 şi 5). Cele mai mari valori ale energiei de relief se înregistrează pe
versantul stâng al râului Prahove, diferenţa de nivel (altitudinea relativă) în interiorul caroiajelor
de 1 km2 analizate ajungând chiar la 600m, pe pereţii defileului secţionaţi de văi afluente adâncite.
O amplitudine hipsometrică atât de mare este o sursă de instabilitate accentuată în arealul de
studiu, conducând la declanşarea proceselor geomorfologice ce vor contribui la reanjarea materiei
în spaţiu în vederea atingerii echilibrului dinamic al sistemului. Neincluzând cele două caroiaje

41
kilometrice în care valoarea adâncimii fragmentării atinge maximul (557 m, respectiv 590 m),
valorile predominante ale acestui parametru pe versantul stâng sunt cele între 300 – 500 m, în timp
ce pe versantul drept acelaşi parametru morfometric înregistrează valorile minime (143 m),
predominând ecartul 100 – 300 m.
Harta densităţii fragmentării reliefului (fig. 9) relevă, per ansamblu, aceleaşi trăsături ale
versanţilor ca şi harta adâncimii fragmentării (energiei de relief), însă gradul de omogenitate este
mai mic, materialul cartografic având un aspect mult mai mozaicat decât precedentul. În acest
sens, deşi ponderea valorilor din clasa superioară a densităţii fragmentării (4-5 km/km2) indică
versantul stâng ca fiind cel mai fragmentat, valoarea maximă absolută (4,79 km/km2) se întâlneşte
pe versantul drept. Situaţia se explică prin diferenţa altitudinală dintre cei doi versanţi, astfel încât
altitudinile mai mici ale versantului drept fie au permis instalarea unei reţele hidrografice mai
complexe, fie sunt rezultatul acţiunii acesteia, în timp ce masivitatea accentuată a versantului
stâng face ca microunităţile orohidrografice de interfluviu să ocupe areale mai extinse decât pe
versantul drept, predominând, deci, clasele de fragmetare 0-1 km/km2 şi 1-2 km/km2. Valorile
mari ale parametrului densitatea fragmentării se înregistrează în zonele de confluenţă ale râului
Prahova cu afluenţii săi din defileu, dar şi ale râurilor şi pâraielor de rang inferior cu văile
torenţiale afluente.
Litologic, arealul de studiu prezintă o mare uniformitate. Deşi zonele din afara luncilor au vârste
geologice diferite, respectiv Neocomian/strate de Sinaia (145 – 130 milioane de ani) şi
Barremian/strate de Comarnic (130 – 120 milioane ani), ele se aseamănă prin prisma apartenenţei
aceleiaşi ere şi perioade (Mezozoic – Cretacic) şi datorită prezenţei rocilor cu componentă
marnoasă şi argiloasă (marne, marno-calcare, respectiv şisturi argilo-marnoase). Aşadar, judecând
doar după aceste informaţii, putem atribui susceptibilitatea la producerea proceselor
geomorfologice gravitaţionale, în special la producerea alunecărilor de teren, aproximativ
întregului areal, cu excepţia luncii Prahovei şi a afluentului său de dreapta de la Sud de Sinaia,
unde litologia indică roci friabile (pietrişuri, nisipuri), de vârstă recentă, aşadar create de
organismele fluviatile. Pentru o analiză cât mai corectă, se impune, totuşi, includerea variabilelor
de geodeclivitate şi utilizare a terenurilor (fig. 19).
Spre deosebire de petrografia arealului de studiu, care este caracterizată de un grad mare de
omogenitate, din punct de vedere pedologic (fig. 11) putem deosebi prezenţa a 8 tipuri de soluri
(Preluvosoluri, Districambosoluri, Eutricambosoluri, Rendzine, Phaeoziomuri, Nigrosoluri,
Litosoluri şi Antrosoluri), grupate în 5 clase (Luvisoluri, Cambisoluri, Cernisoluri, Umbrisoluri şi
Protisoluri). Solurile evoluate care semnalizează, dar şi conferă o stabilitate a versantului, având în
vedere grosimea mare pe care o prezintă, grosime ce permite dezvoltarea unui extins şi complex
sistem radicular al arborilor sunt districambosolurile şi eutricambosolurile (soluri cu orizont A
ocric sau molic şi fără orizont C carbonatoilubial în primii 80 cm), preluvolurile (soluri cu
orizonturi A ocric sau molic, B şi C cu grosime de peste 125 cm), rendzinele (soluri cu orizonturi
A molic, AR/B/AC) şi phaeoziomurile (cu orizonturi A molic, AC sau B). Din categoria solurilor
neevoluate, în arealul de studiu se întâlnesc litosolurile (cu orizont A sau O de cel puţin 5 cm
urmat din primii 20 cm fie de rocă compactă continuă, fie de material scheletic), nigrosolurile (cu
orizont A umbric), antrosolurile erodice (cu orizont superior antropogenetic cu caracter puternic
erodat sau decopertat). Aceste soluri, prin grosimea lor redusă, au efect minim în stabilizarea
versantului şi atentuarea impactului proceselor geomorfologice actuale.

42
Fig. 12, reprezentând harta utilizării terenurilor în arealul de studiu, prezintă o dominanţă a
utilizării forestiere, incluzând pădurile de conifere, pădurile de foioase şi pădurile mixte, atât pe
văi, cât şi pe intefluviile versantului drept. Acest tip de utilizare a terenurilor asigură un plus de
stabilitate reliefului, având în vedere funcţiile de diminuare a energiei cinetice a picăturilor de
ploaie, de absorbţie a excesului de umiditate şi de fixare a solului pe care le asigură aparatul foliar,
sistemul radicular, precum şi litiera de la suprafaţa solului. Aşadar, putem considera, în aceste
areale, gradul de susceptibilitate al terenurilor la procese geomorfologice actuale ca fiind unul
scăzut. La polul opus, pe interfluviile versantului stâng, utilizarea terenurilor se împarte în pajişti
naturale, zone de tranziţie cu arbuşti (în general defrişate) şi terenuri predominant agricole în
amestec cu vegetaţie naturală. Coroborând aceste informaţii cu cele obţinute din modelul numeric
al terenului şi din harta energiei de relief, observăm că utilizarea terenurilor care implică
instabilitatea cea mai mare a geosistemului se suprapune peste arealele cu cele mai mari valori ale
altitudinilor şi ale adâncimii fragmentării reliefului, însemnând că acest model de organizare a
spaţiului amplifică probabilitatea declanşării proceselor de modelare actuale.
Figura 13, harta înmulţirii expoziţiei versanţilor cu geodeclivitatea, este harta cu care debutează
etapa a II-a de lucru. Elementul de noutate pe care îl aduce această hartă este identificarea
suprafeţelor cvasiorizontale, care corespund luncilor şi interfluviilor din arealul de studiu. Fără a
scoate în afara analizei aceste două tipuri de elemente, nu putem identifica versanţii, respectiv,
într-o etapă ulterioară, unităţile funcţionale de versant, adică obiectul de studiu al prezentei
analize. Iese în evidenţă extinderea mare a luncii Prahovei şi a afluentului de dreapta de la Sud de
Sinaia şi interfluviile extinse şi intens modelate ale versantului drept al râului. De altfel, aşa cum
se observă şi din harta utilizării terenrilor (fig. 12), aceste areale sunt şi cele valorificate de om în
vederea construcţiilor.
Harta înmulţirii adâncimii fragmentării reliefului cu densitatea fragmentării reliefului (fig. 14 şi
15) este relevantă pentru că reuşeşte să scoată în evidenţă arealele cu dinamică ridicată datorită
proceselor de torenţialitate. Acolo unde şi densitatea fragmentării şi adâncimea fragmentării
reliefului au valori mari, se suprapune o reţea hidrografică extinsă şi complexă cu o diferenţă mare
de nivel per km2, aşadar şi cu pante accentuate. Acestea vor fi arealele cele mai intens drenate şi
cu potenţialul cel mai mare de modelare prin torenţialitate.
Harta sectoarelor de versant (fig. 16) are meritul de a realiza o primă clasificare elementară a
făşiilor de versant dupa aspectul lor. Astfel, sectoarele superioare sunt caracterizate de înălţimi
peste 1100 m şi pante relativ mari, de peste 35°. Faptul că această categorie de sectoare este cea
predominantă în arealul de studiu subliniază, încă o dată, natura de defileu a văii Prahovei.
Sectoarele mediane sunt cele cu altitudini cuprinse între 850 şi 1100 m, având valori ale
geodeclivităţii între 15° şi 35°. Acestea ocupă poziţii periferice în teritoriul studiat, aflându-se
dincolo de linia interfluviilor principale (interfluviile care delimitează bazinul Prahovei şi cuprind
afluenţii acesteia din defileu). Alternativ, sectoare mediane de versant sunt identificate pe teritorii
extrem de reduse şi în bazinele torenţiale ale văilor secundare, făcând trecerea spre sectoarele
mediane ale versanţlor (altitudini între 650 şi 850 m şi pante între 8° şi 15°), care însoţesc luncile
văilor permanente şi aprope deloc ale torenţilor. Această categorie de sector, care face racordul
către luncă, este şi cel inhabitat şi construit de către om.

43
Harta susceptibilităţii la alunecări de teren (fig. 19) scoate în evidenţă areale foarte extinse cu
susceptibilitate medie (în care sunt satisfăcute doar două din cele trei condiţii potenţiale: litologie,
geodeclivitate şi utilizarea terenurilor. Arealele în care sunt îndeplinite simultan toate cele trei
condiţii sunt marcate cartografic ca având susceptibilitate mare la alunecări de teren. În acest sens,
se remarcă versantul stâng, unde arealele susceptibile la producerea acestor procese graviaţionale
se desfăşoară atât în apropierea contactului cu lunca Prahovei, cât şi în sectoarele imediat
inferioare altimetric interfluviilor. Pe versantul drept, susceptibilitatea la producerea alunecărilor
de teren are valori mari doar într-un areal izolat, în treimea superioară a văii din arealul de studiu.
Harta susceptibilităţii la prăbuşiri (fig. 21) relevă, într-un mod analog hărţii susceptibilităţii la
alunecări de teren¸arealele unde sunt îndeplinite două (terenuri cu susceptibilitate medie),
respectiv trei (terenuri cu susceptibilitate mare) din cele trei condiţii potenţiale ale producerii
acestui tip de proces. Raportul dintre terenurile caracterizate de susceptibilitate medie şi cele
caracterizate de susceptibilitate mare se păstrează de la harta susceptibilităţii la alunecări,
ponderea înclinând în favoarea primei categorii. Asemănător, se păstrează şi ponderea între cei doi
versanţi, cel stâng, mai înalt şi mai masiv, fiind mozaicat cu mai multe areale cu probabilitate de
producere a prăbuşirilor decât cel drept, care conţine un singur astfel de teritoriu, chiar la contactul
cu lunca Prahovei, impunând o atenţie sporită şi măsuri auxiliare de securizare a zonei în vederea
traversării ei cu linii ferate ori căi de transport rutier ce se mulează pe cele mai joase puncte ale
văii Prahovei.
Din punct de vedere al corelaţiei dintre soluri şi utilizarea terenurilor (fig. 22), pe aproape întreg
versantul drept se observă un plus de stabilitate dat de dezvoltarea vegetaţiei arborescente
compacte pe tipuri de soluri evoluate şi, doar într-un areal restrâns, pe soluri neevoluate,
imprimând un factor de instabilitate. Aşa cum reiese şi din imaginea satelitară a arealului de studiu
(fig. 28), pe versantul stâng, mai înalt, doar văile sunt acoperite de vegetaţie arborescentă, însă şi
acestea sunt susceptibile la eroziune din cauza prezenţei solurilor neevoluate care limitează
influenţa benefică a vegetaţiei. La aceste areale se adaugă interfluviile parţial sau total despădurite,
folosite în regim de pajişti, cu vegetaţie ierboasă superficială şi care se suprapun unor soluri
neevoluate, semnalând potenţial maxim de declanşare a proceselor de modelare.

Fig. 28. Imagine satelitară a arealului de studiu

44
În etapa a III-a de lucru, s-a recurs la a înmulţi între ele patru din cele şase hărţi rezultate în etapa
precedentă, celelalte două fiind integrate în analiză în etapa finală, în vederea obţinerii hărţii
unităţilor funcţionale de versanţi.
Harta repartiţiei densităţii şi adâncimii fragmentării reliefului pe sectoare de versant (fig. 23 şi 24)
scoate în evidenţă caroiajele kilometrice în care sectoarele superioare de versant sunt caracterizate
de valori medii şi mari ale adâncimii şi densităţii fragmentării reliefului. Având în vedere
parametrii analizaţi pentru elaborarea acestei hărţi, rezultă că sunt considerate sectoare cu potenţial
de eroziune ridicat cele în care valorile medii şi mari ale adâncimii şi densităţii fragmentării se
suprapun cu valori mari ale pantelor şi altitudinilor versanţilor, această categorie cuprinzând cea
mai mare parte a versantului stâng şi aproape întreaga jumătate sudică a versantului drept al
Prahovei, cu excepţia îngustelor fâşii longitudinale din lungul văilor afluente râului.
Harta susceptibilităţii la procese gravitaţionale (fig. 25) reuneşte arealele cu susceptibilitate mare
la alunecări de teren şi prăbuşiri, aşadar evidenţiază zonele caracterizate de valorile geodeclivităţii,
petrografiei şi utilizării terenurilor cu cea mai mare influenţă în destabilizarea internă a
geosistemului. Versantul stâng al râului Prahova este vizil mai susceptibil la producerea unui
proces geomorfologic graviaţional rapid, având în vedere că pe versantul drept condiţiile sunt
întrunite doar în două areale.
Etapa a IV-a, cea finală, este cea în care s-au înmulţit cele două hărţi rezultate în etapa anterioară
cu cele două hărţi din etapa a II-a neutilizate în etapa a III-a, aşa cum se poate observa şi în
schema metodologică a studiului (fig. 3) şi cea în care rezultă harta unităţilor funcţionale de
versant (fig. 27), adică harta care ilustrează dinamica versanţilor, reunind caracteristici
morfometrice, morfografice şi calitative prelucrate în software GIS.
Având în vedere funcţionalitatea versanţilor de defileu, în care procesele de dezagregare, prăbuşire
şi torenţialitate sunt active şi intense, ponderea mare a versanţilor de eroziune şi de eroziune
intensă devine explicabilă. Sectoarele de versant cu funcţionalitate de eroziune intensă sunt cei în
care caracteristicile versanţilor de eroziune se îmbină cu susceptibilitatea mare la producerea
proceselor geomorfologice rapide (alunecări de teren şi prăbuşiri) şi sunt repartizaţi predominant
pe stânga Prahovei. Interesant este că aceste sectoare de versant nu sunt direct racordate la
inerfluvii, ci există o zonă de buffer (zonă-tampon) unde eroziunea nu atinge valorile maxime.
Această zonă de susceptibilitate mare poate fi asimilată convexităţii superioare din clasificarea lui
King, în timp ce zonele buffer şi de eroziune ar putea corespunde fâşiei afectată de dezagregări.
Versanţii de transport coincid cu versanţii caracterizaţi de aceiaşi parametri morfometrici şi
morfografici ca şi versanţii de eroziune, cu excepţia expoziţiei. Sunt consideraţi versanţi de
transport toţi versanţii cu expoziţie nordică avânt în vedere potenţialul lor mai mare de a-şi atinge
echilibrul dinamic datorită atributului de a fi versanţii cei mai umbriţi, aşadar şi cei mai protejaţi
de vegetaţie, deci mai puţin vulnerabili la eroziune. Aceştia au pondere mare mai ales pe versantul
drept al râului Prahova şi în unele sectoare ale văilor torenţiale de pe versantul stâng. Aceştia
corespund fâşiei cu deluvii din clasificarea lui King. Versanţii de acumulare au extindere foarte
redusă, putând deduce că cea mai mare parte a acumulărilor de pe versanţii înclinaţi ai defileului
se face în lunca Prahovei, de unde şi dinamica ei extrem de activă şi, deci, dificultăţile de
amenajare. Ei corespund fâşiei coluviale sau concavităţii inferioare din clasificarea lui King.

45
5. Concluzii
În concluzie, se poate observa o relaţie directă între caracteristicile morfometrice şi morfografice
ale versanţilor şi funcţionalitatea lor. Astfel, versantul cel mai înalt şi cel mai abrupt este şi cel
care cuprinde cele mai extinse sectoare de eroziune. Cu toate acestea, este necesară introducerea
mai multor variabile pentru delimitarea celor mai mici suprafeţe cu o anumită funcţionalitate:
eroziune, transport sau acumulare.
Considerăm că studiul de faţă demonstrează posibilitatea utillizării metodologiei GIS pentru
atingerea obiectivelor asumate în capitolul 1 (subcapitolul 1.3) şi aduce informaţie geomorfologică
de natură morfografică, cantitativă şi cartografică utilizabilă pentru o corectă amenajare a
teritoriului în arealul Defileului Posada al Văii Prahovei. Luând în considerare predominanţa
unităţilor de eroziune în arealul de studiu, chiar şi la contactul direct cu luncile Prahovei şi ale
afluenţilor săi, sunt validate aspectul şi funcţionalitatea de defileu ale văii şi devine evident efortul
financiar considerabil şi constant ce este necesar în vederea intensificării gradului de umanizare al
zonei. De atfel, din suprapunerea tipurilor de utilizare a terenurilor peste harta unităţilor
funcţionale ale versanţilor, constatăm că arealele cele mai stabile au fost deja construite şi
integrate în perimetrul localităţii Sinaia, omul cunoscând încă din cele mai vechi timpuri terenurile
pretabile pentru necesităţile lui prin observaţii primare şi învăţăminte extrase din episoade
încercare-eşec. În prezent, însă, dispunând de tehnologia modernă, putem diminua pierderile de
timp şi de natură financiară aplicând studii precum cel prezent, iar practicienii trebuie să îşi
adapteze intervenţiile la detaliile surprinse, evaluându-le sub raportul stărilor sistemice (stabilitate,
instabilitate, metastabilitate, fluctuaţie) şi a tendinţelor fundamentale (rezilienţă, durabilitate,
regresivitate).
Sunt prezente şi evidente atât principiul coerenţei între unităţile funcţionale de versant şi
fenomenologia identificată în hărţile de susceptibilitate, cât şi pricipiul catenei, harta unităţilor
funcţionale de versant (fig. 27) relevând alternanţa faţetelor abrupte (unităţîle de eroziune) cu cele
înclinate (unităţile de transport) şi cu cele cvasiorizontale (unităţi de acumulare). Pentru o mai
mare acurateţe în vederea amenajării sectorului analizat, se recomandă folosirea hărţilor la o scară
mai mare, păstrând acelaşi algoritm.

46
Bibliografie
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2009, Dicţionarul explicativ al limbii
române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti
Armaş I., 2006, Risc şi vulnerabilitate. Metode de evaluare în geomorfologie, Ed. Univ. din
Bucureşti
Grecu F., Palmentola G., 2003, Geomorfologie Dinamică, Editura Tehnică, Bucureşti
Ielenicz M., Oprea R., 2011, România: Carpaţii: Caracteristici Generale, Editura Universitară,
Bucureşti
King L., 1966, Techniques in geomorphology, Eduard Arnold Publishers, London
Marcu F., Maneca C., 1986, Dicţionar de Neologisme, Editura Academiei, Bucureşti
Oprea R., 2009, Compendiu de Pedologie, Editura Universitară, Bucureşti
Posea Gr., 2005, Geomorfologia României: reliefuri, tipuri, geneză, evoluţie, regionare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Posea Gr., 2006, Geografia Fizică a României, Partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
***, 1974, Harta geologică a României 1:500000, Institutul Geologic, Bucureşti
***, 1982, Harta topografică 1:25000, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Topografică
Militară, Bucureşti
http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/data/corine-land-cover-2000-raster-3, Corine Land
Cover 2000 Raster Data, accesat la 9.12.2014

47