CRIMINALISTICA = ştiinţa care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice

pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea probelor judiciare,

efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul identificării făptuitorilor şi
administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.
Metode specifice criminalisticii
a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale
de probă;
b. examenele comparative;
c. realizarea experimentelor;
d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificărilor;
e. elaborarea versiunilor şi ipotezelor.

1. Cercetarea locului faptei (anumite particularități)

O activitate tactica de o importanta esentiala in instrumentarea oricarei infractiuni,
indiferent de modul in care organele sunt sesizate. Cercetarea la fata locului este reglementata
de Codul de procedura penala.
Fata locului sau locul săvârşirii infracţiunii = se inţelege locul unde s-a desfăşurat
activitatea infracţională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia".
(conform Art.30. alin. 4 din vechiul C.Pr.Pen.) + Lato sensu - "locul faptei " mai cuprinde
 zonele apropiate
 alte zone unde s-a pregătit activitatea infracţională
 căile de acces şi de retragere.
Importanta – procedeu probator esential pentru aflarea adevarului. Deplasarea
organului de cercetare penala la fata locului este una dintre cele mai eficiente masuri
procedurale, care contrbuie in mod decisiv la aflarea adevarului in cadrul procesului penal –
atat organul de cercetare penala, impreuna cu procurorul au posibilitatea de a face cercetari la
fata locului, cat si instanta de judecata, in faza de judecata. Importanta este data si de faptul ca
exista unele infractiuni care nu pot fi solutionate fara cercetare la fata locului – omor, furt,
talharie, distrugere, etc. Nu este numai un act initial de umarire penala, ci o activitate cu
caracter imediat si de neinlocuit, in multe situatii fiind aproape imposibil de repetat, in
aceleasi conditii si cu aceleasi rezultate - de ex la omor, este cea mai importanta parte a
cercetarii cauzei penale + locul faptei este cel mai bogat in urme.
Se dispune de organele de cercetare penala in faza de urmarire penala si de instanta in
faza de judecata, cand este necesara constatrea directa in scopul detrminarii sau clarificarii
unor imprejurari de fap ce prezinta importanta pt stabilirea adevarului – art 192 cpp. Cele
doua tipuri de cercetare nu au aceeasi intindere sau semnificatie probatorie – dar totusi ca si
semnificatie, la fel de importanta. Totul se consemneaza intr-un PV, conform CPP.
Se dispune prin rezolutie motivata, in prinipiu dupa inceperea urmaririi penale in rem,
iar in faza de judecata, prin incheiere, cu citarea partilor si in prezenta procurorului, cand
parcticipara acestuia la judecata este obligatorie.
Obiectivele cerceterii la locul faptei:
 Verificarea existenţei faptei şi precizarea naturii juridice a acesteia: infracţiune sau altă
faptă
 Culegerea datelor şi informaţiilor necesare identificării autorului (autorilor) faptei - modul
de operare, numarul de persoane care au luat parte
 Descoperirea, fixarea şi ridicarea probelor materiale necesare dovedirii vinovăţiei
autorilor prezumtivi.
 Identificarea eventualilor martori
 Desprinderea de concluzii corecte
Echipa – procuror, politia judiciara si medicul legist cand este cazul sau reprezentant al
inspectoratului teritorial de munca.
Reguli
Se efectueaza cu maxima urgenta – imediat dupa ce organul de urmarire penala a fost
sesizat – exista pericolul producerii unor modificari, disparitii, degradar + posibilitatea de a
identifica enetualii martori oculari, fara a se exclude posibilitatea de a surprinde chiar autorul
in flgrant.
Se efectueaza in mod complet si detaliat – obiectivitate, constiinciozitate, cercetare sub
toate aspectele (de ex – pare sinucidere, sa se cerceteze daca nu cumva este un omor disimulat
prin sinucidere). Importanta fiecarui detaliu – cu precadere urmelor, indeosebi a celor latente
si a microurmelor – profesionalism + rabdare + tehnologie adecvata.
Fixarea integrala si obiectiva a rezultatelor cercetarii – o conditie esentiala pt o cercetare
temeinica, de buna calitate. Incheierea unui PV – descris in mod amanuntit si cu precizie,
conform art 195 cpp – situatia locului faptei, urmele, obiectele examinate, etc. Obiectiv,
complet, clar si precis + terminologie conforma cu dreptul procesual penal.
Conducerea si organizarea eficienta a activitatii de cercetare la fata locului – conducere
unica (procurorul), conlucrare si colaborare, informare permanenta a conducatorului, care va
centraliza si analiza toate datele obtinute.
Primele masuri tactice
- Determniraea locului savarsirii faptei, punerea lui sub paza si protejarea urmelor –
o masura esentiala pentru pentru a se evita modificarea locului savarsirii infractiunii sau
distrugerea urmelor.
- Fixarea imprejurarilor
- Acordarea primului ajutor victimelor – prioritate fata de orice alte interese, chiar daca
implica distrugerea de urme = o indatorirre umana, dar si prevaute de lege (infractiunea de
lasare fara ajutor).
- Prevenirea sau inlaturarea unor pericole iminente – explozii, inundatii, accidente
rutiere, navale, aeriene – initial salvarea victimelor si prevenirea extinderii pagubelor
produse.
- Retinerea persoanelor suspecte, sau in caz de infractiune flagranta, oprirea din
actiune, prinderea si identificarea faptuitorului/lor
- Identificarea martorilor oculari sau a altor persoane ce pot oferi informatii
semnificative - despre victima, agresor, imprejurarile in care s-a comis fapta.
- Notarea persoanelor găsite la faţa locului şi a altor date utile cercetărilor: ora, data,
condiţii atmosferice etc.
- Aşteptarea echipei de CFL, raportarea măsurilor luate şi a schimărilor survenite la
locul faptei.

Etape (secvenţe) principale ale C.F.L.

1. Activităţi pregătitoare – cele de mai sus
2. Cercetarea propriu-zisă
a. Faza statică (nu se schimbă poziţia obiectelor şi urmelor)
i. delimitarea şi orientarea de ansamblu a locului faptei
ii. stabilirea martorilor asistenţi
iii. stabilirea căilor de acces şi sectorizarea L.F.
iv. fixarea ansamblului L.F. prin foto,video şi descriere
v. descoperirea şi marcarea urmelor
vi. prelucrarea urmei odorologice
vii. efectuarea măsurătorilor
viii. interpretarea urmelor (I)
 b. Faza dinamică (se poate schimba poziţia urmelor şi obiectelor – deci este o
examinare mai amanuntita, laborioasa, a fiecarui obiect, corpul victimei, articipa
toti membrii echipei)
i. examinarea fiecărui obiect şi urmă;
ii. examinarea detaliată a victimelor
iii. fixarea detaliilor prin foto,video şi descriere
iv. verificarea urmelor la cartotecile criminalistice
v. interpretarea urmelor (II) şi clarificarea unor împrejurări controversate
(negative)
vi. ridicarea şi ambalarea urmelor
vii. experimente, reconstituiri parţiale
viii. întocmirea schiţelor
ix. încheierea procesului-verbal de cercetare la faţa locului
x. fixarea detaliilor prin foto,video -ridicarea şi ambalarea urmelor
c. Pe parcursul celor două faze ale cercetării propriu-zise, paralel cu activităţile
tehnico-stiinţifice, se mai desfăşoară:
i. investigaţii,
ii. audierea victimelor şi martorilor
iii. verificarea suspecţilor.
3. Finalizarea cercetării
a. Reluarea (repetarea) cercetării locului faptei;
b. Întocmirea planşelor foto;
c. Întocmirea rapoartelor de interpretare a urmelor;
d. Dispunerea contatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor;
e. Întocmirea rapoartelor de c.t.s. şi expertiză;
f. Realizarea şi multiplicarea portretelor- robot;
g. Darea în urmărire generală a obiectelor furate şi a persoanelor suspecte
ERORI faza de pregatire
 Planificarea defectuoasă sau nerespectarea planificării;
 Neasigurarea mijloacelor tehnice necesare (autolaborator, truse, mijloace de iluminare,
materiale consumabile etc)
 Neluarea „primelor măsuri”,
ERORI faza de cercetare
 Delimitarea greşită a perimetrului cercetat şi neextinderea acestuia peste limitele
iniţiale.
 Superficialitate în examinare. Absenţa sectorizării soldată cu nedescoperirea tuturor
urmelor; Efectuarea CFL în lipsa unor martori asistenţi;
 Efectuarea defectuoasă a măsurătorilor sau lipsa acestora. Neîntocmirea schiţei în
situaţia în care aceasta se impunea;
 Neglijarea activităţii de interpretare a urmelor sau neconsemnarea rezultatelor
interpretării
 Marcarea necorespunzătoare a urmelor şi corpurilor delicte sau neglijarea operaţiunii
de marcare în totalitate;
 Executarea defectuoasă a fotografiilor şi înregistrărilor video;
 Neglijarea obţinerii amprentelor de comparaţie de la persoanele care aveau acces
„legal” în locul faptei
 2. Ce conține trusa criminalistica?
Tehnica criminalistică, după cum arată şi numele, studiază mijloacele tehnice folosite
de organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor, în
analiza şi interpretarea acestora la fata locului sau în laborator.
Mijloacele tehnice sunt grupate, în general, în trusa de anchetă sau de cercetare penală
cu care este dotat fiecare organ de urmărire penală în cercetarea locului faptei. Această trusă
cuprinde patru compartimente conţinând strictul necesar în cercetarea locului faptei, şi anume:
1. un compartiment fotografic
2. unul traseologic
3. cu rechizite pentru desen
4. unul cu o serie de instrumente ajutătoare pentru pătrunderea într-un loc închis sau pentru
forţarea anumitor obiecte.
Asadar, trusele criminalistice contin: instrumente, substante si obiecte necesare
aplicarii unor metode tehnico-criminalistice in procesul cercetarii la fata locurlui, care sunt
iintroduse in valize speciale, genti sau alte ambalaje pentru a le asigura trasportul in bune
conditii. Dotarea acestora s-a imbunatatit de-a lungul timpului, pentru a raspunde cerintelor si
standardelor din domeniu.
Dupa criteriul naturii instrumentelor pe care le contin – universala si cu destinatie
speciala. Mai pot fi clasificate si dupa criterii: dotare, domeniul de utilizare, tehnologia
utilizata,destinatia si regimul de utilizare.
1. trusele universale  materiale si instrumente pentru executare principalelor activitati
tehnico-criminalistice de la locul faptei = instrumentarul pentru cautarea, descoperirea,
relevarea si transferarea urmelor papilare, pentru executare mulajelor, pentru amprentarea
persoanelor si cadavrelor, pentru marcarea locului investigat si efectuarea unor masuratori,
pentru intocmirea schitelor si a unot desene + instrumentar cu intrebuintari multiple. Mijloace
tehnice  aparat laser portabil, aparat de filmat, de inregistrare audio, detectoare, echipament
pentru protectie.
2. truse cu destinatie speciala:
- trusa foto – aparat foto si accesorii
- trusa cu substante chimice pentru marcare – marcarea diferitelor obiecte, valori sau
regiuni anatomice ale corpului uman, cuprinde si mijloacele tehnice necesare prepararii si
aplicarii, dar si verificarii rezultatelor.
- trusa pt examinarea cadavrelor neindentificate – substante si materiale necesare pentru
toaletarea sau restaurarea fizionomiei cadavrului, daca este posibil, identificarea acestuia si
accesorii
- trusa pentru testarea drogurilor – tuburi cu reactivi pt identificarea drogurilor dupa
reactiile de culoare si pungi de polietilena pt recoltarea unor produse sau substante suspecte
de a face parte din categoria drogurilor de risc sau de mare risc.
- trusa pt relevarea urmelor papilare – de mai multe feluri
Trusa tip detectiv – cautarii si relevarii rapide, compacta, de buzunar, intr-un etui
Trusa tip tehnician – unitatilor cu situatie operativa nu foarte incarcata, complexitate medie
Trusa scott – unitati de politie cu un numar mare de infractiuni
Trusa expert – ofera aproape toate metodele de relevare a urmelor papilare + intreg
echipamentul pt aplicarea acestora
Trusa Krimesite Imager – utilizeaza tehnologia de intensificare a imaginii reflectate sub
incidenta radiatiilor UV pentru a localiza urmele papilare care sunt invizibile pe suprafete
netede fara utilizarea prealabila a tratamentelor cu pulbere, subst chimice sau vapori.
Altre truse cu destinatie speciala: truse pentru mulaje, truse pentru ridicare electrostatica a
urmelor de incaltaminte, trusa pentru recoltarea mocroparticulelor, trusa pentru cercetarea
incendiilor, trusa pentru recoltarea urmelor de la incendii si explozii.
 3. Urmele
O activitate infractionala produce modificari in medul incojurator, vizibile sau in stare
latenta, care poarta denumirea de urme. Descoperirea si interpretarea acestora constituie
activitati esentiale ale identificarii autorilor si la aflarea adevarului. Asadar, studiul urmelor
reprezintă partea cea mai consistentă a tehnicii criminalistice. Ştiinta care se ocupă de studiul
urmelor poartă denumirea de traseologie (din limba franceză, trace = urmă).
Urma poate fi definită ca fiind orice modificare produsă în lumea materială prin
activitatea omului sau a celorlalte fiinte sau obiecte, produse direct sau indirect, cu intentie
sau fara intentie. Cele care prezinta interes pentru activitatea de cercetare a unei fapte
prevăzute de legea penală sunt cele care se afla intr-un raport de cauzalitate cu fapta comisă.
Una dintre cele mai importante modalite de identificare a persoanelor sau obiectelor
este cea legată de analiza urmelor lăsate de acestea la locul faptei. Profesorul francez Edmond
Locard afirma, la începutul secolului XX, că orice contact generează urme. Asadar putem
spune că nu e posibil ca o persoană sau obiect să interactioneze cu mediul exterior fără a lăsa
urme. Urmele există la locul faptei şi găsirea lor este o chestiune de pregătire a anchetatorului,
de existentă a unor mijloace tehnice adecvate.
Asadar, urma este orice modificare materiala produsa la locul faptei, ca rezultat
material al activitatii persoanelor implicate in comiterea acesreia si este utila cercetarii
criminalistice; orice modificare intervenita in conditiile savarsirii unei fapte penale, intre fapta
si reflectarea ei materiala existand un raport de cauzalitate.
Urmele sunt rezultatul interactiunii dintre două obiecte: obiectul creator de urmă (cel
care generează urma, obiect ce trebuie identificat pe baza urmei lăsate – de exemplu, mâna
infractorului) şi obiectul primitor de urmă (obiectul cu care vine în contact obiectul creator şi
care păstrează urma acestuia – de exemplu, paharul pe care s-au imprimat detaliile mâinii
infractorului).
Urmele se clasifică după modalitatea de formare în urme de contact, urme substanta,
urme deprinderi, alte genuri.
Urmele de contact sunt cele care reproduc forma sau detaliile obiectului creator de
urmă şi cunosc, la rândul lor, o serie de subclasificări:
1. După modul de contact al celor două obiecte întâlnim urme
a. Urme statice - printr-un singur contact între obiectul creator şi cel primitor de
urmă (de exemplu, urmele de deget lăsate prin apucarea unui pahar de sticlă)
b. Urme dinamice – formate atunci când obiectul creator alunecă pe suprafata
obiectului primitor de urmă (de exemplu, când roata frânată a unui autovehicul în
mişcare alunecă pe suprafata asfaltului generând urme de frânare)
2. După consistenta obiectului primitor de urmă distingem între
a. Urme de suprafata – când obiectul primitor şi cel creator de urmă au aceeaşi
consistentă sau obiectul primitor este mai dur decât obiectul creator (de exemplu,
urmele de buze imprimate pe gura unui pahar). La rândul lor, urmele de suprafata
pot fi :
i. Urme de stratificare – create prin transfer de substanta de la suprafata
obiectului creator pe obiectul primitor de urmă (de exemplu, urmele de
frânare formate prin depunere de cauciuc pe asfalt)
ii. urme de destratificare – create prin transfer de substanta de pe suprafata
obiectului primitor de urmă pe obiectul creator de urmă (de exemplu,
urmele de mâini formate prin atingerea unei suprafete proaspăt vopsite)
b. urme de adâncime – când obiectul creator de urmă pătrunde în substant
aobiectului primitor de urmă (de o consistentă mai moale) generând o urmă
 tridimensională (de exemplu, urma de picior formată prin afundarea în stratul
proaspăt de zăpadă)
3. după natura obiectului creator distingem
a. urme de mâini
b. urme de picioare
c. urme de buze şi dinti ş.a.
d. urme de urechi
e. urme de unghii
i. pentru persoane
f. instrumente de lovire
g. instrumente de spargere
h. instrumente de deschidere ale incuietorilor
i. obiecte de imbracaminte
j. mijloace de transport – anvelope, faruri, bara de protectie
k. arme de foc, instrumente de scriere
i. pentru obiecte
4. după modalitatea de formare a urmei
a. urme locale - formate prin contactul direct, nemijlocit între obiectul creator şi
obiectul primitor de urmă
b. urme de contur – formate prin proiectarea imaginii obiectului creator pe suprafata
obiectului primitor de urmă consecinta interventiei unui factor extern celor două
obiecte (de exemplu, urma produsă de stationarea unei maşini pe asfalt o perioadă
de timp în care a nins din abundenta)
5. după dimensiuni întâlnim:
a. macrourme – ce pot fi percepute de om cu propriile simturi
b. microurme – ce pot fi descoperite doar prin folosirea aparaturii tehnicespeciale
(de exemplu, pulberi de vopsea sau de metal).
6.
a. Urme vizibile – perceptibile cu ochiul liber
b. urme latente – se formeaza prin depuneri de substante incolore sau de substante
cu un colorit asemanator cu cel al suportului primitor, fiind slab vizibile sau chiar
invizibile – puse in evidenta prin iluminari speciale – lumini drijate, raze
ultraviolete, prafuire cu substante constrastante sau fluroescente sau tratate cu
reactivi.
În cercetarea criminalistică a urmelor distingem două momente în egală măsură de
importante pentru reuşita investigării: cercetarea la fata locului a urmelor, urmată de
transportul şi analiza în laborator a acestora. În cercetarea urmelor la fata locului anchetatorul
trebuie să cunoască regulile specifice activitătilor de căutare, descoperire, relevare a urmelor.
La ridicarea acestor urme se folosesc, de regulă, mulajele de facere vizibilă a acestora - în
cazul urmelor invizibile, denumite mai corect urme latente), fixare şi ridicare.
Capacitatea obiectelor de a se reflecta in urme si de a fi reflectate – este departe de a fi
ideala, adica exacta. Apar diferente in realitate, in sensul de modificari ale configuratiei
suprafetei obiectului redat in urma
– imprimare defectuoasa sau/ si incompleta (presiune redusa)
-deformari (tamponari in accidentele de circulatie)
- plasticitate/ aderenta insuficienta a suportului urmei (pamant zgrunturos, suprafata rugoasa)
- imbacsirea cu substante de stratificare (sange, noroi)
caracteristici false (pietricele in talpa de cauciuc sau anvelopa)
Urmele substanta – sunt date de substante sau materii are raman la fata locului, de obicei
fragmentare – micro urme sau macro urme, care s-au desprins dintr-un corp finit – particule,
granule, pelicule, aschii, fibre – sau dintr-o masa amorfa. Sunt robe materiale, si nu probe
stricto sensu. Se identifica prin analize de laborator – prop fizico-chimice sau biologice =
vopsele, sticla, pamanturile, fibrele, urmele gazoase, urmele biologice, reziduurile de tragere.
Urmele deprideri – deriva din manifestarile cu caracter stereotipic dinamic care se
exteriorizeaza intr-o forma concreta, materiala – scrisul, vocea, mersul = de ex, scrisul
constituie comunicarea ideilor prin grafism – legaturile produse in cortex sunt asociate cu
variate acte motrice ale mainii care scrie, condusa si controlata de sistemul nervos central –
sunt impregante de influente diverse si sunt proprii fiecarei persoane, ce poate duce la
identificarea scriptorului.
Alte genuri – urmele create de un fenomen, precum cele de electrocutare, urmele lasate static
de obiecte pe suportul pe care s-au aflat, acest gen de urme poarta denumirea de urme
negative sau perficere; urme pozitionale – prin interpretarea logica a acestora se pot deduce
info importante pentru ancheta; urmele de animale – de picioare, de dinti, biologice.

4. Dastiloscopia
Căutarea şi descoperirea urmelor de mâini se face pe suprafetele netede, lucioase
(sticlă, portelan, mobilă ş.a.) dar şi pe alte obiecte, ambalaje (celofan, staniol, hârtie velină
ş.a.), întotdeauna încercând a reconstitui mintal traseul parcurs de infractor la locul faptei şi
obiectele pe care acesta le-ar fi putut atinge. Se folosesc surse de lumină naturală, proiectate
sub un unghi de 45 grade, sau chiar lampa cu radiatii ultraviolete. Relevarea urmelor papilare
are rolul de a evidentia urmele latente, de a le face vizibile în scopul fixării lor şi al ridicării.
Fata palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică
prin particularitătile pielii de pe această parte şi este alcătuită din trei zone distincte: zona
digitală, zona digito-palmară şi zona palmară.
1.Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente
osoase (în afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza
degetului către vârf: falange, falangine şi falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la fata
locului de către infractor reprezintă impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete
2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor şi şantul flexoral format ca
urmare a diferentei de lungime a degetelor pe fata dorsală fată de suprafata palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între şantul flexoral şi încheietura pumnului şi cuprinde două
regiuni: regiunea tenară şi regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt şant flexoral ce
străbate oblic palma, denumit popular „linia vietii”.
4. Pielea mainii – epiderm, dem si hipoderm
5. Papile – acele proeminente de pe suprafata dermei care se afla la punctul de contact cu
epidermul – in varful acestora, strabatute fiecare de un canal se afla, porii.
Urmele de mâini găsite la fata locului pot fi, după modalitatea de formare, urme de
stratificare sau de destratificare, urme statice sau dinamice, urme vizibile sau latente. Cele mai
importante pentru cercetarea criminalistică sunt urmele latente (invizibile cu ochiul liber)
formate prin atingerea cu mâna a diferitelor obiecte lucioase, urme formate prin depunere de
substante de la nivelul pielii (transpiratie, substante grase, celule moarte).
Urmele găsite la locul faptei se numesc “urme de deget” iar cele create experimental
sunt “impresiuni digitale”, fotografiile reliefului papilar (urme sau impresiuni) se numesc
“dactilograme”. Dactiloscopia este ramura criminalisticii care se ocupa cu examinarea si
clasificarea desenelor papilare in vederea identificarii persoanei. Stricto sensu – numai la
desenele papilare ale degetelor = amprente digitale, lato sensu – include si desenele palmei
(amprente palmare) si ale talpii piciorului gol (amprente plantare). In subsidiar elaboreaza
metode si reguli de solutionare privind procedee tehnice de descoperire, relevare, fiare si
ridicare a amprentelor, interpretarea urmelor de maini, vechimea, inregistrarea in AFIS.
O amprenta nu constituie o proba de vinovatie, ci doar face dovada contactului cu
obiectul, trebuie coroborata cu alta probe.
Exprtiza dactiloscopica
1. Relevarea amprentelor se poate realiza prin trei metode diferite:
- metodele fizice - au în vedere fie procedeul prăfuirii (cel mai des utilizat) – praf special,
contrastant, aflat în trusa criminalistică, cu ajutorul unei pensule; procedeul afumării
presupune introducerea obiectului purtător de urmă într-o incintă în care se arde polistiren
sau camfor, funinginea aderând la urma de deget; alte tehnici avansate permit chiar
relevarea urmelor aflate pe materiale textile prin marcarea cu izotopi radioactivi;
- metodele chimice - presupun folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau reactivi
chimici, substantele alese depinzând de suportul pe care se află urma, precum şi de
vechimea acesteia;
- metodele optice - presupun utilizarea unei surse de lumină pentru relevarea urmelor, fie
că e lumină din spectrul vizibil (lumina albă), fie că se folosesc radiaŃii invizibile
(ultraviolete şi infraroşii).
2. Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea lor în procesul verbal.
3. Ridicarea urmelor se realizează, în functie de particularitătile acesteia, prin fotografiere,
prin transferarea pe o peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în întregime a obiectului
purtător de urmă - în conditiile în care acesta este de mici dimensiuni şi este comod
transportabil în laborator. În cazul urmelor de adâncime se pot folosi mulajele.
4. Analiza şi expertizarea este efectuata de către personal specializat, prin folosirea tehnicii
de laborator.
Proprietăţile refliefului papilar:
- Longevitatea: relieful papilar se formează înainte de naştere, este definitivat prin luna a
şasea a fătului şi continuă până la descompunerea pielii în procesul putrefacţiei.
- Fixitatea presupune menţinerea trăsăturilor iniţiale fără schimbare în cursul existenţei cu
excepţia creşterii.
- Unicitatea: fiecare persoană are relieful propriu, nerepetabil la altă persoană.
- Inalterabilitatea: de-a lungul vieţii nu poate fi şters pe cale fizică sau chimică dacă nu este
distrus şi stratul dermic în care se află papilele.
În raport de detaliile desenului papilar, acestea se clasifică în trei mari grupe:
- deltice – liniile desenului papilar descriu litera grecească „delta” (pot fi monodeltice,
bideltice, trideltice, cuatrodeltice - raportat la numărul de delte prezente sau
sinistrodeltice/dextrodeltice - delta este aşezată în stânga sau în dreapta desenului papilar)
- adeltice - liniile desenului papilar nu descriu o deltă, dar formează alte formatiuni
geometrice (arc de cerc, pin ş.a.)
- amorfe – desenul papilar nu descrie nici o formă geometrică cunoscută
Identificarea infractorului pe baza amprentei digitale găsită la fata locului presupune
inevitabil o comparatie între urma găsită şi impresiunea digitală obtinută de la suspect
(bănuit), fie că acesta este la dispozitia organelor de anchetă, fie că acesta a fost anterior
amprentat (cu ocazia săvârşirii altor infractiuni).
Dacă se prezintă expertului doar urma ridicată de la fata locului (nu există un suspect),
acestuia i se poate cere să stabilească:
- dacă urma este palmară sau digitală
- regiunea palmară şi mâna de la care provine (stânga sau dreapta)
- falangeta, degetul şi mâna care au creat urma
- tipul, grupa şi subgrupa urmei
- vechimea urmei
- caracteristicile de identificare individuale
Dacă se prezintă expertului atât urma ridicată cât şi impresiunea digitală obtinută de la
suspect, atunci acesta poate stabili dacă acea urma a fost creată de mâna suspectului şi, în mod
concret, de care deget şi de la care mână. Acest proces de identificare presupune din partea
expertului obligatia de a găsi un minim de 12 puncte de coincidentă între cele două urme
analizate, aceste puncte de coincidentă fiind date de traseul pe care îl descriu crestele papilare
(de exemplu: bifurcatie, trificatie, inel, butonieră, început de creastă, sfârşit de creastă ş.a.).
Procesul de identificare parcurge două etape: 1. stabilirea trăsăturilor comune de tip,
grup, subgrup si 2. cercetarea comparativă a dactilogramelor de acelaşi tip, grup, subgrup
Alte detalii ale reliefului papilar: caracteristicile porilor, liniile albe (cutele pielii),
cicatricile.
Începând cu anul 1998 în România s-a introdus un sistem computerizat de prelucrare a
bazelor de date cu amprente (amprentele celor cercetati penal şi amprentele necunoscute
ridicate de la locul infractiunilor) – sistemul AFIS 2000 – ceea ce uşurează foarte mult
activitatea de căutare a amprentelor în baza de date.

5. Urmele de picioare
Pătrunderea infractorului în câmpul infractiunii presupune – în majoritatea cazurilor –
lăsarea de către acesta de urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine
imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta organul de cercetare în
stabilirea identitătii făptuitorului.
Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:
- urme de picior încăltat (de exemplu, urmele pantofilor)
- urme de picior semi-încăltat (cele create de piciorul încăltat cu şosetă sau ciorap)
- urme de picior descăltat (urmele plantei piciorului)
In ceea ce priveste urma plantei piciorului – cea mai valoroasa pentru iindividualizare,
deoarece poate servi la o identificare certa, echivalenta cu cea bazata pe amprenta digitala.
Planta se imparte in 4 regiuni – metatarsofalangiana, metatarsiana, tarsiana, regiunea
calcaiului.
Practica cunoaşte puţine cazuri de identificare după relieful papilar al tălpii. Urmele de
picior încălţat sunt mai frecvent folosite.
Ele pot fi urme de suprafată sau de adâncime, urme vizibile sau latente. Căutarea şi
descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul urmelor de mâini. Dacă urmele
sunt latente – formate de piciorul descăltat – se vor aplica aceleaşi reguli ca în cazul urmelor
latente de mâini. Dacă piciorul este încăltat, urmele vor fi căutate cu precădere în locurile de
pătrundere şi, respectiv, de ieşiri din câmpul infractiunii.
Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea în procesul verbal: zona, natura
obiectului primitor, culoarea acestuia, dimensiuni (toc, talpă, lungime, lăţime, înălţime).
Fotografierea presupune o fotografie a obiectelor principale cu aparatul pe stativ, iluminare
adecvată; fotografia de detaliu cu obiectivul perpendicular, fotografia la scară.
Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere, prin transferarea
pe o peliculă adezivă sau prin realizarea de mulaje. Pentru realizarea mulajelor se foloseşte de
regulă, gipsul, ceara sau parafina.
Urmele de picioare găsite la fata locului pot fi urme disparate sau se pot găsi sub
forma cărării de urme. Pentru a avea o cărare de urme e nevoie să descoperim la fata locului
cel putin trei urme consecutive de picior (două de la un picior, cealaltă de la celălalt picior).
Analiza cărării de urme poate furniza informatii suplimentare celor obtinute prin interpretarea
unei urme singulare. se vor măsura şi nota (desena) următoarele elemente:
Directia de mişcare a făptuitorului se află din examinarea generală a urmelor observând
pozitionarea degetelor şi a călcâiului (la piciorul descăltat) sau vârful şi tocul pantofilor (la
piciorul încăltat). În schita efectuată la fata locului o însemnăm cu o linie continuă terminată
cu o săgeată indicând directia de deplasare.
Linia mersului este linia frântă ce uneşte aceleaşi repere ale fiecărei urme (de exemplu, linia
ce uneşte centrele exterioare ale călcâielor) fiind reprezentată în schită ca o linie frântă. Linia
mersului ajută la stabilirea unghiului pasului.
Lungimea pasului se măsoară ca distanta dintre călcâiul (tocul) urmei unui picior la călcâiul
(tocul) urmei imediat următoare. În raport cu lungimea pasului se poate stabili dacă persoana
respectivă alerga sau mergea normal, dacă ducea o greutate, dacă este de statură mică sau
mare ş.a.
Lătimea pasului se calculează ca distanta între două linii punctate ce trec prin partea
interioară a călcâielor (piciorul stâng şi cel drept) şi sunt paralele cu directia mersului.
Analizând lătimea pasului se pot trage o serie de concluzii privitoare la persoana ce a creat
aceste urme, cunoscându-se că:
- o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are tendinta de a mări lătimea
pasului (coborând astfel centrul de greutate)
- o persoană care aleargă micşorează lătimea pasului prin educatie,
- persoanele de sex feminin merg având o lătime foarte mică a pasului
Unghiul pasului se stabileşte prin intersectia unei linii ce străbate median urma piciorului (de
la vârf la călcâi) cu linia mersului. Deschiderea unghiului pasului este direct proportională cu
viteza de deplasare.

6. Expertiza documentelor
În cercetarea criminalistică a înscrisurilor au competentă nu doar organele de urmărire
penală (politia judiciară şi procurorul), expertii (organizati într-un corp autonom în subordinea
Ministerului Justitiei) dar şi instanta de judecată. Organele de urmărire penală sunt cele care,
de regulă, se confruntă primele cu înscrisuri apte a purta urme utile identificării criminalistice,
motiv pentru care trebuie să cunoască procedeele de ridicare şi conservare a acestora până la
momentul predării către expert şi a analizei de laborator. Judecătorul se confruntă cu
înscrisuri şi este chemat a verifica aparenta lor de autenticitate nu doar în procesul penal, dar
şi în litigiile de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, etc.
Act scris sau document în criminalistică = orice înscris tipărit, dactilografiat,
manuscris, schiţă, desen prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea
şcolară ori profesională, încheierea de contracte, declaraţii etc.
Cercetarea criminalistică a actelor scrise impune rezolvarea următoarelor sarcini:
ridicarea actelor, stabilirea materialului şi a substanţei cu care a fost scris, determinarea
vechimii, descoperirea falsului, cercetarea biletelor de bancă, a timbrelor şi a monedelor
falsificate, a textelor bătute la maşină, identificarea persoanelor după scrisul de mână ori
dactilografiat, citirea textelor cifrate şi invizibile.
Ridicarea şi conservarea actelor scrise se face în aşa fel încât urmele existente să nu fie
distruse şi să nu se creeze altele noi:
- se ridică cu penseta sau cu mănuşi dacă ne interesează urmele de mâini;
- nu se fac îndoituri noi respectându-se vechile pliuri;
- nu se cos la dosar ci se introduc în plicuri.
Înainte de a fi trimise expertului, actele se supun de organele judiciare unei cercetări generale
(natură, destinaţie, materialul suport, substanţa scrierii, ştampile, rezoluţii, neconcordanţe,
modificări etc.) şi speciale (examinare sub diverse unghiuri de incidenţă a luminii, în
transparenţă, în detaliu cu lupa, sub radiaţii invizibile).
Cercetarea prealabilă ajută la formularea întrebărilor.
1. Actele rupte: fragmentele se aşează cu penseta pe o sticlă plană, începând cu marginile,
până la reconstituire. Peste fragmente se aşează altă sticlă care se lipeşte la margini cu prima.
Dacă nu ne interesează urmele de mâini, bucăţile se pot lipi ci poliacetat de vinil care prin
evaporare se transformă într-o peliculă subţire transparentă.
2. Actele distruse prin ardere se ridică şi se conservă prin diferite procedee, în funcţie de
măsura deteriorării lor: Când actul e găsit arzând, se întrerupe arderea prin împiedicarea
alimentării cu oxigen prin închiderea burlanului şi a gurii sobei, acoperirea cu un vas etc. Nu
se recomandă stropirea cu apă sau acoperirea cu cârpe ude. Hârtia se ridică cu ajutorul unui
curent de aer, pe o bucată de carton şi se ambalează într-o cutie cu vată. Actul ars se
pulverizează cu vapori de apă şi ulei de ricin, apoi cu şerlac pentru protecţie. Se examinează
în laborator.
3. Stabilirea materialului suport şi a substanţei folosite pentru scriere: de obicei hârtia şi
mai rar pânza, lemnul etc. Se determină: greutatea specifică, grosimea, elasticitate, culoare,
nuanţa de culoare, filigranare, compoziţie chimică. Substanţa utilizată la scriere permite
stabilirea vechimii actului, adăugirilor şi altor falsuri:
a) Cernelurile se deosebesc între ele prin nuanţa de culoare fiind preparate după reţete
diferite. Scrisurile cu cerneală se pot examina microscopic, spectroscopic, sub radiaţii
ultraviolete etc.
b) Pastele pentru stilourile cu bile sau cu fibre suport fabricate ca şi cernelurile după reţete
variate. Prin analize de laborator se pot stabili nuanţele de culoare şi conţinutul chimic.
c) Creioanele negre şi cele colorate conţin mine din grafit şi caolină, substanţe minerale de
diferite culori şi clei. Scrisul este examinat prin aceleaşi metode.
4. Stabilirea vechimii actelor este necesară când nu se cunoaşte data întocmirii sau când
există dubii asupra datei menţionate. Ca element de comparaţie se folosesc conţinutul
spiritual, proprietăţile hârtiei, ale cernelii sau minei, caracteristicile maşinii de scris.
5.Stabilirea falsului în acte - Actele pot fi falsificate total (contrafacerea) sau parţial
(modificarea). Modificare:
a) Falsul prin înlăturare de text – este o metodă destul de răspândită care presupune
inlaturarea unor mentiuni literale si cifrice - are loc pe cale mecanică (răzuire, radiere =
deteriorarea hartiei prin subtierea si deranjarea fibrelor) şi chimică (corodare, spălare).
Metodele fizice presupun fie răzuirea (prin folosirea unei lame sau alt obiect ascutit), fie
radierea cu ajutorul gumei de ras. În ambele situatii are loc o înlăturare a stratului superficial
al hârtiei, lucru observabil prin îndreptarea înscrisului spre o sursă de lumină sau prin palpare.
Metodele chimice presupun folosirea unor substante care dizolvă pigmentul de culoare (de
exemplu, Pic-ul). Interventia asupra textului se poate dovedi prin pulverizarea suprafetei
respective cu vapori de iod ce aderă la zona tratată colorând-o în galben-maroniu
b) Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanţă ca şi scrisul sau
se creează peste scris pete de cerneală sau altă substanţă. Scrisul este fotografiat în radiaţii
infraroşii sau pe verso, cu lumina în transparenţă şi a fotografiei cu filtre separatoare de culori.
Scrisul cu cerneluri invizibile (simpatice) este întâlnit uneori în practică. ascunderea textului
- deşi aici nu se poate vorbi de un fals - se poate realiza şi prin folosirea de cerneluri invizibile
(„simpatice”): scrierea textului se realizează cu suc de lămâie, cu zeamă de ceapă, lapte dulce,
salivă ş.a. folosindu-se un băt de chibrit şi privind foaia în unghi de 45 grade. Citirea de către
destinatar se realizează expunând hârtia la o sursă închisă de căldură, scrisul colorându-se din
gălbui până la maroniu. Acest tip de scriere era folosit de regulă de către detinuti pentru a
trimite mesaje către destinatari (rude, prieteni) fără ca mesajul să poată fi citit de către
gardieni. Ele se pun în evidenţă sub acţiunea căldurii sau prin tratare cu anumiţi reactivi
chimici.
c) Falsul prin adăugare de text constă în adăugarea la textul existent a unor semne ori
cuvinte - se pot realiza atât la înscrisuri dactilografiate cât şi manuscrise prin adăugarea unuia
sau mai multor semne grafice (de regulă, cifre sau litere) în special la capătul rândurilor
neterminate sau printre rânduri, prin adăugarea unei cifre în fata sau la sfârşitul numărului
existent. Se recunosc după: prescurtări neobişnuite, înghesuirea literelor sau cifrelor,
orientarea diferită a rândurilor, elementele de detaliu ale celor două scrisuri cu autori diferiţi,
diferenţa de pigmentaţie a cernelii. Asadar, se examinează detaliile scrisului observându-se
înclinatia semnelor, mărimea lor, cursivitatea, culoarea cernelurilor ş.a.
d) Falsul prin contrafacerea scrisului se realizează prin copiere şi imitare (cu modelul
autentic în faţă sau din memorie):
1. contrafacerea prin copiere - se poate realiza prin presiune (prin apăsarea instrumentului
scriptural de-a lungul caracterelor înscrisului original, sub acesta situându-se foaia albă pe
care se încearcă această copiere), falsul putând fi evidentiat prin examinarea versoului
suportului pe care s-a scris. Copierea prin transparentă presupune aşezarea foii albe
semitransparente deasupra înscrisului ce se doreşte copiat şi urmărirea caracterelor cu ajutorul
unui instrument scriptural – în acest caz se observă o lipsă de cursivitate, aglomerări de
cerneluri în anumite locuri, caractere neterminate ş.a.
2. contrafacerea prin imitare - imitarea poate fi servilă (scriptorul realizând scrierea
urmărind modelul din fata sa) sau liberă atunci când scriptorul a încercat de mai multe ori
semnătura ce o doreşte falsificată.
e) Falsul ştampilelor se realizează prin contrafacere, desenarea pe act a unei impresiuni de
ştampilă, transferarea impresiunii autentice pe actul fals (cu o peliculă, hârtie fotografică
umezită, sticlă gelatinată, albuş de ou fiert.
f) Falsul prin deghizarea scrisului este utilizată atunci când autorul doreşte să-şi ascundă
identitatea fată de destinatar. Identificarea se face după caracteristicile “scăpate” din scrisul
obişnuit. Deghizarea se poate realiza prin mai multe modalităti:
- prin deformarea sau modificarea caracteristicilor grafice ale scrisului – schimbarea
directiei scrisului obisnuit, cu mana inmanusata
- prin inversarea mâinii de scriere – cu mana stanga
- prin scrierea cu majuscule sau cu litere de tipar
6. Cercetarea textelor dactilografiate – se face în scopul determinării mărcii maşinii de
scris, caractere, pas, distanţa între rânduri şi identificării ei (deformarea, devierea
caracterelor), delimitării perioadei când a fost dactilografiat actul şi identificării
dactilografului (în raport de tehnica dactilografierii, grad de cultură, reguli gramaticale etc.).

Expertiza criminalistică (grafică sau grafoscopică) – scopul este identificarea scriptorului

necunoscut prin cercetarea comparativă a unui înscris. Grafologia este o ştiinţă distinctă; ea
studiază scrisul de mână pentru descifrarea însuşirilor psihice ale persoanei si pentru a
evidentia particularitătile ce denotă anumite trăsături psihice ale scriptorului, lucrând cu
înscrisuri necontestate sub aspectul autenticitătii. Grafoscopia (expertiza grafoscopică)
analizează latura grafică a scrisului (maniera de realizare a semnelor grafice), fără a lua în
calcul analiza suportului pe care s-a scris (de exemplu, compozitia hârtiei) sau instrumentul
scriptural folosit. În cadrul expertizei grafice de regulă se compară două sau mai multe
înscrisuri evaluându-se asemănările şi deosebirile dintre acestea, adesea fiind vorba de scrisuri
intentionat modificate sau contrafăcute (copiate sau imitate).
Scrisul se formează de-a lungul multor ani de exerciţii devenind o deprindere. El are
numeroase caracteristici generale dar şi trăsături individuale. Conţinutul spiritual şi evoluţia
grafică a scrisului. Se referă la ideile expuse, limba folosită, stilul, formele dialectale etc.
Evoluţia grafică este dată de uşurinţa cu care scrie persoana, de experienţa acesteia. Scrisul
poate fi: inferior, superior, mediu.
Caracteristicile grafice ale scrisului
1. generale: forma, dimensiunile semnelor, repartizarea scrisului, înclinarea, continuitatea,
gradul de apăsare a traseului, direcţia rândurilor, forma liniei de bază etc.
2. individuale
a) Construcţia semnelor grafice - modul de realizare a fiecărei cifre sau litere, îndeosebi la
scrisul evoluat.
b) Numărul elementelor componente ce intră în construcţia semnelor grafice evidenţiază
continuitatea scrisului persoanei.
c) Forma elementelor componente ale semnelor grafice priveşte modalităţile de bază sub
care se realizează trăsăturile literelor şi ale cifrelor în ansamblul scrisului de mână.
d) Direcţia mişcării instrumentului de scris.
e) Începerea semnelor grafice
f) Finalizarea semnelor grafice
g) Legarea semnelor grafice
h) Scrierea unor elemente separate ale anumitor semne grafice.

Probele de scris se administrează de către organele judiciare, ele putând fi libere şi la

cerere. Probele libere constau din înscrisuri întocmite anterior. Probele la cerere se iau prin
dictarea întregului text sau a unor cuvinte în care intră literele şi legături similare cu cele din
actul examinat.

7. Identificarea persoanei după semnalmente

Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie
tuturor domeniilor ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigării criminalistice. Prin
rezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în
ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că
reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”.
Identificarea se realizează pe baza trăsăturilor generale şi individuale ce caracterizează
fiecare fiintă umană. Această identificare se realizează fie pe baza unei perceperi vizuale, fie
chiar prin perceperea urmelor sonore. Desi oamenii au aceeasi anatomie, caracterele
morfologice variaza in functie de sex si de la individ la individ, fapt ce cotribuie la
diferentierea si individualizarea lor fizica. Elementele anatomice prezinta diferente de volum,
proportii, variatii, etc. Desoebiri – aspectul exterior al fetei, corpolenta, existenta unor
malformatii congenitale sau accidentale, ticuri sau obiceiuri.
Semnalmente = trasaturile exterioare ale persoanelor care permit identificarea =
trasaturi exterioare, generale si particulare ale unei persoane.
Metoda portretului vorbit = procedeu stiintific de descriere si comparare a trasaturilor
persoanelor in scopul identificarii judiciare – dat din stiinte precum anatomie, fiziologie,
antrropologie – metoda speciala de identificare a persoanei dupa semnalmente.
Se poate aplica si pentru cadavre, disparuti, necunoscuti.
Doua categorii de semnalmente - trăsăturile statice (anatomice) si dinamice
(functionale).
trăsături statice:
- Sexul
- vârsta aproximativă
- înăltimea aproximativă - Talia
o scundă până la 160 cm
o mijlocie între 160- 174 cm
o înaltă peste 174 cm
 se are în vedere că lungimea cadavrelor este mai mare cu 2-3 cm din cauza
elaxării tendoanelor
- Constituţia fizică
o după sistemul osos şi muscular:
 solidă (robustă)
 mijlocie
 osoasă
o după ţesutul adipos:
 slabă
 mijlocie
 grasă
- Mărimea capului este raportată la mărimea corpului
o mic
o mijlociu
o mare
- faţa – după formă este ovală, rotundă, dreptunghiulară, pătrată, triunghiulară cu baza în
sus sa jos şi mai rara, rombică
- părul se descrie după culoare, grosime, formă şi inserţie frontală; chelia poate fi parţială,
frontală tonsoală şi totală
- fruntea se descrie după profil, lăţime, înălţime şi particularităţi
- sprâncenele – după grosime şi contur
- ochii – după culoare, mărime, proeminenţă, distanţă interoculară şi particularităţile privirii
(strabism)
- nasul – după rădăcină, mărime, contur, proeminenţă, lăţime şi poziţia bazei sale
- gura – după mărime, contur, poziţie, ţinută
- dintii – lipsa sau defecte, anomalii de aliniere, particularitati privind forma sau marimea
- buzele se descriu după grosime, proeminenţă, particularităţi şi malformaţii
- bărbia – după înclinaţie, înălţime, lăţime, particularităţi (bilobată sau cu gropiţă)
- tenul – după culoare, dilataţia porilor, semne particulare (eczeme, negi etc.)
- ridurile – după formă şi adâncime
- pavilionul urechii – după mărime, formă, poziţie faţă de cap, după detalii anatomice:
helixul, antehelixul tragusul, antetragusul, lobul, conca, fosa, fosa naviculară.

Semnele particulare ale persoanei sau cadravrului: anomalii anatomice, intervenţii

chirurgicale, cicatrici după accidente , tatuaje (decoraţii, inscripţii profesionale sau obscene,
simboluri erotice etc.).
Trăsături dinamice - caracterizează mişcările şi gesturile persoanei, anume: mersul,
gesticulatia, vocea şi vorbirea, mimica, anumite ticuri comportamentale – de exemplu, legate
de stingerea tigării, de aşezarea ochelarilor ş.a.)
- ţinuta corpului – este determinată de contractarea muşchilor în mers, activitate
profesională (suilitorii, profesorii), suferinţe fizice sau psihice (reumatism etc.)
- ţinuta capului – dreaptă, aplecată stânga, dreapta, pe spate
- ţinuta mâinilor – la spate, la reverul haine, în buzunare (la persoane cu funcţii de
conducere sau needucate)
- mersul – e determinat de lungimea piciorului, talie şi temperament
- vocea – înălţimea, intensitatea timbrului; vorbirea – clară, neclară, grăbită, lentă, răguşită,
bâlbâită
- Bâlbâiala – clonică – repetarea primei slabe sau tonică – dificultatea de a articula prima
silabă + Tahilalia – ritmul accelerat al vorbirii + Bradilalia – vorbire încetinită greu de
urmărit + Dislalia – alterarea aspectului fonetic al vorbirii – pronunţându-se defectuos
anumite sunete (rotacismul, pelticia etc.) + Rinolalia – nazalizarea suplimentară ori
insuficientă
- Mimica şi pantomima – obiceiuri de a manifesta interiorul: încreţirea frunţii la
concentrare, rictusul gurii cu exteriorizare a îndoielii, dispreţului, ironiei, revoltei; obiceiul
de a închide un ochi în cazul unei îndoieli sufleteşti etc.
Imbracamintea si obiectele portabile – se vor descrie toate + incaltamintea. Obiectele
portabila sunt importante deoarece pot fi recunoscute cu usurinta de rude sau cunostinte.
Metode tehnice de realizare a portretului vorbit
1. portretul schita sau schita de portret (crochiu) – desenarea unui portret dupa descrierea
martorilor, victimei.
2. fotorobotul – colaj fotografic de elemente faciale – trei zone - frontala (50 de elemente)
nazala (100) si bucala (100).
3. sintetizatorul fotografic – varianta perfectionata a fotorobotului – elemente faciale din
foto obicnuite si realizeaza montajul cu patru dispozitive ce proiecteaza pe un ecran cate o
zona a fetei.
4. indenti-hit si photo-indenti-kit – combinare manuala sau automata a elementelor faciale
desenate pe un material transparent – 12 grupe comupuse din 500 – 700 de fise.
5. minicompozitorul MIMIC – acelasi principiu ca denti-kitul, dar benzile sunt actionate
electremagnetic.
6. portretul robot computerizat – compunerea elementelor faciale cu ajutorul tehnicii de
calcul electronic – datele furnizate de victime, martori + date stocate in memoria
computerului ce se refera la infractori identificati si pers disparute.
7. sistemul Imagetrack – inlocuiteste fotografiile cu moduri de operare si permite stocarea
dateor de stare civila pt 500.000 pers – 6 foto pt fiecare. Elemente de identificare: date de
stare civila, semnalmente, semne particulare, algoritm de recunoastere faciala LFA, fapta,
mod de operare. Este integrat la nivel national si are in componenta un server central, instalat
la INC.
Tehnici biometrice de identificare – de regula au la baza un sablon de identificare care
codifica caracteristile irisului, retinei si amprentei digitale. Irisul pt ca are o morfologie unica
si irepetabila, deci nu pot fi foua la fel (sistemul calculeaza pozitia ochilor si localizeaza
marginile pleoapelor si irisului, conturand circular imaginea). Retina – contine o mutitudine
de vase de sange cu o structura si dispunere extrem de variata – se capteaza doar`reteaua
vaselor de sange. Amprenta digitala – se obtine pe cale electronica – degetul pe ecran si se
inregistreaza imaginea desenului papilar. + Sunt si unele sisteme care codifica geometria
mainii, figura umana, vocea si semnatura – cu raspandire mai redusa. Unele chiar si elemente
de provenienta indusriala, precum lentilele de contact.

8. Metodologia investigării infracțiunii de omucidere

1. organizarea judicioasă a anchetei şi planificarea urmăririi penale - pentru determinarea
cu precizie a direcţiilor şi întinderii cercetărilor, în scopul clarificării complete a
împrejurărilor săvârşirii omorului şi al identificării autorului .
2. o poziţie centrală = elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morţii
violente (omor, sinucidere sau accident), la persoana autorului, la mobilul şi scopul
infracţiunii şi la împrejurările sau condiţiile în care a fost săvârşită. În vederea elaborării
versiunilor, procurorul care conduce ancheta trebuie să dispună de un minim de date precise şi
concrete, referitoare la faptă. Aceste date sunt obţinute pe cale procesuală, cu ocaziile
cercetării la faţa locului, efectuării de constatări tehnico-ştiinţifice, ascultări de martori etc.
precum şi din izvoare extrapenale: investigaţii, zvonuri, scrisori anonime etc.
În cercetarea infracţiunii de omor, primele date sunt desprinse de organul de urmărire
penală pe baza cercetării la faţa locului, a examinării cadavrului şi efectuării constatării sau
expertizei medico-legale. Coroborarea şi interpretarea obiectivă a datelor obţinute, prin
activităţile procedurale menţionate, permite în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni
plauzibile cu privire la natura morţii.
Cercetând cauzele privind morţi violente, procurorul nu trebuie să piardă din vedere
posibila disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere, când din actele
premergătoare nu se desprind date suficient de clare, care să permită o încadrare juridică
corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.
Date obţinute din cercetarea la faţa locului şi din examinarea cadavrului, pe baza
cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul că acesta cunoştea
topografia locului sau era o cunoştinţă apropiată a victimei, la mobilul faptei (furt, viol,
răzbunare), la modul de operare şi la mijloacele vulnerante întrebuinţate.
Cercetarea incepe prin delimitarea locului faptei si stabilirea eventualelor modificari
survenite in pozitia unor obiecte ori in continutul unro urme.
Faza statica – primul contact cu locul faptei, cercetarea rezumandu-se la observare.
Investigarea:
 constatarea mortii victimei efectuata de medicul legist in prezenta procurorului
 examinarea generala a locului faptei – procururul isi formeaza o imagine de ansamblu a
campului infractional
 obtinrea unor date referitoare la victima, fapta si persoanele care au cunostinta despre
omor si autorul acestuia, mai ales martorii oculari
 dererminarea punctului de unde va incepe cercetarea (de regula plecandu-se de la victima
spre marginea locului faptei)
 selectionarea martorilor asistenti la efectuarea cercetarii locului faptei
Cercetarea in faza statica se finalizeaza cu fixarea pozitiei in carea a fost gasit
cadavrul si a celorlalte obiecte din campul infractional prin forografiere si inregistrare video.
Faza dinamica – cercetarea incepe de la cadavru, fiind mai intai examinat corpul si
locul de sub cadavru, dupa care se va continua cu portiunea de teren din jurul victimei:
 examinarea cadavrului de catre medicul legist impreuna cu procurorul sau unul din
specialistii criminalisti prezenti la fata locului – cu maxima atentie – in afara de analizele
medico-legale obisnuite, se recolteaza si se conserva tesaturi care pastreaza caracteristicile
instrumentului folosit pentru ucidere
 descoperirea, fixarea si ridicarea urmelor -fotografii in detaliu, masuratori fortografice,
schita locului faptei – consemnate in procesul-verbal -
 clarificarea imprejurarilor negative – neconcordante intre starea in care se afla victima,
leziunile acestei si situatia de fapt
 in cazul unui cadavru neidentificat, dupa terminarea cercetarii la fata locului – seful
echipei la trece la operatiune de identificare – va solicita medicului legist sa intocmeasca
fisa dentara, sa faca amprentarea digitala si pailara, sa recolteze fore de par, se execute
pfotografii in intregime si bust + orice semnalment, semn particular, obiectele de
imbracaminte, si orice alte obiecte si inscrisuri gasite asupra lui.

9. Metodologia investigării infracțiunii de tragic de droguri

Cercetarea se face respectand regulile instituite de tactica criminalistica si impuse de
practica organelor judiciare. Echipa de cercetare trebuie dotata si cu truse specializate.
Testarea va fi efectuata cu aparatura specifica, trusa narcotest sau in laborator.
Dupa luarea masurilor pregatitoare trebuie desfasurate urmatoarele activitati:
 masuri de intrerupere a activitatii infractionale si de prevenire a intoxicatiilor cu droguri
 efectuarea perchezitiei corporale asupra persoanelor implicate in traficul si consumul
ilicit de droguri
 cautarea, descoperirea, fixarea si ridicarea drogurilor ce au facut obiectul consumului sau
traficului ilicit de droguri
 examinarea corpului persoanelor implicate in consumul ilicit de droguri si evidentierea
urmelor de intepaturi, cruste , cicatrice pe membrele superioare si inferioare
 cautarea, descoperirea, relevarea, fixarea si ridicarea altor categorii de urme, indeosebi
urme papilare pe ambalaje
 examinarea mijlocului de transport folosit
 examinarea incaperilor si a locurilor deschise
 ridicarea tuturor materialelor descoperite
In faza statica a cercetarii la locul faptei se va pune accent pe :
 salvarea eventualelor victime intoxicate cu stupefiante
 fotografii sau filmari operative pentru evidentierea stupefiantelor si a locurilor unde au
fost ascunse
 descoperirea obiectelor corp – delict si a urmelor vizibile
 efectuarea perchezitiei corporale asupra persoanelor gasite la locul faptei
 darea spre prelucrare a urmelor de miros cainelui de urmarire
In faza dinamica:
 examinarea medicala a persoanelor suspecte a fi sub influenta drogurilor si recoltarea
probelor de sange si urina
 examinarea minutioasa a imbracamintei,bagajelor, coletelor si a altor obiecte
 identificarea ascunzatorilor
 examinarea continutului real al unor conserve alimente, bauturi alcoolice si racoritoare
 se vor fixa prin fotografiere si filmari de detaliu urmele de injectie, resturi de pulberi,
pipe, tigari, notite, agende, inscrisuri gasite asupra persoanelor suspecte si obiectele gasite
in ascunzatori
 se pastreaza pe cat posibil amabalajul original al corpurilor delicte pentru a se evita
contaminarea probelor
 toate pachetele vor fi sigilate si etichetate
Drogurile descoperite trebuie descrise in detaliu, la fel si ambalajele si inscrisurile de
pe acestea. Toate materialele folosite de faptuitori la fabricarea, prelucrarea, extragerea ori
consumul de droguri se ridica si confisca.
Cercetarea la locul faptei se finalizeaza printr-un proces verbal la care se pot atasa
fotografii, schite, desenele, filmul sau inregistrarile pe banda videomagnetica.