1

Programe de suport adresate copiilor victime ale violenţei: de la

constrângere legală la necesitate dovedită ştiinţific

Oana Pirneci

Influenţa contextului cultural în dezvoltarea programelor de suport

Programele de suport adresate copiilor victime ale violenţei şi familiilor acestora ridică mari
semne de întrebare cu privire la gradul de eficienţă al implementării. Încă de la definirea violenţei
asupra copilului ca problemă de sănătate publică, în anii '60, guvernele au alocat fonduri
substanţiale pentru diagnoza şi combaterea violenţei asupra copilului, şi cu toate acestea, numărul
cazurilor de abuz asupra copilului rămâne unul îngrijorător de mare (Thomas şi Zimmer-
Gembeck, 2012). În cea de-a treia ediţie a raportului We Can Do Better – Child Abuse Deaths in
America (Every Child Matters Education Fund, 2012), sunt analizate comparativ, pentru perioada
2001-2010, datele statistice cu privire la numărul deceselor copiilor survenite în urma violenţei la
care au fost supuşi şi numărul deceselor soldaţilor americani din Irak şi Afganistan, rezultatul
final venind să susţină afirmaţia lui Robert M. Brown (2002, 500): „Regula este că în afara
familiei, cu excepţia auto-apărării, nu ai voie să-i loveşti pe ceilalţi, chiar dacă aceştia se
comportă îngrozitor. Cu toate acestea, în intimitatea căminului, mulţi nu aplică aceeaşi regulă”
(apud Greenfield, 2010, 51). Statistic spus, 15.510 cazuri de abuz soldate cu decesul copiilor, în
timp ce numărul deceselor soldaţilor americani din zonele de conflict armat menţionate este de
5.877 (Every Child Matters Education Fund, 2012)! În acest context, în primele zile ale anului
2013, S.U.A. a adoptat Legea Protejării Copiilor Noştri/2012 (H.R.6655 – Protect Our Kids Act
of 2012)1 prin care se înfiinţează Comisia pentru Eliminarea Deceselor cauzate de Abuzul şi
Neglijarea Copilului (Commission to Eliminate Child Abuse and Neglect Fatalities), în scopul
realizării unei analize holistice privind utilizarea serviciilor specializate în protecţia copilului.
Ca urmare a faptului că „măsura în care copiii abuzaţi sau neglijaţi beneficiază de
întreaga protecţie de care au nevoie, este preponderent un accident ce ţine de poziţionarea
geografică” (Every Child Matters Education Fund, 2012, 8), este necesară pledarea pentru
dezvoltarea/adaptarea unor programe de intervenţie validate ştiinţific, în acord cu specificul
contextului cultural, dar şi cu resursele umane şi materiale disponibile. Astfel, de exemplu, dacă
un program de intervenţie înregistrează rezultate foarte bune într-o societate de tip individualist,
există o mare probabilitate ca situaţia să nu fie aceeaşi într-o societate colectivistă, pentru că dacă
în primul caz „legăturile dintre indivizi sunt mai slabe: se aşteaptă de la fiecare persoană să aibă
grijă de ea însăşi şi de rudele imediate. În versiunea identitară colectivistă găsim societăţile în
1
Textul integral al legii poate fi citit la adresa: http://beta.congress.gov/bill/112th-congress/house-
bill/6655/text. Accesat la data de 09.01.2013.
 2

care, încă de la naştere, oamenii sînt integraţi în grupuri puternic coezive, configurate adesea în
reţelele familiilor extinse (cu unchi, mătuşi şi bunici) care continuă să-i protejeze în schimbul
unei loialităţi indiscutabile” (Gavreliuc, 2011, 111). Prin urmare, ceea ce în societăţile
individualiste semnifică suport specializat, în cele de tip colectivist ar putea să însemne violarea
spaţiului intim, şi implicit, atragerea ruşinii asupra familiei. În acest sens, cu referire la
programele de suport dezvoltate pentru copiii abuzaţi fizic şi sexual, B.E. Saunders et al. (2004,
15) afirmă că „valorile şi credinţele cu privire la aspecte ce ţin de violenţa asupra copilului,
precum sexualitate, nuditate, practici de disciplinare a copilului, legături de familie, respect
pentru vârstnici, intimitate personală şi familială, roluri în cadrul familiei, acceptarea străinilor, şi
atitudini faţă de solicitarea ajutorului, sunt influenţate şi adesea direct orientate de identificarea
familiei cu un anumit mediu cultural, religios şi rasial/etnic”. În consecinţă, ceea ce vrem să
subliniem în acest capitol, este necesitatea abordării şi implementării programelor de suport
pentru copiii victime ale violenţei şi familiile acestora în acord cu valorile şi tradiţiile culturii
respective, dar şi dezvoltarea unor programe specifice pentru forme ale violenţei care se găsesc
doar în anumite contexte culturale (mutilarea/tăierea genitală feminină, crima săvârşită în numele
onoarei sau căsătoria timpurie).
În continuare vom prezenta programe de suport validate ştiinţific, care se adresează
problematicii violenţei asupra copilului în general, şi anumitor forme ale violenţei (abuz fizic,
sexual, psihologic-emoţional şi neglijare), în particular.
Un program de intervenţie validat ştiinţific, cu largă utilizare la nivel european, însă
dezvoltat în Australia, este The Triple P Positive Parenting Programme (WHO Regional Office
for Europe, 2007; Shapiro et al., 2012). Presupunând parcurgerea a cinci nivele de intervenţie,
acest program asigură o abordare a problematicii din perspectiva domeniului sănătăţii publice,
caracterizat prin accentul pus pe rolul şi importanţa prevenţiei, abordare interdisciplinară a
problemelor şi promovarea acţiunii colective ca modalitate optimă de soluţionare a acestora
(Krug et al., 2002, 3-5). Primul nivel de intervenţie asigură accesul pe scară largă la informaţii
privind parentalitatea şi identificarea, respectiv accesarea surselor de suport pentru şi de către
părinţi, contribuind totodată la înlăturarea stigmatului asociat utilizării serviciilor sociale de
suport de către aceştia. Cel de-al doilea nivel constă în organizarea şi susţinerea unor seminarii
centrate pe dezvoltarea abilităţilor parentale, sau în furnizarea unei sesiuni de consiliere de scurtă
durată familiilor care se confruntă cu diferite probleme privind asumarea rolului de părinte şi
creşterea copiilor. Nivelul trei de intervenţie constă în trei-patru sesiuni de intervenţii centrate pe
familie, cu o durată temporală limitată, care implică explorarea unei varietăţi de situaţii cu care
părinţii se pot confrunta la un moment dat. Cel de-al patrulea nivel se caracterizează prin servicii
intensive furnizate în sesiuni individuale sau de grup, familiilor care au copii cu probleme
comportamentale specifice. Ultimul nivel, cel de-al cincilea, constă în solicitarea unor sesiuni
suplimentare de către părinţii care doresc aprofundarea intervenţiei de la nivelul patru (Shapiro et
al., 2012, 88). Dezvoltat pentru a îmbunătăţi abilităţile parentale şi pentru a creşte încrederea
părinţilor cu privire la utilizarea acestor abilităţi în creşterea şi educarea propriilor copii, The
Triple P Positive Parenting Programme poate fi implementat la domiciliul beneficiarilor, în
instituţiile de protecţie a copilului sau în instituţiile de învăţământ, şi se adresează unei largi
 3

categorii de beneficiari: preşcolari, adolescenţi, copii cu probleme comportamentale, copii

diagnosticaţi cu ADHD sau copiilor care prezintă deficienţe de dezvoltare (idem, 87).
Incredible Years este un alt program de intervenţie utilizat în cazurile de violenţă asupra
copilului. Implementat cu succes în cadrul serviciilor de protecţie a copilului, acest program se
adresează copiilor cu tulburări de comportament şi familiilor în care există cazuri de abuz şi
neglijare şi are un format de grup. Obiectivele programului constau în: dezvoltarea unei relaţii
armonioase părinte-copil, susţinerea părinţilor în învăţarea şi utilizarea constantă a practicilor
eficiente de creştere a copilului, precum şi îmbunătăţirea abilităţii de rezolvare de probleme şi a
celor de comunicare atât în interiorul familiei, cât şi cu cadrele didactice (Letarte et al., 2010,
253). Eficienţa acestui program a fost analizată de Marie-Josée Letarte, Sylvie Normandeau şi
Julie Allard în studiul Effectiveness of a parent training program „Incredible Years” in a child
protection services (2010). În urma desfăşurării programului pe o perioadă de 16 săptămâni, cu
întâlniri programate de două ori pe săptămână, la care au participat cinci grupuri a câte şapte
părinţi aflaţi în evidenţa Centre Jeunesse de Montréal pentru neglijarea copiilor, rezultatele
studiului au indicat o îmbunătăţire atât la nivelul practicilor utilizate de părinţi în creşterea
copiilor, cât şi la cel al percepţiei părinţilor asupra comportamentului celor mici (Letarte et al.,
2010).
Terapia centrată pe Interacţiunea Părinte-Copil (Parent-Child Interaction Therapy),
dezvoltată de Sheila Eyberg, este un program de intervenţie care se bucură de o largă utilizare în
diferite arii culturale precum S.U.A., Australia, Germania, Japonia, Hong Kong, Norvegia,
Olanda, Coreea de Sud, Taiwan şi Noua Zeelandă 2. Fundamentat pe teoria învăţării sociale şi pe
teoria ataşamentului, acest program se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 2 şi 7 ani care
prezintă tulburări emoţionale şi/sau comportamentale şi îngrijitorii lor, fiind structurat pe două
etape: Interacţiunea Centrată pe Copil (Child-Directed Interaction), care presupune dezvoltarea
unei relaţii iubitoare şi securizante între părinte şi copil prin intermediul unei forme de terapie
prin joc, şi Interacţiunea Centrată pe Părinte (Parent-Directed Interaction), care vizează
dezvoltarea unor strategii parentale eficiente de disciplinare a copilului, apelând atât la o formă de
terapie prin joc, cât şi la terapia cognitiv-comportamentală. Fiecare dintre cele două etape implică
o componentă teoretică şi una practică, durata medie a programului fiind de 13 sesiuni. Evaluările
realizate Terapiei centrate pe Interacţiunea Părinte-Copil au identificat drept rezultate:
îmbunătăţirea comportamentului copiilor, reducerea stresului parental, îmbunătăţirea
comportamentului părinţilor în relaţia cu copiii lor şi chiar creşterea sensibilităţii materne
(Thomas şi Zimmer-Gembeck, 2012).
Admiţând faptul că specialiştii din domeniul social, medical şi legal se centrează pe
starea de sănătate fizică a copilului în înregistrarea unui caz ca fiind sau nu abuz (D’Cruz, 2004,
99), dar şi faptul că în cele mai multe cazuri agresorul este un membru al familiei sau o rudă
apropiată, iar copiii abuzaţi rămân adesea în cadrul familiei în urma intervenţiei serviciilor de
protecţie a copilului (Letarte et al., 2010, 254), în continuare vom prezenta rezultatele unui studiu
desfăşurat în cadrul serviciilor de asistenţă medicală primară din Iran (Oveisi et al., 2010).
Pornind de la constatarea faptului că în Iran, părinţii (şi în special mamele) merg în mod
frecvent cu copiii la centrele medicale pentru efectuarea controalelor de rutină şi pentru vaccinări,
2
Informaţii disponibile on line la următoarele adrese: http://www.pcit.org/about/. Accesat la data de
25.01.2013.
 4

Sonia Oveisi et. al (2010) şi-au propus să identifice în ce măsură aceste centre reprezintă medii
potrivite pentru a dezvolta şi furniza servicii de prevenţie pentru mamele cu copii mici. La studiu
au participat 224 de mame ai căror copii aveau vârsta curpinsă între doi şi şase ani, care
beneficiau de serviciile unuia din cele cinci centre de servicii medicale din oraşul Qazvin, Iran.
Participantelor le-a fost administrat un chestionar privind abilităţile parentale şi practicile de
creştere a copilului, înainte şi la opt săptămâni de la finalizarea celei de-a doua sesiuni de
formare. Timp de două săptămâni, mamele au beneficiat de două sesiuni de formare a câte două
ore. În prima sesiune, medicul le-a furnizat informaţii cu privire la rolul abilităţilor parentale în
cadrul familiei, dar şi informaţii cu privire la cele mai des întâlnite greşeli pe care părinţii le fac în
creşterea copiilor. Cea de-a doua sesiune a constat în implicarea mamelor în jocuri de rol şi în
vizionarea unor clipuri privind abilităţile parentale şi practicile de creştere a copilului, care
ulterior au fost discutate. Rezultate obţinute în urma studiului, au dus la concluzia că mamele şi-
au îmbunătăţit atât abilităţile de prevenire, cât şi pe cele de management ale problemelor
comportamentale ale copiilor. Astfel, în condiţiile în care în Iran, serviciile medicale sunt gratuite
pentru părinţi, iar în cadrul acestor servicii mamelor le sunt oferite informaţii privind alimentaţia
copiilor, tulburările de dezvoltare, infecţii ale căilor respiratorii (Sonia Oveisi et. al, 2010, 207),
adăugarea unei componente de educaţie parentală apare ca fiind necesară. Cu atât mai mult cu cât
„îmbunătăţirea abilităţilor parentale este piatra de temelie a programelor de prevenţie în cazurile
de violenţă asupra copilului” (Barth, 2009, apud Shapiro et al., 2012, 86).
Necesitatea dezvoltării unor programe de educaţie parentală în vederea prevenirii
cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, este subliniată şi de Jing Qi Chen şi Da Guang Chen
(2005, 545, 546), care în urma derulării studiului Awareness of child sexual abuse prevention
education among parents of Grade 3 elementary school pupils in Fuxin City, China, au constatat
că din cei 385 de părinţi care au participat la studiu, doar 28.2% credeau că în cele mai multe
dintre cazurile de abuz sexual agresorul este o persoană apropiată copilului, 28.1% erau de acord
cu afirmaţia că abuzul sexual nu întotdeauna prezintă semne fizice, îngrijorător fiind faptul că
doar 40.7% dintre aceştia credeau că un copil care denunţă abuzul sexual poate fi crezut aproape
în toate cazurile.
Desigur, abordarea problematicii abuzului în China trebuie realizată ţinând cont de faptul
că, deşi recunoscută ca problemă socială, aceasta este văzută ca aparţinând mai degrabă
Occidentului (Zhu şi Tang, 2011, 575). Astfel, o serie de studii privind abuzul fizic asupra
copilului (Ho, 1986; Kwok & Tam, 2005; O’Brian, 1997) au ajuns la concluzia că pentru părinţii
chinezi „pedeapsa corporală are un scop educaţional, nefiind doar un rău necesar, ci un mijloc
necesar de a dezvolta disciplina, integritatea şi caracterul moral al copiilor lor” (apud Chan et al.,
2011, 163). În acest context, nu este deloc surprinzător faptul că pentru copiii chinezi, abuzul fizic
la care sunt supuşi de către părinţii lor reprezintă în fapt o dovadă a iubirii şi grijii parentale,
menită să „corecteze” comportamentul greşit al copilului. Spre exemplu, în studiul Physical child
abuse in urban China: Victims’ perceptions of the problem and impediments to help-seeking ,
Yuhong Zhu şi Kwong-Leung Tang (2011, 580) redau mărturia extrem de grăitoare a unui copil
victimă:

„Tatăl meu a fost îndreptăţit să mă bată aşa de tare, întrucât am absentat o zi întreagă de
la şcoală fără permisiunea profesorilor şi a părinţilor, şi i-am răspuns tatălui meu. L-am şi
 5

minţit atunci când m-a întrebat din ce motive am absentat. Prin urmare, atunci când tatăl
meu m-a pălmuit aspru şi chiar m-a făcut să sângerez, am realizat că din vina mea era
nervos. Nu l-am urât deloc”.

În aceste condiţii, este absolut necesar ca programele de suport adresate copiilor victime ale
violenţei din societatea chineză, să fie dezvoltate ţinând cont de valorile culturale dominante, de
practicile de creştere a copilului, precum şi de barierele care stau în calea accesării serviciilor de
specialitate de către copii, identificate de Yuhong Zhu şi Kwong-Leung (2011) în studiul mai sus-
menţionat: ruşinea, teama de „a-şi pierde faţa” 3 şi grija pentru protejarea familiei.
În urma unei analize a literaturii centrate pe serviciile de suport oferite de Serviciile de
Protecţie a Copilului familiilor care se confruntă cu violenţa asupra copilului, patru cercetători de
la Universitatea de Vest din Sydney, Australia, şi-au propus identificarea eficienţei a patru tipuri
de servicii: vizita la domiciliu (home visiting), terapia congnitiv-comportamentală (cognitive
behavioural therapy), terapia de grup (group therapy) şi servicii intensive de menţinere a unităţii
familiale (intensive family preservation service) (O’Reilly et al., 2010). Astfel, vizita la domiciliu
a fost asociată unui grad redus de eficienţă, şi chiar cu lipsa acesteia, la nivelul modificării
comportamentelor parentale neadecvate, precum folosirea pedepsei corporale în educarea
copiilor, dar şi la nivelul prevenirii violenţei domestice, depresiei maternale, stresului parental şi
abuzului de substanţe. La polul opus, terapia cognitiv-comportamentală adresată părinţilor
abuzatori a înregistrat rezultate notabile în ceea ce priveşte scăderea nivelului de furie şi
anxietate, îmbunătăţirea comportamentului parental, a abilităţii de rezolvare de probleme şi a
interacţiunii între membrii familiei. Şi în cazul copiilor, acest tip de intervenţie s-a dovedit a fi
unul de succes contribuind la diminuarea problemelor comportamentale, la dezvoltarea
conceptului de sine şi a competenţelor sociale, precum şi la identificarea atitudinii şi
comportamentului suportiv al părinţilor. În ceea ce priveşte terapia de grup, atât pentru copii, cât
şi pentru abuzatori, cei patru cercetători au identificat o serie de rezultate pozitive. În cazul
copiilor, participarea la şedinţe de terapie de grup a fost asociată cu scăderea nivelului de furie,
stres şi anxietate şi cu creşterea stimei de sine, în timp ce în cazul adulţilor s-a înregistrat o
scădere a comportamentului agresiv, dezvoltarea abilităţii de rezolvare de probleme şi de
management al stresului, precum şi o reducere a gradului de izolare socială. Mai mult, aceşti
părinţi au devenit mai empatici în relaţia cu copiii lor, au recurs într-o mai mică măsură la
folosirea pedepsei corporale şi au avut mai puţine aşteptări neadecvate legate de comportamentul
propriului copil. În cazul serviciilor intensive de menţinere a unităţii familiale, părerile sunt
contradictorii. Astfel, fie se vorbeşte de ineficienţa acestor servicii şi de creşterea numărului de
copii daţi în plasament, fie de o creştere a suportului familial şi a resurselor familiei, asigurând
bunăstarea generală a copilului. Autorii realizează întreaga analiză pornind de la stabilirea
contextului global de subfinanţare a Serviciilor de Protecţie a Copilului, subliniind incapacitatea
acestora de a interveni la nivelul unui număr tot mai mare de familii care se confruntă cu violenţa
asupra copilului.
În Germania, în regiunea Saxoniei, a fost dezvoltat un program de prevenire a situaţiilor
de abuz şi neglijare a copilului, în cadrul căruia familiile vulnerabile beneficiază de suport

3
Se face referire la proverbul chinezesc cu privire la ruşine: „omul are nevoie de faţa sa, după cum copacul
are nevoie de coroană” (Bond şi Lee, 1988, apud Chan et al., 2011, 169).
 6

specializat din partea moaşelor de familie (family midwives). În vederea înscrierii într-un astfel de
program, moaşele de familie trebuie să facă dovada diplomei care le atestă specializarea şi a
minimum doi ani de experienţă în domeniu. Moaşele oferă servicii atât la cererea familiilor, cât şi
în urma referirii cazurilor de către Serviciile pentru Bunăstarea Tinerilor (Youth Welfare Services).
Serviciile, oferite atât în timpul sarcinii, cât şi în primul an de viaţă al copilului, constau în:
promovarea sănătăţii mamei şi a copilului, informare cu privire la alimentaţia corespunzătoare a
copilului şi consiliere psihologică. Aceste servicii sunt oferite prin intermediul vizitelor la
domiciliu, convorbirilor şi mesajelor telefonice (Ayerle et al., 2011).
Ca urmare a numărului mare de cazuri de abuz sexual din S.U.A., în Miami, Florida, a
fost dezvoltat programul-pilot „Copii învăţând despre siguranţă” (Kids Learning about Safety), un
program psihoeducaţional de 16 ore, constând în educarea a 105 copii preşcolari cu vârste de 3, 4
şi 5 ani, şi a părinţilor acestora, în număr de 97, atât despre siguranţa generală, cât şi despre cea
personală. Programul a fost dezvoltat pentru familiile de origine hispanică, astfel că orele de curs
şi materialele informative au fost prezentate atât în engleză, cât şi în spaniolă. În cadrul celor 16
ore de curs au fost abordate subiecte precum: reguli de siguranţă privind maşinile, bicicletele şi
pietonii, modalităţi de acţiune în cazul găsirii unui pistol sau a unei alte arme, precum şi
identificarea şi dezvoltarea unei reacţii adecvate în caz de incendiu, definiţia atingerii adecvate şi
învăţarea unor răspunsuri comportamentale potrivite în cazul atingerilor nedorite, dezvoltarea
asertivităţii, prin acest program urmărindu-se totodată şi îmbunătăţirea relaţiei de comunicare
părinte-copil. Programul s-a dovedit a fi unul de succes, evaluările realizate la trei luni după
finalizarea acestuia, constatând îmbunătăţirea informaţiilor copiilor cu privire la siguranţa
generală şi personală, fără a le fi fost sporită frica de abuzuri sexuale şi fără a fi înregistrată o
creştere a comportamentului sexual. Şi în cazul părinţilor au fost înregistrate rezultate pozitive,
reprezentate îndeosebi de îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare cu propri copii despre subiecte
ce ţin de siguranţa personală (Kenny, 2010).
Pornind de la o impresionantă experienţă în domeniul evaluării clinice a copiilor abuzaţi
sexual, John M. Leventhal, Janet L. Murphy şi Andrea G. Asnes (2010) prezintă un model de
abordare clinică a cazurilor de abuz sexual, care ţine cont de îngrijorările copiilor şi părinţilor
confruntaţi cu o astfel de traumă. Îngrijorările părinţilor sunt în număr de 6 şi fac referire la
următoarele aspecte: ar trebui să credem ce spune copilul nostru?, îngrijorări legate de corpul
copiilor, de exprimarea emoţiilor, de ce copilul a amânat denunţarea abuzului, cum ar trebui să
vorbesc cu copilul meu şi când va fi abuzatorul arestat?. Pe de altă parte, copiii sunt preocupaţi de
cine va şti de abuz, de protejarea propriilor părinţi, de aspecte ce ţin de corpul lor şi de cum le va
fi afectată viaţa sexuală. Cu precizarea că reacţia familiei în cazurile de abuz sexual e influenţată
de variabile ca vârsta copilului, abuz sexual intra- sau extra-familial, experienţa abuzului sexual a
unuia dintre părinţi, suportul pe care părinţii neabuzatori îl oferă copiilor, punctele tari şi slabe ale
familiei, precum şi experienţa anterioară a acesteia cu Serviciile de Protecţie a Copilului; autorii
anterior menţionaţi atrag atenţia că doar în condiţiile adresării adecvate a îngrijorărilor părinţilor
şi copiilor, familiile pot fi ajutate să se centreze pe aspecte importante care ţin de asigurarea
protecţiei copilului, de conştientizarea emoţiilor şi sentimentelor membrilor familiei şi de
stabilirea unui program de consiliere pentru copil şi părinţi (Leventhal et al., 2010).
 7

Fiind binecunoscut faptul că „intervenţia de tip cognitiv comportamental este din ce în ce

mai mult recunoscută drept model de terapie preferenţială în stresul posttraumatic la copii, fiind
cel mai consistent model validat ştiinţific în caz de dezastre naturale, proceduri medicale
dureroase, abuz sexual, doliu traumatic, şi, în ultimii ani, abuz fizic şi violenţă domestică”
(Benga, 2009, 42), în continuare vom prezenta modelul de intervenţie DESA (descrierea abuzului,
exprimarea sentimentelor, situarea limitelor şi acceptarea), utilizat de terapeuţii suedezi din
Clinica de Băieţi din Stockholm, atunci când se confruntă cu situaţii de abuz asupra copilului, şi
care are la bază terapiile cognitiv-comportamentale (Mighiu, 2009, 67). În prima etapă, descrierea
abuzului, copiii apelează la limbaj, joc, desen sau păpuşi anatomice pentru a descrie abuzul. Nu
toţi copiii reuşesc însă să vorbească despre abuz. În etapa numită secret, cea de-a doua din cadrul
modelului, terapeutul încearcă să explice copiilor deosebirea dintre „secret bun” şi „secret rău”,
întrucât aceştia din urmă refuză adesea să dezvăluie abuzul tocmai pentru că abuzatorul a definit
actul ca pe un secret. Exprimarea sentimentelor este o etapă centrală în cadrul terapiei, victimele
abuzului sexual fiind copleşite de trările lor emoţionale. Pentru a le ajuta să-şi identifice şi să-şi
exprime emoţiile şi trăirile în legătură cu abuzul, terapeuţii apelează adesea la poveşti, unde
anumite animale pot fi întruchipări ale binelui şi răului, pericolului şi siguranţei, fricii şi curajului,
încrederii şi neîncrederii. Pe de altă parte, copiii victime ale abuzului sexual au tendinţa de a
„invada” intimitatea altor persoane, astfel că terapeutului îi revine rolul de a-i ajuta să stabilească
limite faţă de propriul corp, dar şi faţă de ceilalţi. În etapa finală a modelului DESA, acceptarea,
este important ca atât clientul, cât şi persoanele semnificative din viaţa acestuia să accepte trauma
trăită, emoţiile pe care le au faţă de aceasta şi să se orienteze către trăirea prezentului şi
construirea viitorului (Mighiu, 2009, 67-69).
Atunci când abuzul sexual are loc în sfera familiei, trauma capată proporţii greu de
imaginat atât pentru copilul victimă (de obicei blamat de membrii familiei pentru abuzul suferit),
cât şi pentru părintele non-abuziv. Prin urmare, odată cu conştientizarea faptului că în urma
divulgării de către copii a abuzurilor sexuale suferite, părinţii non-abuzivi se confruntă cu
depresia şi simptome specifice Sindromului de Stres Posttraumatic (PTSD), fapt ce diminuează
cu mult capacitatea acestora de a le oferi copiilor suportul necesar pentru a depăşi trauma suferită,
a fost dezvoltat Proiectul SAFE (Sexual Abuse Family Education) (Hubel et al., 2011, 361).
Definit drept un model de terapie cognitiv-comportamentală cu un format de grup, SAFE implică
parcurgerea a 12 sesiuni, organizate în paralel, atât pentru copiii abuzaţi sexual (cu vârste
curpinse între 7-16 ani), cât şi pentru părinţii lor non-abuzivi. Intervenţia terapeutică este condusă
de un terapeut împreună cu un co-terapeut şi vizează trei nivele: individual (aspecte ce ţin de
stima de sine, autoblamare ş.a.), relaţional (dezvoltarea/îmbunătăţirea competenţelor sociale,
externalizarea problemelor în cadrul grupului de prieteni/familiei) şi sexual (informaţii privind
activitatea sexuală, educaţie psihosocială privind abuzul sexual şi probleme ce ţin de
comportamentul sexual). De-a lungul celor 12 sesiuni, cei doi specialişti se centrează pe
dezvoltarea de abilităţi, pe însuşirea de către membrii celor două grupuri a metodelor suportive şi
de rezolvare de probleme, pe întărirea strategiilor de prevenire a situaţiilor viitoare de abuz, şi
implică totodată şi o componentă psihoeducaţională. Evaluările privind eficienţa proiectului
SAFE au identificat rezultate pozitive atât în cazul copiilor abuzaţi (anxietate scăzută, reducerea
simptomelor specifice Sindromului de Stres Postrraumatic, îmbunătăţirea cunoştinţelor de bază
 8

privind comportamentul sexual, reducerea percepţiilor negative cu privire la reacţiile sociale, şi

mai puţine atribuiri maladaptative cu privire la abuzul sexual suferit), cât şi în cel al părinţilor
non-abuzivi (dezvoltarea abilităţilor de manageriere a emoţiilor faţă de abuz şi îmbunătăţirea
capacităţii de a acorda copilului/copiilor suportul necesar pentru a depăşi trauma suferită) (idem,
362, 372).
În abordarea problematicii abuzului sexual, specialiştii în domeniul violenţei (Pinheiro,
2006; Evans et al., 2008; Rujoiu şi Rujoiu, 2010; Iravani, 2011; Rembe et al., 2011, Ghosh, 2011)
îşi exprimă îngrijorarea şi faţă de practicile tradiţionale dăunătoare (harmful traditional practices)
care continuă să facă numeroase victime în rândul copiilor din diferite state ale lumii. Elaborarea
unor programe de intervenţie în această sferă a violenţei este imperios necesar să ţină cont de
valorile culturale pe care aceste tradiţii se fundamentează, precum şi de emoţiile sociale asociate,
întrucât aşa cum G. Van Bueren afirma (1998, 17): „anumite practici tradiţionale sunt prin însăşi
natura lor adânc înrădăcinate în inima unei comunităţi, iar membrii acesteia le pot considera chiar
drept importante în definirea identităţii acelei comunităţi” (apud Twum-Danso Imoh, 2013, 39).
În studiul Rites vs rights: Female genital cutting at the crossroads of local values and
global norms, Afua Twum-Danso Imoh (2013, 39) prezintă un ritual alternativ la mutilarea/tăierea
genitală feminină (female genital cutting)4, propunându-şi „să exploreze modul în care
comunităţile locale îşi adaptează valori cu o tradiţie îndelungată, păstrând în acelaşi timp esenţa
tradiţiilor şi culturii lor vis-à-vis de creşterea copilului, trăindu-şi astfel vieţile la răscrucea dintre
valorile locale şi normele globale”.
Cunoscut drept „ritual fără tăiere” sau „circumcizie prin cuvinte”, acest ritual alternativ a
fost dezvoltat în 1996, la iniţiativa unei organizaţii locale – Maendelet Ya Wanawake (MYWO) –
cu filiale în întreaga Kenye, care a avut parte de sprijinul tehnic al organizaţiei internaţionale
Programul pentru Tehnologie Adecvată în Sănătate (PATH). În urma participării la un seminar
naţional susţinut de aceste două organizaţii, liderii unei filiale MYWO din Tharaka, Kenya, au
iniţiat o serie de discuţii cu familiile care erau hotărâte să renunţe la mutilarea/tăierea genitală a
fiicelor în vederea identificării unei soluţii alternative, care să respecte valorile şi semnificaţia
culturală a acestei practici, dar care în acelaşi timp să protejeze şi sănătatea fetelor. Prin urmare,
informaţiile obţinute în urma acestor discuţii au fost coroborate cu date referitoare la prevalenţa şi
factorii responsabili de perpetuarea acestei tradiţii în Tharaka, şi astfel a fost dezvoltat, prin
implicarea membrilor comunităţii locale, primul program de intervenţie adresat mutilării/tăierii
genitale feminine. În prima etapă a programului s-a realizat sensibilizarea şi conştientizarea
membrilor comunităţii cu privire la implicaţiile acestei tradiţii în dezvoltarea ulterioară a fetelor
(în scopul recrutării de participanţi), după care, respectând funcţia simbolică a acestui ritual – de
marcare a trecerii fetei de la stadiul de copil, la cel de femeie – participanţii au intrat într-o
perioadă de izolare cu o durată de trei până la cinci zile. Această perioadă a fost dezvoltată pentru
a o imita pe aceea din ritualul iniţial, când fetele, ulterior mutilării/tăierii genitale, sunt izolate de
restul membrilor familiei şi comunităţii şi primesc informaţii (atât de natură formală, cât şi
informală) cu privire la abilităţile necesare vieţii de familie, valorile respectate şi promovate de
comunitate privind sănătatea reproducerii, rolul femeilor în societate, valori culturale şi
4
În denumirea acestei practici se utilizează atât termenul de „mutilare”, cât şi cel de „tăiere”, întrucât
primul reflectă atitudinea specialiştilor, în timp ce al doilea, pe cea a părinţilor şi comunităţii cu privire la
efectele acesteia asupra dezvoltării fizice şi psihice a fetelor (UNICEF, 2005, 1).
 9

sexualitate. La finalul ritualului alternativ, trecerea fetelor la stadiul de femei a fost marcată
printr-o ceremonie la care au participat părinţii, liderii locali şi alţi membrii ai comunităţii, în
cadrul căreia s-a cântat muzică tradiţională şi s-a dansat, s-au oferit cadouri fetelor, s-au primit
declaraţii din partea acestora că nu au fost şi că nu vor fi mutilate/tăiate, precum şi declaraţii din
partea părinţilor şi a liderilor comunităţii care s-au angajat să susţină eradicarea acestei practici
tradiţionale. Programul a fost implementat cu succes şi în Gambia, Tanzania sau Uganda, însă
precizăm faptul că un astfel de ritual alternativ poate avea succes doar în regiunile în care
mutilarea/tăierea genitală feminină este asociată cu trecerea de la etapa copilăriei la cea a
maturităţii (Twum-Danso Imoh, 2013, 42-45). Inutil să mai adăugăm faptul că dacă propunerea
pentru adoptarea unui astfel de ritual se realizează fără implicarea membrilor comunităţii, şansele
ca acesta să fie acceptat sunt foarte mici întrucât: „aceia care lucrează împotriva circumciziei
feminine încearcă să ne distrugă cultura. Ei vor să ajungem ca America, fără cultură proprie”
(idem, 41).
Şi în România problematica violenţei asupra copilului este puternic influenţată cultural,
fapt care, nu de puţine ori, permite justificarea acesteia, şi în mod particular, a pedepselor
corporale utilizate ca metodă de disciplinare a copiilor.
În ceea ce priveşte răspunsul autorităţilor la această problematică, menţionăm că
intervenţia în cazurile de abuz şi neglijare a copilului se realizează în acord cu prevederile OG
68/2003 privind serviciile sociale, cap. 5, art. 29, şi implică parcurgerea următoarelor etape:
evaluarea iniţială, elaborarea planului de intervenţie, evaluarea complexă, elaborarea planului
individualizat de asistenţă şi îngrijire, implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie
şi în planul individualizat, monitorizarea, reevaluarea şi evaluarea opiniei beneficiarului.
Identificarea cazurilor poate fi realizată în mai multe modalităţi: solicitare directă din partea
familiei/copilului/reprezentantului legal al acestuia, referire din partea altei instituţii publice sau
private, semnalare/sesizare scrisă sau telefonică din partea altor persoane decât membrii
familiei/reprezentantul legal sau autosesizare. Evaluarea inţială, ce are rolul de a confirma sau
infirma existenţa unui caz de violenţă, este realizată de asistentul social şi psihologul din cadrul
compartimentul Telefonul Copilului, de la nivelul DGASPC, care se deplasează împreună cu un
lucrător de poliţie la locul unde se află copilul. În funcţie de rezultatele evaluării iniţiale,
asistentul social va decide dacă este sau nu necesară instituirea plasamentului în regim de urgenţă,
continuarea managementului de caz sau închiderea acestuia prin referire sau orientare către alt
serviciu sau instituţie autorizată (AIDA, 2010, 99, 100).
Conform Hotărârii Nr. 539 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Nomenclatorului
instituţiilor de asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului cadru de
organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice
de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, copiii
victime ale violenţei sau cei care prezintă risc înalt de victimizare, pot beneficia de servicii de
suport în cadrul centrelor pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării sau în cadrul
centrelor de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat, acreditate conform legislaţiei în
vigoare (Hotărârea Guvernului nr. 1024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a
Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, Ordinul nr. 383/2005 al ministrului
 10

muncii, familiei şi protecţiei sociale pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind
serviciile sociale şi a modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori). În cadrul
instituţiilor de asistenţă socială, copiii victime ale violenţei beneficiază de servicii de reabilitare
(consiliere psihologică, psihoterapie, alte terapii), servicii medicale (altele decât cele de
reabilitare), servicii educaţionale (reintegrare şcolară şi orientară şi pregătire profesională) şi
consiliere juridică/asistenţă5.
Cu privire la activitatea de prevenţie, trebuie specificat faptul că Strategia Naţională în
domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008-2013 6 prevede organizarea şi
desfăşurarea programului „Şcoala părinţilor” în toate centrele de consiliere şi sprijin pentru copii
şi părinţi, iar în cadrul DGASPC-urilor funcţionează servicii de prevenire a separării copilului de
părinţi.
Ca urmare a faptului că cele mai multe cazuri de violenţă au loc în cadrul familiei 7,
Direcţia Protecţia Copilului, autoritatea română centrală competentă în protecţia, promovarea şi
monitorizarea respectării drepturilor copilului, a desfăşurat la nivel naţional, în perioada
septembrie 2012-ianuarie 2013, campania de conştientizare şi sensibilizare a opiniei publice
privind combaterea şi prevenirea violenţei în familie - „Violenţa în familie nu trebuie să te lase
rece” -, care a urmărit modificarea atitudinii comunităţii faţă de acest fenomen şi încurajarea
participării membrilor acesteia în activităţile de prevenire şi combatere a violenţei în familie
desfăşurate de autorităţi8.
La nivelul prevenţiei şi intervenţiei în cazurile de violenţă asupra copilului, trebuie
remarcată activitatea organizaţiilor neguvernamentale, mult mai coerentă, profesionalizată şi
vizibilă decât cea a autorităţilor publice. Un exemplu de bună practică în această arie de
intervenţie este organizaţia Salvaţi Copiii România 9, care începând cu anul 2003 desfăşoară
campanii de conştientizare şi sensibilizare a populaţiei cu privire la efectele negative ale violenţei
asupra dezvoltării psihosociale a copilului, cursuri de formare a specialiştilor care lucrează cu
copii victime ale violenţei şi familiile acestora, activitate de cercetare în domeniu, iar în 2010 a
iniţiat proiectul „Părinţi competenţi, copii sănătoşi – Dezvoltare de servicii de parenting în
România”10, în cadrul căruia a înfiinţat cinci centre de consiliere pentru părinţi, localizate în
Bucureşti, Iaşi, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara. Activitatea desfăşurată în cadrul acestor
centre constă în: servicii de parenting (evaluare, consiliere, intervenţie în familie şi şcoală) pentru
părinţii ai căror copii prezintă dificultăţi comportamentale, sociale şi emoţionale, pentru părinţii
cu dificultăţi emoţionale şi pentru familiile aflate în situaţii de criză, şi programe de dezvoltare a
competenţelor profesioniştilor din sistemele de sănătate, de educaţie şi de protecţie socială în
5
Date disponibile on line la adresa: http://www.copii.ro/alte_categorii.html. Accesat la data de 06.07.2012.
6
Material disponibil on line la adresa: http://www.copii.ro/Files/Strategia%20Nationala%20in
%20domeniul%20protectiei%20dreptu.pdf. Accesat la data de 11.07.2012.
7
Conform Direcţiei Protecţia Copilului, din cele 5665 de cazuri de abuz asupra copilului raportate în
perioada 1 ianuarie 2012-30 iunie 2012, 5323 au avut loc în cadrul familiei.
8
Informaţii cu privire la această campanie pot fi găsite la adresa:
http://www.copii.ro/campanie_violenta.html. Accesat la data de 15.02.2013.
9
Detalii privind activitatea acestei organizaţii în domeniul violenţei asupra copilului pot fi găsite la:
http://www.salvaticopiii.ro/?id2=000200010000#Protecţia împotriva violenţei.html. Accesat la data de
14.02.2013.
10
Descrierea proiectului este disponibilă la adresa: http://www.consiliere-parinti.ro/ce-facem. Accesat la
data de 14.02.2013.
 11

oferirea de servicii de parenting (workshop-uri, materiale informative, consultanţă). În activitatea

acestor centre este utilizat programul de intervenţie validat ştiinţific, prezentat în debutul acestei
secţiuni, The Triple P Positive Parenting Programme, şi se organizează şi grupuri de dezvoltare a
abilităţilor emoţionale şi sociale ale copiilor preşcolari şi şcolari mici, cu probleme de anxietate
sau agresivitate.

Formarea continuă a specialiştilor: obligaţie contractuală sau datorie personală?

Lucrul cu copii victime ale violenţei nu este lipsit de riscuri pentru specialiştii implicaţi.
Cunoaştem cu toţii cazuri de violenţă extremă, atât de la nivel naţional, cât şi internaţional,
puternic mediatizate, în care specialistul (de obicei, asistent social) este făcut responsabil pentru
tragica evoluţie a cazului. Un astfel de exemplu este cazul „Victoria Climbié”, care în anul 2000 a
atras atenţia specialiştilor în domeniul violenţei asupra copilului din întreaga lume.
Conform Raportului lordului Laming11, în 1998, la vârsta de şapte ani, Victoria, cel de-al
cincilea copil al cuplului Francis and Berthe Climbié, părăseşte Coasta de Fildeş şi porneşte spre
Franţa împreună cu mătuşa tatălui, Marie-Therese Kouao, pentru a avea şansa la o educaţie mai
bună. În Franţa, Victoria nu petrece însă mult timp la şcoală, de unde mătuşa ei o va retrage
curând invocând probleme de sănătate şi necesitatea de a-i oferi fetei un tratament corespunzător
în Londra. Pentru Victoria, capitala britanică se dovedeşte a fi însă un nesfărşit periplu între
abuzurile mătuşii şi ale concubinului acesteia, secţiile de pediatrie şi evaluările serviciilor sociale.
În cele din urmă, cazul este repartizat unui asistent social care decide că este în interesul fetei să
rămână în grija mătuşii. La şapte luni de la această decizie, patru întâlniri cu reprezentanţi ai
serviciilor sociale, în data de 25 februarie 2000, în aceeaşi zi în care serviciile sociale închideau
oficial cazul Climbié, personalul medical al Spitalului St. Mary’s declara oficial decesul acesteia
ca urmare a multiplelor abuzuri suferite şi a neglijării grave (House of Commons şi Health
Committee, 2003).
Existenţa unor astfel de cazuri generează îndoieli cu privire la calitatea resursei umane
din serviciile de protecţie a copilului. Sunt pregătiţi asistenţii sociali să instrumenteze cu
profesionalism cazuri de violenţă asupra copilului? Răspunsul vom încerca să-l conturăm în
rândurile ce urmează.
În studiul Carolinei Humphrey (2007), Safeguarding Children: Exploring the Interfaces
Between Policy, Pedagogy, Pshychology and Practice, se prezintă faptul că decizia studenţilor de
a urma o carieră în asistenţă socială, şi în mod particular în domeniul protecţiei drepturilor
familiei şi copilului, are la bază trei motivaţii: personale, profesionale şi mixtura personal-
profesional. Motivaţia personală se fundamentează pe experienţa abuzului şi neglijării la care au
fost supuşi în copilărie, dezvoltarea profesională în această sferă a asistenţei sociale reprezentând
o modalitate de recuperare, înţelegere, acceptare şi depăşire a traumei personale şi de însuşire a
competenţelor necesare evaluării şi managerierii situaţiilor de risc cu care se pot confrunta la un
moment dat copiii şi familiile acestora. Cea de-a doua motivaţie este legată de interacţiunea
studenţilor cu copii victime ale violenţei la locul de practică/muncă. Lipsa cunoştinţelor de
11
Raportul complet privind cazul Victoriei Climbié poate fi citit la adresa:
http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200203/cmselect/cmhealth/570/570.pdf. Accesat la data de
27.12.2012.
 12

specialitate şi a abilităţilor necesare de a oferi suport acestor copii, dincolo de a fi fost frustrant, a
reprezentat factorul declanşator pentru opţiunea de a se specializa în acest domeniu:

„Când un copil mi-a spus «Sunt abuzat sexual» nu am putut face nimic pentru a-l ajuta şi
sistemul nu l-a ajutat. Aşa a început totul. M-am gândit «Măcar de-aş putea face ceva
pentru a-l ajuta!»...Era această fată – foarte isteaţă, foarte frumoasă – şi a devenit extrem
de retrasă. Ştiam că ceva este în neregulă, dar ea nu putea să-mi spună, aşa că am întrebat
pe câţiva dintre prietenii ei dacă ştiau care era problema. Abia apoi ea a venit să mă vadă
şi să-mi spună ce îi făcea unchiul ei. A fost într-adevăr dureros. Pur şi simplu n-am putut
face nimic, n-am putut face nimic! Şi unchiul ei era o persoană importantă iar sistemul
nu-l putea atinge...Aşa m-am gândit că măcar de-aş putea lucra cu copiii mai direct, într-o
manieră mai puternică, în afara clasei!” (Humphrey, 2007, 203).

Cel de-al treilea tip de motivaţie a fost invocat de studenţii care s-au aflat în postura de a avea
grjă de fraţii lor sau chiar de un părinte, precum şi de cei care aveau în familie un asistent social.
Prin urmare, această motivaţie are la bază atât nevoia de a-şi ajuta familia, cât şi nevoia de a-şi
cunoaşte şi de a-şi defini identitatea personală şi profesională.
Desigur, dorinţa de a-l ajuta pe celălalt aflat în nevoie este necesară în activitatea
asistentului social, însă în lipsa unei formări teoretice şi practice riguroase, realizată de-a lungul
întregii vieţi, precum şi în lipsa sau insuficienţa resurselor organizaţionale, confruntată cu cazuri
complexe, dificile, această dorinţă va fi sufocată de neputinţa de a oferi suport sau şi mai grav, de
răul provocat beneficiarilor. În acest sens, raportul We Can Do Better – Child Abuse Deaths in
America (Every Child Matters Education Fund, 2012, 9), atenţionează specialiştii şi factorii de
decizie din serviciile de protecţie a copilului asupra faptului că: „activitatea în domeniul protecţiei
copilului este epuizantă, dificilă şi stresantă emoţional. Consecinţele deciziilor specialiştilor din
aceste servicii pot fi enorme: pot lăsa un copil în calea răului, spre exemplu, sau îşi pot exercita
autoritatea decăzându-i pe părinţi din drepturi. Atunci când personalul de bază, bine pregătit şi cu
experienţă, are acces la supervizori cu experienţă şi la servicii precum cele de sănătate mintală,
tratament pentru adicţii, suport din partea poliţiei în evaluarea cazurilor şi adăposturi pentru
situaţii de urgenţă, creşte şansa copiilor de a beneficia de protecţie şi a părinţilor abuzivi de a
învăţa cum să-şi crească în siguranţă copiii”.
Acest punct de vedere este susţinut şi de L. Cooke şi J. McMahon (2004, 50-55), care
apreciază că performanţa profesională a angajaţilor este influenţată de trei domenii: sistemul
organizaţional, disponibilitatea sau motivaţia angajaţilor şi abilitatea/competenţa acestora.
Conform celor doi autori, aspectele de ordin organizaţional care pot influenţa performanţa
angajaţilor sunt: instrumentele pentru realizarea activităţii, sprijinul din partea colegilor şi
supervizorilor, supervizarea pentru asigurarea respectării standardelor de lucru, volumul rezonabil
de muncă şi resursele pentru furnizarea de servicii pentru clienţi. Referitor la motivaţia
angajaţilor, aceasta este influenţată de aprecierea şi grija pentru munca în sine, interesul pentru
activitatea desfăşurată, precum şi de dorinţa de autoperfecţionare şi dezvoltare profesională (apud
Călăuz şi Runcan, 2011, 119, 120). Între cele trei domenii există o relaţie de interdependenţă,
astfel că lacunele existente într-un anumit domeniu vor afecta negativ celelalte domenii, rezultând
o performanţă profesională scăzută a angajaţilor şi implicit, o calitate redusă a serviciilor
furnizate de angajator. Prin urmare, evaluarea actului profesional al specialiştilor din domeniul
 13

protecţiei copilului, nu poate fi realizată doar din perspectiva motivaţiei, a pregătirii şi experienţei
acestora, mediul şi resursele organizaţionale având o contribuţie însemnată.
În ceea ce priveşte relaţia dintre asistentul social şi beneficiar, H. Winefield şi J. Barlow
(1995, 898) sunt de părere că: „...relaţia asistent social-client este esenţială pentru succesul unui
program şi ar trebui să fie evaluată de ambele părţi” (apud Leigh şi Miller, 2004, 246). Deşi în
cazurile de violenţă intervenţia este realizată de o echipă multidisciplinară, asistenţii sociali „se
diferenţiază de ceilalţi specialişti îndeosebi datorită dorinţei lor de a renunţa la caracterul formal
al rolurilor îndeplinite, şi de a lucra cu oameni obişnuiţi în mediul natural de existenţă, folosindu-
se de caracterul informal al metodelor pe care le utilizează ca modalitate de a negocia soluţii la
probleme, în defavoarea impunerii acestora. Soluţiile impuse, formale, reprezintă ultima resursă
în asistenţă socială, în timp ce în alte contexte profesionale acestea sunt norma. Cu cât asistenţa
socială se îndepărtează de această stare, cu atât mai mult îşi pierde individualitatea” (Parton şi
O’Byrne, 2000, 33, apud Hyslop, 2011, 414).
Procesul de reformă al sistemelor de asistenţă socială, atât de la nivel internaţional, cât şi
de la nivel naţional, au supus însă asistenţii sociali presiunii de a-şi dezvolta cu predilecţie
abilităţile organizatorice şi administrative, în detrimentul calităţii relaţiei cu beneficiarii. Astfel,
„asistenţii sociali ar putea deveni organizatori eficienţi ai furnizării bunăstării, dar ar renunţa să
mai practice asistenţa socială, care se fundamentează pe conceptele de terapie, alegere şi
schimbare, şi pe capacitatea de a acţiona în calitate de avocaţi reflexivi şi care se folosesc de
autoritate în mod adecvat” (Leigh şi Miller, 2004, 264). Fără a nega importanţa componentei
administrative a asistenţei sociale, nu putem să nu remarcăm faptul că dincolo de un anumit
punct, aceasta afectează în mod negativ lucrul efectiv cu beneficiarul. Nu trebuie neglijat faptul
că pe lângă resursele umane şi materiale limitate de care dispune, sau volumul mare de muncă,
asistenţa socială presupune un corpus sistematic de cunoştinte teoretice şi practice care îi asigură
un loc distinct în rândul profesiilor socioumane (Hyslop, 2011). Prin urmare, „recrutarea şi
menţinerea asistenţilor sociali înalt calificaţi este o necesitate” (Every Child Matters Education
Fund, 2012, 9).
Anthony P. Mannarino şi Judith A. Cohen (2001) aduc în discuţie o temă sensibilă pentru
specialiştii care instrumentează cazuri de violenţă asupra copilului, în general, şi cazuri de abuz
sexual în mod particular, şi anume conflictul inter-roluri profesionale. Cei doi autori prezintă
situaţia terapeutului care lucrează cu copii abuzaţi sexual şi care, nu de puţine ori, este pus în
situaţia de a face în acelaşi timp şi expertiza judiciară. Cele două roluri sunt însă diametral opuse.
Dacă expertul judiciar lucrează pentru o a treia parte (tribunal, poliţie etc.), iar informaţiile
colectate în urma intervievării victimei nu se supun principiului confidenţialităţii, intervenţia
terapeutului vizează dezvoltarea unei relaţii empatice şi suportive cu clientul în vederea depăşirii
traumei suferite şi a restabilirii echilibrului emoţional al acestuia, iar confidenţialitatea nu poate fi
încălcată decât atunci când există ameninţări cu sinuciderea sau cu vătămarea integrităţii fizice şi
psihice a altor persoane. Prin urmare, terapeutul care va furniza informaţii unei a treia părţi cu
privire la veridicitatea declaraţiilor copilului sau va face recomandări vis-à-vis de stabilirea unei
măsuri de protecţie, depăşeşte limitele rolului său profesional. Indiscutabil, complexitatea
cazurilor de abuz sexual îi poate determina pe terapeuţi să îşi asume concomitent mai multe roluri
profesionale, nu fără riscul de a prejudicia însă calitatea relaţiei terapeutice.
 14

Şi asistentul social se află în situaţia de a îndeplini mai multe roluri profesionale în

managerierea unui singur caz, cu menţiunea că toate aceste roluri trebuie să urmărească
dimensiunea socială a cazului, şi mai precis, dezvoltarea, menţinerea sau redarea funcţionalităţii
sociale a persoanei. Este util şi dezirabil ca asistentul social să aibă o pregătire interdisciplinară,
însă rolul său nu se identifică cu cel al psihologului, educatorului sau juristului. Chiar dacă în
cazuri complexe, cum sunt cele de violenţă asupra copilului de exemplu, asistentul social poate fi
tentat să-şi extindă intervenţia dincolo de dimensiunea socială a cazului în speranţa creşterii
gradului de eficienţă al intervenţiei, el riscă să dezvolte beneficiarului aşteptări nerealiste faţă de
rolul său, să se supraaglomereze şi să realizeze o intervenţie fragmentară, cu şanse diminuate de
a-şi atinge scopul. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte relaţia cu beneficiarul şi aşteptările acestuia
de la un asistent social, Rudi Roose et al. (2012, 271) amintesc că beneficiarul apreciază
disponibilitatea asistentului social de a-l asculta într-un cadru suportiv şi sigur, calitatea
informaţiilor furnizate, precum şi sprijinul concret acordat din partea acestuia în realizarea
anumitor activităţi (elaborarea unei cereri, de exemplu).
Numărul mare de cazuri de violenţă asupra copilului a adus în discuţie şi rolul
voluntarilor în activitatea de reabilitare a victimei şi a familiei acesteia. În studiul Working with
volunteers in victim support: Mirror or camouflage, Rudi Roose et al. (2012, 274) identifică
avantajele implicării voluntarilor în activitatea cu victime ale violenţei, avantaje care vizează
beneficiarii, organizaţiile în domeniu, voluntarii şi societatea în ansamblu. Pentru beneficiari,
interacţiunea cu voluntari se traduce prin înţelegerea şi acceptarea stării lor psiho-emoţionale ca
fiind normale, dată fiind trauma suferită , şi, în plus, face mai uşor de suportat dimensiunea
tehnică a intervenţiei specialiştilor. În ceea ce priveşte organizaţiile de profil, avantajul lor este
mai degrabă unul de natură economică, însă voluntarii au o influenţă pozitivă şi asupra
dinamismului profesioniştilor, lărgindu-le perspectivele de intervenţie şi chiar inovându-le.
Voluntarii pe de altă parte, au şansa de a se dezvolta personal, dar şi de a-şi dezvolta/îmbunătăţi
cunoştinţele şi abilităţile în această sferă de intervenţie. În final, pentru societate, activitatea
voluntarilor cu victime ale violenţei poate însemna recâştigarea încrederii victimelor: societatea
nu este doar o arenă a luptei pentru putere, a subjugării, ci şi un loc al manifestării solidarităţii şi
grijii faţă de celălalt. Totuşi, implicarea voluntarilor în activitatea de suport a victimelor violenţei
poate prezenta şi dezavantaje. Spre exemplu, victimele ar putea considera că trauma lor nu este
suficient de importantă pentru autorităţi încât să le asigure specialişti, iar, pe de altă parte,
victimele ar putea să nu facă distincţia între voluntar şi specialist, şi astfel să dezvolte aşteptări
nerealiste faţă de relaţia cu voluntarii. Totodată, specialiştii şi-ar putea reduce activitatea la
dimensiunea tehnică/administrativă a intervenţiei, lăsând dimensiunea de relaţionare în
responsabilitatea voluntarilor.

Supervizarea în serviciile de suport adresate copiilor victime ale violenţei

T. Ronen (1994, 14) este de părere că „a oferi suport copiilor...acest lucru solicită profesioniştilor,
pe lângă specializarea în procesul de acordare a suportului, să-şi păstreze sclipirea inocenţei,
încrederea şi entuziasmul caracteristice copiilor; să fie artişti capabili de a se apropia şi de a vedea
în sufletul unui copil, artişti care ştiu să creeze, să improvizeze şi să folosească diferite mijloace
 15

prin care să-şi apropie copilul” (apud Hamama, 2012, 122). Sarcină extrem de dificilă pentru
personalul din serviciile de protecţie a copilului dacă luăm în considerare volumul imens de
muncă şi epuizarea profesională12 cu care cei mai mulţi dintre aceştia se confruntă (Kim et al.,
2011). Accesul la servicii de supervizare poate contribui însă la creşterea calităţii serviciilor
furnizate de aceşti specialişti, şi de ce nu, la ridicarea acestora la rangul de artă.
În accepţiunea lui Enikõ Albert – Lõrincz (2010, 71), supervizarea „este o formă de
consiliere centrată pe profesionist”, care „se realizează printr-un proces, o serie de discuţii, de
întâlniri cu durata de 1,5 – 3 ore”. O definiţie complexă a supervizării, care surprinde foarte bine
funcţiile acesteia, este dată de Rebecca T. Davis în articolul Constructing a Profession of Social
Work: The Role of Social Work Supervision (2010, 22), conform căreia „supervizarea în asistenţă
socială poate de asemenea să sprijine asistentul social, începător sau experimentat, în furnizarea
de servicii în acord cu drepturile clientului(ţilor) şi cu respectarea cadrului administrativ din
sistemul de asistenţă socială, respectiv cu cel din sistemul de protecţie socială”. Prin urmare,
funcţiile supervizării sunt cea managerială sau administrativă, educativă sau de învăţare, şi funcţia
de sprijin sau suport, în centrul cărora se află evaluarea performanţelor (Neamţu, 2003, 381). Pe
de altă parte, obiectivele supervizării, în număr de trei, sunt reprezentate de: structurarea practicii,
asistentul social având obligaţia de a reflecta asupra lucrului cu beneficiarii; realizarea unui
sistem de suport prin care să se urmărească consolidarea şi încurajarea muncii, şi nu în ultimul
rând, dezvoltarea unui forum responsabil cu identificarea punctelor tari ale asistentului social şi
cu trasarea obiectivelor de dezvoltare profesională (Miley et al., 2006, 429).
În ceea ce priveşte tipurile de supervizare, în practică întâlnim supervizarea individuală,
coaching, supervizarea de grup, supervizarea de echipă şi supervizarea organizaţională (Albert –
Lõrincz, 2010, 71). Cu menţiunea că în România, conform Colegiului Naţional al Asistenţilor
Sociali (2010), supervizarea poate fi realizată de asistentul social încadrat pe treapta de
competenţă specialist sau principal, conform Nicoletei Neamţu (2003, 384) supervizarea trebuie
să se realizeze în baza unui contract de supervizare care să prevadă scopul general, limitele
şedinţei de supervizare, confidenţialitatea, frecvenţa, în ce situaţii şi cum poate fi anulată o
şedinţă de supervizare, locul de desfăşurare al supervizării, pregătirea anticipată, forma
supervizării (retrospectivă a faptelor, privirea spre trecut; o privire de perspectivă, spre viitor;
descrierea (fişa) postului; preocupări/probleme; împărtăşirea informaţiilor; planificarea şi
observarea etapelor acţiunii; altele) şi desemnarea persoanei responsabile cu înregistrarea şedinţei
(supervizor sau supervizat). În timpul şedinţelor de supervizare, supervizorul apelează la tehnici
precum: modelarea, jocul de rol, identificarea conceptelor şi anticiparea (Miley et al., 2006, 429).
Pentru asistenţii sociali, supervizarea este asociată cu următoarele beneficii: oferă
profesioniştilor posibilităţi de igienă psihică, de dezvoltare personală, de explorare şi clarificare a
limitelor, a atitudinilor şi a valorilor, de îmbogăţire a deprinderilor practice şi a competenţei în
acţiuni sociale, precum şi o mai bună înţelegere a structurilor personale de acţiune; este un
instrument al întreţinerii funcţionării indivizilor, grupurilor şi al organizaţiilor; participanţii
beneficiază de o nouă perspectivă asupra modalităţilor proprii de lucru, de o înţelegere a
motivelor, de răspunsuri la probleme ivite pe parcursul muncii profesionale, de sprijin în procesul
12
Epuizarea profesională (burnout) se defineşte ca reacţie psihologică prelungită la stresori cronici legaţi de
locul de muncă, concretizată în epuizare emoţională, depersonalizare şi diminuarea/lipsa împlinirii
personale (Kim et al., 2011; Barford şi Whelton, 2010).
 16

luării deciziilor (Albert – Lõrincz, 2010, 71). Metaforic spus „supervizarea este un pod peste
prăpastia dintre educaţie şi practică, o punte între educaţia provenită din şcoli şi realitatea din
serviciile sociale” (Munson, 2002, 15, apud Călăuz şi Runcan, 2011, 118).
Rebecca T. Davis (2010, 25) atrage însă atenţia asupra faptului că supervizarea capătă o
altă conotaţie în ţările aflate în curs de dezvoltare, „nu doar ca urmare a istoriei politice şi sociale,
ci şi din cauza lipsei unei practici bazate pe teorie şi competenţe din cadrul unei organizaţii. Prin
urmare, supervizarea se va centra mai degrabă pe detaliile administrative, decât pe problemele
legate de client. Supervizarea devine supervizarea timpului şi a sarcinilor”. Sistemul de asistenţă
socială din România nu-şi permite o astfel de realitate, pentru că aşa cum afirma Livius Manea
(2012, 181) „prin definiţie, asistenţa socială şi sarcinile care îi revin se adresează suferinţei
personale şi sociale a oamenilor, dizabilităţii, opresiunii, discriminării, sărăciei, stresului,
violenţei, deprivării şi conflictelor. Dacă asistentul social trebuie să fie un specialist care acordă
ajutor eficient, el va împărtăşi, va prelua o parte din suferinţa, disperarea, sau din furia celor cu
care lucrează şi va fi afectat la nivelul sentimentelor personale”.
Activitatea asistentului social din sistemul de protecţie a copilului este cu atât mai dificilă
cu cât acesta trebuie să fie extrem de creativ, să deţină abilităţile cognitive, emoţionale şi
compasiunea necesară pentru a comunica şi lucra cu aceştia, precum şi pentru a le menţine
motivaţia de a se implica în procesul de intervenţie (Hamama, 2012, 113, 114). Pe de altă parte, în
cazurile de violenţă asupra copilului, intervenţia asistentului social poate fi puternic influenţată de
atitudinea acestuia faţă de violenţă în general, şi faţă de utilizarea pedepsei corporale în creşterea
copiilor în mod particular, de normele culturale de creştere a copilului, de resursele limitate ale
organizaţiei din care face parte, de etnia, religia şi statusul socio-economic al familiei copilului,
de istoricul acesteia cu serviciile sociale, astfel că, nu de puţine ori, intervenţia se rezumă la
identificarea cazului şi la stabilirea unei măsuri de protecţie specială pentru copil. Scoaterea
copilului din familie nu este o soluţie, cel puţin nu una care să dea rezultate pe termen lung, cu
atât mai puţin cu cât aceasta nu este susţinută de şedinţe de terapie şi de servicii educaţionale atât
pentru copil, cât şi pentru părinţi. De aceea, „îndreptarea atenţiei către modul în care practicienii
înţeleg şi consţientizează situaţiile abuzive cu care se confruntă, este o provocare pentru domeniul
cercetării, care este necesar a fi luată în considerare” (Darlington et al., 2002, 55). În fond,
beneficiarii direcţi ai profesionalizării activităţii asistenţilor sociali sunt chiar copiii abuzaţi şi
familiile acestora (idem, 62).

Bibliografie

AIDA. (2010). Manual de bune practici sociale. Cluj-Napoca: Editura Risoprint.

Ayerle, G.M., Makowsky, K. şi Schücking, B.A. Key role in the prevention of child neglect and
abuse in Germany: Continuous care by qualified family midwives. Midwivery (2011), doi:
10.1016/j.midw.2011.05.009.
Barford, S.W. şi Whelton, W.J. (2010). Understanding Burnout in Child and Youth Care Workers.
Child Youth Care Forum, 39, 271-287.
Benga, O. (2009). Intervenţii validate ştiinţific asupra traumelor la copii; modelul intervenţiei
cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă (trauma-focused cognitive-behavioral
therapy, TF-CBT). În C. Mighiu (coord.). 1,2,3...Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o
traumă. Ghid pentru terapeuţi (pp. 41-61). Iaşi: Asociaţia Salvaţi Copiii.
 17

Călăuz, A.F. şi Runcan, P.L. (2011). Supervizarea, formă de formare continuă în domeniul
asistenţei sociale. Revista de Asistenţă Socială, X, 4, 117-127.
Chan, Y., Lam, G.L.T. şi Shae, W. (2011). Children’s views on child abuse and neglect: Findings
from an exploratory study with chinese children in Hong Kong. Child Abuse&Neglect, 35,
162-172.
Chen, J.Q. şi Chen, D.G. (2005). Awareness of child sexual abuse prevention education among
parents of Grade 3 elementary school pupils in Fuxin City, China. HEALTH EDUCATION
RESEARCH. Theory & Practice, 20, 5, 540-547.
Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali din România. (2010). Ghid de bună practică. Metode şi
tehnici folosite de asistentul social. Bucureşti. Material nepublicat.
Darlington, Y., Osmond, J. şi Peile, C. (2002). Child Welfare Workers’ Use of Theory in Working
with Physical Child Abuse: Implications for Professional Supervision. Families in Society:
The Journal of Contemporary Human Services, 83, 1, 54-63.
D’Cruz, H. (2004). The Social Construction of Child Maltreatment. The Role of Medical
Practitioners. Journal of Social Work, 4, 1, 99-123.
Davis, R.T. (2010). Constructing a Profession of Social Work: The Role of Social Work
Supervision. Revista de Asistenţă Socială, IX, 1, 20-30.
Evans, J.L., Matolam C.E. şi Nyeko, J.P.T. (2008). Parenting Challenges for the Changing African
Family. In M. Garcia, A., Pence, J.L. Evans (eds.). Africa’s future, Africa’s Challenge. Early
Childhood Care and Development in Sub-Saharan Africa (pp. 265-281). Washington, DC:
The World Bank. Material disponibil on line la
adresa:http://www.fds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2008/03
/05/000333038_20080305054902/Rendered/PDF/427000PUB0Afri1sclosed0Feb025020081.
pdf. Accesat la data de 23.10. 2011.
Every Child Matters Education Fund (2012). Child Abuse & Neglect Deaths in America.
Washington, D.C. Material disponibil on line la adresa:
http://everychildmatters.org/storage/documents/pdf/reports/can_report_august2012_final.pdf.
Accesat la data de 09.01.2013.
Gavreliuc, A. (2011). Psihologie interculturală: repere teoretice şi diagnoze româneşti. Iaşi:
Editura Polirom.
Ghosh, B. (2011). Child marriage, society and the law: a study in a rural context in West Bengal,
India. International Journal of Law, Policy and the Family, 25, 2, 199-219.
Greenfield, E.A. (2010). Child abuse as a life-course social determinant of adult health.
Maturitas, 66, 51-55.
Hamama, L. (2012). Burnout in Social Workers Treating Children as Related to Demographic
Characteristics, Work Environment and Social Support. Social Work Research, 36, 2, 113-
125.
House of Commons şi Health Committee. (2003). The Victoria Climbié Inquiry Report. Sixth
Report of Session 2002-03. London: The Stationary office Limited. Material disponibil on
line la adresa:
http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200203/cmselect/cmhealth/570/570.pdf.
Accesat la data de 27.12.2012.
Hubel, G.S., Maldonado, R.C., Tavkar, P., Hansen, D.J. şi Flood, M.F. (2011). Cognitive-
Behavioral Group Treatment for a Sexually Abused Child and a Nonoffending Caregiver:
Case Study and Discussion. Clinical Case Studies, 2011, 10, 5, 360-375.
Humphrey, C. (2007). Safeguarding Children: Exploring the Interfaces Between Policy,
Pedagogy, Psychology and Practice. Journal of Social Work, 7, 2, 197-216.
Hyslop, I. (2011). Social Work as a practice of freedom. Journal of Social Work, 12, 4, 404-422.
Iravani, M.R. (2011). Child abuse in India. Asian Social Science, 7, 3, 150-153.
 18

Kenny, M.C. (2010). Child sexual abuse education with ethnically diverse families: A preliminary
analysis. Children and Youth Services Review, 32, 981-989.
Kim, H., Ji, J. şi Kao, D. (2011). Burnout and Physical Health among Social Workers: A Three-
Year Longitudinal Study. Social Work, 56, 3, 258-268.
Krug, E.G., Dahlberg, L.L., Mercy, J.A., Zwi, A.B. şi Lozano, R. (2002). World report on
violence and health. Geneva: World Health Organization. Material disponibil on line la
adresa:http://www.who.int/violence_injury_prevention/violence/world_report/en/. Accesat la
data de 21.10.2011.
Leigh, S. şi Miller, C. (2004). Is the Third Way the Best Way? Social Work Intervention with
Children and Families. Journal of Social Work, 4, 3, 245-267.
Letarte, M.-J., Normandeau, S. şi Allard, J. (2010). Effectiveness of a parent training program
„Incredible Years” in a child protection service. Child Abuse & Neglect, 34, 253-261.
Leventhal, J.M., Murphy, J.L. şi Asnes, A.G. (2010). Evaluations of child sexual abuse:
Recognition of overt and latent family concerns. Child Abuse & Neglect, 34, 289-295.
Lõrincz, E.A. (2010). Promovarea sănătăţii mintale şi supervizarea: condiţii de bază ale
profesionalizării muncii asistenţilor sociali în relaţia lor cu beneficiarii. Revista de Asistenţă
Socială, IX, 2, 65-74.
Manea, L. (2012). Supervizarea în serviciile sociale focalizate pe violenţa domestică. În V. Rujoiu
şi O. Rujoiu (coord.). Violenţa în familie. Între percepţie socială şi asumare individuală
(pp.174-191). Bucureşti: Editura ASE.
Mannarino, A.P. şi Cohen, J.A. (2001). Treating Sexually Abused Children and Their Families:
Identifying and Avoiding Professional Role Conflicts. Trauma, Violence & Abuse, 2, 331-342.
Mighiu, C. (2009). Modele de intervenţie. Reguli de lucru în cazurile de abuz sexual din
perspectivă psihosocială. În C. Mighiu (coord.). 1,2,3...Paşi în reabilitarea copilului care a
suferit o traumă. Ghid pentru terapeuţi (pp.63-83). Iaşi: Asociaţia Salvaţi Copiii.
Miley, K.K., O’Melia, M. şi DuBois, B. (2006). Practica Asistenţei Sociale. Abordare
participativă. Traducere de Ioana Ciocian, Maria – Paula Mărginean, Elena Hortenzia Pop.
Iaşi: Editura Polirom.
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Direcţia Protecţia
Copilului. Campanie violenţa în familie. Material disponibil on line la adresa:
http://www.copii.ro/campanie_violenta.html. Accesat la data de: 15.02.2013.
Neamţu, N. (2003). Dimensiunea managerială în asistenţă socială (pp.367-400). În G. Neamţu
(coord.). Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Editura Polirom.
O’Reilly, R., Wilkes, L., Luck, L. şi Jackson, D. (2010). The efficacy of family support and
family preservation services on reducing child abuse and neglect: what the literature reveals.
Journal of Child Health Care, 14, 1, 82-94.
Oveisi, S., Ardabili, H.E., Dadds, M.R., Majdzadeh, R., Mohammadkhani, P., Rad, J.A. şi
Shahrivar, Z. (2010). Pimary prevention of parent-child conflict and abuse in Iranian mothers:
A randomized-controlled trial. Child Abuse & Neglect, 34, 206-213.
Pinheiro, P.S. (2006). World Report on Violence against Children. New York: United Nations
Secretary-General's Study on Violence against Children. Material disponibil on line la adresa:
http://www.educatiefaraviolenta.ro/uploads/pdf/3World_Report_on_Violence_against_Childr
en.pdf. Accesat la data de 19.10.2011.
Pirneci, O. (2012). Intervention Programs for Children Victims of Violence. Revista de Asistenţă
Socială, IX, 4, 19-33.
Rembe, S., Chabaya, O., Wadesango, N. şi Muhnero, P. (2011). Child and forced marriage as a
violation of women’s rights, and responses by member states in Southern African
Development Community. Agenda, 25, 1, 65-74.
Roose, R., Verschelden, G., Vettenburg, N. şi Vanthuyne, T. (2012). Working with volunteers in
victim support: Mirror or camouflage?, International Social Work, 55, 2, 269-281.
 19

Rujoiu, O. şi Rujoiu, V. (2010). Vest şi Est: Cultura violenţei şi emoţiile sociale. Bucureşti:
Editura ASE.
Salvaţi Copiii România. Proiect Centru de Consiliere pentru Părinţi. Descriere disponibilă on
line la adresa: http://www.consiliere-parinti.ro/ce-facem. Accesat la data de 14.02.2013.
Saunders, B.E., Berliner, L., & Hanson, R.F. (Eds.). (2004). Child Physical and Sexual Abuse:
Guidelines for Treatment (Revised Report: April 26, 2004). Charleston, SC: National Crime
Victims Research and Treatment Center.
Shapiro, C.J., Prinz, R.J. şi Sanders, M.R. (2012). Facilitators and Barriers to Implementation of
an Evidence-Based Parenting Intervention to Prevent Child Maltreatment: The Triple P-
Positive Parenting Program. Child Maltreatment, 17, 1, 86-95.
Thomas, R. şi Zimmer-Gembeck, M.J. (2012). Parent-Child Interaction Therapy: An Evidence-
Based Treatment for Child Maltreatment. Child Maltreatment, 17, 3, 253-266.
Twum-Danso Imoh, A. (2013). Rites vs rights: Female genital cutting at the crossroads of local
values and global norms. International Social Work, 56, 1, 37-50.
UNICEF. (2005). Changing a Harmful Social Convention: Female Genital Mutilation/Cutting.
Florence: UNICEF Innocenti Research Centre. Material disponibil on line la adresa:
http://www.unicef-irc.org/publications/pdf/fgm_eng.pdf. Accesat la data de 09.11.2011.
WHO Regional Office for Europe. (2007). Preventing child maltreatment in Europe: a public
health approach. Policy Briefing. Roma: WHO Regional Office for Europe. Material
disponibil on line la adresa:
http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0012/98778/E90618.pdf. Accesat la data de
01.03. 2012.
Zhu, Y. şi Tang, K.-L. (2012). Physical child abuses in urban China: Victims’ perceptions of the
problem and impediments to help-seeking. International Social Work, 55, 4, 574-588.
*** Hotărârea Nr. 539 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de
asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului cadru de organizare
şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, publicată
în Monitorul Oficial al României, Nr. 535 din 23 iunie 2005.
*** Ordonanţa de Urgenţă Nr. 68/2003 privind serviciile sociale, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003.
*** Hotărârea Nr.1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a
Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, publicată în Monitorul Oficial al
României, nr. 682 din 29 iulie 2004.
*** Ordin Nr. 383 din 6 iunie 2005 pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind
serviciile sociale şi a modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori, publicat
în Monitorul Oficial al României, nr.709 din 5 august 2005.
*** Hotărârea Nr. 860 din 13 august 2008 privind aprobarea Strategiei naţionale în domeniul
protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008-2013 şi a Planului operaţional pentru
implementarea Strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului
2008-2013, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 646 din 10 septembrie 2008.