Sunteți pe pagina 1din 35

Teoria si Metodologia activităţii serviciilor de protectie a

vicitimelor si reintegrare socială a infractorilor

suport de curs
pentru cursantii de la cursul postuniversitar

REINTEGRAREA SOCIALA A INFRACTORILOR

Învăţământul la distanţă

conf. univ.dr.
Sorina Poledna

2005
-

1. Pedepse comunitare vs pedeapsa privativă de libertate

1.1. Reacţii sociale faţă de infracţiune

Problematica infracţionalităţii face parte din însăşi viaţa socială, în sensul că atâta

timp cât o societate este organizată pe bază de norme şi reguli exprimate prin legi,

încălcarea acestora, într-o măsură mai mare sau mai mică, va reprezenta un aspect al

societăţii. Dacă normalitatea comiterii de infracţiuni este un adevăr demonstrat încă de

Durkheim (1974), în acelaşi fel putem caracteriza şi celălalt aspect, complementar

infracţiunii, şi anume, reacţia socială pe care o declanşează. Din acest punct de vedere

putem vorbi de un continuum de reacţii; exprimările pe care le-au cunoscut de-a lungul

timpului au evidenţiat variate perspective filosofico-politice de abordare a

infracţionalităţii, de la dorinţa de a pedepsi producând durere celui care a încălcat legea,

la descurajare, reabilitare, terapie, până la prevenţie. Sau, cu alte cuvinte, cum sugera La

Mar T.Empey (1967, pg.6.) din perspectiva istorică, variatele modalităţi de răspuns la

infracţiune pot fi sumarizate "adăugând la cei trei R ai lui Glaser - Răzbunare (revange),

descurajare/reţinere (restrain) şi reformare/reeducare - un adiţional Reintegrare".

În cadrul acestui continuum de reacţii, în ultimele două secole se constată " două

revoluţionări ale practicilor corecţionale" (Smith şi Berlin, 1988, pg.56.). Prima revoluţie

a vizat un sistem mai echitabil de a pedepsi, care în virtutea unor motive de ordin

umanitar a urmărit sporirea raţionalităţii actului de justiţie. Astfel, începând cu secolul

2
XVIII. şi apoi de-a lungul secolului XIX., se constată încercări de a adecva pedeapsa la

infracţiune, independent de situaţia socială a infractorului. Această tendinţă era astfel,

opusă cruzimii exilurilor, execuţiilor şi variatelor pedepse - corporale, promovând la

vremea respectivă pedeapsa cu închisoarea drept o alternativă umană.

A doua revoluţie a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea şi a accentuat factorii psihologici şi sociali în scopul reabilitării prin pedeapsă a

celor care încălcau legea. În acest sens, dezvoltarea în plan teoretic şi în sfera

aplicabilităţii lor practice a psihologiei freudiene şi a sociologiei a scos în lumină

următoarele aspecte:

 nevoia de a regândi sursele motivaţionale ale conduitei infracţionale;

 nevoia de a recunoaşte rolul factorilor sociali atât în contiunarea socializării

individului cât şi a

 reacţiei individului la forţele sociologice ce dau contur normelor, valorilor,

regulilor, obiectivelor şi standardelor de comportament.

Dintr-o asemenea perspectivă, infractorul solicită mai degrabă "tratament" decât

pedeapsă cu observaţia că prin cuvântul "tratament" nu se presupune că infractorul este

bolnav, fie din punct de vedere fizic sau psihiatric. Se înţelege de fapt că prin reacţia

socială faţă de infracţiune trebuie să se deschidă calea tehnicilor de asistare psiho-socială,

cu scopul de a-i schimba pe infractor într-un membru al societăţii, ce se conformează

normelor acesteia.

În acest fel, cea de-a doua schimbare majoră din cadrul practicilor corecţionale

continuă deşi pe alt plan, în sensul nuanţări, reacţiilor sociale faţă de infracţiune. Se pune

accentul pe infractor mai degrabă decât pe infracţiune subliniind astfel ideea că pedeapsa

3
înseamnă mai mult, sau şi altceva decât descurajarea comiterii de infracţiuni, adică ea

vizează şi corectarea comportamentului infracţional.

Se întrevede aici şi asumarea de către societate a neîmplinirilor sale care, chiar

dacă doar mediat, au putut influenţa în sens indezirabil, conduita infractorului. Astfel

tratamentul, sau cum i-am spune noi azi asistarea psihosocială în munca de probaţiune

(reintegrare socială şi supraveghere), îşi are atât resorturile, mijloacele de realizare, cât şi

finalitatea, la nivelul comunităţii, la nivelul societăţii.

Pedepsele comunitare acordate infractorilor, în cazul nostru, conform Ordonanţei

Guvernamentale 92/2000*, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 863.

alin.1 lit. a)-d) Cod Penal) şi pentru minori, libertatea supravegheată (art.103, alin.3. lit.

a)-c) Cod Penal) fac de fapt obiectul activităţii serviciilor de reintegrare socială şi

supraveghere a infractorilor.

Reprezentând alternative la calsica sancţiune penală a privării de libertate, aceste

pedepse vizează însă aceeaşi finalitate: reducerea fenomenului infracţional şi creşterea

gradului de siguranţă socială. Principala distincţie dintre cele două feluri de sancţiuni

penale, în opinia mea, se referă pe de o parte, la modalităţile şi mecanismele prin care se

derulează executarea pedepsei, iar pe de altă parte, la intensitea şi maniera de implicare a

comunităţii în procesul de reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor. În acest din

urmă caz este vorba în principal, de colaborarea serviciilor de reintegrare cu organizaţiile

negurvernamentale cât şi cu serviciile sociale din sistemul bugetar. Astfel, supravegherea

celui/celei care reprezintă subiectul activităţii de reintegrare socială şi supraveghere1 se


*
a) persoane condamnate, cărora instanţa de judecată le-a impus respectarea măsurilor prevăzute la art. 863
alin.1. lit.a)-d) din Codul Penal;
b) persoanele condamnate cărora instanţa de judecată le-a impus respectarea uneia sau mai multora dintre
obligaţiile prevăzute la art.863 alin.3.lit.a)-f) din Codul Penal;
c)minorii cărora instanţa de judecată le-a impus respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art. 103 alin.3., lit.a)-c) din Codul Penal.

4
poate realiza, de câte ori este cazul, concomitent cu activitatea de asistare socială 2 care se

poate derula fie în cadrul serviciilor de reintegrare şi/sau în baza programelor de asistare

psiho-socială din cadrul comunităţii.

Această posibilă simultaneitate exprimă de fapt şi potenţialul pe care-l au

pedepsele alternative închisorii în sensul unei eficacităţi sporite. Cu alte cuvinte,

controlul exercitat de către consilierul de reintegrare asupra clientului, adică

supravegherea poate să fie susţinută dar şi consolidată prin încluderea acestuia (el sau ea)

în programe de asistare care-l ajută la depăşirea problemelor cu risc criminogen,

facilitându-i pe această cale, prin sporirea resurselor proprii, îndeplinirea condiţiilor

impuse de către instanţa de judecată.

Dintr-o asemenea perspectivă de înţelegere a simultaneităţii supravegherii şi

asistării, se întrevede în opinia mea, şansa depăşirii acelui (posibil) conflict de roluri ale

consilierului de reintegrare socială. Cu alte cuvinte, pentru că asistarea se poate face

conform reglementărilor legale numai pe baza şi în urma unei cereri scrise în acest sens, a

celui aflat în probaţiune, iar pentru că în România nu există o tradiţie şi deci

familiarizarea cu ideea şi practica asistării psiho-sociale, se impune o conştientizare şi

clarificare în acest sens a persoanei aflate sub supraveghere.Un asemenea demers de

informare pe baza căruia, în cunoştinţă de cauză să se decidă sau nu, solicitarea asistării,

este ocazia pe care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere o poate folosi pentru

a explicita rolurile sale de control şi de asistare, evidenţiind complementaritatea lor în

spiritul obiectivului urmărit prin sancţiunea neprivativă de libertate dictată de instanţa de

judecată.

5
Se va încerca în acest sens accentuarea ideii că atât prin supraveghere (control)

cât şi prin asistare se urmăreşte reintegrarea celui aflat sub supraveghere în societate,

întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Totodată,

se va sublinia şi ideea că prin asistare psiho-socială se creează premise şi resurse şi şanse

sporite în privinţa respectării măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţa de judecată.

2.2. Dimensiunea supravegherii

Se întocmeşte un dosar de supraveghere (vezi Anexa art.20 din Regulament) a

executării obligaţiilor stabilite de instanţă, ce conţine:

 hotărârea instanţei de judecată;

 planul de supraveghere

 referat de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti (când este

cazul);

 referat de evaluare solicitat de instanţă pe perioada supravegherii (când e cazul);

 rapoarte întocmite cel puţin odată la saşe luni, privind desfăşurarea supravegherii cu

referire la modul de îndeplinire a măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de instanţa de

judecată;

 raport final la încheierea perioadei de supraveghere cu concluziile referitoare la

modul de îndeplinire a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

Apoi, în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 (cinci) zile lucrătoare de la data

comunicării hotărârii judecătoreşti, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere

stabileşte locul, data şi ora primei întrevederi cu minorul sau după caz, cu persoana

condamnată.

6
La această primă întrevedere i se aduc la cunoştinţa persoanei supravegheate în

scris şi verbal cu explicaţiile de rigoare, scopul, obiectivele şi modul de desfăşurare a

supravegherii, măsurile sau obligaţiile impuse de instanţa de judecată persoanei

respective pe perioada supravegherii, precum şi consecinţele îndeplinirii sau

neîndeplinirii acestora.

I se comunică totodată şi regulile de conduită în raport cu personalul de

reintegrare socială şi supraveghere, şi cu alte persoane aflate sub supraveghere, şi

posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului când cel supravegheat consideră

necorespunzător tratamentul ce i se aplică de către consilierul responsabil de caz.

Toate aceste aspecte discutate în cadrul primei întâlniri se consemnează într-un

proces verbal semnat de consilier şi de persoana supravegheată.

Se constată prin urmare, că această primă întâlnire are mai ales un caracter

organizatoric şi informativ iar înţelegerea pe care persoana aflată în supraveghere

reuşeşte să o dobândească în legătură cu conţinutul şi derularea sentinţei impuse de

instanţa de judecată, de care depinde în mare măsură felul în care aceasta (el sau ea) o va

respecta, se realizează chiar în cadrul acestei primei întrevederi. Importanţa ei este cu atât

mai mare cu cât persoana supravegheată poate fi un minor a cărui insuficientă maturitate

emoţională şi intelectuală poate, în absenţa înţelegerii de care vorbeam, genera dificultăţi

suplimentare în derularea supravegherii.

7
3. Relaţia dintre planul de supraveghere2 , asistare sociala şi evaluarea riscului

de recidivă sau al punerii în pericol a siguranţei publice şi a celei personale a celui

aflat sub supraveghere

Procesul de evaluare a infractorilor care fac subiectul activităţii serviciilor de

reintegrare socială şi supraveghere şi pregătirea planului de supraveghere reprezintă

începutul procesului angajării acestuia (el sau ea) în efortul de schimbare a atitudinii şi

comportamentului său.

Conform lui T. Chapman şi M. Hough (1998, pg.24.) evaluarea înseamnă şi se

referă la evaluarea riscului de recidivă, a riscului punerii în pericol şi producerii de

prejudicii altora şi sieşi şi evaluarea nevoilor cu potenţial de risc infracţional.

Din această complexă evaluare rezultă un plan de acţiune care include: planul de

management al riscului, stabilirea intensităţii supravegherii şi precizarea obiectivelor şi

tipurilor de programe de asistare psiho-socială a persoanei aflate sub supraveghere.

Acest fel de evaluare ce caracterizează activitatea serviciilor de probaţiune din

Marea Britanie poate să fie un bun reper şi exemplu pentru ceea ce înseamnă un mod de

practică riguros ştiinţific şi bazat pe eficienţă; având în vedere însă, în principal ceea ce

prevede legea în cazul ţării noastre.

2
- vezi Anexa, art. 24 şi 25 din Hotărârea privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.

8
3.1. Evaluarea riscului de recidivă şi a periculozităţii

persoanei infractorului*

3.1.1. Predicţionarea riscului (fie în cazul bolnavilor psihic, fie în cazul

infractorilor, fie în orice alt caz) ridică o serie de probleme de ordin etic:

a) Câtă încredere am putea avea în aceşti "indicatori" sau dacă procedura

predictivă are destulă acurateţe pentru a se justifica utilizarea sa?

b) Multe din predicţiile făcute de profesionişti despre comportamente periculoase

vătămătoare(harmful' behaviour) conduc în mod necesar la impunerea unor

restricţii individului vizat (ex. restrângerea accesului la copii sau constrângeri

referitoare la locul în care să trăiască, refuzul eliberării condiţionate,

intensificarea nivelului supravegherii, internare obligatorie într-un spital

psihiatric etc.). Mai mult, aceste restricţii sunt impuse nu pentru ceea ce

individul a făcut deja, ci pentru ceea ce încă nu au făcut! Aceasta reprezintă

conform lui Thomas Szasz "O violare a celor mai de bază drepturi umane".

Alte probleme atât etice cât şi practice sunt şi următoarele:

 timing-ul evaluării şi utilizarea dată concluziilor;

 alegerea celui/celor care o vor "derula" (cu alte cuvinte cine face evaluarea?). Aici

Bryony Moor (autorul) e de părere că nu e recomandabil din cauza "case-worker

loyality" ca evaluarea să o facă consilierul de reintegrare, cel care este cel mai

îndeaproape implicat în caz. Motivele sunt:

*
Traducere şi adaptare după Bryony Moore (1998): Risc Assessment a practition er's quide to predicting
harmful behaviour, Whiting & Birch, London

9
- se ştie că o familiaritate crescută cu cel evaluat conduce la o percepţie redusă

a riscului pe care aceasta îl reprezintă;

- evaluarea din interior e una în care, din cauza implicării emoţionale puternice

în rezultatul evaluării, profesionistul nu o poate (implicarea) suspenda în

interesul unei decizii corecte; de aici rezultă probleme de obiectivitate, la care

soluţia este folosirea pentru evaluare a unui outsider.

În evaluarea riscului, procedura adoptată (care în opinia multora conduce la creşterea

acurateţii predicţiei) trebuie să urmeze următoarea procesualitate:

1) Definirea comportamentului ce va fi predicţionat - în primul rând este

important să ne centrăm evaluarea pe comportamentul cu potenţial de a

produce prejudicii, vătămări decât asupra individului "periculos". În acelaşi

timp trebuie evaluat individual fiecare comportament care îngrijorează pentru

că fiecare e probabil să includă factori de risc diferiţi.

2) Distincţie între probabilitatea şi costul comportamentului.

3) Conştientizarea probabilelor surse de eroare - gradul de încredere în

predicţiile noastre poate varia enorm de la o evaluare la alta. Aceasta pare să

fie un rezultat fie al tipului sau calităţii informaţiei avute la îndemână, fie al

volumului (cantităţii erorii). Erorile pot avea drept sursă:

a) persoana evaluată (meniera sa inatractivă, insuficienta reabilitate ca

ofertant de informaţii);

b) persoana evaluatorului (dificultăţi în suspendarea valorilor personale) şi

c) contextul

10
Deci nici o evaluare nu e scutită de erori însă, e posibil ca ele să fie

conştientizate constant, monitorizate şi să aibă loc ajustări.

4) Luarea în considerare atât a factorilor interni cât şi a celor externi: Aproape

orice comportament este rezultatul interacţiunii dintre caracteristici

individuale (ex. atitudini, nevoi, îndemănâri) şi caracteristici ale mediului

(solicitări, constrângeri, stresori etc.). O înţelegere a acestor două surse de

influenţă asupra comportamentul ţintă, cât şi balanţa (echilibrul) lor e foarte

importantă pentru orice predicţie.

5) Se verifică dacă au fost obţinute toate informaţiile necesare.

6) Se indentifică dacă/când specialişti sau alţi outsideri e nevoie să fie implicaţi.

O slăbiciune comună a evaluării riscului s-a dovedit a fi tendinţa de a o realiza

prin implicarea unei singure persoane sau din perspectiva unei singure

discipline. Gama informaţiilor necesare e puţin probabil să fie de găsit prin

formarea şi expertiza unei singure profesii.

7) Planificarea intervenţiilor cheie: De ex. în cazul în care resursele de care este

nevoie pentru a îndrepta probleme identificate nu sunt la îndemână,

profesionistul trebuie neapărat să formuleze solicitarea în recomandările sale.

8) Predicţionarea factorilor care este posibil să crească/scadă riscul viitor.

* *

11
3.1.2. Factori ai riscului la nivel individual

Evaluarea riscului prezentat de un individ e un proces ce implică următoarele

întrebări:

 care este comportamentul de predicţionat?

 care este probabilitatea de a apare acel comportament?

 care este probabilul cost al comportamentului?

De fapt, răspunsul la aceste întrebări înseamnă a construi o "formulare" a

comportamentului în discuţie.

O asemenea "formulare" este o propunere de model a procesului care conduce la

comportament. El îşi propune să clarifice influenţele ce predispun, alegerea victimei,

dezinhibitorii, impulsurile, declanşatorii, funcţiile şi recompensele. El îi va permite

evaluatorului să ofere răspunsuri la întrebări fundamentale precum: De ce acest

comportament? De ce în acest fel comis? De ce acum?

* *

3.1.3. Definirea comportamentului ţintă:

Poate părea evident că pentru a predicţiona probabilitatea unui comportament este

necesar mai întâi, să-l definim.

Adjectivele care descriu temperamentul (ex. "periculos") au o utilitate practică

limitată în predicţionarea unor comportamente anume. Deci evaluarea trebuie fixată mai

degrabă pe comportament, decât pe tipul de persoană.

12
E important să distingem între diferite contexte în care aparent, apar

comportamente similare. Violenţa la adresa poliţiei, de ex. poate fi foarte bine rezultatul

unor factori cauzali diferiţi de cei care influenţează abuzul fizic asupra copiilor.

Totodată, este necesar să se stabilească şi dacă, sau dacă nu, fapte aparent asemănătoare

sunt de fapt influenţate de aceeaşi colecţie de factori. (pg.34)

3.1.4. Considerarea comportamentului trecut

"Cel mai bun predictor al comportamentului viitor este comportamentul

trecut."

 Cât de des a mai apărut şi în trecut acel comportament?

Toţi ceilalţi factori fiind luaţi în considerare, cu cât a fost mai frecvent în trecut acel

comportament, cu atât e mai mare posibilitatea ca el să se repete (ex. un băutor cronic

va găsi mai dificil să renunţe la băutură decât unul ocazional, infractorii cu repetate

infracţiuni violente e ştiut că prezintă o probabilitate mare de a fi recondamnaţi).

Printre factorii care pot fi implicaţi în comportamente cu frecvenţă ridicată se numără:

- tăria impulsului

- formarea unei obişnuinţe

- un repertoriu limitat de răspunsuri

- control slab

- mediu inadecvat.

3.1.5. De-a lungul a ce perioadă de timp s-a manifestat comportamentul?

13
Când o acţiune a fost repetată de-a lungul unei mari perioade de timp şi mai ales

cu intervale scurte între incidente, există o probabilitate mai mare de recurenţă. Dar mai

sunt de luat în seamă şi alţi factori precum:

 Care este varietatea contextului în care comportamentul a avut loc?

ex. cineva care a avut şase concubine şi a fost violent faţă de una dintre ele este foarte

probabil să fie înţeles/considerat diferit de cel care a fost violent de 5, 6 ori. Deci, se

are în vedere cât de neobişnuiţi şi cât de specifici sunt factorii interni respectiv externi

ce par să fie necesari pentru ca acel comportament evaluat să apară. Atunci când el

are loc în situaţii variate şi stări mentale variate, atunci e prezintă şi semnalată o

vulnerabilitate pe termen lung.

 Care este rata comportamentului în populaţia de bază?

Înseamnă cu alte cuvinte: cât de des acel tip de comportament apare în acel grup de

indivizi.

ex. pentru a predicţiona probabilitatea atacului violent asupra unui ofiţer de

penitenciar dinspre un deţinut trebuie stabilită frecvenţa atacurilor asupra staffului în

acea închisoare. Dacă 65% dintre deţinuţi se ştie că se comportă astfel, probabilitatea

ca în viitor individul evaluat să se comporte tot aşa este în mod clar mai mare.

Totodată e important să se ţină cont şi de importanţa evaluării continue care poate să

scoate la iveală factori care re-apar şi se dovedesc influenţi comparativ cu evaluările

anterioare.

 În ce fel a fost comportamentul influenţat de comportamente anterioare?

14
După prima arestare, diferite infracţiuni şi grupe de infractori e probabil să aibă

diferite rate de recidivă şi recondamnare şi cunoaşterea acestora este un punct de

pornire important. E important să se stabilească/determine cât de severă, ce cost a

reprezentat faţă de acel individ evaluat, pedeapsa anterioară.

Deci problema cheie despre comportamentul trecut sunt:

 Cât de des a acţionat persoana în acel fel înainte?

 Care a fost perioada de timp? Cât de regulat? La ce intervale?

 În ce variante circumstanţiale?

 Există statistici utile? ex. prevalenţa comportamentului printre alţi indivizi

similari; probabilitatea renunţării sau recidivismului în cadrul acelui grup etc.

 Cum a fost afectat comportamentul de pedeapsă/alte consecinţe în trecut?

* *

3.1.6. Motivaţia comportamentului

Evaluarea făcută de specialişti este în acest caz, foarte probabil, necesară, aceştia

pot să fie de obicei: psihologi, psihiatrii, dar şi opiniile medicale generale, neurologice,

pediatrice, pot să fie relevante.

Nevoia de-a identifica impulsul primar e recunoscută mai repede în unele cazuri

decât în altele. Mulţi oameni vor accepta că furtul din magazin, de exemplu, poate apare

dintr-un număr de impulsuri altele decât cel evident material de-a obţine ceva pe nimic.

Depresia, disperarea, plictiseala şi furia pot să fie, de departe, mai semnificative.

15
Pe de altă parte, spărgătorii par mult mai probabil să fie văzuţi ca pur achizitivi în

motivaţia ce le conduce comportamentul. Aceasta se datorează în parte elementului de

agresivitate mai pronunţat în cazul spargerilor şi care reduce din simpatia evaluatorului

şi-i sporeşte înclinaţia de-a căuta alte impulsuri în infractor.

La celălalt capăt al scalei, clienţii ce induc empatie pot deseori să se convingă pe

ei înşişi şi pe evaluatori că un impuls clar, evident lipseşte.

Responsabilitatea pentru un fapt, ce revine exclusiv autorului ei, nu trebuie

niciodată să fie confundată cu influenţele asupra lui, oricât de valide şi de puternice ar fi

ele. (Bryony Moore, 1998, pg.40.) Ex. de asemenea influenţe: tată abuzator care a fost la

rândul său în copilărie victima abuzurilor.

Înţelegerea clară a motivaţiei comportamentului este esenţială nu doar în stadiul

evaluării. Intervenţiile bazate pe formulări eronate conduc spre riscul de-a fi, în cel mai

bun caz eronate, sau mai rău, dăunătoare.

Autorul dă în acest sens următorul exemplu (1998, pg.41.):

"În general, este recunoscut faptul că infractorii cu infracţiuni sexuale au o abilitate

empatică limitată faţă de victimele lor. Ei pot da o interpretare greşită comportamentului

prietenos, dându-i semnificaţia unei invitaţii sexuale, sau pot interpreta rezistenţa pasivă

drept cooperare. Intervenţia numită "victim empathy" a devenit de aceea, o parte

integrantă din programele livrate infractorilor sexuali. Uneori, mai ales când e vorba de

experienţă puţină se poate presupune automat că decât să nu se facă nici o intervenţie, să

se facă această "victim empathy" pentru că cel puţin nu-i face rău.

Din nefericire nu este aşa. Unii infractori sexuali sunt în principal motivaţi de un impuls

sadic în care excitaţia sexuală este legată de suferinţa victimei. Sporirea conştientizării

16
suferinţei e probabil să dezvolte fantezia deviantă şi să sporească probabilitatea unei

infracţiuni viitoare."

De aceea, un principiu de bază în evaluarea motivaţiei este: numai pentru că o

persoană cu o caracteristică neobişnuită sau aflată în asemenea circumstanţe are un

comportament ce produce prejudicii, nu rezultă că una o produce pe cealaltă.

Identificarea motivaţiei trebuie să includă următoarele probleme/aspecte:

 Este semnificativă o boală psihică, sau o anumită stare mentală?

Nu e suficient doar să-l întrebăm pe cel evaluat dacă suferă de o boală psihică; cele

mai multe fapte/acţiuni ale persoanei bolnave mintal sunt rezultatul factorilor fără

legătura cu boala.

O altă chestiune importantă se referă la faptul că decizia de-a lua în considerare

opinia unui psihiatru sau în general a unui medic, de obicei se ia de un nespecialist pe

probleme medicale. Iar dacă în cadrul serviciului de reintegrare şi supraveghere a

infractorilor nu avem o echipă multidisciplinară pentru a oferi acest tip de expertiză,

este bine ca membrii echipei să aibă cunoştiinţele necesare pentru a -şi da seama la

timp când cel evaluat trebuie trimis sau nu, la un medic specialist, pentru completarea

evaluării sub aspect psihiatric.

Care este influenţa învăţării din experienţele de viaţă anterioare momentului

evaluării?

17
Conform lui Bryony Moore (1998, pg.43.) în analizele făcute din perspectivă

behavioristă termenul antecedente se referă la acele evenimente din trecutul individului

care au semnificaţie asupra acţiunilor prezente.

Aceste evenimente pot să fie din trecutul mai îndepărtat ("long past") precum

experienţele din copilărie, sau antecedente proximale adică experienţe localizate în

perioade mai aproape de prezent, de exemplu, relaţiile maritale.

Experienţele pot să fie subiectiv pozitive, sau negative, sau uneori mixte. Învăţarea

din aceste experienţe poate să aibă loc în sens direct prin educaţia propriu-zisă sau

experienţa personală, sau indirect prin intermediul unor importante modele de rol.

Învăţarea poate să fie rezultatul unui singur episod semnificativ (un accident) sau al unei

perioade de timp mai îndelungate (preluarea prematură a rolului unui adult în cadrul

familiei).

În toate aceste cazuri, şi mai ales în cazul experienţelor din copilărie este important să

înţelegem precepţia individului asupra experienţelor şi evenimentelor, la momentul în

care acestea au avut loc, mai degrabă decât viziunea şi sentimentele pe care le au acum cu

privire la aceste evenimente.

Care au fost condiţiile necesare de producere a comportamentului, la momentul

respectiv?

Antecedentele includ, de asemenea, evenimente ce preced îndeaproape

comportamentul. Acestea pot să fie interne (emoţii, gânduri) sau externe (ex. situaţii,

acţiuni ale altora) şi pot exercita grade variate de influenţe.

În general, cei evaluaţi tind să accentueze importanţa factorilor externi asupra

comportamentului. Profesioniştii în schimb, ştiu că trebuie stabilită influenţa relativă a

18
ambilor factori individuali (interni) şi de mediu (externi), aceasta pentru că aproape fără

excepţie, toate acţiunile noastre sunt undeva la mijlocul influenţelor ambelor surse.

Atunci când persoana evaluată a comis mai multe fapte periculoase sub aspect

social este important să identificăm ce au în comun acele situaţii în care au avut loc

faptele. Factorii de mediu semnificativi pot să includă: cadrul, factorii stresori, prezenţa şi

comportamentul altor persoane, inclusiv a victimei, aşteptările şi solicitările la adresa

individului etc. Importanţi sunt şi factorii absenţi (persoane semnificative care nu sunt

prin preajmă, solicitări care nu au loc etc.). Consumul de alcool şi droguri este considerat

uneori un factor intern alteori unul extern.

Ce anume întăreşte comportamentul?

O definiţia acceptabilă pentru întărirea comportamentului, conform lui Moore este

următoarea: "rezultatul oricărei acţiuni care sporeşte probabilitatea ca acea acţiune să se

repete". (pg. 46.) (ex. mergem la servici pentru că suntem plătiţi pentru asta, sau pentru că

ne produce satisfacţie, sau pentru că acolo ne simţim mai bine decât în altă parte etc.).

Dar se poate întâmpla şi în sens contrar, dar cu acelaşi efect de întărire; cu alte

cuvinte, consecinţele care intenţional ar fi trebuit să aibă un efect descurajator, sau să fie

experimentate ca neplăcute, de fapt, uneori conduc la întărirea comportamentului. ( ex. un

copil care obţine cu dificultate atunci când se comportă bine un răspuns pozitiv de la

părinţii săi, e probabil să considere chiar şi o reacţie nervoasă, furioasă a părinţilor mai

întăritoare decât indiferenţa, chiar dacă, în mod superficial acest lucru îl supără).

Comportamentul infracţional în mod firesc, atrage după sine rezultatele unor

costuri semnificative, fie ele legale, sociale sau emoţionale. Se ştie ca pentru ca

19
infracţiunea să fie repetată , întărirea trebuie să exceadă, să întreacă pedeapsa, dar este de

asemenea dificil de determinat în ce fel.

Frecvent, spune Moore, răspunsul constă în puternicul efect al celerităţii, al

caracterului imediat al efectului pe care-l determină comportamentul. O recompensă,

sau o pedeapsă urmând instantaneu faptei, tinde să aibă mult mai mult efect asupra

comportamentului ulterior, decât o recompensă/pedeapsă amânată.

Pentru fiinţa umană unul dintre beneficiile creşterii, dezvoltării este că ea tinde să

fie tot mai mult influenţată de consecinţele pe termen lung, decât de câştigurile

immediate. Oamenii care nu şi-au dezvoltat această abilitate, sau cei al căror control

normal este slăbit de cirmcumstanţe, e probabil să fie dominaţi de perspectiva unei

gratificaţii immediate.

Trebuie să mai amintim că evaluarea riscului unui comportament prejudiciator,

vătămător din punctul de vedere discutat mai sus, pune în evidenţă şi chestiunea,

principiul întăririi negative. Ea nu înseamnă, cum uneori se crede, pedeapsă, ci se referă

la efectul de recompensă sau eliberare/liniştire de după o experienţă neplăcută. Astfel

eliberarea de anxietate, plictiseală sau disconfort, reprezintă unul dintre cei mai puternici

întăritori ai comportamentului. Atenţie, există comportamente (cele adictive de exemplu)

care ele însele creează deopotrivă şi disconfortul şi eliberarea de disconfort.

Mai sunt şi alte comportamente care sunt întărite pentru că ele asigură eliberarea

de anxietate; e vorba aici de distracţie, asumarea de riscuri, evitarea (ex. fuga de acasă,

furia şi violenţa şi auto-mutilarea ca alternativă la o furie inacceptabilă). Multe dintre

acestea pot dezvolta obişnuinţe iar cauza originală a anxietăţii rămâne astfel undeva

departe, în urmă. Întărirea comportamentului devine apoi internalizată (te face să se simţi

20
mai bine, deşi, nimic nu s-a schimbat), iar comportamentul se generalizează la situaţii

noi, unde el este inadecvat şi ineficient (Moore, 1996, pg. 48.).

O altă chestiune care trebuie adusă în discuţie în cadrul evaluării, este

normalitatea/devianţa impulsului, şi legat de această delimitare, conştientizarea confuziei

care se naşte între nevoile originale şi comportamentele indezirabile, învăţate.

În orice evaluare, să spunem, a riscului social, se include şi criteriul după care

motivaţia de a comite un fapt ce produce prejudicii fizice, nu este suficientă în sine pentru

a face predicţii în legătură cu cine va comite şi cine nu va comite de fapt un asemenea

act. Cu alte cuvinte, trebuie să ne punem întrebarea: atunci când a avut loc

comportamentul incriminat impulsul motivaţional a crescut sau controlul s-a diminuat?

Atunci când vorbim de controlul sau autocontrolul unei persoane, punctul de

pornire e bine să fie evaluarea cadrului său moral de referinţă.

Atenţie însă, la situaţiile în care subiectul evaluării aparţine unei alte culturi sau

subculturi, în raport cu evaluatorul. Este adevărat că acest lucru nu schimbă caracterul

ilegal sau periculos al comportamentului, însă permite o înţelegere mai completă a

eficienţei auto-controlului, a impulsurilor motivaţionale şi a nivelului devianţei.

Totodată, e bine să se reamintească ca o regulă generală, faptul că pare mai uşor

să se restabilească un cod moral eficient pentru comportamentele cheie acolo unde deja

există un sistem moral care funcţionează bine, în alte arii ale vieţii individului.

Pentru cei cu o apreciere scăzută (sau lipsă a ei) a ceea ce e bine şi rău în ce

priveşte lucrurile importante, abilitatea lor dovedită de a adera la reguli întărite de

perspectiva pedepsei, va fi primordial luată în considerare în evaluarea unui risc viitor.

21
Empatia faţă de victimă

Pentru cei mai mulţi oameni, un puternic factor de auto-control îl reprezintă

empatia. Astfel, în copilărie, educarea morală prin invocarea empatiei (cum te-ai simţi tu

dacă cineva ar face ce i-ai făcut tu?) este deseori pusă în legătură, zice Moore, cu

conştientizarea acceptabilităţii sociale (ce vor crede oamenii despre tine când vor afle ce

faci tu?).

Experienţele pe care un individ le acumulează în viaţă influenţează, după cum se

ştie capacitatea sa empatică. Astfel, cei care au fost victime ale unor tratamente

dureroase, abuzive vor avea o mai mare empatie faţă de cei care au suferit în mod similar.

Există totodată şi exemple/situaţii diametral opuse; e vorba de acei indivizi care,

învaţă de pe urma unei experienţe traumatizante să se identifice cu partea mai puternică şi

în acelaşi timp, să se distanţeze de victima aflată în suferinţă. Acest lucru nu presupune

desigur mai mult decât faptul că aceşti indivizi, cei mai mulţi dintre ei se vor simţi doar

inconfortabil, nu vor simţi simpatie sau vor fi critici atunci când vor mai întâlni

victimizarea.

În mod clar, nu toţi cei care comit fapte ce produc vătămări, au fost ei înşişi

brutalizaţi. Mai mult, capacitatea lor empatică faţă de victime va varia şi se cere prin

urmare înţeleasă.

Inclusiv, e bine să nu uităm, faptul că se cere înţeleasă influenţa reală pe care

victima a avut-o în comiterea comportamentului periculos, vătămător. Fără a cădea însă,

în capcana falselor "raţionalizări". În acest sens se impune, în opinia mea precizarea

esenţială pe care o face Moore în ceea ce priveşte distingerea corectă a contribuţiilor

individuale la comiterea unei infracţiuni cu violenţă: "… o distincţie importantă trebuie

22
făcută între influenţă şi responsabilitate. Responsabilitatea pentru un act/fapt aparţine în

întregime persoanei care a comis fapta. Influenţa asupra comiterii faptei însă, vine

dinspre un număr de surse, inclusiv dinspre victimă, şi poate varia în importanţă de la

(influenţă) periferică până la o influenţă necesară pentru comiterea faptei" (1996, pg.71.).

După această prezentare destul de detaliată a unora dintre principalele aspecte

vizate printr-o evaluare a riscului, cu referire în principal la riscul unui comportament ce

produce vătămări, să trecem la discutarea unui set de aspecte esenţiale în munca de

probaţiune, în cazul evaluării riscului social.

3.2. Riscul social exprimă o gamă de probleme referitoare la persoana

infractorului şi la comportamentul său, având o cuprindere mai mare decât evaluarea

riscului de recidivă. Astfel, prin spaţiul problematic circumscris, o asemenea evaluare

permite şi evaluarea resorturilor care indică riscul de recidivă eventual, dar şi motivaţia

pentru schimbare, indicându-se şi resursele de bază în acest sens. Totodată, evaluarea

riscului social are în vedere mai explicit implicaţiile la nivel social ale comportamentului

infracţional.

În virtutea acestor caracteristici şi atribute, evaluarea riscului social, inclusiv deci

a riscului de recidivă (a se vedea în acest sens materialele din Anexă) se utilizează în

următoarele scopuri în cadrul activităţii serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere:

1) la stabilirea gradului de intensitate al supravegherii infractorului;

2) la stabilirea conţinutului planului de supraveghere a infractorului;

3) la stabilirea măsurilor de management al riscului;

23
4) la stabilirea unei strategii şi a unor activităţi de asistare psihosocială a

infractorului.

În legătură cu dimensiunea evaluării referitoare la riscul de recidivă, trebuie

menţionaţi factorii asociaţi recidivei:

 nivelul motivaţiei celui evaluat pentru renunţarea la comiterea de noi

infracţiuni;

 conştientizarea impactului infracţiunii asupra victimei;

 autocontrolul (managementul agresivităţii) atât sub aspectul prezenţei, dar şi,

al nivelul de autocontrol;

 deprinderile sociale, mai ales cele care ajută la relaţionări interpersonale

adecvate;

 existenţa unei locuinţe;

 presiunea din partea grupului de prieteni; rezistenţa celui evaluat faţă de

această presiune;

 relaţionarea cu familia;

 resursele financiare;

 posibilitatea obţinerii şi menţinerii unui loc de muncă;

 competenţe de scris şi citit;

 sănătate fizică;

 compentenţe rezolutive;

 alte nevoi.

Se pot, cred, concluziona pe baza tuturor celor arătate cu privire la munca de

evaluare a riscului, următoarele:

24
Evaluarea riscului social cuprinde pe de o parte evaluarea riscului de recidivă iar

pe de altă parte cuprinde şi evaluarea riscului unui comportament periculos, vătămător,

fie la adresa altor persoane, fie la adresa propriei persoane a celui evaluat.

O asemenea evaluare ţinteşte prin urmare, atât riscul de recidivă, cum arătam

deja, cât şi nevoile cu potenţial infracţional, inclusiv sub aspectul periculozităţii. Astfel,

ca urmare a muncii de evaluare pe fiecare (sau pe unele) dintre dimensiunile sale, vor fi

indentificaţi atât aşa numiţii factori statici de risc (vârsta, trecutul infracţional,

caracteristicile infracţiunii), cât şi factorii de risc dinamici, cât şi motivaţia pentru

schimbare*, evidenţiindu-se astfel şi nivelul integrării comunitare.

Pentru a avea o imagine sintetică vom utiliza categoriile propuse de către

Kemshall (1998) cu referire la interpretarea evaluării riscului:

Categoria I. Categoria II.


Risc ridicat, motivaţie Risc ridicat, motivaţie
scăzută, receptivitate ridicată, receptivitate
ridicată crescută

Categoria III. Categoria IV.


Risc scăzut, motivaţie Risc scăzut, motivaţie
ridicată, receptivitate scăzută, receptivitate
ridicată scăzută

*
aici motivaţia se referă la atitudinea infractorului faţă de schimbarea comportamentului său; receptivitatea
se referă la abilitatea infractorului de-a se angaja în programe de asistare cognitiv-comportamentale.

25
Astfel, mulţi infractori consideraţi cu risc scăzut este probabil să dovedească

nevoi criminogene precum:

 relaţii familiale limitate şi suport familial limitat;

 probleme de educaţie şi de angajare într-un loc de muncă;

 absenţa unor activităţi de timp liber, constructive.

Infractorii consideraţi persistenţi sau cu risc ridicat pot să aibă pe lângă nevoile

mai sus menţionate şi alte nevoi cu potenţial infracţional precum1:

 motivaţie antisocială, gândire şi definire a situaţiilor distorsionate, ce menţin şi susţin

infracţionalitatea;

 asocieri anti-sociale, prieteni cu conduite şi/sau atitudini anti-sociale;

 marginalizarea în raport cu relaţionări pro-sociale, resurse şi activităţi pro-sociale;

 deficit de deprinderi cognitive, cum ar fi cele rezolutive şi de gândire critică;

 deficit de deprinderi interpersonale cum ar fi empatia, autocontrolul şi rezolvarea

conflictelor;

 dependenţă de alcool şi /sau droguri;

 şomaj şi venituri scăzute;

 lipsa locuinţei;

 problemă de sănătate mentală.

În schimb infractorii persistenţi, care însă încearcă desprinderea de infracţiune, e mai

probabil să prezinte următoarele caracteristici:

 o apreciere a naturii problematice a comportamentului lor;

1
adaptare şi traducere după T. Chapman şi M. Hough, Evidence Based Practice, a quide to effective
practice (1998, pg. 33.)

26
 un sens al creşterii responsabilităţii personale faţă de propriul

comportament;

 motivaţie pentru dezvoltarea conştiinţei de sine şi a deprinderilor

necesare pentru o viaţă în respectul legii;

 valorizare a relaţionărilor şi activităţilor pro-sociale.

În concluzie, ţinând cont de importanţa şi efectele în planul eficienţei muncii de

reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor, a evaluării riscului social, activitatea de

supraveghere în comunitate a infractorilor se construieşte pe baza şi în lumina

informaţiilor rezultate din munca de evaluare a riscului.

Astfel, în conformitate cu Secţiunea III (supravegherea în comunitate) din cadrul

normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei 92/2000 (a se vedea Anexa) în

activitatea lor consilierii de reintegrare vor avea de parcurs un proces complex, pe baza

unei metodologii de muncă ale cărei dimensiuni vor fi schiţate în continuare.

3.3. Aşa cum reiese din documentul1 referitor la normele metodologice (vezi

Anexa), planul de supraveghere include un capitol aparte "privind nevoile sau

problemele identificate ale persoanei supravegheate şi riscul săvârşirii din nou a unor

infracţiuni sau al punerii în pericol a siguranţei publice" (pg. 8.). Prin urmare, elementele

de evaluare, inclusiv a riscului de sinucidere sau autovătămare, pe care l-am analizat în

paginile anterioare, reprezintă piese de bază în cadrul metodologiei de realizare a planului

de supraveghere.

1
Regulament de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2000 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate

27
În funcţie de datele ce rezultă în urma evaluării riscului, în funcţie de gradul de

risc indentificat, de numărul şi natura măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de către

instanţa de judecată şi nu în ultimul rând, în funcţie de nevoile indentificate ale persoanei

supravegheate se determină metodele de supraveghere (ex.: colaborarea cu familia,

voluntarii comunitari, şi reprezentanţii societăţii civile, organizaţii guvernamentale şi

neguvernamentale, vizite la domiciliu, legături cu resurse comunitare de natură

educaţională şi/sau vocaţională).

Acestea vor trebui să fie specifice obiectivului primordial al supravegherii şi anume

controlul. Controlul se referă la:

 participarea persoanei aflate sub supraveghere (el sau ea) la întrevederile cu

consilierul de reintegrare socială şi supraveghere;

 respectarea de către persoana supravegheată a obligaţiei de a anunţa în prealabil

serviciul de reintegrare socială şi supraveghere în legătură cu orice schimbare de

domiciliu, reşedinţă, sau locuinţă, despre orice deplasare ce depăşeşte opt zile,

comunicând noua adresă, numărul de telefon şi după caz, data întoarcerii;

 respectarea obligaţiei de a comunica şi justifica serviciului de reintegrare socială şi

supraveghere orice schimbare a locului de muncă*;

 respectarea de către persoana supravegheată a obligaţiei de a comunica serviciului de

reintegrare socială şi supraveghere, informaţii privind mijloacele sale de existenţă;

 desfăşurarea de către persoana supravegheată a unei activităţi sau a unui curs de

învăţământ sau de calificare (în cazul în care prin hotărârea instanţei se solicită acest

lucru);

*
toate comunicările se fac în scris, iar consilierul de reintegrare socială şi supraveghere este obligat să
verifice autenticitatea informaţiilor, venite de la persoana supravegheată

28
 vizite inopinate ale consilierului de reintegrare socială şi supraveghere la domiciliul

celui supravegheat pentru a constata starea de fapt;

 verificări periodice pentru a stabili dacă persoana supravegheată respectă interdicţia

sau interdicţiile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată;

 avertizează în scris persoana supravegheată în cazul în care aceasta se află în locul

sau locurile a cărei/căror frecventare i-a fost interzisă;

 verificări periodice pentru a stabili dacă persoana supravegheată respectă obligaţia de

a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanţa de judecată;

 verifică modul de respectare a obligaţiei de a nu conduce nici un vehicul sau

anumite vehicule, corespunzător hotărârii instanţei;

 verifică dacă persoana supravegheată se supune măsurilor de control, tratament sau

îngrijire stabilite prin hotărârea instanţei de judecată, inclusiv dacă respectă

programul de tratament şi în ce măsură acesta este eficient;

 constată, urmăreşte şi verifică modul în care sunt respectate obligaţiile prevăzute la

art. 103 alin. 3., lit. a)-c) din Codul Penal stabilite în sarcina minorului de către

instanţa de judecată (vezi Anexa, Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei

Guvernului 92/2000, pg. 9-10.).

Obiectivul acitivităţii de supraveghere în comunitate a infractorilor sancţionaţi cu

pedepse neprivative de libertate, este prin urmare centrat în principal pe control. Trebuie

însă remarcate elementele sau aspectele ce vizează, în mod complementar, asistarea

acestor persoane care au comis infracţiuni.

Munca de asistare a persoanei aflate sub supraveghere are câteva capete de pod încă

în spaţiul propriu-zis al supravegherii (a se vedea continuarea şcolarizării, calificarea şi

29
recalificarea profesională, tratamente pentru dezintoxicare etc.). Totodată, asistarea psiho-

socială, destul de stângaci şi impropriu, în opinia mea, denumită în Regulament (vezi

Anexa) "Asistenţa şi consilierea" (!?) reprezintă sau mai bine spus poate reprezenta, o

direcţie de activitate importantă, în măsura în care există o solicitare scrisă din partea

persoanei supravegheate…

Observăm pe această cale, faptul că paradoxal, deşi serviciile se numesc de

reintegrare socială şi supraveghere, partea de intervenţie psiho-socială făcută conform

exigenţelor în materie, concretizabilă în programe de asistare specifice nevoilor şi

problemelor cu caracter criminogen ale infractorilor, programe de care depinde de fapt

atingerea scopului reintegrării sociale, deci tocmai aceste as*pecte esenţiale sunt lăsate în

seama opţiunii persoanei supravegheate. Acest lucru mi se pare cu atât mai neinspirat cu

cât, deocamdată, la noi în ţară, în rândul populaţiei nu există o informare şi o

familiarizare corespunzătoare în legătură cu posibilităţile, conţinutul şi finalitatea

programelor de asistare psiho-socială, cu atât mai puţin când beneficiari sunt infractorii.

Ca urmare, intervenţiile cu trimitere directă la reintegrarea socială a celor care au comis

infracţiuni, vor ajunge să reprezinte o dimensiune a muncii consilierilor de reintegrare

socială, numai în măsura în care aceştia vor reuşi să explice persoanelor supravegheate

(atenţie la capcana manipulării) ce ar presupune, în fiecare caz în parte asistarea, pentru

ca aceste persoane, în cunoştinţă de cauză să decidă dacă asistarea o vor solicita sau nu.

Asistarea, aşa cum rezultă şi din prevederile Regulamentului (vezi Anexa pg. 11-12.)

atinge, atât din punctul de vedere al evaluării pe care se întemeiează, cât şi din punctul de

*
toate comunicările se fac în scris, iar consilierul de reintegrare socială şi supraveghere este obligat să
verifice autenticitatea informaţiilor, venite de la persoana supravegheată

30
vedere al intervenţiei propriu-zise, aspectele cele mai sensibile de care depinde o

veritabilă reintegrare şi reinserţie socială, cum ar fi de exemplu:

 corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minori sau

persoane condamnate a faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia, şi asumarea

responsabilităţii pentru fapta comisă; prin dezvoltarea motivaţiei pentru schimbare;

 sprijinirea condamnatului sau a minorului în vederea satisfacerii nevoilor sociale

referitoare la educaţie, pregătire profesională, loc de muncă ş.a.m.d.

În încheierea cursului aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că activitatea serviciilor

de reintegrare socială şi supraveghere, a consilierilor de specialitate presupune nu numai

cunoaşterea şi respectarea legislaţiei în materie, dar în egală măsură solicită existenţa

unui bagaj cât mai bogat şi complet de cunoştinţe şi îndemănâri profesionale formate şi

exersate în munca cu această categorie specifică de persoane care sunt infractorii.

31
BIBLIOGRAFIA
1. BARRY, J., McGURK, D., THORNTON, D.(ED.): Applying Psychology to
Inprisonment. Theory and Practice, London, 1987
2. BOUDON, A. (coord.), 1997, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti
3. CHAPMAN, T., HOUGH, M. (1998): Evidence Based Practice A Guide to Effective
Practice, London, Home Office Publications Unit
4. COOK,D.J., HOWISON,B.J.: Psychology in Prisons, London, New York, 1993
5. FOUCAULT, M., 1997, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Humanitas, Bucureşti
6. HEIDESOHN, F.: Women and Crime, London, 1986
7. LOCKE, T.: A New Approach to Crime in the 1990's, Planning Responses to Crime,
London 1992
8. LUPTON, C., GILLESPIE, T.:Working with Violence, London, 1994
9. MOORE, B., (1996): Risk Assessment: A Practitioner's Guide to Predicting Harmful
Behaviour, London, Whiting & Birch Ltd.
10. SMITH, A. B., BERLIN, L.: Treating the Criminal Offender, New York, 1988
11. SMITH, D.: Criminology for Social Work, London 1995
12. VASS, A.: Alternative to Prison, Punishment, Custody and the Community,
London 1990

32
Anexa

Evaluarea Riscului la Nivel Individual*


(algoritmul unităţilor tematice)
 Definiţia comportamentului ţintă
 Probabilitatea recurenţei
 Comportamentul anterior (trecut):
- tip şi frecvenţă;

*
Sursa: B. Moore, 1996, pg. 133.

33
- predicţia la nivelul populaţiei de apartenenţă.
 Impulsul motivaţional:
- formulări (inclusiv tipologii);
- boli mintale/stări emoţionale;
- influenţe ale unor aspecte anterior învăţate;
- condiţii necesare/declanşatori;
- surse de întărire,
- impuls deviant vs normal.
 Control şi dezinhibatori:
- existenţa codului moral;
- empatie faţă de victimă(e);
- înţelegerea problemelor,
- distorsiuni cognitive;
- impulsivitate;
- abuz de substanţe.
 Infracţionalitatea anterioară:
- recunoaşterea impulsului
- acceptarea ciclului de risc;
- recunoaşterea unui risc viitor;
- stadiul motivaţional.
 Costul comportamentului:
- faţă de victima(e) potenţială (e);
- faţă de cel evaluat;
- faţă de profesioniştii implicaţi în evaluare.
Chestionar de evaluare a riscului social

Itemi Opţiuni
1. Numărul adreselor schimbate în ultimul an 0 = nici una
2 = una
3 = două sau mai multe
2. Situaţia profesională în ultimul an 0 = angajat cu loc de muncă stabil
1 = şomer sau angajat temporar

34
2 = neangajat şi fără posibilităţi de
angajare (fără calificare profesională)
3. Atitudinea faţă de munca de reintegrare 0 = client motivat pentru schimbare
socială şi supraveghere şi motivaţia pentru 3 = client motivat dar nu e capabil să-
schimbare şi asume responsabilitatea socială şi
faţă de faptă
5 = client nemotivat pentru schimbare
4. Consum de alcool şi/sau drog 0 = consum care nu este în legătură cu
infacţiunea
1 = există o relaţie posibilă între
consum şi activitatea infracţională
2 = legătură clară între consum şi
activitate infracţională
5. Vârsta la prima condamnare (ca minor şi la 0 = 24 de ani sau mai mult
vârsta adultă) 2 = 20-23 de ani
4 = 19 ani sau mai puţin
6. Numărul condamnărilor anterioare la 0 = nici una
pedepse neprivative de libertate 4 = una sau mai multe
7. Numărul revocărilor pentru condamnări 0 = nici una
neprivative de libertate anterioare 4 = una sau mai multe
8. Tipul infracţiunii pentru care este 1 = infracţiuni cu pericol social redus
sancţionat penal actualmente 3 = infracţiuni cu pericol social
crescut

Nivelul de risc social în funcţie de scorul total de risc:


1. scorul 0 - 7 = nivel de risc social minim;
2. scorul 8 - 14 = nivel de risc social mediu;
3. scorul 15 şi peste = nivel de risc social maxim.

35