APRO B

Şef catedra militară ASEM

Colonel (rez.) Gh. Popa
____ _________ 2010

PROIECT DIDACTIC
pentru petrecerea şedinţei cu studenţii catedrei militare la
Topografia militară

TEMA: 2. Hărţile topografice

ŞEDINŢA 1. Lecţie ----2 ore.

OBIECTIVE DIDACTICE:
1. De a familiariza studenţii cu semnele convenţionale şi citirea hărţii;
2. De a studia metodele de determinare a distanţelor şi unghiurilor de direcţie, cotelor,
diferenţelor de nivel, vizibilităţii între două puncte;
3. De a studia metodele de determinare a coordonatelor,
4. De a educa la studenţi deprinderi de a primi hotărîre, spirit de disciplină şi de organizator.

Durata: 80minute.

Locul desfăşurării: auditoriu

SUBIECTE DE STUDIU:
l . Cunoştinţe generale despre semnele convenţionale. Citirea hărţii.
2. Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie. Determinarea cotelor, diferenţelor de
nivel, vizibilităţii între două puncte.
3. Determinarea coordonatelor.

Asigurarea materială: manuale, planşe, proiect didactic, schema reperelor.

Bibliografie: Dragomir V.,ş.a., Topografia militară, Bucureşti, Editura militară,
1970
Secvenţa introductivă: 5 min.
- primirea raportului;
- verificarea prezenţei studenţilor;
- anunţarea temei şi scopurile didactice;

1. Cunoştinţe generale despre semnele convenţionale. Citirea hărţii.

Nevoia oamenilor de a studia în detaliu terenul, fără o deplasare la faţa locului, a stimulat
ideea realizării imaginii acestuia sub forma unui document grafic cu reprezentări mai mult sau mai
puţin prin simboluri.
Cu timpul, modul de reprezentare a terenului s-a perfecţionat, a devenit metric şi documentul
realizat a fost denumit hartă topografică. Dar ce se înţelege, în definitiv, prin hartă topografică ?

1
 HARTA TOPOGRAFICA este reprezentarea amănunţită, convenţională, în plan orizontal,
într-o anumită proiecţie cartografică, a suprafeţei terestre sau a unei părţi din ea, generalizată şi
micşorată conform unei anumite scări de proporţie.
Bogatul conţinut de detalii, precizia cu care acestea sînt dispuse, aspectul expresiv şi plăcut al
reprezentării lor fac din hărţile topografice mijloace eficiente Ia îndemîna omului modern. Astfel, ele
pot fi folosite cu succes pentru studierea detaliată a suprafeţei terestre, efectuarea diferitelor
măsurători şi calcule necesare materializării la teren a unor proiecte tehnice şi concepţii de luptă,
indicarea poziţiei obiectivelor, executarea tragerilor, orientarea şi deplasarea în teren etc.
Prin reprezentarea convenţională trebuie să se înţeleagă că pe harta topografică sînt redate
detaliile de pe suprafaţa terestră inclusiv elementele de infrastructură, prin semne convenţionale şi nu
prin imaginea reală a acestora.
Semnele convenţionale sînt însoţite de inscripţii formate din litere şi cifre care aduc un plus
de informaţie cantitativă asupra detaliilor reprezentate, Ia care se adaugă denumirile geografice ale
aşezărilor umane, zonelor de teren sau obiectivelor industriale, agricole, culturale etc.
Pot fi realizate şi combinaţii între elementele de bază ale reprezentării convenţionale a
terenului şi imaginea fotografică a acestora. Astfel de combinaţii poartă numele de FOTOHĂRŢI.

Reprezentarea detaliilor terenului în plan se face după forma lor, dacă dimensiunile acestora,
reduse la scara hărţii, îşi păstrează aspectul sau aliura. In caz contrar, redarea în plan se face prin
semne convenţionale specifice scării respective. Aceste semne se dispun pe proiecţia centrului sau
axelor de simetrie ale detaliilor respective.
Pe hărţile topografice, în general, nu sînt trecute acele obiective şi informaţii ce ar putea duce
la deconspirarea unor secrete de stat.
Reprezentarea în plan se referă la faptul că detaliile din teren sînt reprezentate în planul hărţii
prin proiecţia lor ortogonală. Plecîndu-se de la acest plan, terenul poate fi reprezentat şi spaţial, fie
aparent (prin : umbriri corespunzătoare, culori complementare pentru vederea stereoscopică,
striaţiuni pe o folie plastică dispusă pe harta obţinută într-un anumit mod pentru vederea binocular-
spaţială), fie real (hărţi topografice în relief din material plastic, ipsos, ceramică ete.).
Reprezentarea într-o proiecţie cartografică a hărţii topografice este impusă de faptul că
suprafaţa terestră fiind curbă nu poate fi reprezentatei pe un plan fără discontinuităţi şi deformări.

2
 Fig. 2.1 — Reprezentarea suprafeţei terestre în plan prin proiectarea a«estuia pe: a — un con ;
b — un cilindru ; c — un plan ; d — un poliedru

Proiectarea constă în găsirea unei corespondenţe biunivoce între suprafaţa curbă a Pămîntului
şi planul hărţii care poate fi o suprafaţă plană sau care, prin desfăşurare, duce la un plan, ca de
exemplu : conul, cilindrul, poliedrul etc. (fig. 2.1). Corespondenţa se realizează prin impunere
îndeplinirii anumitor cerinţe.
Pentru hărţile necesare măsurării cu precizie a unghiurilor (pentru orientarea în teren sau
pentru tragerile de artilerie) una dintre cerinţe se referă la faptul că prin proiectare unghiurile din
teren să rămînă neschimbate pe hartă. O asemenea proiecţie cartografică se numeşte proiecţie
conformă.

3
 Hărţile separate, care trebuie asamblate pentru a reprezenta zone mari de interes, trebuie să
îndeplinească şi cerinţa de racordare a acestora în porţiunile adiacente, fără a schimba radical
sistemul lor de coordonate. O astfel de proiecţie cartografică care satisface simultan celo două cerinţe
amintite şi care a fost adoptată şi de armata noastră după al doilea război mondial este proiecţia
cilindrică transversală conformă Gaus-Krilger (fig. 2.2).

Fig.- 2.2 — Principiul de reprezentare a terenului în proiecţia cilindrică transversală conformă

Gauss-Kruger :
a — cilindrul de proiecţie ; b — desfăşurarea în plan a cilindrului ; c — fusele
proiectate : d — coordonatele unui fus ; e — caroiajul fuselor ; } — racordarea hărţilor din fuse
vecine
Clasificarea şi reprezentarea semnelor convenţionale

Pentru a înlesni şi mai mult memorizarea lor, semnele convenţionale de planimetrie se

împart, după modul de reprezentare, în următoarele trei grupe principale; semene convenţionale de
contur, de scară şi explicative.
a) Semnele convenţionale de contur.
4
 Semnele convenţionale de contur se întrebuinţează pentru reprezentare pe hartă a acelor
detalii de planimetrie care ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică şi care, având un contur închis,
pot fi reprezentate la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pădurile, mlaştinile, grădinile,
viile. Conturul (acestor detalii se desenează pe hartă prin figuri asemenea cu conturile reale din
teren şi se limitează prin linii punctate, dacă ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezintă diverse
detalii cum sunt căile de comunicaţii, râurile sau pâraiele, gardurile sau şanţurile şi altele. În figura
79 se dau câteva exemple de semne convenţionale de contur.
Spaţiul din interiorul conturilor se complectează cu semne convenţionale stabilite prin atlas
pentru fiecare detaliu în parte, care lămuresc natura detaliului de suprafaţă. Aceste semne
convenţionale nu arată – prin ele însele – poziţia reală a unui detaliu anumit din interiorul
conturului (de exemplu poziţia unei cruci într-un cimitir) şi nici dimensiunile lui reale (de exemplu
înălţimea şi grosimea unui copac în pădure), ci numai existenţa şi natura detaliului respectiv. Este
de reţinut faptul că lăţimea, lungimea sau suprafaţa oricărui detaliu de planimetrie, reprezentat prin
semne convenţionale de contur, pot fi măsurate pe hartă.

b) Semne convenţionale de scară.

Semnele convenţionale de scară se întrebuinţează pentru reprezentarea pe hartă a acelor
detalii de planimetrie care datorită dimensiunilor mici ale lor nu se pot reprezenta la scara hărţii.
Asemenea detalii sunt, de exemplu, pietrele kilometrice, fântânile, copacii izolaţi, podurile, căile de
comunicaţii, silozurile, sondele şi altele de acest fel. Densitatea şi dimensiunile acestor semne
convenţionale depinde de scara hărţii; cu cât este scara mai mică, cu atât ele se reduc ca număr şi se
micşorează în dimensiuni.
Unele semne convenţionale de scară rămân la fel ca formă pe toate hărţile indiferent de
scară, schimbându-se numai dimensiunile (de exemplu coşurile de fabrică, bisericile, antenele de
radio, staţiile meteorologice), în timp ce altele îşi pot schimba înfăţişarea în funcţie de scara hărţii.
În această categorie întră – de pildă – localităţile care, în timp ce hărţile la scară mare se reprezintă
prin semne convenţionale de contur, pe cele la scări mici – datorită reducerii dimensiunilor lor
grafice – ajung să fie reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne convenţionale de scară.
Contrar semnelor convenţionale de contur, cele de scară arată precis pe hartă poziţia
detaliilor pe care le reprezintă, astfel:
- poziţia izvoarelor, fântânilor, bisericilor, depozitelor sau rezervelor de carburanţi, caselor
izolate, staţiilor sau anterior de radio, castelelor de apă, ocolurilor de vie, punctelor
geodezice şi a altor detalii de planimetrie care sunt reprezentate pe hărţi prin cercuri,
pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice, este indicată prin
centrul geometric al figurii în cauză;
- poziţia crucilor izolate, staţiilor pentru alimentare auto, semafoarelor, copacilor izolaţi
sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinată prin vârful unghiului drept,
format dintre linia verticală a semnului convenţional şi baza acestuia;
- poziţia coşurilor de fabrică, oficiilor R.T.T.R., monumentelor sau statuilor este indicată
în mijlocul bazei semnului convenţional;
- poziţia căilor de comunicaţii rutiere, digurilor, râurilor şi canalelor desenate prin două
linii (fără a fi redate la scara hărţii), precum şi altor detalii pe planimetrie liniare ce se
reprezintă pe hartă două linii, este determinată prin axul semnului convenţional
respectiv.

Ţinând seama de cele de mai sus, semnele convenţionale de scară sunt cele mai sigure
elemente de conţinut, cu ajutorul cărora se pot face măsurări precise de distanţe pe hartă, dacă se
ţine seama de acestea să se facă grijă între punctele sau liniile care prezintă precis poziţia reală a
detaliilor corespunzătoare din teren. Trebuie reţinut faptul că aceste semne convenţionale nu arată –
prin ele însele – dimensiunile detaliilor pe care le reprezintă, datorită cărui fapt nu se pot măsura
sau determina dimensiunile unui pod, înălţimea unui coş de fabrică sau a unui castel de apă, lăţimea
unui drum, dimensiunile unei construcţii izolate şi altele.
5
 c) Semnele convenţionale explicative
Semnele convenţionale explicative se folosesc în scopul de a oferi o cât mai deplină
caracterizare a detaliilor de planimetrie la care se referă. Din această grupă fac parte toate celelalte
notări convenţionale ce se găsesc pe hartă şi care se întrebuinţează întotdeauna în combinare cu
semnele de scară sau de contur. De exemplu: când se reprezintă pe hartă un tufăriş, în interiorul
conturului, drept completare a semnului convenţional de tufăriş, se mai plasează şi un semn
explicativ sub forma uni copac care indică predominat de specii; pentru a se arăta numărul de linii
al unei căi ferate, perpendicular pe semnul convenţional a acesteia se trag un număr de linii,
corespunzătoare cu numărul de linii al căii ferate; râurile se arată printr-o săgeată sensul de curgere
a apei; cotiturile de drumuri cu raze de curbură sub 25 m sânt însoţite de o săgeată în semicerc.
Tot din această grupă a semnelor convenţionale fac parte toate inscripţiile şi cifrele care
însoţesc pe hartă unele semne convenţionale.
Inscripţiile care se referă la denumirile proprii ale localităţilor şi ale unor detalii naturale de
planimetrie ca: râuri, lacuri, văi, dealuri, se scriu în întregime (de exemplu: Cucuteni, Mureşul,
lacul Bâlea, Valea – Seacă, dealul Galben, vârful Rotund, pădurea Verde) şi se plasează în dreptul
detaliului la care se referă. Inscripţiile ce dau caracterizare mai deplină unor detalii de planimetrie
se plasează alături de semnele convenţionale respective şi se înscriu prescurtat ca: Au. – mină de
aur; cabl. – fabrică de cabluri; nav. – şantier naval; ptr. – carieră de piatră. De asemenea, tot prin
inscripţii explicative prescurtate se caracterizează şi unele detalii de planimetrie care deşi nu au
semne convenţionale speciale, totuşi ies în evidenţă faţă de celelalte astfel: lângă un debarcader se
plasează inscripţia deb., lângă semnele convenţionale de foioase se înscrie stj. Lângă clădirea unui
spital se adaugă inscripţia spt. Toate inscripţiile de mai sus se înscriu pe hartă în culoare neagră, iar
cele referitor la elementele hidrografice, se înscriu cu culoare albastră.
Cifrele înscrise pe hartă se referă la indicarea numărului de case sau de locuitori ai
localităţii, lăţimea şoselelor, caracteristice lucrărilor de artă (poduri, tuneluri, viaducte), adâncimea
şi lăţimea apelor, valoarea relativă (înălţimea, adâncimea, lăţimea) a rambleelor, elementelor
naturale sau artificiale de relief de mică întindere (movile, gropi, râpe, maluri, terase), cota
(altitudinea) punctelor. Cifrele referitoare la lăţimea şi adâncimea apelor, precum şi la cotele acestora
se înscriu pe hartă în culoarea albastră, cele referitoare la curbele de nivel şi la valorile relative ale
detaliilor naturale de relief – în culoarea maro, iar toate celelalte – în culoarea neagră.

1.2 Citirea hărţii.

A citi o hartă înseamnă a ne face o imagine reală asupra terenului reprezentat pe ea după
semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de nivelment.
Pentru a învăţa să se citească o hartă, este necesar să se cunoască bine semnele convenţionale
şi să se determine după curbele de nivel formele de relief ale terenului.
La citirea hărţii, semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de nivelment trebuie
studiate în legătură reciprocă unele cu altele pentru a forma o imagine cât mai reală a terenului.
La citirea hărţii terenul se studiază cu un scop bine definit. Spre exemplu, într-un fel se
studiază terenul în scopul de a determina pe hartă căile de apropiere cele mai favorabile de un anumit

6
obiectiv fără a fi văzut de inamic şi într-un alt fel pentru stabilirea poziţiilor de tragere ale puştii-
mitraliere, a aliniamentului limitei dinainte a apărării, a itinirariilor de deplasare.
Citirea hărţii începe cu studierea scării la care a fost editată şi a echidistanţei acesteia, care
se găsesc înscrise pe laturile de jos ale fiecărei hărţi. Aceste elemente ne indică cât de amănunţit a
fost reprezentat terenul pe harta respectivă. Citirea hărţii se învaţă iniţial pe o direcţie (itinerar) şi
apoi într-un raion sau o fâşie.
a) Citirea hărţii pe o direcţie
Se unesc cu ajutorul riglei două puncte situate pe hartă, la o distanţă minimă de 20 cm. Apoi
urmărind această direcţie se descrie fiecare detaliu întâlnit, inclusiv pantele, contrapantele, firul
văilor, platourile etc. La întâlnirea unor detalii mai principale se face descrierea cît mai completă a
acestora. Spre exemplu, la întâlnirea unui râu trebuie să se arate: denumirea lui, în ce direcţie este
orientat cursul, viteza curentului, natura şi înălţimea malurilor (malurile abrupte, înalte de 8 m, sau
în plaje, malul de Est este descoperit, malul de Vest este acoperit cu lăstăriş etc.) iar la întâlnirea
unei păduri trebuie să se arate: distanţa în metri pe care aceasta o acoperă pe direcţia studiată, specia
copacilor, înălţimea şi grosimea acestora.
b) Citirea hărţii într-un raion sau într-o fâşie
Avînd la bază scara şi echidistanţa hărţii, se determină caracterul general al terenului în
porţiunea stabilită pentru studiu. La început printr-o privire de ansamblu a hărţii se stabilesc
localităţile mari, cursurile de apă, formele principale ale reliefului, căile de comunicaţie. Apoi se
determină felul terenului după caracterul reliefului (muntos, deluros sau şes) şi natura acestuia după
elementele de vegetaţie (acoperit, semiacoperit sau descoperit); după existenţa obstacolelor terenul
poate fi accidentat sau neaccidentat. În acelaş timp cu studierea reliefului se analizează sistemul
hidrografic, care permite să se stabilească în ce direcţie terenul coboară sau urcă.
După însuşirea caracterului general al terenului se trece la studierea amănunţită al acestuia,
care se face diferenţiat, după scopul propus (executarea unui marş, stabilirea aliniamentului limitei
dinainte a apărării, ducerea acţiunilor ofensive etc.).
2. Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie. Determinarea cotelor,
diferenţelor de nivel, vizibilităţii între două puncte.

2.1 Determinarea distanţelor cu ajutorul hărţii constă în măsurarea pe hartă a distanţei

grafice dintre detaliile sau obiectivele în cauză şi aflarea distanţei naturale (dine teren)
corespunzătoare, cu ajutorul hărţii.
Pentru a se putea executa diferite măsurări de distanţe pe hartă, în toate cazurile este
necesar să se cunoască poziţia precisă pe hartă a detaliilor (obiectivelor) între care se face
determinarea distanţei precum şi scara hărţii ce se întrebuinţează; de asemenea, este nevoie de unele
rechizite simple cum sânt rigla gradată în milimetri, compasul distanţier sau – în lipsa acestora – o
bandă de hârtie. Determinarea pe hartă a distanţelor se poate executa prin mai multe procedee, ce se
aleg în funcţie de timpul şi de instrumentele avute la dispoziţie şi de precizia ce se urmăreşte a fi

7
obţinută. Procedeele care se descriu în continuare asigură o suficientă precizie într-un timp scurt,
dacă sunt aplicate corect şi cu atenţie.
Determinarea distanţelor cu ajutorul scării numerice
Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a distanţelor, la care
instrumentul ajutător este o simplă riglă gradată în milimetri.
Ordinea de lucru este următoarea:
- se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri dintre cele
două detalii (obiective) în care se face determinarea (dacă distanţa grafică nu se încadrează într-un
număr exact de milimetri, se apreciază sfertul acesta);
- se calculează distanţa D corespunzătoare în teren, cu ajutorul formulei scării
numerice D = d X N. Exemplu pe harta la scara 1:25 000, între cota 632,6 şi bifurcaţia drumurilor
de legătură s-a măsurat o distanţă d = 35 mm. În acest caz, distanţa corespunzătoare din teren este D
= 35 mm X 25 000 mm = 875 m. mai simplu, valoarea unui milimetru ia scara hărţii fiind de 25
metri în teren, se înmulţeşte numărul de milimetri măsuraţi pe hartă cu această valoare şi se obţine
35x25 = 875 m.
Procedând identic după acelaşi raţionament, se pot face determinări de distanţe pe
orice hartă, indiferent de scara aceasta.

Determinarea distanţelor cu ajutorul scărilor grafice simple

Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule, este acela al
determinării distanţelor cu ajutorul scării grafice, simple, folosind ca instrument ajutorul unui
compas distanţier. Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune:
se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre detaliile (obiectivele) în
care se face determinarea (pentru corectitudinea măsurării, vârfurile compasului se fixează aşa cum
se arată în exemplu;
fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara grafică simplă (ce se
găseşte sub latura de sud a cadrului ornamental al hărţii) în aşa fel, încât vârful piciorului drept să
coincidă cu diviziunea zero sau o altă diviziune din dreapta acesteia, iar vârful piciorului stânga să
se găsească în interiorul talonului;
se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se adună, obţinându-se direct
distanţa din teren cele două detalii (obiective).
În exemplu în dreapta diviziunii zero se citeşte 1km, iar pe talonul încă 150 m, ceea ce
înseamnă că distanţa în teren dintre punctele geodezice cu cota 245,0 şi crucea izolată este de
1 150m.
În cazul când nu se dispune de compas distanţier, distanţa pe hartă poate fi determinată
cu ajutorul unei rigle gradate în milimetri – sau mai simplu – folosind o bandă de hârtie, care să
aibă o margine dreaptă. În acest caz, marginea a benzii de hârtie se aşează astfel pe hartă, încât să
atingă punctele între care se face determinarea distanţei. Apoi cu un creion bine ascuţit se trag două
linioare scurte pe marginea hârtiei în dreptul punctelor considerate, după care hârtia se suprapune pe
scara simplă şi se citeşte distanţa cuprinsă între cele două linioare, ca şi în cazul folosirii
compasului distanţier. În exemplu distanţa dintre colţul de nord – est al fâneţii şi copacul izolat de
foioase de 775 m.
Dacă sunt de măsurat distanţe mai mari decât cele cuprinse pe scara grafică simplă, ele
se măsoară pe porţiuni în acest scop, detaliile (obiectivele) între care se face determinarea cu un
creion bine ascuţit, în lungul unei rigle drepte. Se fixează apoi deschizătura compasului distanţier la
1 km sau la 500 m pe scara grafică simplă şi cu această deschizătură – numită „pasul compasului” –
se începe măsurarea distanţei numărând fiecare „pas”, ultima porţiune - care este mai mică decât
pasul compasului – se măsoară exact şi se citeşte pe scara grafică simplă. Pentru obţinerea distanţei
se înmulţeşte numărul de paşi cu valoarea acestuia şi se adaugă ultima porţiune măsurată. De
exemplu, dacă pasul compasului este de 500 m şi s-au măsurat 5 paşi şi încă 125 m; distanţa căutată
este de 5 X 500 m + 125 m = 2 500 m + 125 m = 2 625 m. În cazul când trebuie determinată o
distanţă în linie frântă (de exemplu lungimea în teren a unei tranşe reprezintă pe hartă), ea se
8
descompune şi se măsoară în segmente de linii drepte, după care se adună valoarea tuturor
segmentelor, obţinându-se în felul acesta totalul distanţei de determinat. Dacă este necesar
determinarea distanţei în lungul unei linii curbe (de exemplu pe o şosea în serpentină), se fixează
pasul compasului la o deschizătură aleasă în mod convenabil, în aşa fel, încât segmentul de linie
dreaptă şi segmentul corespunzător în linie curbă să difere cât mai puţin posibil în lungime; apoi se
procedează aşa cum s-a mai descris mai sus. În exemplu valoarea este de 175; de la bifurcaţia
şoselelor până la grupul de case, sau măsurat un număr de 8 paşi, distanţa din teren fiind de 8 X 175
m = 1 400 m.
Harta topografică permite, pe lângă determinarea distanţelor, şi raportarea unei distanţe date
pe o direcţie cunoscută. Astfel de cazuri se ivesc deseori pe câmpul de luptă, de pildă în situaţiile
când este necesar să se transpună pe hartă poziţia unei ţinte pe o direcţie cunoscută şi o distanţă
dată. În astfel de situaţii se procedează în felul următor:
- se identifică pe hartă poziţia punctului de observare şi a reperului, care se unesc printr-o
linie subţire, trasă cu un creion ascuţit în lungul unei rigle drepte obţinând astfel pe care se găseşte
ţinta;
- pe scara grafică simplă se măsoară cu ajutorul compasului distanţier distanţa dată între
punctul de observare şi ţinta;
- fără a schimba deschizătura compasul distanţier, aceasta se aşează pe hartă cu unul din
vârfurile sale cu punctul de observare marcat şi cu celelalte pe direcţia trasată spre repere; punctul
astfel obţinut pe această direcţie este chiar locul ţintei, raportată pe hartă.

Fig.2.11 — Determinarea distanţei între două puncte de pe hartă modul de folosire al

compasului şi scării grafice simple

Corecţia de relief
Indiferenţa de procedeul ce se întrebuinţează pentru determinarea pe harta distanţelor, trebuie
avută în vedere faptul că într-un teren muntos sau într-o zonă deluroasă, puternic frământată şi
accidentată, uniformă, adică atunci când curbele de nivel se găsesc la intervale egale între ele. În
cazul pantelor neuniforme, determinarea unghiurilor de pantă se face pe porţiuni, între punctele sau
liniile de schimbare de pantă, care se recunosc pe hartă după locul unde curbele de nivel încep să se
apropie sau să se rărească între ele.

9
 Valoarea în grade a unghiului de Corecţia de relief pentru 100
pantă metri din distanţă
10 2
15 4
20 6
25 9
30 13
35 18
40 23

2.3 Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor

A. Determinarea cotelor

A determina cota unui punct pe hartă înseamnă a afla înălţimea la care se găseşte acel punct pe
teren faţă de nivelul mării. Harta topografică conţine un număr apreciabil de puncte (puncte de
bază, detalii izolate de planimetrie ce pot construit repere de orientare, vârfuri, şei, confluenţe de
văi şi altele) ale căror cote sunt înscrise pe hartă; aflarea valorii acestora constă în simpla citire a
inscripţiilor cifrice care sunt plasate alături de semnele convenţionale, prin care asemenea puncte
sunt prevăzute pe hartă.
Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul hărţii se face în
funcţie de dispunere a acestora faţă de cele mai apropiate curbe de nivel sau puncte cotate,
deosebindu-se următoarele situaţii caracteristice:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curbă de nivel; în
acest caz cota este egală cu valoarea acestei curbei de nivel;
Exemplu: se cere să se determine cota crucii izolate. Elementele de pornire pentru stabilirea
cotei crucii izolate sunt valoarea înscrisă pe curba de nivel de 375 m (de unde se trage concluzia că
echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m), precum şi indicatoarele de pantă, care arată că
terenul coboară de la nord spre sud pe linia de despărţire a apelor. Cunoscând aceste elemente de
pornire, se face următorul raţionament: curba de nivel se trece prin baza semnului convenţional al
crucii izolate este mai mare în valoare cu echidistanţă normală faţă de curba de nivel de 375 m ce
trece dedesubtul ei, având deci valoarea de 380 m; prin urmare cota crucii izolate este de 380 m:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat între două curbe de nivel
învecinate; în acest caz se stabileşte mai întâi direcţia pantei terenului (semnul de urcare
sau de coborâre); în continuare se precizează valoarea celei mai apropiate curbe de nivel
şi apoi cota punctului respectiv, prin aprecierea din vedere a distanţei orizontale la care
aceasta se găseşte faţă de cea mai apropiată curbă de nivel.

2.4. Determinarea diferenţelor de nivel.

A determina pa hartă diferenţa de nivel între două puncte, înseamnă a afla diferenţa cotelor
acestea, cu alte cuvinte, dacă se scade cota cea mai mică din cota cea mai mare, se obţine diferenţa
de nivel.
La determinarea pe hartă a diferenţelor de nivel se întâlnesc următoarele cazuri:
- punctele a căror diferenţe de nivel trebuie determinate se află pe aceiaşi curbă de nivel,
în acest caz punctele în cauză au aceiaşi cotă, deci diferenţa de nivel dintre ele este egală
cu zero. Acest caz este ilustrat, unde între bifurcaţia drumurilor de ţară şi copacul izolat
de foioase nu este nici o diferenţă de nivel;

10
 - punctele a căror diferenţe de nivel trebuie determinată cu cotele înscrise pe hartă sau prin
semnele lor convenţionale trec două curbe de nivel de valori diferite; în acest caz
diferenţa de nivel care dintre ele este egală cu diferenţa cotelor acestora, sau cu diferenţa
dintre valorilor curbelor de nivel care trec prin punctele considerate. Diferenţa de nivel
de la punctul cu cotă 352 m – 317 m = - 35 m.
În toate celelalte cazuri care se pot întâlni, este necesar să se cunoască echidistanţa curbelor
de nivel de pe harta ce se întrebuinţează, deosebindu-se următoarele situaţii:
- prin semnul convenţional al unuia dintre puncte trece o curbă de nivel de o valoare
oarecare, iar cota celuilalt punct este înscrisă pe hartă. În acest caz mai întâi se determină
valoarea acelei curbe de nivel, urmând ca apoi să se calculeze diferenţa dintre aceasta şi
cota celuilalt punct. Echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m, ceia ce se poate deduce
din faptul că între curba de nivel principală cu valoare de 200 m şi cota 216,3 m se
găsesc 3 curbe de nivel normale. Cunoscând echidistanţa, se poate determina cu uşurinţă
valoarea curbai de nivel ce trece prin semnul convenţional al troiţei, care este de 195 m,
deci cota troiţei este de 195 m; în acest caz diferenţa de nivel dintre troiţă şi punctul cu
cota 216,3 m = 216,3m – 195m = +21m (rotunjit),
- punctele sunt plasate între curbe de nivel cu valori diferite, iar în apropierea unuia dintre
puncte este înscrisă pe hartă valoarea unei curbe de nivel. În acest caz mai întâi se
determină echidistanţa, apoi cotele ambelor puncte printr-unul din procedeele cunoscute,
după care se face diferenţa cotelor şi se obţine diferenţa de nivel. În cazul prezentat
echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m ceia ce se deduce simplu din faptul că pe curba
de nivel principală este valoarea de 175 m. Cunoscând echidistanţa, se trece la
determinarea cotelor acestor două puncte. Cota bifurcaţiei drumurilor este de 171 m
(punctul fiind plasat la o cincime din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 170 m
şi 175 m), iar cota tufei izolate este 182 m (aceasta găsindu-se la două cincimi din
distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 180 m şi 185 m); prin urmare, diferenţa de
nivel dintre tufă şi bifurcaţie este de 182m – 171m = +11m.
- punctele se află între curbe de nivel de valori diferite, iar în apropierea unuia dintre ele
se află înscrisă cota unui al treilea punct. În acest caz se procedează identic ca în situaţia
precedentă, cu deosebirea că echidistanţa curbelor de nivel se deduce în funcţie de
valoarea cotei înscrisă pe hartă. În exemplificarea echidistanţa curbelor de nivel este de 5
m, ceia ce se deduce din faptul că între cota 211,8 şi curba de nivel principală se găsesc
două curbe normale, deci valoarea acestei curbe de nivel este de 200 m. Cunoscând
aceasta, se determină cotele celor două puncte şi anume 208m pentru pomul izolat (care
se găseşte la trei cincimi din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 205 m şi 210
m) şi 192,5 m pentru stână (aceasta se află la jumătatea distanţei orizontale dintre
curbele de nivel de 190m şi 195m); prin urmare, diferenţa de nivel dintre stânga şi
pomul izolat este de 208m – 192,5m = +15m (rotunjit).
După cum se poate constata cele de mai sus, determinarea cotelor punctelor pe hartă,
precum şi a diferenţelor de nivel, dintre acestea, sunt operaţii destul de simple ce se pot rezolva uşor
şi repede cu ajutorul hărţii şi care nu presupun de cât cunoaşterea clasificării curbelor de nivel şi a
echidistanţei hărţii. Este important de reţinut faptul că atunci când se indică diferenţele de nivel,
întotdeauna este necesar să se precizeze sensul acestora, aşa cum s-a arătat în exemplul de mai sus.

3. Determinarea coordonatelor.

3.1.Determinarea coordonatelor rectangulare

Hărţile topografice la scările 1 : 25 000 — 1 : 200 000 folosite de armata noastră sunt, aşa
cum am văzut, în proiecţia Gauss-Kriuger, care redă suprafaţa elipsoidală a Pământului pe un cilindru
care se desfăşoară în plan prin fuse de 6°.
11
 Sistemul rectangular de coordonate al unui fus este dat de intersecţia proiecţiei meridianului
axial, care reprezintă abscisa X. cu proiecţia ecuatorului, care reprezintă ordonata Y (fig. 2.15).
Pentru a nu avea în cadrul aceluiaşi fus coordonate negative, originea sistemului are, prin convenţie,
ordonata egală cu 500 km.
Dacă un punct de te o hartă are ordonata peste 500 km înseamnă că este la dreapta
meridianului axial şi invers.
_ _ Cum ţara noastră este în emisfera nordică si sensul pozitiv al abscisei X este spre nord,
înseamnă că abscisele vor fi pozitive si mai este nevoie de o convenţie ca pentru ordonată.
Pentru uşurarea determinării coordonatelor rectangulare (X şi Y), hărţile topografice în
această proiecţie au trasate pe ele o reţea de pătrate care formează un caroiaj rectangular. Mărimea
acestor pătrate este în funcţie de scara hărţilor respective (tabelul 2.2). După cum se vede din acest
tabel, latura caroiajului corespunde unui număr întreg de kilometri din teren şi de aceea caroiâjul se
mai numeşte şi caroiaj sau reţea kilometrică.
Coordonatele rectangulare ale colţurilor carourilor sînt notate prin cifre, în intervalele dintre
capetele fiecărei linii a carourilor respective. Astfel, în fig. 2.15, coordonatele rectangulare ale
colţului din stânga jos al caroului în care se găseşte punctul cu cota 192,1 sînt :
X == 4 982 km = 4 982 000 m ;
Y = 4 678 km = 4 678 000 m.
La aceste coordonate se mai adaugă creşterile de coordonate din interiorul caroului, pînă la
punct, şi anume : X = 15 mm, care la scara 1 : 25 000 reprezintă 375 m, adică X = 4 982 000 -f- 375
— 4 982 375 m şi Y = 18 mm, care, la aceeaşi scară, reprezintă 450 m.
Deci :
Y = 4 678 000 + 450 == 4 6*78 450 m.
Creşterile de coordonate se dedup, fie cu rigla gradată în mm, fie cu diferite şabloane care dau
direct aceste creşteri în metri.
Primele două cifre ale caroiajului rectangular (atât pe X cit şi pe Y) sînt trecute numai pentru
colţul din stânga jos al hărţii, deoarece în continuare ele se repetă.
în lucrul cu harta, pentru indicarea obiectivelor se pot da numai coordonatele lor reduse,
respectiv coordonatele colţurilor din stînga jos ale carourilor în care se află aceste obiective şi, mai pe
scurt, cînd este vorba de aceea;i hartă, de ultimele două cifre atît pentru X cît. şi pentru Y. în exemplul
din fig. 2.16, punctul ,,în luncă" şi respectiv „Păduricea rotundă" se indică astfel : în Luncă (86 ; 78)
şi Păduricea rotundă (87 ; 70)
Trebuie să se ţină seama că întotdeauna se citesc mai întîi cifrele care sânt înscrise în dreptul
liniilor orizontale (respectiv ale abscisei X) şi apoi cele care sînt înscrise în dreptul liniilor verticale
(ale ordonatei Y).
Operaţia.de raportare (transpunere) pe hartă a unui obiectiv indicat prin coordonatele sale
rectangulare urmează calea inversă.

12
 Fig. 2.16 — Modul de indicare a coordonatelor prescurtate ale unor puncte (obiective) de
pe hartă :— punctul „IN LUNCA"
(86 ; 78) ;
— Păduricea rotundă (87, 78)

E x e m p l u : Să se raporteze pe harta la scara 1 : 50 000 un obiectiv, indicat de eşalonul

superior, prin coordonatele sale şi anume : X = 5 028 475 ; Y = 4 483 750.
Pentru aceasta se caută caroul care are pe -linia marginală orizontală 5028 şi pe linia
marginală verticală 4483.
După găsirea acestui carou se transformă X == 475 m, care la scara 1 :50 000 reprezintă 9,5
mm şi Y = 750 mm, care la aceeaşi scară reprezintă 15,0 mm.
Intersecţia paralelelor, care au valorile X şi Y calculate, dau poziţia obiectivului căutat pe
hartă.

3.2.Determinarea coordonatelor geografice.

Coordonatele geografice sînt latitudinea şi longitudinea, latitudinea fiind valoarea unghiulară
a unui punct de pe Pământ faţă de ecuator, măsurată pe meridianul caro trece prin acel punct, iar
longitudinea, unghiul format de meridianul punctului respectiv şi meridianul Grindvich care este
considerat ca origine (fig. 2.17).

13
 Pentru a afla latitudinea (cj) şi longitudinea (k) unui punct oarecare M de pe hartă, se duc
prin acesta paralele la cadrul geografic. Ţinînd scama de gradaţiile acestui cadru şi făcînd, dacă
este cazul, o interpolare liniară, se găsesc coordonatele căutate.
Exemplu: Coordonatele geografice ale punctului încercuit (fig. 2.18) sînt :
<P = 44°57'25" ; r îi — 23°18'10",
ele rezultînd din adăugarea la coordonatele de sud-vest ale foii de hartă (<p = 44°55' şi Â
— 23°15') a creşterilor de coordonate Acp = 2'25" şi A>. = 3'10".

Secvenţa finală – 5 minute.

- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
- anunţ notele;
- dau lucru pentru pregătirea individuală.

Conducătorul şedinţei

________________________ __________________

14