03 - Reflectarea Sigurantei Constructiilor in Coduri de Practica Si Normative1

Elemente de curs şi seminar - Siguranţa construcţiilor, C.Cazacu, M.
Dobrovolschi
Capitolul III
REFLECTAREA TEORIILOR SIGURANŢEI

CONSTRUCŢIILOR
ÎN NORMATIVELE ŞI CODURILE DE PRACTICĂ

1. Bazele proiectării structurilor de construcţii

Aprecierea construcţiilor civile din punctul de vedere al siguranţei şi
problemele legate de principiile generale de verificare a siguranţei construcţiilor
sunt prezentate în euronormativele SR EN 1990 şi SR EN 1991. Standardele
conţin prevederi generale pe care se bazează calculul elementelor de construcţii şi al
structurilor în vederea obţinerii unei asigurări raţionale a construcţiilor în raport
cu stările limită. În cadrul acestor normative sunt prezentate date cu privire la
proiectarea structurilor de construcţii, metode de calcul recomandate, principalele
reguli de bază pentru asigurarea siguranţei construcţiilor, caracteristicile şi
gruparea acţiunilor ce intervin în calculul structurilor, combinarea efectelor
diferitelor acţiuni asupra construcţiilor, clasificarea construcţiilor din punct de
vedere al importanţei, caracteristici ale materialelor elementelor de constructive
etc.
 Norma românească ce reglementează domeniul este codul
CR 0 2012 [1]
Codul cuprinde principii şi regulile de aplicare urmărind prevederile

standardului SR EN 1990, necesare pentru proiectarea şi verificarea structurilor de
construcţii, elementelor structurale şi ale tuturor elementelor de construcţii,
privind cerinţele de rezistenţă, stabilitate şi durabilitate. Prevederile codului se
aplică pentru proiectarea şi verificarea clădirilor şi construcţiilor noi sau a celor
existente, în vederea reabilitării sau schimbării funcţiunii acestora.
Structurile de construcţii trebuie proiectate şi executate pentru a asigura un
77
Elemente de curs şi seminar - Siguranţa construcţiilor, C.Cazacu, M.Dobrovolschi
grad de siguranţă prestabilit, în conformitate cu reglementările tehnice în vigoare,
astfel încât pe toată durata lor de viaţă proiectată să preia toate acţiunile din
timpul execuţiei şi exploatării construcţiei şi să rămână funcţionale pentru scopul
pentru care au fost proiectate. Structurile de construcţii vor fi proiectate şi
executate pentru a rezista şi la acţiunile produse de eventuale incendii, explozii şi
diferite consecinţe ale erorilor umane, fără a fi degradate întro măsură excesivă pe
durata exploatării acestora. Avarierea şi degradarea unei construcţii trebuie evitate
sau limitate prin:
 eliminarea sau reducerea efectelor hazardurilor la care poate fi expusă;
 alegerea unui tip de structură care este puţin vulnerabilă la hazardurile
considerate;
 evitarea unor sisteme structurale care pot ceda fără avertisment;
 utilizarea unor sisteme structurale la care elementele structurale
conlucrează în preluarea acţiunilor.
În funcţie de consecinţele anticipate din punct de vedere al comportării
construcţiilor la diferite acţiuni se pot adopta diferite niveluri de siguranţă pentru
rezistenţa structurală. Nivelul de siguranţă cerut pentru structurile de construcţii
proiectate se poate realiza respectând următoarele cerinţe:
a) proiectarea structurilor să respecte reglementările tehnice din construcţii în
vigoare,
b) execuţia construcţiei să fie corespunzătoare şi să se respecte măsurile de
management al calităţii lucrărilor impuse de norme.
Scopul de bază al calculului elementelor de construcţii este asigurarea

raţională a constructiilor, ţinând cont de importanţa acestora, dar şi de
durabilitatea necesară, cerintă impusă prin tema de proiectare. Alegerea
nivelurilor de siguranţă pentru o structură de construcţii va lua în considerare
următorii factori:
78
 cauzele posibile şi modul de evoluţie a structurii spre o stare limită (ultimă

şi/sau de serviciu);
 consecinţele posibile ale cedării exprimate în termeni de risc de pierdere de vieţi
şi risc de pierderi economice potenţiale;
 reacţia populaţiei faţă de cedarea structurii;
 costul reducerii riscului de cedare (a structurii).
Nivelul de asigurare al unei construcţii este în strânsă legătură cu:
 durata de viaţă proiectată (normativele de specialitate recomandă următoarea
clasificare ):
Categoria 1 cuprinde structurile temporare având o durată de viaţă de 10ani;
Categoria 2 cuprinde anumite părţi din structurile de rezistenţă care sunt

provizorii sau se pot înlocui având o durată de viaţă de 1025 ani;
Categoria 3 cuprinde structurile pentru construcţii agricole sau similare

având o durată de viaţă de 1530 ani;
Categoria 4 cuprinde structuri pentru clădiri şi alte construcţii curente având
o durată de viaţă de 50100 ani;
Categoria 5 cuprinde structuri pentru clădiri monumentale şi construcţii

importante având o durată de viaţă mai mare de 100 de ani;
 clasificarea în clase de importanţăexpunere( în funcţie de consecinţele umane şi
consecinţele economice care pot fi provocate de un hazard natural sau/şi
antropic major avem 4 clase):
Clasa I cuprinde construcţii având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea
integrităţii pe durata unui eveniment provocat de hazard natural sau/şi

antropic major este vitală pentru protecţia civilă;
Exemplu: spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, staţii de pompieri, staţii
de producere şi distribuţie a energiei, sdăposturi pentru situaţii de urgenţă, centre
79
de comunicaţii, clădiri care adăpostesc rezervoare de apă şi/sau staţii de pompare
esenţiale pentru situaţii de urgenţă, clădiri având înălţimea totală supraterană mai
mare de 45 m;
Clasa II cuprinde construcţii care prezintă un pericol major pentru siguranţa
publică în cazul prăbuşirii sau avarierii grave;
Exemplu: spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, altele decât cele din clasa
I, cu o capacitate de peste 100 persoane în aria totală, şcoli, licee, universităţi sau
alte clădiri din sistemul de educaţie, cu o capacitate de peste 250 persoane în aria
totală expusă , aziluri de bătrâni, creşe, grădiniţe sau alte spaţii, similare de
îngrijire a persoanelor, clădiri multietajate de locuit, de birouri şi/sau cu funcţiuni
comerciale, capacitate de peste 300 de persoane în aria totală expusă, săli de
conferinţe, spectacolesau expoziţii, cu o capacitate de peste 200 de persoane;
Clasa III cuprinde construcţii de tip curent, care nu aparţin celorlalte clase;
Exemplu: clădiri de locuit, magazine, construcţii obişnuite;
Clasa IV cuprinde construcţii de mică importanţă pentru siguranţa publică,
cu grad redus de ocupare şi/sau de mică importanţă economică, construcţii

agricole, construcţii temporare etc.
Exemplu: depozite de materiale, construcţii agrozootehnice pentru cresterea şi

îngrijirea animalelor, construcţii pentru realizarea şi depozitarea producţiei
vegetale.
Încadradrea construcţiilor în clase de importanţă se face în funcţie de o serie
de factori[1]:
 consecinţele depăşirii stărilor limită;
 importanţa economică a construcţiei;
 importanţa culturală a construcţiei;
 durata de viaţă proiectată.
În vederea realizării unei structuri care corespunde regulilor şi ipotezelor
considerate la proiectare trebuie luate măsuri de management al calităţii lucrărilor
80
privind definirea cerinţelor de siguranţă, precum şi măsuri organizatorice şi de

control în stadiile de proiectare, execuţie şi funcţionare a clădirii. În faza de
proiectare se vor identifica condiţiile de mediu şi se vor evalua influenţele acestora
asupra durabilităţii şi protecţiei materialelor structurii de construcţie.
1.1. Metoda de calcul
Metoda de calcul prezentată în acest standard, denumită şi metoda

semiprobabilistică a stărilor limită, se distinge prin două trăsături esenţiale:
 se consideră în mod sistematic diferitele stări limită posibile pentru construcţii;
 se consideră în mod independent variabilitatea diferiţilor factori care afectează
siguranţa construcţiilor, stabilinduse în consecinţă datele cantitative care
determină nivelul de asigurare.
Metoda stărilor limită admite conceptul de siguranţa probabilist şi pleacă de
la constatarea că modelul de calcul probabilist se apropie cel mai mult de
comportarea reală a structurii. Ideea folosirii probabilisticii şi a metodei statisticii
matematice în studiul siguranţei construcţiilor a fost dezvoltată începând cu 1950.
Sau luat în considerare caracteristicile aleatorii ale materialelor de construcţii și
variabilitatea statistică a acţiunilor, acestea din urmă fiind caracterizate atât prin
deformaţiile şi solicitările ce rezultă în urma lor, dar şi alţi factori cum ar fi
variabilitatea lor.
O analiză probabilistică completă a unei structuri a necesitat cunoaşterea
legilor statistice de distribuţie a încărcărilor permanente şi temporare, dar şi a
deformaţiilor impuse.
1.2. Principiile proiectării la stări limită[1]
Prin stare limită înţelegem o stare a cărei atingere implică:
81
 pierderea reversibilă sau ireversibilă a capacităţii unei construcţii de a

satisface condiţiile de exploatare pentru care a fost proiectată;
 apariţia unor pericole pentru viaţa oamenilor sau pentru bunurile aflate în
clădire.
Stările limite se împart în două categorii:
I. Stări limite ultime (SLU), sunt acelea care implică:
epuizarea capacităţii portante sau pierderi ireversibile a calităţilor necesare

exploatării;
fenomenele anterioare cedării structurale;
protecţia vieţii oamenilor şi a siguranţei structurii;
protecţia unor bunuri de patrimoniu sau de mare valoare ;
Principalele fenomene care duc la instalarea SLU sunt:
 ruperea elementelor structurale;
 pierderea stabilităţii formei construcţiei sau unei părţi a acesteia (alunecări de
teren, prăbuşiri, etc);
 orice cauză capabilă să scoată construcţia din lucru, datorată deformaţiilor
excesive remanente.
II. Stări limită de serviciu (SLS), sunt acelea care iau în considerare
funcţionarea structurii sau a elementelor structurale în condiţii normale de

exploatare, confortul oamenilor/ocupanţilor construcţiei respectiv limitarea
vibraţiilor, deplasărilor şi deformaţiilor structurii şi estetica construcţiei (evitarea
deformaţiilor mari şi a fisurilor extinse) sunt clasificate ca stări limită de serviciu.
Principalele fenomene care duc la instalarea SLS sunt:
 fisuri sau crăpături;
 deplasări statice sau dinamice excesive (săgeată, rotiri, vibrații);
 deformaţii excesive ale elementelor structurale;
82
În practica construcţiilor pentru dimensionarea elementelor structurale se

efectuează calcule detaliate pentru starea limită cea mai defavorabilă sau
periculoasă. Verificările la stările limită trebuie făcute în următoarele situaţii:
 situaţii persistente ce corespund SLS;
 situaţii tranzitorii (de reparaţii, de exerciţii);
 situaţii extraordinare, accidentale (foc, apă, explozii, ciocniri, etc);
 situaţii de proiectare seismică;
Proiectarea trebuie să se bazeze pe utilizarea unor modele de evaluare a

acţiunilor şi de calcul structural corespunzătoare stărilor limită
considerate.Verificările trebuie efectuate pentru toate situaţiile de proiectare
relevante şi critice de combinare de încărcări/efecte ale încărcărilor. La proiectare
trebuie să se ţină seama şi de posibilele abateri de la modul anticipat de acţiune al
unor încărcări precum şi de eventualele imperfecţiuni geometrice ale construcţiei.
1.3. Reguli de bază pentru asigurarea construcţiilor
Proiectarea construcţiilor constituie un proces complex în cadrul căruia se
îmbină numeroase probleme tehnice şi economice. O construcţie trebuie să fie cât
mai bine adaptată destinaţiei sale şi modului cum va fi folosită în timp, să prezinte
rezistenţa şi stabilitate în exploatare, să poată fi realizată în condiţii economice şi la
termenele prevăzute şi să prezinte o calitate corespunzătoare conform cerinţelor
date prin tema de proiectare. Astfel, pentru ca toate aceste reguli să fie îndeplinite
cu succes, normele care se referă la verificarea siguranţei construcţiilor recomandă
cateva reguli de bază pentru asigurarea construcţiilor[25], între care:
 toţi parametrii ce intervin în calcule sunt reprezentaţi prin valorile lor normate
şi de calcul;
83
 verificarea siguranţei se realizează prin compararea grupărilor de acţiuni date
cu sisteme omoloage de valori care corespund diferitelor stări limită;
 valorile de calcul se vor determina conform prevederilor normativelor în vigoare;
 pentru verificarea siguranţei unei construcţii existente se vor obţine prin
determinări directe, informaţii referitoare la caracteristicile structurii verificate;
 în verificarea siguranţei construcţiilor se consideră de regulă doar acţiuni ce
intervin în mod normal în cursul exploatării;
 nivelul de asigurare diferă în funcţie de importanţa construcţiei.
NOTĂ : De regulă, în calcule, faţa de valorile normate se vor considera valori

sporite pentru intensitatea acţiunilor şi valori reduse pentru rezistenţe. Acest lucru
se obţine prin aplicarea corectă a coeficienţilor de siguranţă care pot lua atât valori
unitare cât şi subunitare.
Realizarea siguranţei construcţiei implică un studiu ştiinţific al modului cum
se comportă structura de rezistenţa sub acţiunea încărcărilor ce îi revin pornind de
la cunoaşterea şi generalitatea fenomenelor. Un asemenea studiu oferă
proiectantului posibilitatea de a urmării în forma schematizată comportarea
construcţiei reale şi de a controla prin calcul mărimile eforturilor şi ale
deformaţiilor care se produc sub acţiunea diferitelor încărcări ce por intervenii în
timpul exploatării.
2. Acţiuni din construcţii[17]
Standardul în vigoare care conţine prevederi generale cu privire la acţiunile
din construcţii este EN 1991 (EC1) – acţiuni în construcţii, fiind structurat astfel:
1. Acţiuni generale
1.1. Densităţi, greutatea proprie a materialelor;
1.2. Acţiunea asupra structurilor expuse la foc;
1.3. Acţiuni din zăpadă;
84
1.4. Acţiuni din vânt;
1.5. Acţiuni termice;
1.6. Acţiuni în timpul execuţiei;
1.7. Acţiuni adiţionale (explozii, etc);
2. Acţiuni din circulaţia pe poduri;
3. Acţiuni pentru poduri rulante şi instalaţii de construcţii;
4. Acţiuni asupra silozurilor şi rezervoarelor;
2.1. Clasificarea şi gruparea acţiunilor [17]
2.1.1. Clasificarea acţiunilor
Potrivit definiţiei dată de Organizaţia Internaţională de Standardizare

(I.S.O.) prin acţiune se înţelege orice cauză capabilă de a genera stări de solicitare
mecanică întro construcţie.
Acţiunile se pot manifesta sub forma sistemelor de forţe, a tasării reazemelor,
a contracţiei şi curgerii lente, a umidităţii, a precomprimării, a fenomenelor de
interacţiune dintre construcţie şi mediul ambiant, climatic.
Clasificarea acţiunilor, conform normelor în vigoare, are în vedere alcătuirea
unor grupări raţionale de acţiuni pentru calculul structurilor. Acţiunile pot fi
clasificate astfel:
după origine, ca directe sau indirecte;
după variaţia spaţială, ca fixe sau libere;
după natura şi/sau după răspunsul structurii, ca statice sau dinamice.
după criteriul frecvenţei în care sunt întâlnite pe anumite perioade de timp şi la
anumite intensităţi: acţiuni permanente (G); acţiuni variabile (Q); acţiuni

accidentale (A); acţiuni seismice (A E);
Acţiuni permanente (G)
Se aplică în mod continuu cu o intensitate constantă în raport cu timpul.
85
Acţiunile permanente pot fi:
 acţiuni directe precum greutatea proprie a construcţiei, a echipamentelor
fixate pe construcţii;
 acţiuni indirecte, de exemplu datorate contracţiei betonului şi tasărilor
diferenţiate;
Există şi cazuri în care această intensitate a unei acţiuni permanente se
reduce sau chiar se anulează. De exemplu lipsa pe o perioadă scurtă de timp a unui
element structural al construcţiei.
Fig. III.1. Acțiuni asupra construcțiilor
Acţiuni variabile (Q)
Variază sensibil în raport cu timpul sau pot să lipsească pe parcursul duratei
de viaţă a unui construcţii.
Exemple: acţiuni pe planşeele şi acoperişurile clădirilor, acţiunea zăpezii, acţiunea
vântului, împingerea pământului, a fluidelor şi a materialelor
pulverulente;
86
Coeficienţii încărcărilor pentru acţiunile temporare se stabilesc astfel încât
pentru valorile de calcul utilizate să se obţină o asigurare corespunzătoare pe
anumite intervale de timp, dar corespunzătoare stării limită pentru care facem
verificarea.
Acţiuni accidentale (A)
Apar foarte rar, eventual niciodată pe durata de serviciu a unei construcţii şi
au intensitate semnificativă. Exemple: Încărcarea datorată defectării utilajelor
construcţiilor în timpul funcţionării acestora (ex.: poduri rulante); încărcări cu
caracter de şoc; încărcările datorate schimbării structurii terenului; încărcări
datorate evenimentelor climatice catastrofale.
În cazul acţiunilor excepţionale se va detalia pentru fiecare caz, prin cercetări
de specialitate, acţiunile excepţionale ce trebuie luate în calcul (uneori acţiunile
temporare trebuie tratate ca acţiuni excepţionale – zone cu furtuni deosebite, zone
unde cade zăpadă masivă etc). Valorile caracteristice (normate) ale acţiunilor
temporare se vor determina de regulă pe baza valorilor medii statistice.
Acţiunea seismică [A(E)]
Acţiunea seismică apare rar, cu intensitate semnificativă şi este de scurtă
durată. Prevederile P1001 (2013) conţin două cerinţe fundamentale (nivele de
performanţă) pe care trebuie să le îndeplinească structurile amplasate în zone
seismice:
 de siguranţă a vieţii: construcţiile trebuie să fie proiectate astfel
încât, sub efectul acţiunii seismice de proiectare, să prezinte o marjă suficientă de
siguranţă faţă de prăbuşirea locală sau globală a structurii, astfel încât vieţile
oamenilor să fie protejate. Nivelul acţiunii seismice asociat acestui nivel de
performanţă corespunde unui cutremur cu intervalul mediu de recurenţă (IMR) de
225 ani.
87
Notă: în prezent majoritatea normelor de proiectare seismică folosesc un cutremur
cu IMR=475 ani pentru nivelul de performanţă de siguranţă a vieţii.
 de limitare a degradărilor: construcţiile trebuie să fie proiectate
astfel încât pentru cutremure cu o probabilitate de apariţie mai mare decât

acţiunea seismică de proiectare (corespunzătoare nivelului de performanţă de
siguranţă a vieţii), structura să nu sufere degradări sau scoateri din uz ale căror
costuri să fie exagerate în comparaţie cu costul construcţiei. Nivelul acţiunii
seismice asociat acestui nivel de performanţă corespunde unui cutremur cu
IMR=40 ani.
Sub acţiunea seismică de proiectare corespunzătoare nivelului de
performanţă de siguranţă a vieţii, construcţia poate suferi importante degradări
structurale şi nestructurale. Din această cauză, construcţiile cu risc înalt pentru
populaţie, cum sunt centralele nucleare, nu intră în domeniul de aplicare al
normativului P1001 (2013).
Îndeplinirea prin calcul a celor două cerinţe fundamentale (de siguranţă a
vieţii şi de limitare a degradărilor) se realizează verificând structurile la două stări
limită: Stări limită ultime (SLU), asociate colapsului structural şi altor forme de
degradare structurală care pot punea viaţa oamenilor în pericol. Verificarea la SLU
implică asigurarea de către proiectant a unui echilibru între rezistenţa şi
ductilitatea structurii.
Stări limită de serviciu (SLS), asociate apariţiei unor degradări, dincolo de
care nu mai sunt îndeplinite cerinţe specifice de exploatare. Poate fi necesară
limitarea atât a degradărilor structurale, cât şi a celor nestructurale. În general
verificarea la SLS implică limitarea deplasărilor relative de nivel, pentru
asigurarea protecţiei elementelor nestructurale, echipamentelor, etc
2.1.2. Proiectarea prin metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă[17]
88
Metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă constă în verificarea tuturor

situaţiilor de proiectare, astfel încât nici o stare limită să nu fie depăşită atunci
când în modelele de calcul sunt utilizate, valorile de proiectare pentru acţiuni,
efectele lor pe structură dar şi valorile de proiectare pentru rezistenţe. Calculul
structurilor trebuie efectuat considerând combinaţiile cele mai defavorabile, practic
posibile, ce pot să apară. Aceste combinaţii sunt reprezentate prin grupări de
încărcări alcătuite pe baza schemelor de încărcare considerate pentru diferite
acţiuni. Pentru fiecare caz de încărcare, valorile de proiectare ale efectelor
acţiunilor vor fi determinate combinând valorile provenind din acţiuni care sunt
considerate că se pot produce simultan. Orice combinare sau grupare de acţiuni
(efecte ale acţiunilor) va include o acţiune variabilă predominantă sau o acţiune
accidentală.
Valorile de proiectare (de calcul) vor fi obţinute din valorile caracteristice sau
alte valori reprezentative utilizânduse coeficienţii parţiali de siguranţă sau alţi
factori de grupare. Metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă se referă la
verificările la starea limită ultimă şi la starea limită de serviciu a structurilor
supuse la încărcări statice precum şi la cazurile în care efectele dinamice pe
structură sunt determinate folosind încărcări statice echivalente.
a) Valoarea de proiectare Fd a unei acţiuni F
- se exprimă, astfel:
Fd = γf Frep şi Frep = ψ Fk
Unde:
Fk este valoarea caracteristică a acţiunii;
Frep este o valoare reprezentativă a acţiunii;
γf este coeficientul parţial de siguranţă pentru acţiune care ţine seama de
posibilitatea unor abateri nefavorabile şi aleatorie ale valorii acţiunii de la
valoarea sa caracteristică;
ψ este factorul de grupare a unei acţiuni variabile;
89
b) Valoarea de proiectare a efectului pe structură al unei acţiuni, Ed
se calculează ca fiind efectul pe structură al acţiunii E(Fd) înmulţit cu coeficientul
parţial de siguranţă γSd:
Ed = γSd E(Fd)
Coeficientul parţial de siguranţă γSd evaluează incertitudinile din modelele
de calcul ale acţiunii şi ale efectului pe structură al acţiunii Fd.
c) Valori de proiectare ale proprietăţilor/rezistenţelor materialelor, Xd
Xk
se exprimă astfel: Xd  
m
Unde:
Xk este valoarea caracteristică a rezistenţei materialului;
γm este coeficientul parţial de siguranţă pentru rezistenţa materialului, care ţine
seama de posibilitatea unor abateri nefavorabile ale rezistenţei materialului
de la valoarea sa caracteristică;
η este valoarea medie a factorului de conversie a rezultatelor încercărilor
experimentale în rezultate pentru proiectare, care ţine seama de efectele de
volum, scară, umiditate,temperatură, timp şi de alţi parametri asupra
rezistenţei materialului testat.
d) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă a elementelor structurale, Rd
poate fi exprimată fie în termeni de eforturi secţionale, fie în termeni de eforturi
unitare (sau tensiuni).
se exprimă sub forma:
1
Rd   R( X d )
 Rd
Unde :
1
este coeficientul parţial de siguranţă care evaluează incertitudinile privind
 Rd
modelul de calcul al rezistenţei, inclusiv abaterile geometrice;
90
R(Xd ) este valoarea de proiectare a proprietăţilor/rezistenţelor materialelor;
2.1.3. Gruparea acţiunilor în cazul verificării la stările limită ultime[17]
Combinarea (efectelor) acţiunilor pentru proiectarea la stări limită ultime

poate fi clasificată în următoarele trei tipuri de grupări:
I. Gruparea fundamentală pentru situaţiile de proiectare persistentă şi
tranzitorie, şi va cuprinde valoarea de proiectare a acţiunii permanente (G) şi

valoarea de proiectare a acţiunii variabile predominante (Q), dar şi valorile de
grupare ale acţiunilor variabile care acţionează combinat cu acţiunea predominantă
multiplicate cu coeficienţii parţiali de siguranţă corespunzători. Combinarea
(efectelor) acţiunilor în gruparea fundamentală poate fi exprimată astfel:
n m
Ed    G , j  Gk , j   p  P   Q ,1  Qk ,1    Q ,i 0,i Qk ,i
j 1 i 2
Unde:
Qk,1 este valoarea de proiectare a acţiunii variabile predominante;
γG,j coeficient parţial de siguranţă pentru acţiuni permanente;
Gk,j - valoarea caracteristică a acţiunii permanente j;
Qk,i, ψ0,i valoarea caracteristică a unei acţiunii variabile asociate, i;
ψ0,i este factorul valorii de grupare;
II. Gruparea accidentală va cuprinde combinarea efectelor acţiunilor permanente (G),

variabile(Q) şi accidentale (A). Combinarea (efectelor) acţiunilor în gruparea accidentală poate fi
exprimată după cum urmează:
n m
Ed   Gk , j  P  Ad   1,1sau 2.1  Qk ,1    2,i Qk ,i
j 1 i 2
Unde:
Qk,1 este valoarea de proiectare a acţiunii variabile predominante;
Gk,j este valoarea caracteristică a acţiunii permanente j;
Qk,i este valoarea caracteristică a unei acţiunii variabile asociate, i (alta decât cea
principală);
91
ψ0,i este factorul valorii de grupare a acţiunii variabile;
Ad este valoarea de proiectare a acţiunii accidentale;
P este valoarea reprezentativă a acţiunii precomprimării;
III. Gruparea seismică pentru situaţia de proiectare seismică şi va cuprinde combinarea
efectelor acţiunilor permanente (G) şi accidentale (A,Ed).
n m
Ed   Gk , j  P  AEd    2,i Qk ,i
j 1 i 1
Unde:
Gk,j este valoarea caracteristică a acţiunii permanente j;
Qk,i este valoarea caracteristică a unei acţiunii variabile asociate, i (alta decât cea
principală);
AEd este valoarea de proiectare a acţiunii seismice;
ψ0,i este factorul valorii de grupare a acţiunii variabile;
2.1.4. Gruparea acţiunilor în cazul verificării la stările limită de
serviciu[17]
Verificarea la stări limită de serviciu a structurii şi elementelor sale
componente se face cu relaţia generală:
Ed ≤ Cd
Unde:
Cd este valoarea limită a unui criteriu de serviciu specificat ( săgeți, rotiri,
desprinderi) ;
Ed este valoarea de proiectare a efectului combinat al acţiunilor.
Combinarea (efectelor) acţiunilor pentru proiectarea la stări limită de

serviciu poate fi clasificată în următoarele trei tipuri de grupări:
I. Gruparea caracteristică;
n m
Ed   Gk , j  P  Qk ,1    0,i Qk ,i
j 1 i 2
92
II. Gruparea frecventă;
n m
Ed   Gk , j  P   1,1  Qk ,1    2,i Qk ,i
j 1 i2
III. Gruparea cvasipermanentă;
n m
Ed   Gk , j  P    2,i Qk ,i
j 1 i2
2.2. Încărcări date de vânt.
Actul care se ocupă cu determinarea acţiunii vântului şi a răspunsului

structural la această acţiune pentru proiectarea clădirilor şi a lucrărilor/structurilor
inginereşti in Romania este următorul:
 Cod de proiectare şi evaluare a acţiunii vântului asupra construcţiilor Indicativ
CR 114/2012, [2].
Codul actual de priectare prezintă o abordare destul de complexă asupra acestui
fenomen. Viteza vântului, forma clădirii, expunerea clădirii (o clădire la malul mării
este mai expusă decât una situată întro pădure) sunt doar câţiva dintre factorii
care determină încărcarea cu vânt pe pereţii sau pe acoperişul construcţiei.
Codul prezintă metode şi proceduri practice de evaluare a
presiunilor/sucţiunilor şi/sau a forţelor din vânt pe clădiri şi structuri uzuale, care
au la bază reprezentări ale acţiunii vântului conform SR EN 199114.
Codul se aplică la proiectarea şi verificarea:
 clădirilor şi structurilor cu înălţimi de cel mult 200 m;
 podurilor cu deschiderea mai mică de 200 m;
93
În cadrul acestuia sunt detaliaţi factorii de rugozitate, rafală, de expunere, de
răspuns dinamic la acţiunea vântului dar şi diferiţi coeficienţi aerodinamici pentru
construcţii cu forme uzuale, toate datele fiind în conformitate cu Eurocodul 1.
Definitii conform CR 114/2012 [2]:
 valoarea de referinţă a vitezei vântului = viteza caracteristică a vântului

mediată pe o durată de 10 minute, având 2% probabilitate de depăşire întrun an
(interval mediu de recurenţă, IMR 50 ani), independent de direcţia vântului,
determinată la o înălţime de 10 m în câmp deschis;
 valoarea medie a vitezei vântului = viteza vântului mediată pe o durată de 10
minute, având 2% probabilitate de depăşire întrun an, independent de direcţia
vântului, determinată la o înălţime z deasupra terenului, cu considerarea efectelor
rugozităţii terenului şi a topografiei amplasamentului;
 valoarea de vârf a vitezei vântului = viteza maximă aşteptată a vântului pe o
durată de 10 minute, independent de direcţia vântului, determinată la o înălţime z
deasupra terenului, cu considerarea efectelor rugozităţii terenului, a
orografiei amplasamentului şi a turbulenţei vântului;
 coeficient aerodinamic de presiune / sucţiune = coeficientul aerodinamic

depresiune / sucţiune exterioară caracterizează efectul vântului pe suprafeţele
exterioare ale clădirilor; coeficientul aerodinamic de presiune / sucţiune interioară
caracterizează efectul vântului pe suprafeţele interioare ale clădirilor. Coeficienţii
aerodinamici de presiune / sucţiune exterioară se împart în coeficienţi globali şi
coeficienţi locali.
 coeficienţii locali sunt coeficienţi aerodinamici de presiune / sucţiune pentru

suprafeţe expuse vântului mai mici sau cel mult egale cu 1,0 mp, folosiţi, de
exemplu, pentru proiectarea elementelor şi a prinderilor de dimensiuni reduse.
94
 coeficienţii globali sunt coeficienţi aerodinamici de presiune / sucţiune pentru
suprafeţe expuse.
 factorul de rafală pentru viteza medie a vântului, cpv(z) la o înălţime z deasupra
terenului se definește ca raportul dintre valoarea de vârf a vitezei vântului (produsă
de rafalele vântului turbulent) şi valoarea medie (mediata pe 10 minute) la
înălţimea z a vitezei vântului.
Efectele acţiunii vântului asupra construcţiilor depind foarte mult de

proprietăţile acestuia (intensitate, viteză, caracteristicile turbulenţei), de forma, de
dimensiunile şi de orientarea construcţiei faţă de direcţia vântului, dar şi de
amplasamentul structurii în mediu natural.
NOTA: Acţiunea vântului este considerată orizontală şi direcţională. În cazul
exprimării direcţionale valoarea de referinţă a vitezei vântului se înmulţeşte cu

factorul direcţional ce ţine cont de distribuţia valorilor vitezei vântului pe diferite
direcţii orizontale[2].
Valorile de referinţă ale presiunii dinamice a vântului în România sunt indicate
în harta de zonare (figura III.2.). Valoarea de referinţă a vitezei vântului pentru un
amplasament se obţine din valoarea de referinţă a presiunii dinamice a vântului
corespunzătoare amplasamentului (luată din harta de zonare sau direct din
tabelul prezent în Anexa 1 a normativului CR 114/2012).
95
Fig.III.2. Presiunea caracteristică (kN/mp) a vântului pe zone din România[2].
Exemplu: în condiţii normale în zona Bucureşti, valoarea presiunii
caracteristice pe metru pătrat de suprafaţă expusă este 0,5 kN/mp.
În mod normal, construcţiile din zidărie nu sunt vulnerabile la presiunii ale

vântului pe pereţi, aceştia fiind grei datorită materialelor din care sunt executaţi.
La acoperişuri, fenomenul mai periculos este acela de sucţiune, când trecerea
vântului peste un acoperiş în pantă tinde să îl ridice. Astfel pot apărea probleme la
ancorarea acoperişurilor din lemn de structura de rezistenţă a clădirii, sau la
fixarea învelitorilor uşoare pe acoperiş (tablă, ţiglă de tablă, plăci ondulate, etc).
2.3. Încărcări date de zăpadă.
Actul care se ocupă cu determinarea acţiunii zăpezii asupra clădirilor şi

structurilor de construcţii in Romania este următorul:
96
 Cod de proiectare. Evaluare a acţiunii zăpezii asupra construcţiilor Indicativ
CR 113/2012, [3]
Codul cuprinde principiile, regulile şi datele necesare pentru stabilirea

încărcărilor din zăpadă din România.
Codul stabileşte situaţiile de proiectare şi distribuţiile de încărcare de zăpadă
pentru proiectarea şi verificarea clădirilor.
Definiţii conform CR 113/2012[3]:
 Valoare caracteristică a încărcării din zăpadă pe sol este definită cu 2%

probabilitate de depăşire întrun an având un interval mediu de recurenţă de 50ani;
 Valoare caracteristică a încărcării din zăpadă pe acoperiş se determină prin

înmulţirea valorii caracteristice a încărcării din zăpadă pe sol cu: factorul clasă de
importanţăexpunere a construcţiei, coeficientul de expunere al construcţiei în
amplasament, coeficientul de formă pentru încadrarea din zăpadă pe acoperiş şi
coeficientul termic;
 Coeficientul de expunere al construcţiei în amplasament, stabileşte creşterea sau
scăderea valorii caracteristice a încărcării din zăpadă pe acoperiş ţinând cont de
topografia locală a amplasamentului;
 Coeficientul de formă pentru încadrarea din zăpadă pe acoperiş stabileşte

distribuţia încărcării din zăpadă pe acoperişuri de diferite forme. Este egal cu
raportul între valoarea încărcării din zăpadă pe acoperiş şi valoarea încărcării din
zăpadă pe sol fără a ţine cont de efectele coeficienţilor de expunere şi termic.
 Coeficientul termic stabileşte reducerea încărcării din zăpadă pe acoperiş în

funcţie de fluxul termic prin acoperiş ce poate cauza topirea zăpezii;
 Încărcarea din zăpadă neaglomerată pe acoperiş este încărcarea datorată

depunerii naturale a zăpezii pe acoperiş, distribuită cvasiuniform şi fiind
influenţată doar de forma acoperişului;
97
 Încărcarea din zăpadă aglomerată pe acoperiş este încărcarea datorată

redistribuirii zăpezii pe acoperis datorită unor factori ca vântul, topirea zăpezii etc.
 Valorile caracteristice ale încărcării din zăpadă pe sol pe teritoriul României
sunt prezentate în CR 113/2012 atât sub formă tabelară (Anexa A Zonarea
încărcării din zăpadă pe sol) cât şi sub forma unei harţii. Vezi figura III.3.

Fig.III.3. Greutatea caracteristica a zăpezii (kN/mp) pe zone din România[3]
Valoarea greutăţii care se ia efectiv în considerare pe acoperiş depinde de o serie
de factori, printre care:
 zona unde se află construcţia. În România, la altitudini mici, sunt definite 3
zone, cu 1,5, 2,0 sau 2,5 kN/mp;
 cât de expus la vânt este acoperişul. Un acoperiş expus la vânt, va acumula
mai puţină zăpadă din cauza spulberării;
 panta acoperişului. De la o panta de 30 grade, încărcarea se reduce, iar la
mai mult de 60 grade se poate considera că zăpada nu se mai depune pe
acoperiş;
98
 condiţiile care favorizează aglomerările de zăpadă. O copertină lângă un

perete înalt, sau două case de înălţimi diferite alipite la calcan sunt condiţii
defavorabile, care conduc la acumulări de zăpadă mai mari decât în situaţii
normale;
Valorile recomandate pentru cele 3 zone, se numesc valori caracteristice ale
încărcarilor din zapadă pe sol şi reprezintă înregistrări statistice cu interval mediu
de recurenţă 50ani. Adică o dată la 50 ani este posibil să se înregistreze acele
valori. Valoarea finala a greutăţii luate în calcul va fi produsul dintre greutatea
normată şi o serie de coeficienţi de siguranţă care rezultă din ceilalţi factori expuşi
mai sus.
2.4. Acţiuni în construcţii. Încărcări datorate acţiunii seismice.
Dintre toate acţiunile posibile ce pot afecta o structură, acţiunea cutremurului
are cel mai mare impact asupra structurilor şi a oamenilor, din cauza potenţialului
distructiv şi a impredictibilităţii. Cutremurele de pământ sunt fenomene geologice
naturale cu caracter distructiv de natură aleatoare atât prin cauzele care le produc,
cât şi al modului de manifestare. Pot fi de natură şi origine variată : tectonice,
vulcanice, produse de explozii, etc.
Asupra construcţiilor, dar şi din punct de vedere seismologic, prezintă
importanţă cutremurele de origine tectonică. În cadrul unor teorii moderne, aceste
cutremure se consideră că se produc astfel: scoarţa terestra este formată din
plăci şi subplăci rigide care reazemă pe mantaua joasa în stare de fuziune şi care
se află în continuă mişcare; deplasarea relativa a plăcilor separate prin falii, este
frânată de forţele de frecare ce apar pe suprafeţele de contact dintre plăci
acumulânduse energie de deformare în zonele de margine ale acestora. Când
situaţia de echilibru dispare se produce alunecarea bruscă a plăcilor în lungul
faliilor uneori cu tendinţe de suprapunere sau rupere în interiorul scoarţei terestre
99
fenomenul este însoţit de eliberarea unor mari cantităţi de energie (zguduiri,

vibraţii).
Acţiunea cutremurului este de departe cea mai complexă dintre acţiunile ce pot
afecta structura unei construcţii. Depinde de o multitudine de factori cum ar fi :
 zona în care se află construcţia,
România este împărţită în mai multe zone, care sunt caracterizate de

acceleraţii orizontale ale pământului între 0,10 g şi 0,40 g, adică între a 10a parte
din acceleraţia gravitaţională şi a 2,5a parte din acceleraţia gravitaţională. P100
1/2013 propune o noua hartă de zonare a teritoriului României din punct de vedere
al valorilor accelerației terenului pentru proiectare. Pentru verificarea cerinței
fundamentale de siguranță a vieții se are în vedere un cutremur de proiectare cu
20% probabilitate de depășire în 50 de ani (IMR=225 ani). Față de ediția precedentă,
creșterea valorilor de proiectare ale accelerației terenului, împreună cu scăderea
factorului de amplificare la 2,5, a condus la o creștere cu 13,6% a forțelor seismice de
proiectare. Astfel, pentru clădirile nou proiectate se așteaptă un nivel de avariere
seismică mai scăzut în condițiile creșterii costurilor inițiale de realizare a acestora.
Fig.III.4.Zonarea României în funcţie de acceleraţia ag la IMR 225ani[4]
100
 înălţimea şi flexibilitatea structurii
O clădire mai înaltă este în mod evident mai vulnerabilă. În funcţie de zona
în care se află (de stratificaţia în adâncime de zecisute de metrii a solului) clădirile
mai flexibile sau cele mai rigide pot fi defavorizate. Mai tehnic exprimat: apare o
situaţie defavorabilă atunci când perioada proprie de vibraţie a structurii este
asemănătoare cu perioada mişcării seismice.
 greutatea totală a clădirii
Cu cât clădirea este mai grea cu atât forţele seismice sunt mai puternice,
acestea fiind o fracţiune din greutatea clădirii.
 capacitatea clădirii de a se deforma fără să se rupă
Este vorba despre ductilitatea structurii, iar principiul ductilităţii clădirilor
este o componentă esenţială a proiectării structurilor rezistente la cutremur.
Notă:
 Ductilitatea reprezintă capacitatea unui material de a se deforma în
domeniul postelastic, fără pierderi semnificative ale capacităţii portante.
 Materialele ductile sunt cele care sunt capabile să se deformeze semnificativ în
domeniul inelastic. În construcţii: oţelul, aluminiul.
 Materialele casante (neductile) sunt cele care au deformaţii mici în domeniul
inelastic, caracterizate în general de:
cedări bruşte prin fisurare sau aşchiere;
sunt mult mai slabe la întindere decât la compresiune;
În construcţii: cărămida, materialele plastice.
Cele mai multe structuri sunt proiectate să răspundă încărcărilor de serviciu
în domeniul elastic, dar datorită nesiguranţei legate de rezistenţa reală a
materialului, de comportamentul structurii, mărimea încărcărilor şi a acţiunilor
accidentale, o structură poate fi supusă la deformaţii inelastice.
101
 un material ductil poate prelua deformaţii mari înainte de cedare, “alertând”
în acest fel oamenii din interiorul clădirii.
 un material ductil permite redistribuirea eforturilor în cazul structurilor
static nedeterminate, care vor fi capabile să preia încărcări mai mari decât în
cazul structurilor din materiale casante.
Pentru proiectarea construcţiilor la acţiunea seismică, teritoriul României

este împărţit în zone de hazard seismic. Nivelul de hazard seismic indicat în cod
este nivelul minim pentru proiectare. Hazardul seismic pentru proiectare este
descris de valoarea de vârf a acceleraţiei orizontale a terenului a g, determinată
pentru intervalul mediu de recurenţă (IMR) corespunzător stării limite ultime.
Aplicarea prevederilor codului P100/2013 urmăreşte ca în cazul unor
evenimente seismice, să se asigure performanţele de calitate privind[4]:
 evitarea pierderilor de vieţi omeneşti;
 menţinerea fără întrerupere a activităţilor şi serviciilor esenţiale pentru
desfăşurarea continuă a vieţii sociale şi economice;
 evitarea producerii de explozii sau degajări de substanţe periculoase;
 evitarea pagubelor materiale.
Proiectarea va urmări realizarea unei conformări generale favorabile pentru
comportarea seismică a construcţiei. Aceasta implică[4]:
 alegerea unor forme favorabile în plan şi pe verticală pentru construcţie şi
pentru structura ei de rezistenţă
 dispunerea şi conformarea corectă a elementelor structurale şi a structurii în
ansamblul ei, a elementelor de construcţie nestructurale, precum şi a
echipamentelor şi instalaţiilor adăpostite de construcţie
 evitarea interacţiunilor necontrolate, cu eventuale efecte defavorabile, între
clădirile alăturate, între elementele structurale şi nestructurale (de exemplu,
102
între elementele structurilor de tip cadru şi pereţii de umplutură, între

construcţie şi materialul depozitat etc).
Nivelul de asigurare al construcţiilor se diferenţiază funcţie de clasa de

importanţă şi de expunere la cutremur din care acestea fac parte. Importanţa
construcţiilor depinde de consecinţele prăbuşirii asupra vieţii oamenilor, de
importanţa lor pentru siguranţa publică şi protecţia civilă în perioada de imediat
după cutremur şi de consecinţele sociale şi economice ale prăbuşirii sau avarierii
grave. Clasa de importanţă şi de expunere la cutremur [4] este caracterizată de
valoarea factorului de importanţă care are următoarele valori:
Clasa de importanţă I γI = 1,4
Clădiri având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea integrităţii pe

durata cutremurelor este vitală pentru protecţia civilă.
Tipuri de clădiri:
(a) Garajele de vehicule ale serviciilor de urgenţă ;
(b) Spitale şi alte construcţii aferente serviciilor sanitare care sunt dotate cu
secţii de chirurgie sau de urgenţă;
(c) Adăposturi pentru situaţii de urgenţă;
(d) Staţiile de pompieri, sediile poliţiei;
(e)Rezervoare de apă şi staţii de pompare esenţiale pentru situaţii de urgenţă;
(f) Clădirile instituţiilor cu responsabilitate în gestionarea situaţiilor de urgenţă, în
apărarea şi securitatea naţională;
(g) Clădiri care conţin gaze toxice, explozivi şi alte substanţe periculoase.
Clasa de importanţă II γI = 1,2
Clădiri care prezintă un hazard important pentru siguranţa publică în cazul
prăbuşirii sau avarierii grave.
Tipuri de clădiri:
103
(a) Clădiri de locuit, clădiri de birouri sau clădiri comerciale care pot adăposti mai
mult de 400 de persoane;
(b) Spitale, altele decât cele din clasa VI, şi instituţii medicale cu o capacitate de
peste 100 persoane ;
(c) Auditorii, săli de conferinţe şi de spectacole cu capacitatea de peste 200 de
persoane;
(d) şcoli sau spaţii destinate învățământului de diferite grade, cu o capacitate de
peste 250 de persoane;
(e) Aziluri de bătrâni, creşe, grădiniţe şi alte spaţii de îngrijire a persoanelor cu
capacitate mai mare de 150 de persoane;
(f) Hale comerciale cu mai mult de 3000 de persoane;
(g) Clădiri din patrimoniul naţional, muzee;
Clasa de importanţă III γI = 1
Tipuri de clădiri: clădiri de tip curent, care nu aparţin celorlalte categorii.

Clasa de importanţă VI γI = 0,8
Tipuri de clădiri: clădiri de mică importanţă pentru siguranţa publică, cu

grad redus de ocupare şi/sau de mică importanţă economică, construcţii agricole,
locuinţe unifamiliale.
Comportarea în ansamblu a unei construcţii la acţiunea distructivă a
şocurilor seismice depinde de următorii factori principali[4]:
tipul structural şi distribuţia spaţială a rigidităţilor;
dimensiunile geometrice mai importante: forma în plan şi înălţimea totală;
materialele utilizate şi proprietăţile lor fizicomecanice;
distribuţia zidurilor despărţitoare şi procentul de goluri;
natura terenului în care este amplasată construcţia;
tipul de fundaţie adoptat şi condiţiile de fundare;
104
destinaţia construcţiei;
calitatea execuţiei etc.
Deteriorările sau distrugerile unei construcţii pot fi diferite de oarece pe
lângă factorii prezentaţi mai sus în comportarea unei construcţii la acţiunea
seismică mai intervin și geologia terenului prin care se transmit undele seismice
de la focar până la suprafaţă, natura straturilor superficiale, existenţa apelor
subterane şi poziţia pînzei freatice etc. Astfel rezultă că efectul cutremurelor
asupra construcţiilor este complicat şi nu poate fi definit exclusiv de gradul
acestuia, fără a ţine seama de toţi factorii menţionaţi mai sus.
În general, distrugerea unei construcţii în urma unui cutremur se poate
atribui următoarelor erori[24]:
1. erori de execuţie: utilizarea unor betoane slabe, plasarea greşită a

armăturilor, segregări ale betonului, îmbinări defectuoase, etc.
2. erori de proiectare: Astfel, pot fi greşit concepute structura de rezistenţă,
distribuţia rigidităţilor, dimensiunile şi forma unor elemente de rezistenţă,
calitatea materialelor folosite, conformarea spaţială a structurii etc.
3. erori de calcul: Care se pot datora unei false schematizări a structurii de
rezistenţă, utilizării unor metode greşite de analiză, aprecierii eronate a
datelor de intrare, subdimensionării unor piese puternic solicitate etc.
4. erori în datele geotehnice: Cu privire la compresibilitatea pământului,

gradul de umezeală, susceptibilitatea la tasări, perioada dominantă a
terenului.
5. erori în normele de proiectare: Un proiect, chiar dacă este riguros întocmit
în baza normelor de calcul oficiale (excluzând erorile posibile enumerate mai
sus), poate fi compromis dacă prevederile regulamentului nu concordă cu
forţele efective ce se manifestă în timpul unui cutremur.
Construcţiile din beton armat, monolit au în general o comportare
satisfăcătoare la solicitările produse de cutremure atunci când sunt bine proiectate
105
şi executate. Principalele avarii observate la aceste construcţii sunt în rezumat

următoarele[24]:
forfecarea stâlpilor şi în special a celor de colţ şi de faţadă mai solicitaţi;
plastifieri ale capetelor stâlpilor de la parter, în cazul construcţiilor al căror
parter are o flexibilitate pronunţată, datorită concentrărilor de energie;
cedarea îmbinărilor în noduri, la capetele stâlpilor cu forţe axiale mari, prin
distrugerea betonului şi flambarea armăturii, datorită lipsei etrierilor;
fisuri sau cedări plastice în grinzile slab armate sau puternic solicitate (la
îmbinările cu stâlpii exteriori sau în casa scării);
avarii pronunţate în elementele verticale de rezistenţă (stâlpi, diafragme) datorită
asimetriei structurale şi apariţiei fenomenelor de torsiune;
plastifierea buiandrugurilor la construcţiile înalte în diafragme verticale de
rezistenţă, care funcţionează ca concentratori de energie;
dizlocarea zidăriei de umplutură (neportantă);
crăpături în fundaţii continue sau pe radier etc.

Construcţiile din zidărie portantă, cu puţine niveluri şi consolidate cu
elemente verticale şi orizontale de rezistenţă de beton armat, pot constitui structuri
antiseismice satisfăcătoare.
Dintre avariile mai importante ce se observă la aceste tipuri de construcţii
pot fi menţionate:
dizlocarea zidurilor longitudinale de cele transversale;
încovoierea pereţilor, cu suprafaţă mare, în plan orizontal şi vertical, mai ales
când aderenţa dintre mortar şi zidărie este slabă;
avarii la colţuri şi încrucişări;
fisuri oblice sau rupturi mai ales în şpaleţi, datorită cedării la eforturi principale
de întindere;
separarea zidăriei prin deschiderea rosturilor verticale;
deformarea golurilor;
106
dizlocarea centurilor din pereţi;
deplasarea planşeelor;
prăbuşirea acoperişurilor grele;
dizlocări ale fundaţiilor.
3. Încercarea „in situ” a construcţiilor
Reglementările cu privire la încercarea „in situ” a construcţiilor prin

încărcări statice sunt prezentate în standardele de specialitate P130-1999[19]
(Normativ privind urmărirea comportării în timp a construcţiilor) și STAS 1336
80[8], (Încercarea „in situ” a construcțiilor prin încercări statice).
Prescripţiile din norme stabilesc principiile şi condiţiile de efectuare a
încercărilor de orice fel prin aplicarea unor încărcări statice de probă în scopul
analizei siguranţei şi aptitudinii pentru exploatare.
Scopul încercării „in situ” prin încărcare este culegerea de date în vederea
aprecierii aptitudinii pentru exploatare a construcţiei încercate şi analiza
comportării acesteia la acţiunea încărcărilor de probă sub următoarele aspectele[8]:
 rezistenţa şi stabilitatea;
 comportarea elastică de ansamblu stabilizată;
 starea de eforturi;
 deformabilitatea (rigiditatea);
 funcţionalitatea;
 concordanţa cu prevederile de calcul.
Încercarea „in situ” constă în aplicarea în regim de solicitare statică a unei
încărcări numită încărcare de probă şi în urmărirea comportării construcţiei sub şi
în urma acţiunii acestei acţiuni.
Încercarea „in situ” este obligatorie pentru următoarele categorii de

construcţii[8]:
107
 construcţii ce suportă sau adăpostesc aglomerări mari de oameni (tribune, săli
de spectacole, expoziţii);
 construcţii a căror avarie ar avea consecinţe deosebit de importante (poduri,
baraje, centrale electrice) sau dacă se consideră necesară verificare ipotezelor sau
metodelor de calcul folosite la proiectare;
 construcţii la care se consideră necesară verificarea calităţii execuţiei datorită
lipsei de date concludente;
 construcţii la care se doreşte schimbarea destinaţiei sau sporirea încărcărilor
prevăzute iniţial şi nu se dispune de proiect de execuţie;
 construcţii care au suferit solicitări excepţionale provocate de cutremure,
incendii, explozii etc;
 încercarea „in situ” se mai efectuează şi dacă alte încercări nedistructive sau
dinamice sau de model nu au dus la rezultate concludente.
Obiectivele importante ale unei încercări sunt:
 verificarea rezistenţei, a comportării elastice de ansamblu şi a stabilităţii;
 verificarea modului în care construcţia încercată se comportă în raport cu
prevederile prevăzute prin proiect, sub aspectul realizării valorilor de control
calculate;
 verificarea modului în care sub acţiunea încărcării de probă construcţia
satisface condiţiile specifice impuse de exploatare, prevăzute în tema de încercare.
Aceste încercări trebuie realizate folosind condiţii cât mai apropiate de
condiţiile prevăzute în proiect sau dacă nu există un proiect, cât mai apropiate de
condiţiile reale de exploatare ale construcţiei. Prin încercarea „in situ” trebuie să se
evite deteriorările grave ale structurilor pe timpul încercărilor şi este obligatorie
menţinerea aptitudinii ei pentru exploatare după terminarea încercării.
Alegerea schemelor de încărcare reală, pe care urmează să le modeleze
încărcarea de probă, se face folosind datele cuprinse în proiectul construcţiei, iar în
lipsa acestuia, se aleg scheme de încărcare pornind de la principiile generale de
108
verificare a siguranţei construcţiilor şi a prevederilor standardelor referitoare la

acţiuni. Pentru fiecare schemă de încărcare se va considera, drept nivel de referinţă
al încărcării de probă, valoarea intensităţii ei corespunzătoare valorilor de
exploatare ale intensităţilor încărcărilor pe care le modelează.
În cazul folosirii unor scheme de încărcare echivalente schemelor de încărcare
reale, se va calcula nivelul de referinţă al încărcării de probă pentru efectul scontat.
Exemplu:
 dacă încărcarea uniform distribuită pe o grindă simplu rezemată se modelează
printro încărcare concentrată la mijlocul deschiderii ei, urmărinduse obţinerea
momentului maxim în secţiunea de la mijlocul deschiderii, nivelul de referinţă al
încărcării de probă se va exprima în unităţi de forţă concentrată, având altă valoare
decât nivelul de referinţă al încărcării reale distribuite pe grindă. Astfel, dacă
grinda are 4,0 m lungime şi nivelul de referinţă al încărcării reale este de 1000
daN/m, nivelul de referinţă al încărcării de probă este de 2000 daN.
Nivelul maxim predeterminat al încărcării de probă nu trebuie să depăşească
valorile corespunzătoare valorilor limită ale intensităţilor încărcărilor reale pe care
le modelează. Aceste valori limită se extrag din notele de calcul ale proiectului sau
în absenţa acestuia, se stabilesc folosind coeficienţii încărcărilor din prescripţiile
tehnice de proiectare în vigoare.
109

03 - Reflectarea Sigurantei Constructiilor in Coduri de Practica Si Normative1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

03 - Reflectarea Sigurantei Constructiilor in Coduri de Practica Si Normative1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de curs şi seminar - Siguranţa construcţiilor, C.Cazacu, M.

REFLECTAREA TEORIILOR SIGURANŢEI

Codul cuprinde principii şi regulile de aplicare urmărind prevederile

Scopul de bază al calculului elementelor de construcţii este asigurarea

 cauzele posibile şi modul de evoluţie a structurii spre o stare limită (ultimă

­ Categoria 2 cuprinde anumite părţi din structurile de rezistenţă care sunt

­ Categoria 3 cuprinde structurile pentru construcţii agricole sau similare

­ Categoria 5 cuprinde structuri pentru clădiri monumentale şi construcţii

integrităţii pe durata unui eveniment provocat de hazard natural sau/şi

publică în cazul prăbuşirii sau avarierii grave;

cu grad redus de ocupare şi/sau de mică importanţă economică, construcţii

Exemplu: depozite de materiale, construcţii agrozootehnice pentru cresterea şi

privind definirea cerinţelor de siguranţă, precum şi măsuri organizatorice şi de

Metoda de calcul prezentată în acest standard, denumită şi metoda

 pierderea reversibilă sau ireversibilă a capacităţii unei construcţii de a

­ epuizarea capacităţii portante sau pierderi ireversibile a calităţilor necesare

funcţionarea structurii sau a elementelor structurale în condiţii normale de

În practica construcţiilor pentru dimensionarea elementelor structurale se

Proiectarea trebuie să se bazeze pe utilizarea unor modele de evaluare a

NOTĂ : De regulă, în calcule, faţa de valorile normate se vor considera valori

Potrivit definiţiei dată de Organizaţia Internaţională de Standardizare

anumite intensităţi: acţiuni permanente (G); acţiuni variabile (Q); acţiuni

astfel încât pentru cutremure cu o probabilitate de apariţie mai mare decât

Metoda coeficienţilor parţiali de siguranţă constă în verificarea tuturor

Combinarea (efectelor) acţiunilor pentru proiectarea la stări limită ultime

I. Gruparea fundamentală pentru situaţiile de proiectare persistentă şi

tranzitorie, şi va cuprinde valoarea de proiectare a acţiunii permanente (G) şi

II. Gruparea accidentală va cuprinde combinarea efectelor acţiunilor permanente (G),

III. Gruparea seismică pentru situaţia de proiectare seismică şi va cuprinde combinarea

efectelor acţiunilor permanente (G) şi accidentale (A,Ed).

Combinarea (efectelor) acţiunilor pentru proiectarea la stări limită de

Actul care se ocupă cu determinarea acţiunii vântului şi a răspunsului

 valoarea de referinţă a vitezei vântului = viteza caracteristică a vântului

 coeficient aerodinamic de presiune / sucţiune = coeficientul aerodinamic

 coeficienţii locali sunt coeficienţi aerodinamici de presiune / sucţiune pentru

Efectele acţiunii vântului asupra construcţiilor depind foarte mult de

exprimării direcţionale valoarea de referinţă a vitezei vântului se înmulţeşte cu

Exemplu: în condiţii normale în zona Bucureşti, valoarea presiunii

În mod normal, construcţiile din zidărie nu sunt vulnerabile la presiunii ale

Actul care se ocupă cu determinarea acţiunii zăpezii asupra clădirilor şi

Codul cuprinde principiile, regulile şi datele necesare pentru stabilirea

 Valoare caracteristică a încărcării din zăpadă pe sol este definită cu 2%

 Valoare caracteristică a încărcării din zăpadă pe acoperiş se determină prin

 Coeficientul de formă pentru încadrarea din zăpadă pe acoperiş stabileşte

 Coeficientul termic stabileşte reducerea încărcării din zăpadă pe acoperiş în

 Încărcarea din zăpadă neaglomerată pe acoperiş este încărcarea datorată

 Încărcarea din zăpadă aglomerată pe acoperiş este încărcarea datorată

 Valorile caracteristice ale încărcării din zăpadă pe sol pe teritoriul României

 condiţiile care favorizează aglomerările de zăpadă. O copertină lângă un

fenomenul este însoţit de eliberarea unor mari cantităţi de energie (zguduiri,

România este împărţită în mai multe zone, care sunt caracterizate de

în domeniul elastic, dar datorită nesiguranţei legate de rezistenţa reală a

materialului, de comportamentul structurii, mărimea încărcărilor şi a acţiunilor

 un material ductil permite redistribuirea eforturilor în cazul structurilor

Pentru proiectarea construcţiilor la acţiunea seismică, teritoriul României

între elementele structurilor de tip cadru şi pereţii de umplutură, între

Nivelul de asigurare al construcţiilor se diferenţiază funcţie de clasa de

Clădiri având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea integrităţii pe

Tipuri de clădiri: clădiri de mică importanţă pentru siguranţa publică, cu

1. erori de execuţie: utilizarea unor betoane slabe, plasarea greşită a

4. erori în datele geotehnice: Cu privire la compresibilitatea pământului,

şi executate. Principalele avarii observate la aceste construcţii sunt în rezumat

Reglementările cu privire la încercarea „in situ” a construcţiilor prin

Categoria 2 cuprinde anumite părţi din structurile de rezistenţă care sunt

Categoria 3 cuprinde structurile pentru construcţii agricole sau similare

Categoria 5 cuprinde structuri pentru clădiri monumentale şi construcţii

epuizarea capacităţii portante sau pierderi ireversibile a calităţilor necesare