Sunteți pe pagina 1din 39

TEORII CRIMINOLOGICE

2004/2005

Prof. Dr. Livia Popescu

1
Disciplina: Teorii criminologice
Titular: Conf.dr. Livia Popescu

OBIECTIVE:
Dobândirea cunoştin?elor despre principalele abord?ri teoretice în 
studierea fenomenului devian?ei şi dezvoltarea instrumentelor 
analitice de evaluare a teoriilor. Dezvoltarea capacit??ii de a 
integra cunoştin?ele teoretice în munca cu persoanele deviante şi 
delincvente.

TEMATICA:
Conformare şi devian??. Defini?ia şi caracteristicile normelor 
sociale. Perspectiva biologic?. Perspectiva psihologic?. Criminologie
şi sociologia devian?ei. Teoria asocierilor diferen?iale (E. 
Sutherland). Teoria dezorganiz?rii sociale (Şcoala de la Chicago). 
Teorii structurale şi subculturale (R. Merton, R. Cloward şi L. 
Ohlin, A. Cohen, D. Matza). Interac?ionismul simbolic şi teoriile 
etichet?rii (H. Becker, E. Lemert, E. Goffman). Teorii marxiste şi 
neomarxiste. Alternative metodologice în sociologia devian?ei. 
Pozitivismul şi naturalismul în studiul devian?ei.

BIBLIOGRAFIE:
1. Durkheim, E. (1981), Regulile metodei sociologice, Editura 
Stiin?ific? şi Enciclopedic?: Bucureşti Durkheim, E. (1991), Despre 
sinucidere, Iaşi: Institutul European; 2. Cusson M., “Devian?a” în 
Boudon, R. (coord)(1997), Tratat de sociologie, Bucureşti: Humanitas;
3. Siegel, L. & Senna, J.J., (1994), Juvenile Delinquency, New York: 
West Publishing Company.

2
DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

Cuprins

Imagini disciplinare ale devianţei


I. Perspectiva demonică
II. Perspective biologice
III. Perspective psihologice
IV. Perspective sociologice

1. Perspectiva dezorganizării sociale


1.1. Perspectiva Şcoala de la Chicago
1.2. Teoria controlului (T. Hirschi)
învăţării sociale
2.1. Teoria asocierii diferenţiale (E. Sutherland)
2.2. Principiile întăririi diferenţiale (R. Burgess, R. Akers)
3. Perpectiva structurală şi subculturală
3.1. R. Merton - Inegalitatea şanselor de conformare
3.2. R. Cloward şi L. Ohlin - Accesul diferenţial la mijloace ilegitime
3.3. A. Cohen - Adaptarea subculturală la frustrare
3.4. D. Matza - Delincvenţa şi derivă
4. Perspectiva reacţiei societale
4.1. Originile intelectuale. Construcţia socială a devianţei
4.2. Teoria etichetării (H. Becker, E. Lemert)

3
IMAGINI DISCIPLINARE ALE DEVIANŢEI:
Către o perspectivă interdisciplinară

Există astăzi numeroşi specialişti în studiul şi controlul devianţei, profesionişti care


oferă opinii competente privind cauzele, consecinţele şi remediile nonconformării. Nu toţi
văd devianţa în acelaşi mod. Psihiatrii, sociologii, psihologii, criminologii, cercetătorii din
domeniul medical şi alţi specialişti prezintă adesea imagini divergente sau chiar contradictorii
ale devianţei. În acest sens, imaginile devianţei sunt de obicei organizate în conformitate cu
viziunea specifică disciplinei în care au fost formaţi specialiştii. Imaginile devianţei pe care o
persoană le învăţă la Academia de Poliţie diferă foarte mult de cele învăţate la medicină,
psihologie, istorie, antropologie sau sociologie.
Divizarea hiperspecializată a imaginilor teoretice între discipline aflate în competiţie
este nefericită. Unele dintre cele mai fertile abordări ale devianţei sunt cele născute în zonele
dintre perspectivele disciplinare. De aceea, ar fi de preferat o prezentare care să acopere mai
multe discipline: teologie, drept, medicină, psihologie, antropologie, asistenţă socială,
psihiatrie, sociologie.
Fie că avem de-a face cu un coleg care se comportă ciudat, un partener necredincios,
un atacator care înspăimântă sau un politician care aduce în discuţie pedeapsa cu moartea, ne
confruntăm zilnic cu probleme de devianţă şi cu realităţile uneori destul de aspre ale
controlului social. Asemenea probleme nu sunt uşoare pentru că la întrebările despre ce
cauzează devianţa şi controlul său este greu de răspuns.
În decursul vremii au fost propuse mai multe răspunsuri. Unii pun devianţa pe seama
alegerii libere a nonconformiştilor. Alţii consideră că devianţa este determinată biologic sau
psihologic. Alţii cred că ea este învăţată. În sfârşit, alţii cred că devianţa este în primul rând
generată de controlul social hiper-represiv. Care dintre aceste viziuni este corectă? Conform
căror standarde măsurăm corectitudinea lor? Pentru a da un răspuns trebuie să investigăm
profund spaţiul social, politic şi economic în care au apărut şi în care au imprimat propria
viziune asupra controlului social.
Întrebările despre devianţă şi control social sunt dificile şi la al doilea nivel - nivelul
opţiunilor noastre personale, al sentimentelor şi convingerilor politice. La acest nivel,
4
întrebările despre devianţă şi control social ne stimulează să mergem dincolo de suprafaţa
lucrurilor, să fim critici în privinţa unor lucruri pe care le-am considerat acceptabile sau
dimpotrivă respingătoare, inacceptabile.
Orice "teorie" despre devianţă reprezintă mai mult decât un set de noţiuni abstracte
despre cauzele sale, natura şi consecinţele sale. O imagine despre devianţă determină acţiunea
cuiva în situaţii concrete. Ea se află la baza poziţiilor adoptate şi chiar determină ceea ce un
om consideră ca fiind deviant (J. L. Simmons, citat de Pohl, 1994).
De-a lungul istoriei devianţii au fost subiectul unor numeroase denumiri, a numeroase
perspective teoretice. Fiecare oferă imagini explicative referitoare la cauzele devianţei şi
imagini despre controlul social, imagini sugerând strategii pentru restaurarea
convenţionalului. Unele dintre aceste perspective teoretice au fost simple, relativ neelaborate
şi , în majoritatea lor, considerate de la sine înţelese. Le-am putea numi perspective teoretice
ale simţului comun. Există azi o diversitate de asemenea perspective.
Recunoscând importanţa perspectivelor teoretice ale simţului comun, atenţia noastră
este reţinută de perspectivele teoretice formale. Acestea sunt mai elaborate, mai explicit
formulate şi supuse unui proces continuu de rafinare şi validare. Societăţile îşi construiesc
politicile de abordare a devianţei pe baza acestor perspective teoretice formale. Totuşi nu
trebuie să exagerăm distincţia dintre teoretizările simţului comun şi teoriile formale. Cele
două moduri de teoretizare sunt interrelaţionate. Teoriile formale se dezvoltă pe cele ale
simţului comun şi, la rândul lor, în anumite momente ale istoriei, le alimentează pe acestea.
Aşadar, atunci când examinăm teoriile formale trebuie să avem în vedere diferitele moduri în
care asemenea perspective îşi au rădăcinile în realităţile materiale şi spirituale ale existentei
sociale de fiecare zi .

I. PERSPECTIVA DEMONICĂ

"A merge împotriva ordinii societăţii aşa cum este ea legitimată din punct de vedere
religios....înseamnă a face un pact cu forţele primitive ale întunericului" (Peter Berger).
 Perspectiva demonică este cea mai veche dintre toate perspectivele cunoscute asupra
devianţei. Ea sugerează că atât cauza cât şi tratamentul devianţei se află în domeniul
supranatural. Devianţa este echivalată cu păcatul. Este văzută ca o transgresare a voinţei
lui Dumnezeu (sau zeilor). În conformitate cu perspectiva demonică, omenirea nu este
decât un câmp al luptei dintre forţele unei lumi mai puternice - lumea supranaturalului.
5
Fiinţele umane sunt constant sfâşiate între forţele supranaturale ale binelui şi răului. Când
cădem sub influenţa răului adoptăm conduita deviantă. Acest lucru se poate întâmpla în
două moduri: prin tentaţie şi prin posedare.Prima este mai puţin deterministă decât cea
de-a doua. Dar în niciuna persoana deviantă nu acţionează din proprie iniţiativă. În
spatele fiecărui act de devianţă se află diavolul.
 Povestea biblică a lui Adam şi Eva care au căzut din graţia divină în domeniul lui Satana
este prototipul tuturor seducţiilor care conduc la devianţă. Ispitiţi de promisiunea
cunoaşterii a lui Dumnezeu, părinţii noştri au mâncat fructul oprit şi acest lucru i-a făcut
mai slabi şi accesibili forţelor răului. Cum povestea continuă, noi am moştenit slăbiciunea
lor. Fiind seductibili, trebuie să ducem o permanentă luptă pentru a ne menţine pe calea
cea dreaptă şi îngustă a binelui. Această primă cale spre devianţă demonică, cea a
tentaţiei, este una care permite oamenilor o anumită alegere. Putem, în principiu, să
spunem nu Satanei (sau oricărei alte figuri demonice existente într-o tradiţie religioasă).
Totuşi, urmând căderea noastră originală din graţia divină, suntem predestinaţi să fim
slabi şi seductibili de multiplele forme sub care ni se înfăţişează răul - mânie, desfrâu,
mândrie, invidie, lăcomie sau oricare alte "păcate de moarte" ale devianţei.
 Cea de-a doua cale spre devianţa demonică are un caracter mai determinant. Este calea
posedării. O persoană posedată este o persoană despre care se crede că este luată în sensul
propriu de diavol sau spiritul rău. Odată ce a fost posedată, o persoană poate fi
considerată ca nefiind responsabilă - întrucât nu mai e capabilă să aleagă între bine şi rău,
păcat şi conformare. Dar, ar putea fi o persoană fundamental bună şi inoventă să ajungă să
fie posedată? Perspectiva demonică nu e foarte clară în această privinţă. Se sugerează
totuşi că o posedare a persoanelor inocente poate fi, în anumite ocazii, posibilă.
 Privind din această perspectiva, deviantul ar putea spune: "Diavolul m-a pus să fac asta".
Un alt lucru ce trebuie considerat când descriem imaginile teoretice existente în
perspectiva demonică ar putea fi numite "consecinţe cosmice " ale oricărui act deviant.
Din punct de vedere demonic, actele deviante nu vătămează doar o anumită şi imediată
victimă. Fiecare act de păcat sau devianţă este o încălcare a voinţei lui Dumnezeu.
Dincolo de asta, este şi un act împotriva întregii ordini a naturii însăşi, împotriva
întregului cosmos. Fiecare creatură din cosmos - plantă, piatră, animal, fiinţă umană - este
afectată de comportamentele deviante ale celorlalţi. Devianţa aduce furtuna sau norii
asupra întregii lumi sau comunităţi umane. În acest sens, interesele legitime ale tuturor

6
sunt strâns legate de controlul devianţei. Acest sens al devianţei ca " ruptură cosmică"
poate fi găsit în multe religii şi în reprezentări literare.
În punerile în scenă ale piesei lui Shakespeare, Macbeth, sunt adesea utilizate efecte
teatrale care sugerează acest sens al consecinţelor cosmice ale devianţei.
 Instigarea de către diavol şi afectarea întregului cosmos - acestea sunt trăsăturile esenţiale
ale perspectivei demonice. Cum sunt identificaţi şi controlaţi cei care deviază ? Pentru a
examina aceste aspecte putem să facem fie o excursie într-o cultură africană fie în trecutul
culturii occidentale, în Evul Mediu, atunci când perspectiva demonică era perspectiva
dominantă.

II. PERSPECTIVE BIOLOGICE

Teze fundamentale:
- comportamentul deviant diferă de cel normal;
- persoanele deviante diferă de cele normale;
- identificarea cauzei devianţei înseamnă diagnosticarea unei boli sau deficienţe organice
moştenite sau dobândite.

Explicaţii biologice
 Cesare Lombroso : indivizii cu tendinţe criminale aparţin unui tip uman primitiv; acest tip
poate fi identificat prin forma craniului.
 William Sheldon: oamenii pot fi clasificaţi în funcţie de caractersiticile fizice,
constituţionale. Din cele trei tipuri identificate ( ectomorf, endomorf şi mezomorf), tipul
mezomorf (muscular, activ) este predispus la delincvenţă.
 configuraţia cromozomială XYY predispune la comportament comportament violent;
relaţia a fost infirmată de cercetări ulterioare;
 anumite deficienţe biochimice (hipoglicemie, carenţe de vitamine etc.) predispun la
irascibilitate şi manifestări violente;
 versiunile clasice ale teoriilor biologice susţineau că individul este prizonierul zestrei sale
genetice; versiunile contemporane ale acestor teorii afirmă că factorii biologici predispun
şi nu determină individul la comportament deviant.

7
Critica sociologică a teoriilor biologice
- ignoră factorii sociali şi culturali în explicarea devianţei; exagerează rolul
caracteristicilor biologice;
- metodologia unora dintre studiile empirice este discutabilă.

III. PERSPECTIVE PSIHOLOGICE

Tezele fundamentale:
- persoana deviantă este diferită de restul populaţiei;
- persoana deviantă este anormală într-o populaţie normală;
- boala şi anormalitatea persoanei deviante rezidă în psihicul său.

Explicaţii psihologice
 trăsăturile psihopatice, definite în tradiţia freudiană, sunt responsabile pentru apariţia
devianţei. Indivizii cu personalitate psihopatică sunt lipsiţi de simţ moral, au o
emotivitate scăzută, au un comportament violent;
 Hans Eysenck : Trăsăturile carespunzătoare personalităţii extrovertite au o bază genetică
şi predispun la delincvenţă. Spre deosebire de introvertit, extrovertitul este predispus la
încălcarea legii pentru că îi plac situaţiile excitante, este impulsiv, profită de ocazii;
 John Bowlby susţine că devianţa nu este moştenită, ci apare ca rezultat al unor deficienţe
în socializarea timpurie. Lipsa securităţii emoţionale datorată deprivării materne
(inexistenţa unei relaţii strânse, afectuoase cu mama) din primii 7 ani de viaţă favorizează
dezvoltarea unei personalităţi psihopatice. Psihopaţii acţionează impulsiv, sunt indiferenţi
faţă de consecinţele actelor lor. Au rareori sentimentul de vinovăţie şi manifestă o reacţie
slabă faţă de pedeapsă şi tratament.

Critica sociologică a teoriilor psihologice


- ignoră factorii sociali şi culturali în explicarea devianţei;
- metodologia unora dintre studii este discutabilă în privinţa tehnicilor de eşantionare şi a
operaţionalizării conceptelor (conceptul de personalitate psihopatică, de ex, nu este
definit cu precizie);

8
- acordă o importanţă exagerată experienţei din prima copilărie. Individul nu este
prizonierul copilăriei timpurii, ci este influenţat de o multitudine de factori sociali şi în
etapele ulterioare ale vieţii.

IV. PERSPECTIVE SOCIOLOGICE

Conformare şi devianţă
 Viaţa socială este guvernată de norme şi reguli care definesc anumite tipuri de
comportament ca fiind adecvate într-un context dat şi pe celelalte ca inadecvate.
 Normele pe care le respectă în acţiunile noastre dau lumii sociale caracterul său ordonat şi
previzibil.
 Nu toţi oamenii se conformează normelor sociale sau nu toţi o fac tot timpul. Oamenii
deviază adesea de la regulile pe care se presupune că le respectă.
 Normele sociale sunt însoţite de sancţiuni care să prevină non-conformarea
(nerespectarea). Sancţiunea este orice reacţie din partea celorlalţi la comportamentul
unui individ sau grup, reacţie ce are ca scop garantarea respectării unei anumite norme.
 Sancţiunile pot fi formale (implică o structură instituţională) şi informale (neorganizate,
spontane).
 Devianţa poate fi definită ca nerespectare a unei norme sau unui set de norme care sunt
acceptate de un număr semnificativ de oameni dintr-o comunitate sau societate.
 Devianţa se referă atât la comportamentul individual cât şi la activităţile de grup.
 Legile sunt norme definite de autorităţi ca principii pe care cetăţenii trebuie să le respecte
şi care, în cazul nerespectării, atrag sancţiuni formale din partea autorităţilor.
 Încălcarea legii reprezintă un delict.
 Natura comportamentului deviant ca şi al celui delincvent (de încălcare a legilor) precum
şi gravitatea relativă a diferitelor delicte au cunoscut schimbări importante în decursul
timpului.

Emile Durkheim - prima definiţie sociologică a crimei (delictului)


 Crima este un act care
- ofensează unele sentimente colective şi

9
- atrage împotriva autorului său o reacţie caracteristică pe care o numim “pedeapsă”;
 Crima este un fenomen normal şi inevitabil al vieţii sociale;
 Crima este necesară pentru că:
o reactivează integrarea prin manifestarea sa spectaculoasă căreia îi corespunde
spectacolul pedepsei şi
o este un factor de reglementare socială (Durkheim, 1974: 97-121).

1. PERSPECTIVA DEZORGANIZĂRII SOCIALE

"Cu creşterea marilor oraşe, cu accentuata diviziune a muncii care a apărut o dată cu
industria, cu mişcarea şi schimbarea care au venit o dată cu multiplicarea mijloacelor de
transport şi comunicare, vechile forme de control social reprezentate de familie, vecinătate şi
comunitate locală au fost subminate, iar influenţa lor s-a diminuat considerabil. Procesul prin
care autoritatea şi influenţa culturii şi a sistemului de control social anterioare sunt subminate
şi eventual distruse este....dezorganizare socială (Robert E. Park, Ernest V. Burgess şi
Roderick D. Mckenzie, The City).

1.1.  Scoala de la Chicago ­ Imagini teoretice
Perspectiva dezorganizării sociale a apărut în scrierile şi cercetarea Universităţii din
Chicago, în anii '20. Primii promotori ai acestei perspective sunt prezentaţi ca aparţinând
"Şcolii de la Chicago".
Punând accentul pe cauzalitatea socială, prin opoziţie cu alegerea raţională şi boală,
Şcoala de la Chicago s-a distanţat de viziunea individualistă din teoriile clasice şi patologice.
Mai mult chiar, pretinzând că teoria sociologică trebuie să fie legată de investigarea ştiinţifică
riguroasă a vieţii sociale, teoreticienii dezorgănizării sociale s-au rupt de generaţia anterioară
a patologilor sociali speculativi, sentimentali şi orientaţi spre reformă.
 Teoreticienii dezorganizării au dezvoltat un model al cauzalităţii sociale. Devianţa a fost
văzută ca un produs natural al schimbării sociale rapide. Rate înalte de nonconformare
apar atunci când apar prea multe schimbări într-un timp foarte scurt; acestea dislocă
ordinea normativă a societăţii.

10
 Perspectiva dezorganizării vede societatea ca o colectivitate de oameni legaţi între ei
printr-un set de reguli sau norme interrelaţionate. Normele reprezintă linii directoare
pentru acţiune. Normele sunt însoţite de valori. Valorile justifică normele şi furnizează
motive plauzibile pentru conformare.
 Teoreticienii de la Chicago ne cer să ne imaginăm o societate bine organizată. Într-o astfel
de societate găsim oameni care au internalizat normele care îi înconjoară: oamenii care
acţionează ca propriile lor turnuri de control; oameni care sunt ca nişte giroscoape;
oameni ale căror mecanisme de auto-echilibrare sunt puse în mişcare şi apoi influenţate
continuu de acţiunea forţelor externe în direcţia conformării. Într-o asemenea societate
bine organizată acţiunile oamenilor sunt bine coordonate pentru că fiecare persoană este
prinsă în aceeaşi ţesătură a normelor sociale. Întrucât au internalizat aceste norme,
oamenii valorizează pozitiv regulile care îi controlează.
 Deşi ne-ar putea lăsa această impresie, teoreticienii de la Şcoala din Chicago nu erau nişte
nostalgici ai Americii tradiţionale şi nici nu aveau o viziune moralizatoare asupra
schimbării sociale. Schimbarea era prezentată ca un fenomen social natural. Schimbarea
era tot atât de normală ca şi organizarea socială normativă. Deşi schimbarea rapidă poate
afecta organizarea normativă a societăţii, teoreticienii de la Chicago o consideră ca o fază
într-un proces continuu de reorganizare socială. Dezorganizarea era o treaptă spre
reorganizare. Înainte de reorganizare, societatea trece printr-o perioadă interimară de
competiţie, competiţie între sisteme normative diferite şi chiar conflictuale.
 Competiţia normativă, conflictul sau lipsa consensului este caracteristica esenţială a
dezorganizării sociale. Unul dintre rezultatele sale este o creştere în incidenţa
comportamentului deviant. Motivul este simplu. Ţesătura normativă a societăţii şi-a
pierdut din puterea sa de a-i controla pe oameni. Oamenii se simt liberi de constrângerile
normative. Ca un giroscop descentrat, ei se duc şi se întorc pe drumul nonconformării şi
imprevizibilului. Un număr tot mai mare de oameni se află în derivă între conformare şi
devianţă.
 Aceasta este esenţa perspectivei specifice Şcolii de la Chicago. Schimbările rapide
vătămează ţesătura de controale normative a societăţii organizate. Aceasta produce
dezorganizarea socială. Consensul normativ este înlocuit cu disensiunea normativă.
Dezorganizarea are două tipuri de rezultate. Unul este pe termen lung. El implică
mişcarea în direcţia reorganizării normative. Cel de-al doilea este imediat sau pe termen
scurt. El implică deplasarea în direcţia devianţei.
11
 Care sunt schimbările rapide care produc o deplasare de la organizarea normativă la
dezorganizare şi înapoi? Teoria timpurie a dezorganizării s-a concentrat pe schimbările
care erau evidente în societatea americană în anii '20: schimbări în domeniul tehnologic,
în organizare şi în compoziţia populaţiei (fenomenul imigraţiei). Studierea acestor
probleme a presupus abordarea a două aspecte aflate în interconexiune: 1) punerea în
evidenţă a dinamicii conceptuale a dezorganizării sociale şi 2) studierea dimensiunilor
ecologice sau social-spaţiale ale dezorganizării.

1.2. Teoria controlului (T. Hirschi)

S.Pfohl(1994) este de părere că în logica perspectivei dezorganizării se înscriu şi


teoriile controlului. Acestea nu vizează însă nivelul social, aşa cum a fost cazul studiilor
Şcolii de la Chicago, ci pe cel individual. Mai precis, afirmă Pfohl, dezorganizarea socială
(dezarticularea controlului normativ al societăţii) produce dezorganizarea personală
(prăbuşirea constrângerilor morale în viaţa de fiecare zi). De ce se întâmplă aşa? Chiar dacă
nu este formulat explicit, raţionamentul teoreticienilor controlului pare să fie următorul:
- socializarea, adică procesul prin care se transmit convingerile, valorile şi constrângerile
morale de la o generaţie la alta este perturbat de dezorganizarea socială;
- la rândul ei, socializarea perturbată conduce la slăbirea constrângerii normative interne.

Teoria legăturii sociale, versiune a teoriei controlului elaborată de Travis Hirschi,


este prezentată în Cauzele delincvenţei (1969). Ea se concentrează asupra legăturilor sociale
care îi ţin pe oameni ataşaţi de ţesătura normativă a societăţii convenţionale. Hirshi afirmă
că atunci când aceste legături slăbesc sau se rup, constrângerile pe care societatea le exercită
asupra membrilor săi sunt anulate şi indivizii pot încălca legea. Spre deosebire de alte teorii,
aceasta pleacă de la ideea că toţi oamenii sunt delincvenţi potenţiali şi că ceea ce menţine
legea şi ordinea sunt controalele sociale şi nu valorile morale. Hirschi susţine că toţi
membrii societaţii sunt expuşi unui sistem coerent de valori, dar delincvenţii desfidă acest
cod moral pentru că ataşamentul lor faţă de societate este slab. Tânărul delincvent este, în
opinia acestui autor, o persoană care respinge normele şi convingerile sociale. Argumentele
sale sunt următoarele:
1. există o ”variaţie a credinţei în validitatea morală a regulior sociale”această variaţie este
rezultatul slăbirii ataşamentului individului faţă de elemente ale societăţii
12
2. această condiţie produce comportament delincvent.

13
Elementele legăturii sociale

Legătura socială pe care individul o menţine cu societatea este compusă din patru elemente:
a) ataşamentul; b) angajarea; c) implicarea şi d) credinţa (convingerea).
a) Ataşamentul se referă la sensibilitatea şi interesul individului faţă de alţii. Acceptarea
normelor sociale şi dezvoltarea conştiinţei sociale depinde de ataşamentul şi de grija faţă
de alte fiinţe umane. Hirschi consideră că părinţii, prietenii (egalii) şi şcoala sunt cele mai
importante instituţii sociale cu care orice persoană trebuie să menţină legături. Chiar dacă
o familie este confruntată cu divorţul sau separarea, copilul trebuie să menţină o relaţie de
ataşament puternic cu unul sau ambii părinţi. Fără ataşamentul faţă de de familie, este
puţin probabil ca un copil să dezvolte sentimente de respect faţă de cei care deţin
autoritatea.
b) Angajarea se referă la timpul, energia şi efortul cheltuite pentru urmărirea unor linii de
acţiune convenţionale. Ea cuprinde activităţi ca obţinerea unei educaţii şi economisirea
banilor pentru viitor. Teoria controlului susţine că dacă oamenii sunt puternic preocupaţi
de viaţa, proprietatea şi reputaţia lor, este mai puţin probabil ca ei să se angajeze în acte
care le-ar pune în pericol poziţia lor. Invers, absenţa angajării faţă de valorile convenţiale
poate anunţa un comportament de asumare a riscurilor, cum este delincvenţa.
c) Implicarea puternică în activităţi convenţionale nu lasă timp pentru comportament
infracţional. Hirschi consideră că implicarea în activităţi şcolare, recreative şi în viaţa de
familie îl izolează pe tânăr de atracţia comportamentului delincvent. Aceasta se exercită
asupra tînărului care, neavând asemenea activităţi, duce o viaţă de trândăvie.
d) Convingerea (credinţa). Oamenii care trăiesc în societate împărtăşesc cel mai adesea
convingeri morale asemănătoare şi se raportează la valori comune cum sunt sensibilitatea
faţă de drepturile celorlalţi şi respect faţă de norme şi legi. Dacă aceste convingeri lipsesc
sau sunt slabe indivizii sunt mai înclinaţi să comită acte antisociale.
Hirschi afirmă că interrelaţiile dintre elementele legăturii sociale sunt foarte influente pentru
evoluţia individului fie către activităţi convenţionale, fie către activităţi
infracţionale.

Cercetarea empirică şi teoria controlului

Hirschi a realizat o amplă investigaţie pentru verificarea ipotezelor cuprinse în teoria sa.
14
Cercetarea a cuprins peste 4000 de elevi (gimnaziu şi liceu) şi a avut la bază autoraportarea.
Prin analiza datelor autorul a ajuns la o serie de concluzii care sprijină modelul său
teoretic:
 Ataşamentul faţă de societate a fost măsurat prin întrebări ca “ Ai vrea să fii genul de
persoană care este tatăl tău?” şi “ Atunci când te afli în faţa unor lucruri pe care nu le
înşelegi, mama sau tatăl tău te ajută în această privinţă?” Rezulatele analizei au arătat că
tinerii care erau puternic ataşaţi de părinţii lor erau mai puţi înclinaţi să participe la
activităţi infracţionale. Această relaţie a existat şi atunci când au fost incluse în analiză şi
variabile ca rasa, clasa socială, valorile părinţilor.
Părinţii care au comis acte infracţionale exprimă şi ei respectul faţă de lege şi valori
convenţionale ceea ce face ca ataşamentul faţă de părinţi să contracarează comportamentul
delincvent chiar şi atunci când părinţii înşişi sunt delincvenţi.
 Ataşamentul faţă de şcoală a fost măsurat prin itemi ca “Îţi pasă de ceea ce cred profesorii
despre tine?” sau “Este treaba şcolii să se preocupe dacă un elev fumează în afara
clasei?”. Lipsa ataşamentului faţă de şcoală s-a dovedit un predictor puternic al
comportamentului delincvent. Performanţa şcolară redusă, nivelul scăzut al competenţelor
şcolare afectează semnificativ această relaţie. Tinerii aflaţi în această situaţie se detaşează
de şcoală şi se implică în delincvenţă. “Lanţul cauzal, afirmă Hirschi, merge de la
incompetenţa şcolară la performanţa şcolară redusă la neplăcerea frecventării şcolii la
respingerea autorităţii şcolii şi la comiterea actelor delincvente”.
 Examinarea ataşamentului faţă de prieteni şi colegi, prin intermediul unor întrebări ca
“Ţi-ar place să fii genul de persoană care este prietenul tău cel mai bun (prietenii tăi cei
mai buni)?” a arătat că tinerii care au relaţii strânse cu prietenii sunt mai puţin înclinaţi
spre comiterea actelor delincvente. Tinerii delincvenţi au relaţii slabe şi distante cu cei de
aceeaşi vârstă.
 Influenţa grupului asupra tânărului depinde de implicarea sau interesul acestuia pentru
conformare. Cei cu un interes redus pentru conformare sunt mai susceptibili la influenţele
pro-delincvente din mediul lor pe când cei cu interes mare sunt relativ imuni la acest tip
de influenţe.
 Angajarea în activităţi deviante şi convenţionale a fost analizată cu ajutorul unor itemi ai
activităţii neconvenţionale ( frecvenţa fumatului, consumului de alcool, întâlnirilor) şi
respectiv activităţii convenţionale ( nivelul de aspiraţie educaţională, măsurat prin dorinţa
de a urma studii superioare, de ex.; nivelul aşteptărilor profesionale- muncitor manual,
15
profesii non-manuale, intelectuale). Şi în acest caz angajarea faţă de valorile
convenţionale se asociază cu respingerea activităţilor delincvente.
 Implicarea în activităţi convenţionale a fost definită ca timp petrecut pentru realizarea
temelor, iar implicare în activităţi neconvenţioanle ca timp afectat plimbărilor cu maşina.
Rezultatele arată că implicarea în activitatea şcolară inhibă delincvenţa. Tinerii care
fumează, beau, au întâlniri, se plimbă frecvent cu maşina şi consideră adolescenţa
“plictisitoare” sunt mai înclinaţi către delincvenţă. Totuşi, această relaţie este mai puţin
puternică decât s-a aşteptat Hirschi, iar implicarea în activităţi neconvenţionale se
asociază cu comiterea actelor delincvente indiferent de interesul tinerilor pentru educaţie
şi de implicarea lor în activităţi şcolare.
 Măsurarea unor convingeri şi valori a arătat că tinerii care exprimă respect faţă de poliţie
şi lege sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente. Dar, în general, diferenţele
dintre delincvenţi şi non-delincvenţi au fost mici în această privinţă.

2. PERSPECTIVA INVĂŢĂRII SOCIALE

2.1. Teoria asocierii diferenţiale. Explicaţia genetică a comportamentului infracţional


Edwin H. Sutherland, Principles of Criminology, 1939- versiunea finală a teoriei a fost
formulată în 1947
 E. Sutherland a legat comportamentul infracţional de ceea ce el a numit asocierea
diferenţială.
 În rezumat, această teorie spune următoarele: Într-o societate eterogenă din punct de
vedere cultural, unele medii sociale tind să încurajeze activităţile ilegale în timp ce altele
nu. Indivizii devin delincvenţi prin asocierea cu alţii, care sunt purtătorii normelor
infracţionale. În concepţia lui Sutherland, comportamentul infracţional este învăţat în
cadrul grupurilor primare, a grupurilor de egali. Această teorie se distinge de concepţiile
care pun accentul pe diferenţele psihologice care îi deosebesc pe delincvenţi de ceilalţi
oameni. Activităţile infracţionale sunt învăţate într-o manieră asemănătoare celei în care
se învaţă activităţile conforme cu legea şi răspund, în general, aceloraşi nevoi şi valori.
 La baza explicării genetice sau istorice a comportamentului infracţional se află complexul
persoană-situaţie:
- persoana cu totalitatea experienţelor de viaţă şi
16
- situaţia, definită în temenii înclinaţiilor şi aptitudinilor dobândite de persoană până în
momentul comiterii actului infracţional. Actul infracţional se produce atunci când există
o situaţie pe care persoana în cauză o defineşte ca adecvată (favorabilă).

Principiile explicaţiei genetice


 Comportamentul infracţional este învăţat;
 Comportamentul infracţional este învăţat în interacţiunea cu alte persoane, într-un proces
de comunicare (verbală şi non-verbală);
 Învăţarea comportamentului infracţional se realizează în cadrul grupurilor caracterizate
prin relaţii personale, strânse între membrii săi. Contactele copilului în cadrul familiei şi
cele cu prietenii de aceeaşi vârstă au cea mai mare influenţă asupra învăţării
comportamentului şi atitudinilor deviante;
 Învăţarea comportamentului infracţional cuprinde a) tehnicile comiterii infracţiunii şi b)
orientarea specifică a motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor;
 Orientarea specifică a motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor se învaţă prin
intermediul diferitelor definiţii favorabile şi defavorabile date codurilor legale;
 O persoană devine delincventă dacă definiţiile favorabile încălcării legii sunt
preponderente în raport cu definiţiile favorabile respectării legii. Indivizii devin
delincvenţi atunci când sunt în contact cu persoane, grupuri sau evenimente care produc
un număr excesiv de ”definiţii în favoarea delincvenţei” şi sunt, în acelaşi timp, izolaţi
de forţe care se opun acesteia. Acesta este principiul asocierii diferenţiale.
Exemplu:
a) idei defavorabile delincvenţei: “ Iartă şi uită”; “Joacă cinstit”; “Nu fii agresiv”; “Cinstea
este cea mai bună politică”, etc.
b) idei favorabile sau care justifică delincvenţa: “Scopul scuză mijloacele”; “Nu te lăsa
calcat în picioare de nimeni”; “Cu cinstea nu ajungi nicăieri”, etc.

 Asocierile diferenţiale pot varia ca frecvenţă, durată, prioritate şi intensitate;


 Procesul de învăţare a comportamentului infracţional prin asociere cu modele
infracţionale şi anti-infracţionale implică toate mecanismele implicate în orice tip de
învăţare;

17
 Deşi comportamentul infracţional este o expresie a nevoilor şi valorilor generale, el nu
este explicat de acele nevoi şi valori generale întrucât comportamentul non-infracţional
este o expresie a aceloraşi nevoi şi valori. Altfel spus, motivele comportamentului
delincvent nu pot fi din punct de vedere logic aceleaşi cu cele ale comportamentului
convenţional (de conformare).

Explicaţia macro-socială a delincvenţei: organizarea socială diferenţială

 Permite înţelegerea modului în care se asociază indivizii. Tipurile de asociere ale unei
persoane sunt determinate de contextul general al organizării sociale;
 Dă seama despre variaţiile ratelor infracţionalităţii de la o societate la alta, de la un grup
la altul sau ale aceluiaşi grup/ societate în momente diferite;
 Teza principală este: Infracţiunea îşi are rădăcinile în organizarea socială şi este expresia
acelei organizări. Un grup poate fi organizat în scopuri infracţionale sau împotriva
comportamentului infracţional. Cele mai multe comunităţi au un caracter mixt, adică sunt
organizate atât într-un scop cât şi în celălalt. Rata delincvenţei din acea comunitate (sau
grup sau societate) este o expresie a organizării sociale diferenţiale a comunităţii
(grupului sau societăţii);
 Organizarea socială diferenţială a comunităţii sau grupului ca explicaţie a variaţiilor în
rata delincvenţei este compatibilă cu teoria asocierii diferenţiale, care se referă la
procesele prin care individul devine delincvent.
 Societatea modernă se caracterizează prin dezorganizare socială. Aceasta înseamnă că
societatea nu posedă un consens în privinţa a) scopurilor societale şi b) a mijloacelor prin
care pot fi realizate scopurile societale asupra cărora s-a căzut de acord.
 Procesele prin care s-a dezvoltat acest tip de organizare socială în civilizaţia occidentală
sunt : competiţia, mobilitatea şi conflictul cultural. Aceste procese au fost însoţite de
ideologia individualistă.

a. Competiţia şi individualismul economic şi politic


- este compatibilă din punct de vedere logic şi intelectual cu ideologia de tip infracţional;
- societatea modernă, caracterizată prin competiţie şi individualism, este organizată într-
un mod care recompensează atât abţinerea de la infracţiune cât şi comiterea infracţiunii;
18
- ideologia individualistă încurajează individul să neglijeze prosperitatea colectivă în
favoarea interselor sale egoiste;
- relativizează semnificaţia legilor: unii se supun legilor, iar alţii nu, în funcţie de
încrederea pe care o au în ele.

b. Mobilitatea geografică
- este cea mai semnificativă condiţie socială care a însoţit revoluţiile industriale şi
democratice;
- este compatibilă cu ideologia individualistă;
- a avut ca rezultat a) dezintegrarea familiei lărgite şi b) dezintegrarea comunităţii locale
omogene. În aceste condiţii, presiunile pentru conformare şi reacţiile la orice abatere
individuală realizate anterior de familie şi comunitate locală dispar sau scad în
importanţă;
- mobilitatea crescută creează condiţia anonimatului, iar mecanismele de control social îşi
pierd eficienţa;
- anonimatul face posibilă utilizarea identităţilor infracţionale;
- efectele mobilităţii asupra delincvenţei nu sunt directe, ci indirecte şi difuze.

c. Conflictul cultural
- se manifestă în societăţile caracterizate prin eterogenitatea, valorilor, intereselor şi
normelor sociale, prin absenţa armoniei influenţelor care se exercită asupra individului;
- conflictele dintre codurile culturale pot apare în următoarele situaţii: 1) la “graniţa”
zonelor culturale învecinate; 2) prin “colonizare” culturală (extinderea normelor
culturale ale unui grup la teritoriul altui grup); 3) prin migraţia individului de la o cultură
la alta;
- unele studii empirice arată că persoanele aflate în situaţiile 1) şi 3), situaţii caracteristice
societăţii americane, favorizează apariţia comportamentului infracţional.

2.2. Principiile întăririi diferenţiale (R. Burgess, R. Akers)


La mijlocul anilor 60 a existat o preocupare marcată pentru dezvoltarea teoriei asocierii
diferenţiale prin includerea unor studii contemporane asupra învăţării.

19
 R.Burgess şi R.Akers (1968) au reformulat teoria lui E.Sutherland plecând de la
principiile psihologiei operante. Teza principală: Toate comportamentele (mentale,
emoţionale, fizice) sunt modelate sau guvernate de consecinţele pe care le produc.
 Unele acte produc consecinţe (stimuli) pe care oamenii le resimt ca pozitive, plăcute,
dezirabile. Aceste acte sunt întărite şi de aceea vor fi probabil repetate într-un mod
asemănător. Mecanismele prin care se realizează acest lucru sunt: a)întărirea pozitivă
(actul produce un rezultat bun- o laudă, un cadou etc.) şi b)întărirea negativă (consecinţa
actului respectiv este evitarea sau înlăturarea unei situaţii neplăcute, negative).
 Alte acte produc consecinţe negative , dureroase, indezirabile. Aceste acte sunt pedepsite
şi este probabil ca ele să nu fie repetate într-un mod asemănător. De această dată
mecanismele implicate sunt a) pedeapsa pozitivă (pentru autorul actului există efecte
negative- umilire, punere la punct, marginalizare etc.) şi b) pedeapsa negativă (autorul
actului este lipsit de un lucru sau o activitate plăcută- interzicerea unei activităţi,
retragerea afecţiunii unei persoane semnificative etc.).
 Tinerii care primesc mai multe recompense decât pedepse pentru comportmentul de
conformare au mai multe şanse de a rămâne non-delincvenţi şi procesul acesta este unul
de întărire diferenţială. Întăririle pozitive ca şi cele negative se realizează în grupuri.
Influenţele cele mai puternice sunt cele exercitate de familie şi grupul de similaritate, dar
comportamentul tinerilor poate fi afectat şi de şcoală, diferite grupuri sociale etc.
 Identificarea devianţei învăţate presupune analiza biografică a experienţelor sociale şi a
asocierilor interpersonale ale tânărului, a angajării sale în activităţi neconvenţionale sau
antisociale. O asemenea abordare permite evidenţierea procesului prin care o persoană se
deplasează de la comportamentul de conformare la cel deviant. Modelul de analiză
recomandat este acela din studiul lui E.Sutherland, Hoţul profesionist.
 Programele de prevenţie au la bază învăţarea preventivă. Acest concept acoperă întreaga
experienţă socială a unei persoane, include atât contactele interpersonale cu părinţii,
egalii, reprezentanţii autorităţii, profesioniştii din domeniul social şi educatiei) cât şi
contactele indirecte (mass-media în general şi televiziunea în particular). De exemplu, cei
care pledează pentru limitarea violenţei din programele TV susţin o strategie de învăţare
preventivă. Aceleaşi principii sunt aplicate în programele de vară (tabere sau alte
activităţi) supravegheate, unde tinerilor li se organizează timpul în mod intructiv.
 Strategiile învăţării corective (dezvăţării) urmăresc influenţarea procesului de învăţare
prin oferirea unor modele, roluri pozitive, non-deviante. Una dintre aceste strategii constă
20
din influenţarea procesului de asociere diferenţială prin punerea tânărului deviant în
contact cu un grup de persoane care definesc devianţa într-un mod nefavorabil. O altă
strategie presupune modelarea procesului de întărire diferenţială prin tehnici de
modificare a comportamentului.

3. PERSPECTIVA STRUCTURALĂ ŞI SUBCULTURALĂ

 La începutul secolului 20 Durkheim considera că declinul constrângerilor de tip religios


asupra activităţii economice a accentuat starea de anomie.
Din punct de vedere obiectiv, anomia înseamnă absenţa regulilor sociale comune; ea se
traduce la nivel subiectiv prin dezorientarea comportamentului, ca reflectare a lipsei de
organizare a societăţii ( cf. Grawitz, 1994).
 În acelaşi sens a acţionat şi prioritatea urmăririi scopurilor economice asupra
reglementărilor guvernamentale sau ocupaţionale şi de grup. Realizarea în plan economic,
spune Durkheim, “ a devenit ţelul suprem al indivizilor şi societăţilor deopotrivă. Dar
astfel, pasiunile puse în joc au fost dintr-o dată scutite de orice autoritate care să le
limiteze. Apoteoza bunăstării, sanctificând, ca să spunem aşa, dorinţele, le-a aşezat
deasupra oricărei legi omeneşti, transformând într-un soi de sacrilegiu orice acţiune de
stăvilire” (Despre sinucidere, p.207).
Anomia a devenit fructul activităţii economice lipsite de restricţii. Absenţa unor norme
constrângătoare a permis oamenilor să încerce chiar şi realizarea unor scopuri economice
nerealiste. Pe oameni nu i-a mai împiedicat nimic să cadă în deziluzie, să devină subiecţii
unor forţe sociale care promovează sinuciderea sau alte forme de devianţă auto-destructivă.

3.1. Robert K Merton- inegalitatea şanselor de conformare


 Dezvoltarea perspectivei anomice într-o teorie formală asupra devianţei, realizată de
Robert.K.Merton, a fost rezultatul interpretării date de acest autor crizei societăţii
americane de la mijlocul secolului 20.
 Merton a conceput criza societăţii americane ca o disparitate structurată între promisiunile
prosperităţii realizabile şi ocaziile existente în viaţa reală de a realiza aceste promisiuni.

21
 În eseul său din 1938, “Structură socială şi anomie”, Merton prezintă anomia ca o
contradicţie structurată social între aspiraţiile normative şi lipsa de accesibilitate a
mijloacelor de a atinge în mod legitim scopurile culturale valorizate.
 Spre deosebire de Durkheim, Merton nu se referă la natura nelimitată a aspiraţiilor umane
a indivizilor neconstrânşi de norme societale. Dimpotrivă, în viziunea sa normele sunt
cele care induc anumite aspiraţii.
 Aspiraţiile sunt produse culturale. Ele sunt învăţate în familie, şcoală, biserică, sunt
transmise prin mass-media şi întreaga viaţă culturală a societăţii. Cultura americană îi
învaţă pe oameni aspiraţia la succes, la reuşită (“Îmbogăţeşte-te!” “Oricine poate ajunge
preşedinte” etc). Diversele elemente ale “visului american “ sunt considerate de Merton
ca aspiraţii sau scopuri ale societăţii americane, induse pe canale culturale.
 Probabilitatea devianţei creşte atunci când aspiraţia de tip”oricine poate să reuşească” se
confruntă cu structura de ocazii de tip “nu toţi au şanse egale” a aceleiaşi societăţi.
 Durkheim a afirmat că resursele dorite sunt limitate. Merton extinde acest argument
sugerând că ele sunt şi inegal accesibile. Toţi oamenii sunt expuşi scopurilor de succes,
dar numai câţiva deţin mijloacele legitime necesare reuşitei.
 Într-o societate inegală produsul normal este devianţa.
 Analiza pe care Merton o face devianţei pune în evidenţă un set de adaptări la contradicţia
socialmente structurată dintre scopurile culturale şi mijloacele accesibile pentru atingerea
scopurilor.

Tipologia adaptării individuale la anomie


--------------------------------------------------------------------------------------------------------
Tipul Scopurile sau aspiraţiile Mijloacele accesibile
___________________________________________________________________ I.
I.Conformare + +
II.Inovare + -
III. Ritualism - +
IV. Retragere - -
V.Rebeliune - -
___________________________ + __________ __+__________________________

22
 Conformistul este cel a cărui experienţă în societate conduce la acceptarea atât a
scopurilor prescrise în plan cultural cât şi a mijloacelor legitime pentru atingerea acelor
scopuri. El acceptă scopurile şi respectă regulile pentru că ele funcţionează. Mediul
familial "corect", frecventarea şcolii "potrivite", loc de muncă la firma "potrivită",
promovarea la momentul "potrivit" etc., îl conving pe conformist că regulile societăţii
sunt "corecte" (bune). Nu este necesar să devieze. În opinia lui Merton, calea conformării
este cea mai comună adaptare la scopurile şi mijloacele structurate în plan social. Dacă nu
s-ar întâmpla aşa, stabilitatea şi continuitatea societăţii nu ar putea fi menţinute.
 Deşi Merton considera conformarea ca fiind tipul cel mai comun de adaptare a scopului şi
mijloacelor, ea nu este totuşi singura cale. Inegalitatea vieţii americane produce, în opinia
sa, presiuni structurale spre deviere de-a lungul celorlalte căi.
 Prima dintre acestea este inovaţia. Aceasta este calea persoanelor care au acceptat scopul
cultural dominant al succesului, dar a căror experienţă în societatea stratificată i-a condus
la respingerea modalităţilor legitime de atingere a scopului. Canalele legitime (ex: muncă
susţinută, răbdare, aşteptarea rândului) s-au dovedit lipsite de succes. Să ne gândim la
tinerii din bandele care populau cartierul în care a locuit Merton însuşi. Uşa succesului nu
este tot atât de deschisă pentru aceştia cum este pentru cei din familiile prospere. Dar
chemarea succesului poate fi la fel de puternică. Ce se întâmplă atunci când oamenii
acceptă scopurile, iar mai târziu descoperă că ele nu pot atinse prin regulile consfinţite de
legile societăţii? Ce se întâmplă dacă spălatul vaselor nu reprezintă o cale de acces spre
bogăţie, putere, prestigiu. Cum se va rezolva această contradicţie?
 Un mod de a rezolva contradicţia este inovaţia. Merton utilizează acest termen pentru a
se referi la utilizarea "creativă" a mijloacelor nelegitime de obţinere a scopurilor legitime
valorizate. El afirmă: "Dată fiind stigmatizarea muncii manuale în America ..., şi absenţa
ocaziilor realiste pentru depăşirea acestui nivel, rezultatul este o tendinţă marcată către
comportament deviant." Pentru persoanele cărora li se refuză sistematic accesul la căile
succesului, cum poate activitatea "onestă" de spălat vase să intre în competiţie cu banii
obţinuţi uşor prin conduită necinstită? Pentru persoanele cărora li se refuză sistematic
accesul la căile legitime de obţinere a succesului, nu este greu de înţeles de ce perspectiva
unor ani de spălat vase nu li se pare preferabilă câştigului uşor, obţinerii imediate a puterii
şi statusului prin infracţiune. Aceasta este logica analizei lui Merton.
 Devianţa inovatoare este un produs normal al acceptării scopurilor culturale fără a avea
însă ocazia de a realiza acele scopuri în mod legitim. Mijloacele legitime relativ
23
ineficiente sunt respinse. Sunt explorate mijloacele ilegitime care par promiţătoare. Apare
inovaţia. Apare devianţa. Cariera criminală a lui Al Capone este considerată de Merton ca
fiind prototipul acestei adaptări deviante. Merton spune "Capone reprezintă triumful
inteligenţei amorale asupra "eşecului" proscris (condamnat) din punct de vedere moral
atunci când canalele mobilităţii verticale sunt închise sau îngustate, într-o societate care
acordă o mare preţuire prosperităţii şi ascensiunii sociale a tuturor membrilor săi". Acest
aspect al analizei lui Merton pare deosebit de adecvat organizaţiilor crimei organizate
(bandele care se ocupă de traficul de droguri, de exemplu). Neavând acces la canalele
legale ale prosperităţii economice, bandele care comercializează droguri mimează (imită)
mai degrabă decât să respingă logica antreprenorială a capitalismului.
 O a doua adaptare deviantă, mai puţin discutată, este ceea ce Merton numeşte ritualism.
În acest caz scopurile sunt cele respinse, iar mijloacele legitime sunt acceptate. Cel care
nu crede în aceste scopuri, care nu e preocupat să ajungă primul într-un domeniu, nu are
deci dorinţa de a ajunge în vârful piramidei. Totuşi, el poate respecta, acţiona în respectul
regulilor. Să ne gândim, spune Merton, la funcţionarul de rang mediu sau la un profesor
de colegiu care nu doresc să-şi depăşească condiţia. O astfel de persoană poate juca jocul,
poate să facă ceea ce trebuie, să respecte programul de muncă. Dar o asemenea persoană
este puţin preocupată de avansare şi doreşte să treacă prin viaţă fără să facă multe valuri.
Fiecare dintre noi ştie pe cineva care-şi joacă rolul fără să creadă cu adevărat în el. Deşi
mai greu de identificat de la distanţă, ritualiştii reprezintă cel de-al doilea tip de devianţi
incluşi în tipologia lui Merton.
 Retragerea (retretism) este a treia adaptare deviantă a lui Merton. Aceasta presupune lipsa
ataşamentului atât faţă de scopuri cât şi faţă de mijloace. Persoana respectivă nu acceptă
nici valorile succesului şi nici nu acţionează în conformitate cu modalităţile acceptabile
de a realiza lucrurile. Este vorba despre retragerea în raport cu scopurile convenţionale,
dar şi cu mijloacele convenţionale. În această categorie Merton plasează "activităţile
adaptative ale psihoticilor, artiştilor, paria, vagabonzilor, alcoolicilor cronici,
dependenţilor de droguri". Experienţa socială a acestor persoane i-a făcut să fie "străini
autentici". Ei s-au exclus atât de la valorile împărtăşite de societate cât şi de la activităţile
împărtăşite de societate. Ei sunt eşecurile, după Merton. Ei pot fi consideraţi membrii
societăţii .."doar în sens fictiv... oameni ...în societate, dar nu ai societăţii." Retretiştii
evadează din societate sau renunţă la scopurile societale şi la activităţile normative
majore.
24
 Ultima categorie de adaptare este rezervată celor care nu numai că abandonează, dar chiar
caută în mod activ să înlocuiască vechile scopuri şi activităţi normative cu altele noi.
Aceasta este adaptarea prin rebeliune. Teroriştii sau revoluţionarii exemplifică cel mai
bine această categorie. Aceşti rebeli pot utiliza mijloace ilegitime (exemplu: neascultare
civică, sabotaj, asasinat, răpire, etc.). Scopurile lor nu pot fi definite în termenii culturii
prezente. Intenţia lor este de a înlocui un set de standarde culturale cu altele. Activităţile
ilegitime ale rebelilor nu trebuie confundate cu cele ale inovatorului. Gangsterul care
răpeşte pentru bani şi membrul organizaţiei Brigăzile Roşii, care răpeşte pentru a distruge
sistemul, diferă mult unul de celălalt. Primul utilizează mijloace ilegitime de a obţine
scopul dominant al societăţii ("îmbogăţeşte-te!"). Ultimul caută să înlocuiască scopurile şi
mijloacele dominante cu "ceva mai bun". El respinge scopurile şi mijloacele existente
pentru a grăbi apariţia unui set de norme, unui nou standard al aspiraţiilor şi acţiunii
acceptabile. Acest ultim tip de adaptare din tipologia lui Merton are în vedere ceea ce am
putea numi "deviant politic". Ca şi alte forme de adaptare, rebeliunea este văzută ca
produsul normal al unei structurări contradictorii şi stratificate a scopurilor şi mijloacelor
în societate.
 Devianţa este explicată prin maniera în care societatea îi constrânge pe oameni şi mai
puţin prin modul în care oamenii constrâng societatea.

3.2. Richard Cloward şi Lloyd Ohlin: Accesul diferenţial la mijloace ilegitime.


Subcultura ocaziilor pentru devianţă.

În afara contribuţiei preponderent teoretice a lui Parsons la extinderea şi modificarea


concepţiei mertoniene despre anomie, două alte nume sunt legate de explicarea devianţei din
perspectiva anomiei: R. Cloward şi Albert Cohen.
 R.Cloward a acceptat principiile fundamentale ale lui Merton despre tensiunea
generatoare de devianţă. Aceasta este produsă de accesul diferenţial la scopurile societale
create de sistem. Într-adevăr, studiul lui Cloward despre devianţă ca rezultat al blocării
accesului la aspiraţii încurajate în plan cultural, studiu realizat într-o închisoare militară,
este printre primele aplicări empirice ale perspectivei lui Merton.
 Totuşi, pentru Cloward şi ocaziile de a devia cu succes sunt accesibile în mod diferenţiat.
Cu alte cuvinte, lipsa de acces la mijloacele legitime de atingere a scopului nu ar trebui
echivalată cu accesul deschis la mijloacele de deviere. În articolul său din 1959 "
25
Mijloace ilegitime, anomie şi comportament deviant", Cloward afirmă că accesul la
mijloacele ilegitime poate fi şi el blocat. Prin argumentele sale, Cloward oferă o necesară
dinamică sociologică acelui tip de adaptare numită de Merton retretism (retragere). De ce
se retrage o persoană în loc să inoveze? Răspunsul, conform explicaţiei lui Cloward,
rezidă în ideea de "eşec dublu". După Cloward, retretiştii (cei care se retrag) pot fi
persoane care eşuează sau cărora li se refuză accesul atât la canalele legitime cât şi la cele
ilegitime de atingere a scopului. În termenii lui Cloward, "dacă mijloacele ilegitime sunt
inaccesibile, dacă eforturile de inovare eşuează atunci adaptările retretiste pot fi
consecinţa, iar mecanismul de "evadare" ales de către individul învins poate fi în mai
mare măsură deviant datorită "dublului său eşec".
 Preocuparea pentru accesul diferenţial la mijloacele ilegitime de atingere a scopului a
inspirat cartea "Delinquency and Opportunity" pe care Cloward a scris-o împreună cu
colegul său Lloyd Ohlin în 1960. Cartea este dedicată lui R. Merton şi E. Sutherland.
Cloward şi Ohlin încearcă să sintetizeze elemente cheie ale tezei lui Merton despre
anomie cu teoria lui Sutherland conform căreia devianţa este învăţată în interacţiunea
socială de fiecare zi.
 Iniţial Cloward şi Ohlin au adoptat punctul de vedere al lui Merton, considerând că
principala cauză sociologică a presiunilor la devianţă rezidă în blocarea ocaziilor de a
realiza scopurile valorizate social. Cloward şi Ohlin se concentrează asupra "nemulţumirii
privind statusul" sau poziţia socială (position discontent), resimţite de persoanele care se
confruntă cu "limitări ale căilor de acces la scopurile convenţionale". În timp ce
argumentează că nemulţumirea legată de poziţia socială produce frustrarea şi căutarea
unor mijloace alternative de a satisface aspiraţiile individuale, Cloward şi Ohlin susţin că
"presiunile care conduc la modele deviante nu determină cu necesitate modelul deviant
care rezultă".
 În acest punct, ei se întorc spre ideea lui Sutherland că devianţa este învăţată în
interacţiune cu ceilalţi pentru a explica prin această dinamică particulară cum este aleasă
o anumită formă de adaptare la frustrare şi nu alta.
 În explorarea modului în care se formează subcultura delincvenţei, Cloward şi Ohlin
introduc o abordare analitică ce poate fi aplicată şi altor forme de devianţă. Ei concep
subculturile ca fiind adaptări sociale colective la constrângerile oportunităţii blocate. În
cadrul subculturilor oamenii învaţă să se adapteze la frustrările generate de insatisfacţia

26
privind poziţia socială. Modalitatea în care are loc această învăţare nu este totuşi identică
pentru toţi membrii societăţii.
 Cloward şi Ohlin susţin că în mod asemănător canalelor de oportunitate legitimă, ocaziile
pentru adaptări subculturale specifice şi deci tipurile particulare de comportament
deviant, sunt inegal distribuite. Studiul lor despre delincvenţa juvenilă identifică trei
forme generale de subcultură: subcultura criminală, subcultura de conflict şi subcultura
retretistă. Sursa generală a presiunii societale este aceeaşi pentru toate cele trei - anomia
produsă de blocarea ocaziilor sau oportunităţilor legitime. Ceea ce variază este canalul
specific al adaptării deviante.
 Studiile lui Cloward şi Ohlin sunt importante pentru că subliniază legătura dintre
conformare şi devianţă, factorul diferenţiator între cei care se angajează în delincvenţă şi
cei care se conformează legilor fiind absenţa ocaziilor legitime pentru obţinerea
succesului. Există însă puţine date, dovezi empirice care să susţină că oamenii din
comunităţile sărace au acelaşi nivel de aspiraţie în privinţă succesului ca cei din grupurile
prospere. Dimpotrivă, cei mai mulţi oameni îşi adaptează aspiraţiile la ceea ce consideră
a fi realitatea situaţiei lor. Este deci greşit să presupunem că discrepanţele dintre aspiraţii
şi ocazii sunt rezervate doar celor defavorizaţi. S-ar putea sugera că presiunea pentru
activitatea infracţională există ori de câte ori se creează o prăpastie între aspiraţii si
ocazii. Această explicaţie poate fi valabilă şi în cazul infracţiunilor gulerelor albe (fraudă,
evaziune fiscală).

3.3. Albert Cohen : Adaptări subculturale la frustrare

 Albert Cohen a fost considerat atât un critic cât şi un apărător al concepţiei lui Merton. În
postură de critic, el a considerat ca deşi teoria lui Merton a fost "o explicaţie sofisticată şi
foarte plauzibilă din punct de vedere sociologic" a formelor de devianţă utilitare sau
orientate instrumental, ea n-a reuşit să dea seama despre formele nonutilitare sau
expresive. Acestea vor face obiectul lucrării lui Cohen "Delinquent Boys: The Culture of
the Gang". Mai mult, într-un articol din 1965, subintitulat "Teoria anomiei şi dincolo de
ea" Cohen apreciază că formularea lui Merton este "prea atomistă" şi că acordă o
nejustificată importanţă discontinuităţii actului deviant.
 Utilizând termenul de atomist Cohen are în vedere faptul că Merton tratează adaptările
deviante într-un mod prea individualist. El prezintă imaginea unei persoane izolate care se
27
confruntă cu presiunea (tensiunea) ocaziei blocate. Prin contrast, Cohen argumentează că
modul în care o persoană trăieşte experienţa presiunii şi selectează modul de adaptare
deviantă este în mare măsură dependent de asocierile sale interpersonale, de grupul său
social de referinţă.
 În opinia lui Cohen, Merton "tratează actul deviant ca şi cum ar fi o schimbare abruptă de
stare, un salt de la o stare de tensiune sau anomie la o stare de devianţă". Este implicarea
în devianţă un asemenea salt discontinuu? Pentru Cohen răspunsul este negativ. Cohen
concepe opţiunea pentru modul de adaptare deviantă ca unul mai gradual, un proces
treptat, un proces în care oamenii îşi definesc şi îşi redefinesc constant situaţiile, în relaţie
cu acţiunile şi reacţiile celorlalţi.
 Două lucruri sunt deosebit de importante în critica pe care Cohen o face teoriei lui
Merton. Primul, ideile lui Cohen reprezintă sugestii concrete pentru îmbunătăţirea şi
consolidarea perspectivei anomiei. Al doilea, Merton a recunoscut profunzimea
sugestiilor lui Cohen şi a incorporat în versiunile ulterioare ale teoriei anomiei discutarea
rolului mediator al interacţiunilor de grup. În 1964, Merton a subliniat că preocuparea
pentru variabilele structurale "a uzurpat" discutarea procesului de interacţiune numai în
prima formulare a teoriei sale. Versiunile ulterioare ale teoriei sale au inclus însă o
subliniere a grupurilor de referinţă şi a importanţei interacţiunii sociale în modelarea
alternativelor de adaptare pe care le selectează persoanele confruntate cu tensiunea
anomiei. Merton argumentează că prezentările sale teoretice revizuite consolidează de
fapt perspectiva anomiei cu elemente din modelul învăţării prin interacţiune, prezentat de
E. Sutherland.
 Nucleul analizei lui Cohen implică o descriere a "hedonismului pe termen scurt"
caracteristic subculturii delincvente. Subcultura este o reacţie colectivă faţă de
imposibilitatea de acces la statusul valorizat de cultura clasei mijlocii. Pentru Cohen,
subcultura delincventă negativistă, maliţioasă şi non-utilitară oferă băieţilor din clasa de
jos un mijloc de a rezolva problema frustrării de status, generată de negarea accesului la
lumea clasei mijlocii.
 Ce putem spune despre originile subculturilor delincvente? Studiul lui Cohen are în
vedere dinamica interacţiunilor prin care tinerii recunosc în mod colectiv subcultura
delincventă ca o soluţie la problemele frustrării legate de status. El prezintă explicit
contradicţiile structurale sau tensiunile care generează iniţial frustrarea de status:
"Subcultura delincventă... reprezintă o modalitate de adaptare la problemele de status:
28
anumitor copii li se refuză statusul în societatea respectabilă pentru că nu pot satisface
criteriile sistemului de status respectabil".
 De ce nu pot satisface aceste criterii? Cohen tratează pe larg blocajele structurale care îi
împiedică pe tinerii din clasa de jos să realizeze scopurile culturale dorite. Acestea includ
diferenţele de clasă în privinţa creşterii copilului precum şi aspiraţiile parentale care fac
mai probabil eşecul şcolar şi în lumea muncii în cazul tinerilor din clasa de jos. De aceea,
aceştia au o experienţă mai acută a frustrării de status şi sunt deosebit de vulnerabili faţă
de soluţiile oferite de subcultura delincventă ( o respingere colectivă a aspiraţiilor clasei
mijlocii pe care ei sunt structural incapabili să le obţină în primă instanţă). Fără a utiliza
termenul de anomie, Cohen pare totuşi a folosi argumente care sunt compatibile cu
semnificaţia pe care Merton o dă acestui concept. Lucrările lui Cohen reprezintă, ca şi
cele ale lui Cloward şi Ohlin, o extindere valoroasă a unei direcţii sociologice care a fost
introdusă de Durkheim şi apoi reformulată de Merton.

3.4. David Matza - Delincvenţă şi derivă


 Teoriile subculturale, structurale ca şi cea a Şcolii de la Chicago au în comun următorul
aspect: văd comportamentul deviant ca fiind produs de forţe care scapă controlului
indivizilor. Sub presiunea poziţiei lor în structura socială sau a apartenenţei lor la
subcultura deviantă sau prin prezenţa lor în zona dezorganizării sociale, indivizii ies din
sfera convenţionalului.
 Sociologul american D. Matza a atacat unele dintre presupoziţiile pe care se bazează
aceste teorii şi a produs o explicaţie diferită. Studiile lui sugerează că cele mai multe
teorii despre delincvenţă comit erori în două privinţe: 1) îi înfăţişează pe devianţi ca fiind
mai deosebiţi decât sunt în realitate; 2) aceste teorii prezintă o concepţie supra-
deterministă asupra originilor devianţei. Prins în capcana circumstanţelor, individul este
automat atras pe panta devianţei. Matza este de părere că această concepţie ignoră
alegerile şi alternativele care sunt întotdeauna posibile în cazul acţiunii umane.
 În contrast cu teoriile subculturale, Matza susţine că băieţii delincvenţi nu sunt în opoziţie
cu normele şi valorile societăţii. Ei se supun, într-o măsură considerabilă, aceloraşi norme
şi valori ca şi ceilalţi membrii ai societăţii. Societatea are o puternică influenţă morală
asupra lor şi previne implicarea lor în activităţi delincvente. Matza îşi susţine această idee
arătând că delincvenţii exprimă adesea regret şi remuşcare atunci sunt confruntaţi cu
consecinţele faptelor lor. Mai mult, cercetările sale sugerează că cei mai mulţi delincvenţi
29
din şcolile de reeducare exprimă dezaprobarea pentru delicte cum sunt tâlhărie, furturi din
autoturisme, utilizarea unor arme în luptele dintre tineri. Departe de a fi cu totul supuşi
delictului, delincvenţii sunt doar persoane care încalcă ocazional şi parţial legea; ei intră
"întâmplător, intermitent şi pasager" într-un model al activităţii ilegale.

1. Tehnicile de neutralizare
 Dacă delincvenţii respectă în general normele şi valorile convenţionale, cum este posibil
ca ei să comită acte ilegale? Matza spune că aceştia sunt capabili, în anumite condiţii, să
"neutralizeze" "legătura (constrângerea) morală a societăţii"; ei sunt capabili să se
convingă pe ei înşişi că legea nu le este aplicabilă şi lor într-o anumită ocazie (situaţie).
Devianţa devine posibilă atunci când ei utilizează "tehnicile de neutralizare" care îi
eliberează de constrângerile societăţii.
 Tehnicile de neutralizare includ: a) negarea responsabilităţii pentru actul deviant
(delincvenţii pot să-şi blameze părinţii sau mediul în care trăiesc, plasând deci
responsabilitatea în afara lor); b) negarea vatămării (consecinţelor) actului lor (pot
susţine că n-au furat maşina ci doar au împrumutat-o pentru amuzament şi că acest lucru
nu face rău nimănui); c) negarea faptului că actul respectiv este fundamental greşit, rău
(atacul asupra unui homosexual; jefuirea unui proprietar de magazin cu faimă de
necinstit-pot fi prezentate ca acte de justiţie); d) condamnarea celor care aplică legea
(poliţia poate fi prezentă ca fiind coruptă, profesorii nedrepţi şi ipocriţi); e) apelul la
loialităţi faţă de instanţe superioare (au încălcat legea nu în folos propriu ci pentru a-şi
ajuta familia sau prietenii).
 Matza consideră că utilizarea tehnicilor de neutralizare pune sub semnul întrebării ideea
de subcultură deviantă. Argumentele (raţionamentul) sunt următoarele:
a. Existenţa dovezilor de ruşine şi vinovăţie indică cel puţin o acceptare parţială a normelor şi
valorilor majorităţii. Dacă ar fi vorba într-adevăr de o subcultură delincventă, recurgerea la
tehnicile de neutralizare n-ar fi necesară pentru că n-ar exista o vinovăţie ce ar trebui
neutralizată.
b. Tehnicile de neutralizare se bazează adesea pe folosirea unui set de norme convenţionale
pentru a încălca un alt set. Astfel, atacarea homosexualilor este justificată prin sprijinul
acordat normelor convenţionale de comportament sexual. Din nou, aceasta arată un anumit
grad de respectare a culturii majorităţii.

30
 2. Valorile subterane
 O dată ce delincvenţii potenţiali s-au eliberat din constrângerile morale pe care societatea
le exercită asupra lor, delincvenţa devine o posibilitate. Ei sunt într-o stare de "derivă" şi
pot încălca sau nu legea. Starea de derivă explică de ce pot oamenii să încalce legea, dar
nu şi de ce ar dori să o facă. Matza explică atracţia exercitată de devianţă în termenii
"valorilor subterane".
 Acest set de valori încurajează amuzamentul, acţiunea sub impulsul momentului,
exprimarea de sine, conduita agresivă şi căutarea senzaţiei. Aceste valori, conform opiniei
lui Matza, există în societate alături de "valorile formale" care încurajează efortul susţinut
şi planificarea viitorului. Membrii "respectabili" ai societăţii vor acţiona în concordanţă
cu valorile subterane doar în timpul activităţii recreative (a bea într-un bar, a juca rugby, a
desfăşura activităţi sportive mai violente, etc.). Delincvenţii nu au valori diferite de ale
celorlaţi, dar ei se conformează valorilor subterane într-un moment nepotrivit şi într-un
loc nepotrivit. De exemplu, ei pot căuta senzaţii tari la şcoală sau pot fi agresivi la locul
de muncă. Matza subliniază că delincvenţii au mai multe lucruri în comun cu ceilalţi
membri ai societăţii decât au sugerat teoriile precedente.

3. Dispozi?ia fatalist? şi dispozi?ia umanist? 
 Până aici am arătat cum explică Matza faptul că delincvenţa este posibilă şi de ce este
atractivă pentru unii adolescenţi. Nu este însă suficient pentru a înţelege de ce ei adoptă
comportamentul delincvent. Este probabil nevoie de pregătire prealabilă. Este probabil
necesar ca ei să înveţe anumite deprinderi (de exemplu, cum să spargi o maşină) de la
delincvenţi cu mai multă experienţă. Este probabil necesar un imbold puternic pentru a-i
face să treacă pentru prima oară linia de demarcaţie dintre devianţă şi conformare. Cum ei
sunt în derivă, pot fi împinşi fie spre devianţă, fie îndepărtaţi de ea, în funcţie de
circumstanţe. Decizia finală favorabilă devianţei se ia atunci când adolescenţii sunt în
"dispoziţie fatalistă". Se simt lipsiţi de putere; simt că alţii sunt cei care decid pentru ei.
Pentru a depăşi această stare, adolescenţii simt nevoia să comită o acţiune care să producă
un eveniment ("să facă să se întâmple ceva") şi să facă posibilă "revenirea" la "dispoziţia
sau starea umanistă". Ei doresc să nu se mai simtă victime ale circumstanţelor şi să-şi
dovedească lor înşile că sunt fiinţe umane capabile să influenţeze evenimentele din jurul
lor. Comiterea unui act delincvent provoacă cel puţin anumite reacţii, chiar dacă ele sunt
negative. Cel puţin, ei îi fac pe oameni să remarce acţiunea lor, chiar dacă aceasta
31
echivalează cu ancheta poliţiei. Odată ce s-a luat decizia aceasta, odată trecută linia de
hotar dintre devianţă şi conformare, adolescentului îi este mai uşor să comită şi alte acte
delincvente. Cu toate acestea, Matza susţine că delincvenţa nu este decât o activitate
ocazională.

4. Subcultura delincven?ei 
 Matza utilizează termenul de subcultură a delincvenţei (subculture of delinquency) în loc
de subcultură delincventă (delinquent subculture). Deşi schimbarea pare pur lingvistică,
conceptul utilizat de el marchează, de fapt, o schimbare importantă în raport cu concepţia
tradiţională despre subcultură. Matza atrage atenţia asupra următoarelor caracteristici ale
subculturii de delincvenţă: caracterul nescris şi absenţa ideologiei.
a. normele şi valorile subculturii de delincvenţă permit acte delincvente, dar nu le pretind de
la membrii săi;
b. valorile convenţionale ale societăţii au o influenţă considerabilă asupra comportamentului
delincventului;
c. subcultura delincventă este un grup de adolescenţi cu structură flexibilă. Indivizii pătrund
şi ies din grup de foarte multe ori; ei nu sunt membri deplini, total supuşi grupului.

Critici
 La adresa ideilor lui Matza au fost formulate şi o serie de critici. Astfel, unii sociologi au
pus sub semnul întrebării ideea că cei care utilizează tehnicile de neutralizare nu contestă
niciodată valorile dominante ale societăţii. Sunt puse sun semnul întrebării dovezile
empirice pe care le invoca Matza în sprijinul teoriei sale. Astfel, e greu să considerăm că
toate declaraţiile delincvenţilor sunt identice. Atunci când îşi exprimă regretul sau
remuşcarea pentru actele lor, ei pot să nu fie sinceri; atunci când explică motivele pentru
actele lor, ei pot încerca să se justifice şi nu să prezinte motivele actelor lor.

4. PERSPECTIVA REACŢIEI SOCIETALE

4.1. Originile intelectuluale ale perspectivei reactiei societale. Construcţia socială a


devianţei

32
"Devianţa, ca şi frumuseţea, se află în ochii privitorului. Nu există nimic inerent deviant într-
un act uman, ceva este deviant numai pentru că unii oameni au reuşit să-l eticheteze în felul
acesta" (J. L. Simmons, Deviants, 1969, p.4).
 Devianţa nu există independent de reacţia negativă a oamenilor care o condamnă.
Comportamentele nu sunt niciodată rele, patologice sau deviante în ele însele. Ele sunt
deviante numai pentru că cineva sau un grup reacţionează la ele în felul acesta. Aceasta
este esenţa perspectivei reacţiei societale. În termenii lui Howard S. Becker "devianţa nu
este o calitate a actului pe care îl comite o persoană, ci mai degrabă o consecinţă a
aplicării regulilor şi sancţiunilor unui "infractor" ("offender"). Deviant este cel căruia i-a
fost aplicată cu succes eticheta; comportament deviant este comportamentul care a fost
etichetat astfel".
 În analizele consacrate principiilor teoretice ale perspectivei reacţiei societale apare
adesea întrebarea: Nu există totuşi anumite tipuri de comportament care sunt în mod
natural considerate deviante în orice societate? Omuciderea, de exemplu. Nu este
omuciderea deviantă indiferent de cine reacţionează la ea?
 Răspunsul poate fi şi da şi nu. Omuciderea este un mod de a denumi actul uciderii într-un
mod care arată că a lua viaţa unui om este un act total condamnabil şi exclus de la orice
justificare socială (reabilitare). Unele tipuri de ucidere sunt clasificate ca omucideri.
Altele, nu. Ceea ce diferă nu este comportamentul. ci maniera în care se organizează în
plan social reacţiile faţă de acel comportament. Comportamentul este esenţial acelaşi:
uciderea unui poliţist sau uciderea de către un poliţist; înjunghierea în spate a unei femei
în vârstă sau înjunghierea unui duşman de război; a fi omorât de un şofer beat sau a fi
omorât încet de un cancer provocat de un factor poluant. Fiecare dintre acestea reprezintă
un tip de ucidere. Unele sunt etichetate ca omucideri. Altele sunt scuzate, justificate sau
percepute, ca în cazul poluării industriale periculoase, ca riscuri de mediu, inevitabile în
orice economie. Forma şi conţinutul a ceea ce este văzut ca omucidere variază deci în
funcţie de contextul şi circumstanţele sociale.

Origini intelectuale
Studiul teoretic al reacţiilor societale la devianţă au fost realizate sub diferite denumiri -
teoria etichetării, perspectiva interacţionalistă şi perspectiva construcţiei sociale. Teoreticienii
reacţiei societale au urmărit, în general, trei teme interrelaţionate: 1. evoluţia socio-istorică a

33
etichetelor deviante, 2. aplicarea etichetelor unor tipuri de oameni în anumite timpuri şi locuri
şi 3. consecinţele simbolice şi practice ale procesului de etichetare.
Deşi perspectiva reacţiei societale s-a impus ca un curent teoretic major în anii '60, ea
are origini intelectuale mult mai vechi.
 Acestea sunt considerate a se afla în eseul publicat în 1918 de George Herbert Mead
"Psihologia justiţiei punitive". Referindu-se la procesul etichetării (infracţionale), Mead
susţine că aceasta instituie graniţe între cei care sunt acceptabili şi cei care sunt
condamnaţi, între cei din interior şi cei din exterior (outsideri), între oamenii
convenţionali şi devianţi. Eseul lui Mead pune în evidenţă contribuţiile pozitive ale
etichetării în trezirea conştiinţei cetăţenilor care respectă legea şi în consolidarea
coeziunii societăţii ca întreg. În acest sens, ideile lui Mead sunt asemănătoare
funcţionaliştilor, dar, spre deosebire de funcţionalişti, Mead a fost mai puţin preocupat de
consecinţele sistemice ale devianţei şi mai mult de ritualul interacţional prin care sunt
aplicate etichetele.
 În 1938, Frank Tannenbaum a utilizat termenul de etichetare ("tagging") pentru a descrie
un proces similar. În conformitate cu ideile lui Tannenbaum, stigma care acompaniază
eticheta deviantă poate conduce oamenii în domeniul nonconformării (Crime and
Community).
 Ideile lui Mead şi Tannenbaum au fost dezvoltate de Edwin Lemert în cartea "Patologie
socială" publicată în 1951. Cartea lui Lemert a pus în discuţie modul în care devianţa a
fost definită de teoreticienii curentelor tradiţionale (patologia socială, dezorganizarea
sociale, funcţionalismul, teoria anomiei, învăţării). Aceste perspective au considerat
existenţa devianţei ca fiind în afara oricărei discuţii. Pentru Lemert acest lucru constituie
o greşeală. Celelalte perspective n-au reuşit să explice cum ajunge un comportament sau o
persoană să fie definită ca deviantă. De asemenea, ele n-au analizat impactul etichetării
asupra persoanelor definite ca deviante. În loc de a accepta definiţiile convenţionale ale
devianţei, Lemert susţine că devianţa ar trebui văzută ca un "comportament care este în
mod efectiv dezaprobat în cadrul interacţiunii sociale". Dinamica socială şi consecinţele
unei asemenea dezaprobări au fost prezentate ca teme importante ale cercetării
sociologice.
 Ideile lui Lemert au aşteptat o decadă înainte de a se impune ca o perspectivă sociologică
majoră. La începutul anilor '6o această perspectivă este relansată prin scrierile lui Howard
S. Becker, John Kituse, Erving Goffman, Kai Erikson şi alţii. Aşa cum a remarcat un
34
exeget, "dacă studiul lui Lemert a luat-o cu decenii înaintea vremii sale... volumul lui
Becker a devenit în scurt timp una dintre lucrările cărora mulţi îi aduc omagiul".
 Perspectiva reacţiei societale a marcat apariţia unui nou punct de vedere asupra devianţei
sociale. A înţelege devianţa însemna mai întâi a înţelege de ce reacţionează oamenii
împotriva anumitor forme de comportament. Presupunea deopotrivă studierea activităţilor
agenţilor de control social ca şi comportamentul devianţilor etichetaţi.
 Perspectiva reacţiei societale a fost însoţită de ceea ce H. Becker a numit
"sentimentalismul neconvenţional". Becker a remarcat tendinţa teoreticienilor reacţiei
societale de "a simpatiza profund cu oamenii pe care îi studiază, aşa încât, în timp ce
restul societăţii îi vedea ca nepotriviţi..., noi credeam că ei sunt cel puţin la fel de buni ca
şi ceilalţi". Contestând stereotipurile convenţionale despre devianţă şi blamând agenţii de
control pentru problemele de devianţă, teoreticienii reacţiei societale au contribuit la
dezvoltarea spiritului de critică socială din anii 60-70.

Fundamentele teoretice ale perspectivei reacţiei societale


Teoreticienii reacţiei societale au găsit un mediu fertil în cadrul tradiţiei sociologiei
interpretative. Sociologia interpretativă urmează linia lui M. Weber, subliniind importanţa
semnificaţiei subiective în organizarea socială a vieţii de fiecare zi. Trei dintre variantele
sociologiei interpretative au fost deosebit de influente: interacţionalismul simbolic, sociologia
fenomenologică şi etnometodologia.

Interacţionalismul simbolic
 Expresia "interacţiune simbolică" îi aparţine lui Herbert Blumer, un student al lui
Mead. Se referă la faptul că oamenii interpretează sau "definesc" fiecare acţiune a
celorlalţi mai degrabă decât să reacţioneze la acţiunile celorlalţi. Pentru
interacţionalişti societatea este procesuală - o asociere dinamică de oameni,
fiecare acţionând în relaţie cu modul cum interpretează acţiunile celorlalţi.
Interacţionaliştii au văzut de asemenea sinele în termeni procesuali. Sinele este
descris ca "un proces de comunicare în schimbare”, ca serii dinamice de "indicaţii
de sine" prin care oamenii recepţionează în mod interpretativ punctul de vedere al
celorlalţi despre ei înşişi. O influenţă deosebită are punctul de vedere al “celorlalţi
semnificativi”, oameni care contribuie într-o mare măsură la modul în care ne
definim pe noi înşine şi decidem direcţiile de acţiune adecvate.Influenţa
35
interacţionaliştilor este evidentă în modul în care concep teme cum sunt
etichetarea, modelul secvenţial al devianţei, statusul dominant, devianţa secundară
şi stigma.
 Perspectiva interacţionalistă diferă de abordările anterioare în două sensuri.
Primul: vede devianţa dintr-o perspectivă teoretică diferită. Al doilea: examinează
aspecte ale devianţei care au fost în mare măsură ignorate de abordările anterioare.
Atenţia nu mai este acum acordată devianţilor ca atare şi nici motivaţiilor,
presiunilor şi forţelor care se presupune că orientează comportamentul acestora. În
centrul atenţiei se află interacţiunea dintre devianţi şi cei care îi definesc pe
aceştia ca fiind devianţi. Perspectiva interacţionalistă examinează cum şi de ce
anumiţi indivizi sau grupuri sunt definite ca deviante ca şi efectele acestor definiţii
asupra acţiunilor lor viitoare. De exemplu, interacţiunile dintre deviant şi diferiţi
agenţi ai controlului social cum sunt părinţii, profesorii, medicii, poliţia,
judecătorii sau ofiţerii de probaţiune, trebuie analizate. Efectele pe care le are
asupra individului faptul de a fi fost definit ca infractor sau delicvent, ca bolnav
mental, ca alcoolic, prostituată sau homosexual se impun şi ele analizei.
 Abordarea interacţionalistă subliniază importanţa semnificaţiilor pa care diferiţii
actori le aduc şi le dezvoltă în situaţia de interacţiune. Astfel, putem examina
imaginea pe care poliţia o are despre "delicventul tipic" şi remarca faptul că există
tendinţa de a defini ca delicvenţi mai degrabă persoanele aparţinând clasei de jos
decât pe cele aparţinând clasei de mijloc. Semnificaţiile nu sunt totuşi fixe şi clare.
Ele vor fi modificate şi dezvoltate în cursul procesului de interacţiune. De aceea,
din perspectiva interacţionalistă, definiţia devianţei este negociată în situaţia de
interacţiune de către actorii implicaţi. De exemplu, dacă o persoană este sau nu
definită ca fiind bolnav mental va depinde de o serie de negocieri dintre ea şi
psihiatru.
 Interacţionaliştii resping abordarea pozitivistă. Ei pun accentul pe importanţa
factorilor interni individului. Indivizii nu reacţionează pasiv la forţele externe: ei
atribuie semnificaţii evenimentelor înainte de a decide cum să reacţioneze.

4.2. Teoria etichetării:


Howard Becker
Definiţia devianţei
36
 Una dintre cele mai influente definiţii date devianţei a fost formulată de H. S. Becker,
exponent timpuriu al abordării interacţionaliste. Becker afirma că "grupurile sociale
creează devianţa făcând reguli a căror încălcare constituie devianţa şi aplicând acele
reguli anumitor oameni care sunt etichetaţi ca outsideri. Din acest punct de vedere,
devianţa nu este o caracteristică a actului pe care l-a comis persoana, ci o consecinţă a
aplicării de către ceilalţi a respectivelor reguli şi sancţiuni persoanelor care le încalcă
(offender). Deviantul este cel căruia i s-a aplicat cu succes eticheta; comportamentul
deviant este cel pe care oamenii îl etichetează astfel. Becker sugerează că într-un anumit
sens nu există act deviant. Un act devine deviant doar când ceilalţi îl percep şi îl definesc
astfel.
 Autorul ilustrează această teză prin actul nudităţii. În dormitor, atunci când actorii sunt soţ
şi soţie, actul respectiv este în general interpretat ca un gest normal. La fel, în anumite
tabere de nudişti, etc. În alte situaţii însă, nuditatea ar putea fi interpretată ca perversiune,
deci deviantă. Aşadar, actul nudităţii nu este intrinsec nici normal nici deviant. El devine
deviant atunci când ceilalţi îl etichetează astfel. Dacă eticheta este sau nu aplicată depinde
de cum interpretează audienţa actul respectiv. Aceasta va depinde de cine comite actul,
unde şi când este comis, cine constată actul ca şi de negocierile dintre diferiţii actori
implicaţi în situaţia de interacţiune.
 O altă ilustrare a acestei concepţii ne este oferită de autor în analiza unui scandal în care
sunt implicaţi tineri. Într-o zonă locuită de persoane cu venituri mici acest scandal poate fi
definit de poliţie ca dovadă a delincvenţei, pe când acelaşi act comis într-un cartier
prosper apare ca dovadă a unui spirit tineresc mai aprins. În mod similar, cei care comit
actul pot să-l vadă într-un fel, iar cei iar cei care îl constată pot să-l definească în alt fel.
Scandalul din cartierul sărac poate fi şi o luptă de apărare a teritoriului între două bande.
Becker consideră că tinerii respectivi fac ceea ce consideră a fi "necesar şi drept, dar
profesorii, asistenţii sociali şi poliţia văd actul respectiv diferit". Dacă agenţii de control
social îi definesc pe tineri ca delicvenţi şi îi vor condamna pentru încălcarea legii, acei
tineri vor deveni devianţi. Ei au fost etichetaţi astfel de către cei care au puterea să aplice
etichete. De aceea, Becker susţine că "devianţa nu este o calitate (caracteristică) ce rezidă
în comportamentul însuşi, ci în interacţiunea dintre persoana care comite un act şi cei care
reacţionează la el. Din această perspectivă, devianţa este produsă de procesul de
interacţiune dintre deviantul potenţial şi agenţii de control social.

37
Efectele posibile ale etichetării
 Becker examinează efectele pe care le poate avea asupra individului etichetarea sa publică
ca deviant. O etichetă defineşte individul ca fiind o persoană de un anumit fel. O etichetă
nu este neutră, ea conţine o evaluare a persoanei căreia îi este aplicată. Este un "status
dominant" în sensul că afectează toate celelalte statusuri pe care le posedă individul
(colorează celelalte statusuri). Dacă indivizii sunt etichetaţi ca infractori, bolnavi mental
sau homosexuali, acest status se suprapune în bună măsură peste statusul lor de părinte,
muncitor, vecin sau prieten. Ceilalţi privesc persoanele respective, reacţionează în raport
cu ele în termenii etichetei şi tind să presupună că persoanele respective au caracteristicile
negative asociate în mod normal acelor etichete.
 Întrucât concepţia de sine a unui individ derivă într-o măsură importantă din reacţiile
celorlalţi, persoanele respective tind să se autoperceapă în termenii etichetei. Această
situaţie poate avea următorul rezultat: "identificarea deviantă devine cea dominantă (care
controlează) ". Becker analizează stadiile posibile ale acestui proces.
 Iniţial individul este etichetat în mod public ca deviant. Aceasta poate conduce la
respingerea din multe grupuri sociale. Privit ca un "gunoi", individul poate fi respins de
familie şi prieteni, pierde serviciul sau este determinat să se mute. Această situaţie poate
încuraja o nouă devianţă. De exemplu, cei dependenţi de droguri pot ajunge să comită
delicte pentru a-şi procura bani de droguri întrucât nu-şi găsesc nici o altă sursă de
venituri (nu este angajat de nimeni). Tratamentul oficial al devianţei poate avea efecte
similare. Foştii condamnaţi pot avea dificultăţi în găsirea unui loc de muncă şi constrânşi
astfel să recurgă din nou la infracţiuni pentru a-şi procura cele necesare traiului. Becker
susţine că "tratamentul de care au parte deviaţii le împiedică acestora accesul la
modalităţile obişnuite (de rutină), prin care majoritatea oamenilor îşi duc viaţa de toate
zilele. Din cauza acestui refuz (lipse de acces), devianţii trebuie de nevoie să-şi dezvolte
modalităţi ilegitime". "Cariera deviantă "se împlineşte atunci când indivizii se alătură
unui "grup deviant organizat". În acest context ei confirmă şi acceptă identitatea lor
deviantă. Ei sunt înconjuraţi de alte persoane aflate în situaţie similară, ceea ce le oferă
sprijin şi înţelegere. În cadrul grupului se dezvoltă o subcultură deviantă.

E.Lemert: Devinaţă primară şi devianţă secundară

38
Ca şi Becker, Lemert subliniază importanţa “reacţiei societale”, reacţiei celorlalţi faţă
de persoana deviantă. Lemert face distincţia între devianţa primară şi devianţa secundară.
 Devianţa primară constă din actele deviante comise înainte de etichetarea lor publică.
Investigarea cauzelor devianţei primare este relativ neimportantă pentru că aceasta are
“implicaţii marginalepentru statusul şi structura psihică a persoanei repsective”. Actele de
devianţă primară au un efect slab asupra concepţiei de sine şi statusului în comunitate şi
nu îl împiedică pe individ să-şi continue viaţa convenţională.
 Factorul determinant în “producerea” devianţei este reacţia societală, identificarea publică
a deviantului cu toate consecinţele acestei identificări. Devianţa secundară este tocmai
reacţia individului sau grupului la reacţia societală. Lemert afirmă că studiile dedicate
devianţei ar trebui să se concentreze pe devianţa secundară pentru că aceasta are cnsecinţe
majore asupra concepţiei de sine a individului, pentru statusul său în comunitate şi pentru
acţiunile sale viitoare.
 Lemert afirmă că reacţia societală şi, în sens larg, controlul social constituie o cauză
majoră a devianţei.

BIBLIOGRAFIE

1. Durkheim, E. (1974), Regulile metodei sociologice, Bucureşti: Edit.ştiinţifică


2. Durkheim, E.(1993), Despre sinucidere, Iaşi: Institutul European
3. Grawitz, M. (1994), Lexique des sciences sociales, Paris:Dalloz
4. Pfohl, S. (1994), Images of Deviance and Social Control, N.Y.: McGraw-Hill,
Inc.
5. Siegel, L.J., Senna, J.J. (1994), Juvenile Delinquency, St. Paul: West
Publishing Company

39