Școala Militară de Maiștri Militari și

Subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab I”

PSIHOPEDAGOGIE
EDUCAŢIA INTELECTUALĂ

Elev: Ene Florin Radian

Grupa: a III-a
Plutonul: 51
Profesor îndrumător: Cojocaru Luminita
 Cuprins

1. Definiție ..................................................................................................... 3
2. Aspecte fundamentale ale educatiei ........................................................... 3
3. Informarea intelectuala ............................................................................... 3
4. Continutul educatiei intelectuale ................................................................ 4
5. Bibliografie .................................................................................................6

2
 1. Definiție
Educaţia intelectuală stă la baza cunoaşterii şi practicii omeneşti. În jurul său roiesc
celelalte tipuri de educaţii şi acţiuni ale personalităţii.
Educaţia intelectuală are ca scop formarea individului intelectual, impunând unele
legităţi şi reguli. Educaţia intelectuală are rolul de a dezvolta capacităţile cognitive, de a
acumula cunoştinţe intelectuale, de a asimila tehnici culturale, şi anume: cititul, scrisul,
socotitul, capacitatea de a sustrage cunoştinţe derivate din cele vechi, pentru a evidenţia
independenţa cognitivă la formarea individului.
Educaţia prin valorile cognitive, permite indivizilor o acumulare a cunoştinţelor de
bază, care ajută la orientarea în spaţiu în diferite cazuri, dezvoltarea capacităţilor de
cunoaştere, formarea unor interese de cunoaştere, dobîndirea unor deprinderi, formarea
unor imagini globale despre persoana proprie şi asupra mediului ce înconjoară persoana
dată.

2. Aspecte fundamentale ale educaţiei

Educaţia intelectuală ocupa un loc important în ansamblul activităţii educative, mulţi
autori considerând-o ca fiind "axul principal" al întregului demers educativ, întrucât, pe de
o parte, integrarea activă a individului în societate nu este posibilă fără ca acesta să
asimileze valorile fundamentale acumulate în patrimoniul spiritual al omenirii, iar pe de
altă parte, asigura premisele absolut necesare pentru realizarea celorlalte componente ale
educaţiei.
Se poate aprecia că importanţa deosebită a acestei componente a educaţiei în
formarea personalităţii umane este sporită în contextul actual şi datorită creşterii
ponderii elementelor de factură intelectuală în cadrul tuturor activităţilor umane
(culturalista si formativista).
Din definiţia de mai sus se pot desprinde două aspecte fundamentale ale educaţiei
intelectuale:
 unul informativ, care vizează cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi
umaniste ce urmează a fi transmisă şi asimilata de tânără generaţie;
 celălalt formativ, care se referă la efectele asimilării acestei informaţii asupra
intelectului elevului în procesul dezvoltării sale.
Modul diferit de interpretare a celor două aspecte a dus la conturarea a două teorii
pedagogice diametral opuse şi unilaterale.
Potrivit teoriei (culturaliste) culturii materiale - întemeiata pe tezele psihologiei
asociaţioniste - important este că elevul să acumuleze cât mai multe cunoştinţe care să-i
ofere posibilitatea de a răspunde solicitărilor externe prin simple asociaţii de idei. În
viziunea acestei teorii scopul educaţiei intelectuale ar consta doar în asimilarea unui
volum cât mai mare de cunoştinţe şi în formarea capacităţii de asociere între idei.
Adepţii teoriei culturii formale (formativiste) considera că scopul educaţiei
intelectuale consta în îndrumarea şi stimularea dezvoltării intelectului, exersarea acestuia
în vederea înzestrării lui cu capacităţile necesare asimilării ulterioare de cunoştinţe utile
în viaţă.
Ambele teorii interpretează deformat şi unilateral relaţia dintre asimilarea de
cunoştinţe şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Cercetările psihologiei contemporane
privind mecanismele inteligenţei, ale învăţăturii permit o înţelegere mai adecvată a
relaţiei dintre asimilarea cunoştinţelor şi dezvoltarea intelectuală. Potrivit acestor
3
cercetări dezvoltarea este rezultatul asimilării active şi creatoare a cunoştinţelor.
Din esenţa educaţiei intelectuale rezultă două sarcini fundamentale ale acesteia:
informarea intelectuală şi formarea intelectuală.

3. Informarea intelectuală
Informarea intelectuală consta în transmiterea şi asimilarea valorilor ştiinţifice şi
umaniste prelucrate în conformitate cu anumite principii şi norme didactice sau ordonate
într-un anumit fel cu scopul de a facilita înţelegerea şi însuşirea lor. Accelerarea ritmului
de dezvoltare socială specific societăţii contemporane se manifestă şi prin aşa-zisa
explozie informaţională, rezultat al creşterii exponenţiale a cunoştinţelor umane.
Creşterea cantitativă este însoţită de restructurări profunde în interiorul ştiinţelor ca şi în
relaţiile dintre ele. Ca rezultat al acestor restructurări, tradiţionala deosebire dintre
ştiinţele naturii şi cele socio-umane tinde să se atenueze datorită relaţiilor dintre ele.
Explozia informaţională are efecte profunde pe plan pedagogic prin problemele pe care le
ridică şi prin soluţiile pe care le reclamă.

Figure 1 Educatia intelectuala

Cu privire la informarea intelectuală, din punct de vedere pedagogic se ridică câteva

întrebări: ce, cât şi cum să se transmită elevilor? Ele vizează atât operaţia de selectare a
valorilor ştiinţifice şi umaniste din ansamblul celor acumulate la nivel social, cât şi
operaţia de transmitere care o implică şi pe cea de asimilare. Pentru că informarea
intelectuală să se finalizeze eficient, cu rezultate superioare pe planul formării
personalităţii umane, este necesar ca în realizarea ei să se respecte câteva principii cu
valoare orientativă cum sunt:
4
  Informarea intelectuală trebuie să fie în concordanţă cu prescripţiile idealului
educaţional, ceea ce înseamnă că ea trebuie să fie astfel realizată încât să conducă la
dezvoltarea armonioasă, integrală a personalităţii umane, prin asigurarea unui
echilibru între diferitele categorii de cunoştinţe umaniste, teoretice/practice, de
cultura generală;
 Selectarea, transmiterea-asimilarea informaţiilor trebuie să se realizeze din
perspectiva posibilităţii de utilizare a acestora în etapele următoare de necesitatea
de a asigura condiţii pentru asimilarea de noi cunoştinţe, de posibilitatea optimizării
relaţiilor individului cu lumea înconjurătoare;
 Selectarea şi transmiterea cunoştinţelor trebuie realizată într-o manieră integrativă,
care presupune integrarea lor în sisteme de cunoştinţe ce implică relaţii intra şi
interdisciplinare, permanenta restructurare şi reorganizare, comprimarea
cunoştinţelor mai puţin relevante, în favoarea celor semnificative, esenţiale, cu mare
valoare instrumentală şi funcţională;
 În procesul informării intelectuale trebuie să primeze calitatea informaţiilor
evaluata din punct de vedere psihopedagogic după criterii precum valoarea lor
explicativa, şi operaţională, utilitatea şi actualitatea, gradul de generalitate s.a.;
 Informarea intelectuală trebuie să se realizeze în concordanţă cu profilul psihologic
al vârstei, nu în ideea subordonării acţiunii particularităţilor de vârsta, ci, mai ales, în
ideea luării în considerare a acestora, în vederea stimulării potenţialului de care
dispune obiectul educaţiei şi creării condiţiilor pentru trecerea la un stadiu superior
al dezvoltării ca urmare a implicării sale într-un efort susţinut pentru asimilarea de
noi informaţii.

4. Conţinutul educaţiei intelectuale

Cultura generală reprezintă cultura fundamentală necesară oricărui om. Ea cuprinde
un sistem de cunoştinţe, deprinderi şi capacităţi asimilate şi formate în cadrul acţiunii
educaţionale care îi oferă individului posibilitatea elaborării unei viziuni de ansamblu
asupra lumii. Prin asimilarea culturii create de societatea şi constituirea pe această bază a
unui orizont de viaţă în concordanţă cu exigentele acelei societăţi, omul se integrează în
societatea din care face parte.
Din perspectiva filosofică (a filosofiei culturii) se poate vorbi de cultură într-o accepţie
obiectivă şi una subiectivă.
În prima accepţie cultura înglobează totalitatea valorilor materiale şi spirituale create
de societate, existenta independent de voinţă şi conştiinţa omului, având valoare însa
numai în raport cu el.
Cea de a doua accepţie vizează procesul asimilării acestor valori de către om. Sensul
pedagogic al culturii generale este o concretizare a celei de a doua accepţii care înglobează
şi consecinţele procesului de asimilare pe planul restructurării şi dezvoltării psihice a
personalităţii. Cultura generală include deci atât valorile culturale asimilate cât şi efectele
acestei asimilări concretizate într-o gamă de capacităţi intelectuale, de natura
instrumentală, operaţională şi funcţională. "Nu exista cultura - remarca P. Lengrand -
decât dacă şi în măsura în care ea a fost trăită şi experimentată în destinul personal al unui
om care îşi duce existenta, îşi făureşte o viaţă, reflecta Universul în conştiinţa să şi
participa la transformarea acestuia prin acţiunea sa". Aşadar cultura generală presupune
un sistem coerent de valori şi capacităţi care îl ajuta pe individ să înţeleagă realitatea şi să
acţioneze creator pentru transformarea ei.
5
 5. Bibliografie
1. Aebli, Hans: "Didactica pedagogica", E.D.P., Bucuresti, 1973.

2. Bruner, J.S., "Procesul educatiei intelectuale", Ed. stiintifica, Buc.,1970.

3. Bruner, J.S., "Pentru o teorie a instruirii", E.D.P., Bucuresti, 1970.

4. Calin, H., "Teoria educatiei. Fundamentarea epistemica si metodologica a

actiunii educative", Editura All, Bucuresti, 1996