MITUL LUI PIGMALION

(Ovidiu, Metamorfoze, X, 238-297)

Iar Propetidele neruşinate-ndrăznit-au să spună
Că Venus nu e zeiţă; aceasta, se zice, din ură
Le-a-mpins să fie întâiele care trupul să-şi vândă
Fără ruşine fiind şi-n obraji cu sânge de piatră,
Foarte uşor, nesimţit, s-au schimbat în cremene tare.
Vede Pigmalion traiul urât al acestor stricate
Şi, plin de scârbă că firea atâtea patimi urâte
Pus-a femeii în suflet, holtei a rămas şi-aşternutu-i
Ne-mpărtăşit de soţie. Având minunată-iscusinţă,
El a cioplit, într-un fildeş ca neaua, un trup de femeie,
Cum n-a născând nicicând firea aşa de frumoasă; pe dată
Se-ndrăgosti de lucrarea mâinilor sale: – o fecioară
Pare aievea; ai crede că-i vie; că-ar vrea să se mişte,
Dacă sfiala n-ar ţine-o pe loc; într-atât meşteşugul
Prin meşteşugu-i se-ascunde; cu drag o priveşte şi-l arde
Dragostea pentru un trup plămuit; şi-adesea el pune
Mâna pe alba statuie, ca să încerce, de-i fildeş;
Sau trup cu sânge. Dar nu vrea să ştie că-i fildeş; şi-atuncea
Dă sărutări, crezând că primeşte în schimb; îi vorbeşte,
O strânge-n braţe şi-i pare că-n fildeş se simte-apăsarea
Mâinilor sale; se teme pe trup să nu-i lase vreo urmă;
Când o alintă, când daruri, pe-al fetelor plac, îi aduce;
Scoici, pietricele rotunde, mici păsări şi flori colorate
În mii de feţe, crini, mingi zugrăvite şi lacrimi din lemnul
Fetelor Soarelui scurse. Apoi ajunge s-o-îmbrace,
Împodobindu-i făptura; la gât îi petrece mărgele
Lungi, giuvaiere în degete-i pune, i-atârnă uşoare
Mărgăritare-n urechi, şiraguri pe piept îi aşază.
Toate-i stau bine; şi, goală, ea nu-i mai puţin minunată.
Pe-un aşternut colorat cu scoici de Sidon o aşază,
Soaţă de pat o numeşte; îi pune pe perini de pene
Moi al ei gât înclinat, ca şi când ar putea ea să simtă.
Ziua sosise când Venus era de tot Ciprul serbată
Cu mare-alai; şi junici aurite, pe coarnele-aduse
Se prăbuşiră, lovite-n grumazul lor alb ca zăpada,
Şi fumega pretutindeni tămâia; când daruri pusese
Pigmalion pe altar, se opri şi, sfios: “O, zei, dacă
Toate puteţi, dăruiţi-mi soţie” (“fecioara de fildeş”
N-a cutezat să adauge), “una la fel cu statuia.”
Venus, gătută cu aur, fiind la serbare ea însăşi,
A priceput ce înseamnă-a lui rugă şi, ca prevestire,
Că de priintă-i zeiţă, de trei ori o flacără arse,
Vărfu-nălţându-se prin aer. Acasă venind, el se-ndreptă
Înspre statuia fecioarei; pe pat înclinat, o sărută;
Pare că-i caldă. Şi-apropie gura din nou şi cu mâna
Mângâie pieptul ce-atins se şi moaie; pierzându-şi tăria,
Fildeşul sub apăsarea degetelor lui se lasă;
Ceara himetă se-nmoaie de soare la fel şi, sub mâna
Celui ce-n chip felurit o frământă, e ascultătoare,
Bună la folosiri felurite. El încremeneşte,
Necutezând să se bucure, frică îi e că se-nşală;
Iară şi iară atinge cu mâna făptura dorită;
Trup este, viu; şi sub mâna vine zvâcnesc; mulţumeşte
Venerii marele meşter din Pafos cu multe cuvinte;
Gura-i o gură aievea apară; fecioara sărutul
Simte, roşeşte; sfios către cer ea priveşte şi vede
Şi pe iubitul ei. Venus de faţă-i la nuntă, – a ei faptă;
Luna când de nouă ori împlinise cu coarnelei-i cercul,
Se naşte Pafos, copila ce-al ei nume insulei dat-a.1

Versiunea originală:
‘Sunt tamen obscenae Venerem Propoetides ausae
esse negare deam; pro quo sua numinis ira
corpora cum fama primae vulgasse feruntur,
utque pudor cessit, sanguisque induruit oris,
in rigidum parvo silicem discrimine versae.
‘Quas quia Pygmalion aevum per crimen agentis
viderat, offensus vitiis, quae plurima menti
femineae natura dedit, sine coniuge caelebs
vivebat thalamique diu consorte carebat.
interea niveum mira feliciter arte
sculpsit ebur formamque dedit, qua femina nasci
nulla potest, operisque sui concepit amorem.
virginis est verae facies, quam vivere credas,
et, si non obstet reverentia, velle moveri:
ars adeo latet arte sua. miratur et haurit
pectore Pygmalion simulati corporis ignes.
saepe manus operi temptantes admovet, an sit
corpus an illud ebur, nec adhuc ebur esse fatetur.
oscula dat reddique putat loquiturque tenetque
et credit tactis digitos insidere membris
et metuit, pressos veniat ne livor in artus,
et modo blanditias adhibet, modo grata puellis
munera fert illi conchas teretesque lapillos
et parvas volucres et flores mille colorum
liliaque pictasque pilas et ab arbore lapsas
Heliadum lacrimas; ornat quoque vestibus artus,
dat digitis gemmas, dat longa monilia collo,
aure leves bacae, redimicula pectore pendent:
cuncta decent; nec nuda minus formosa videtur.
conlocat hanc stratis concha Sidonide tinctis
adpellatque tori sociam adclinataque colla
mollibus in plumis, tamquam sensura, reponit.
‘Festa dies Veneris tota celeberrima Cypro
venerat, et pandis inductae cornibus aurum
conciderant ictae nivea cervice iuvencae,
turaque fumabant, cum munere functus ad aras
constitit et timide “si, di, dare cuncta potestis,
sit coniunx, opto,” non ausus “eburnea virgo”
dicere, Pygmalion “similis mea” dixit “eburnae.”
sensit, ut ipsa suis aderat Venus aurea festis,
vota quid illa velint et, amici numinis omen,
flamma ter accensa est apicemque per aera duxit.
ut rediit, simulacra suae petit ille puellae
incumbensque toro dedit oscula: visa tepere est;
admovet os iterum, manibus quoque pectora temptat:
temptatum mollescit ebur positoque rigore
subsidit digitis ceditque, ut Hymettia sole
cera remollescit tractataque pollice multas
flectitur in facies ipsoque fit utilis usu.
dum stupet et dubie gaudet fallique veretur,
rursus amans rursusque manu sua vota retractat.
corpus erat! saliunt temptatae pollice venae.
tum vero Paphius plenissima concipit heros
verba, quibus Veneri grates agat, oraque tandem
ore suo non falsa premit, dataque oscula virgo
sensit et erubuit timidumque ad lumina lumen
attollens pariter cum caelo vidit amantem.
coniugio, quod fecit, adest dea, iamque coactis
cornibus in plenum noviens lunaribus orbem
illa Paphon genuit, de qua tenet insula nomen.